NASTEREA MAICII DOMNULUI, inceputul “lumii celei noi” a zilei a opta/ INIMA DE MAMA SI CHEMAREA ACASA/ Cum se serbeaza crestineste ONOMASTICA? Ziua Sfintilor sau ziua noastra?

8-09-2013 10 minute Sublinieri

CRIZA LUMII SI RASPUNDEREA CEA MARE A ORTODOCSILOR

H_Gennhsh_ths_Theotokou_04

  • Doxologia:

Pr. Constantin Sturzu: Maica Domnului, “un templu viu pentru Dumnezeu”

Un nou an bisericesc debutează toamna, pe 1 septembrie, pentru că, potrivit vechii tradiţii iudaice, toamna a început istoria omului în raiul pe care i-l pregătise Dumnezeu. Iar prima sărbătoare pe care o găsim în calendar, pe 8 septembrie, este, deloc întâmplător, cea a Naşterii Maicii Domnului. Este fixată în ziua a opta pentru a arăta strânsa legătură pe care acest praznic împărătesc îl are cu mântuirea noastră, întrucât cifra 8 reprezintă, în teologie, simbolul vieţii veşnice. După cele şapte zile ale creaţiei, va veni, la sfârşitul lumii, ceea ce numim ziua a opta, când lumea va fi judecată şi vom avea un cer nou şi un pământ nou.

Avem, aşadar, în fiecare an, ca primă sărbătoare, tocmai pe aceasta – numită în popor şi Sântă Măria mică, spre deosebire de Adormirea Maicii Domnului, care este Sântă Măria mare – pentru că, prin naşterea Fecioarei se pune începutul mântuirii noastre. Întrucât tatăl Fecioarei Maria, Ioachim, îşi trăgea obârşia din Natan, fiul lui David, iar mama sa, Ana, era din neamul lui Aaron, putem spune că Maica Domnului era, după tată, din neam împărătesc, iar după mamă din neam arhieresc. Nu este lipsit de semnificaţie acest amănunt întrucât Cel Căruia îi va da naştere, Iisus Hristos, este numit şi Împăratul împăraţilor sau Marele Arhiereu.sf_anaSfântul Nicodim Aghioritul ne spune că această naştere a Maicii Domnului este cu totul deosebită şi unică în întreg Vechiul Testament. Cu toate că şi alte femei au născut după ce multă vreme au fost sterpe, cum ar fi Sara, Rahila sau mama lui Samson, acestea toate au născut nu fete, ci băieţi. Prima şi singura care a născut fată a fost Ana cea stearpă şi aceasta arată rolul, unic în istorie, care se pregătea pentru Maria, acela de a-L aduce pe pământ pe Mântuitorul.

Cel mai adesea, Maica Domnului a fost numită în teologie ca fiind A doua Evă sau Eva cea Nouă, prin analogie cu numele de Noul Adam ce s-a dat lui Hristos, Cel ce a restaurat chipul omului căzut în păcatul strămoşesc. În cartea Facerii ştim că există un blestem al lui Dumnezeu adresat şarpelui celui viclean: “Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facere 3, 15). Femeia de care se vorbeşte aici este Maica Domnului, cea despre care noi spunem, în acatistul închinat ei, că este “izbăvirea lacrimilor Evei”. Căci dacă printr-o femeie, Eva, a intrat în lume păcatul, tot printr-o femeie, Fecioara Maria, a venit şi mântuirea neamului omenesc. Eva a auzit de la Dumnezeu, înainte de a fi alungată din Eden, cuvintele: “în dureri vei naşte fii”, în timp ce Sfânta Fecioară a auzit din glasul arhanghelului: “Bucură-te cea plină de har!”. Eva a mai auzit, tot în acel moment: “atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni”, iar Maria a primit în inima sa cuvintele: “Domnul este cu tine!”, căci ea nu a cunoscut bărbat, ci a fost umbrită de puterea lui Dumnezeu atunci când l-a zămislit pe Iisus.

Cinstirea Fecioarei Maria este mai presus de cea acordată oricărui om, indiferent de sfinţenia acestuia, dar nu este mai presus de cea acordată lui Dumnezeu Însuşi. Dincolo de argumentele scripturistice sau cele din scrierile Sfinţilor Părinţi, ca temei pentru cinstirea care se cuvine să o acordăm Maicii Domnului este un lucru extrem de simplu şi pe înţelesul tuturor: atâta vreme cât Îl mărturisim pe Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Îl slăvim în rugăciunile noastre, nu putem să nu lăudăm şi să nu cinstim pe Maica Sa! Căci cine poate să despartă pe Maică de Fiul său? Sau cum putem să ne amăgim că Îl iubim pe Dumnezeu, dar să vorbim despre Maica Sa ca despre o femeie oarecare? Există, din păcate, chiar între cei care se numesc pe sine creştini, unii care spun că Maica Domnului nu a fost decât o femeie virtuoasă, dar căreia îi neagă pururea fecioria. Cât de mare poate fi rătăcirea unora ca aceştia ne dăm seama şi din faptul că până şi musulmanii, deşi nu-L mărturisesc pe Iisus ca Fiu al Dumnezeu, ci doar ca pe unul dintre marii prooroci, totuşi în Coran menţionează că Acesta S-a născut din Fecioara Maria în chip supranatural.

“Întruparea presupune o mamă şi o sarcină”

backup_of_coperta_viata_maicii_domnului_final_alesDespre Maica Domnului există, şi în limba română, o literatură extrem de bogată. Cu toate acestea, abia acum a fost publicată (mai exact, luna trecută) o lucrare care să cuprindă toate informaţiile esenţiale despre viaţa sa. Volumul “Viaţa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria”, publicat de Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, este, putem spune fără nici un fel de ezitare, cea mai completă lucrare despre cea care s-a învrednicit a primi în pântece pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Dincolo de cantitatea impresionantă de informaţii (ce se regăsesc în cele 556 de pagini alb-negru şi cele 48 de pagini color, cu ilustraţii), volumul surprinde prin faptul că oferă cititorului toate sursele credibile ce ne vorbesc despre Maica Domnului. Sunt prezente trimiteri la Vechiul şi Noul Testament, cuvinte ale Sfinţilor Părinţi şi ale unor scriitori bisericeşti, elemente imnografice, dar şi acele surse apocrife care contribuie la elaborarea unei teologii mariologice. Iar pentru că trăim într-o epocă a vizualului (dar mai ales pentru că imaginea este folosită de Biserică din cele mai vechi timpuri, spre a transmite sau întări mesajul său), deseori se regăsesc în text trimiteri la anexele color ce cuprind icoane sau fresce reprezentative, fotografii ale unor locuri menţionate în viaţa Maicii Domnului sau hărţi ale locurilor pe unde a peregrinat pe acest pământ.

Este o carte eveniment, cu alură de enciclopedie, dar şi cu o anumită căldură ce răzbate din modul în care sunt prezentate date dintre cele mai diverse, de la tâlcuiri de o uimitoare profunzime şi sensibilitate până la plastice descrieri ale traiului de zi cu zi sau ale unor rânduieli specifice societăţii în care a trăit Fecioara Maria. Spre exemplificare, am să închei cu un cuvânt al Sfântului Fotie (de la pagina 38), care, în omilia sa la praznicul Naşterii Maicii Domnului, explică:

“După ce Dumnezeu a dăruit omului bucuria Raiului şi stăpânirea asupra oricărui lucru din Grădina aceea, a găsit de cuviinţă ca acela care fusese investit cu o atât de mare autoritate, să fie disciplinat şi învăţat printr-o oarecare poruncă. Dar, chiar şi după săvârşirea păcatului, Ziditorul nu a trecut cu vederea făpturile Sale, deşi căzuseră într-o aşa de mare greşeală. A fost nevoie, de aceea, ca una dintre Persoanele Sfintei Treimi să se facă om ca să arate că re-facerea, ca şi facerea, a fost propria Lui lucrare. Astfel, întruparea presupune o mamă şi o sarcină. Aşadar, a fost nevoie ca o mamă să fie pregătită pentru a-L naşte pe Ziditor, pentru re-facerea din temelii a întregii umanităţi. Ea trebuia să fie fecioară, căci aşa după cum primul om s-a născut din pămâimg23nt virgin, tot astfel re-facerea trebuia să se petreacă printr-un pântece feciorelnic, iar nu dintr-o plăcere trecătoare, fie ea şi legitimă. Aşa trebuia să fie săvârşită naşterea Ziditorului, căci Dumnezeu a primit să Se nască pentru izbăvirea celui robit de plăcere. Cine a fost aşadar vrednic de aceasta? Cu siguranţă a fost ea, cea născută în acea zi, în chip neobişnuit, din Ioachim şi Ana, din rădăcina stearpă. A fost nevoie, chiar mare nevoie, ca aceea care din leagăn şi-a păstrat trupul curat, sufletul curat şi gândurile curate, să fie arătată ca Maică a Ziditorului. A fost nevoie ca aceea care a fost adusă de mică la Templu, care a călcat pe locuri necălcate, să se arate ca un templu viu pentru El, Cel care i-a dat viaţă. A fost nevoie ca aceea care s-a născut în chip minunat dintr-un pântece sterp şi care a înlăturat ocara părinţilor ei, tot ea să îndrepte greşeala protopărinţilor ei. Căci prin ea, ca urmaşă, a venit biruinţa asupra păcatului strămoşesc, pentru că ea a dăruit trup şi a dat naştere lui Hristos, Mântuitorul neamului nostru”.

Să vii acasă, mamă!

Mi-aduc aminte, a fost odată la noi la mănăstire o împrejurare mai grea şi mama a zis: „Apoi, dacă nu mai _f_895Maica-Domnuluipoţi sta, vii acasă, că doar tu ai unde veni. E ceva atât de înduioşător… Vedeţi ce înseamnă inima de mamă? Nu te lasă niciodată. Te lasă alţii, nu te vor, te ocolesc, te resping, te marginalizează, te împing, te asupresc. Aşa ceva nu poate face mama! Pot face străinii, dar cine are inimă de mamă, nu poate. „Apoi tu, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că doar tu ai unde veni…”.

Dacă mama cea pământească poate face aşa ceva, gândiţi-vă la Maica Domnului!

Maica Domnului să ne părăsească vreodată? Se poate cumva să ne părăsească Maica Domnului? Nu se poate! De ce nu se poate? Pentru că este mamă, pentru că are inimă de mamă. Noi zicem „Maica Domnului” ca şi când am zice un titlu. Or, noi trebuie să ştim că Maica Domnului este mamă. Şi nu este mamă numai pentru Domnul Hristos, este mamă pentru toţi cei care vrem s-o avem de mamă. „Tu, dacă nu mai poţi sta aici, să vii acasă, că ai unde veni.”.

Apoi să ştiţi că Maica Domnului zice tot aşa către noi!

(Arhimandritul Teofil PărăianMaica Domnului – Raiul de taină al Ortodoxiei, Editura Eikon, 2003, p. 121)

Semnificația numelui MARIA

Maria – din ebraică: cea iubită, cea îndrăgită, acest nume fiind cel mai răspândit şi mai drag nume folosit de credincioşii ortodocşi.

Pentru orice fată sau femeie este o binecuvântare să poarte acest sfânt nume, ce arată dragoste, ocrotire şi smerenie, căci doar cel simplu, iubitor şi smerit poate fi îndrăgit şi iubit de cei din jur.

[…]

Arhim. Mihail Daniliuc: Cum să ne serbăm onomastica?

[…] inchinare-credincioasa-maica-domnuluiRomânul a știut dintotdeauna să și-i apropie pe „casnicii lui Dumnezeu”, făcându-şi-i frați, părtași bucuriilor sau suferințelor lui. I-a zugrăvit în icoane ori pe pereții bisericilor în portul strămoșesc, i-a așezat în odăi primenite sau la colțuri de drum să-l ocrotească, le-a cinstit ziua de proslăvire „petrecând” creștinește onomastica.

Astăzi, oare, mai știm să sărbătorim corect ziua numelui? Am cam transformat serbarea sfinților în „sărbătorile” noastre, depărtându-ne de sensurile creștinești ale onomasticilor. Am încetat să privim sărbătorile ca pe nişte momente de rugăciune prin care ne arătăm recunoștința pentru binefacerile primite, considerându-le doar un prilej de petrecere, când cei dragi ne vor copleși cu daruri, flori, mesaje, telegrame de felicitare.

Un părinte al Bisericii spunea că modul cel mai potrivit de a-i cinsti pe sfinți este să trudim pe cât ne stă în putință să le imităm viața și dorul nestins după Cer, fapt ce trebuie arătat îndeosebi la data proslăvirii lor. Însă noi preferăm în astfel de zile mese îmbelșugate cu cei apropiați. Nimic rău în asta, dacă toată bucuria evenimentului ar fi precedată de o alta, mult mai trainică, înălțătoare: cea a comuniunii cu sfinții serbați. Unde ne vom întâlni cu ei decât în dumnezeiasca liturghie? Cum le vom arăta că ne căznim să le urmăm pilda viețuirii decât împărtășindu-ne în ziua lor cu Hristos, pe Care ei L-au iubit și urmat? Am spus adesea credincioșilor că singurul dar cu adevărat de preţ ce-l putem primi de ziua noastră este Hristos, Care ne așteaptă, ne invită la ospăț, vrea să ne apropie de sfinții noștri ocrotitori. Din păcate, ocupându-ne cu masa, cu petrecerile, cu băutura, uităm sau nici măcar nu ne căznim să dăm curs poftirii dumnezeiești.

Așadar proslăvirea unui sfânt reprezintă o zi specială, când se cuvine să prăznuim, să ne veselim duhovnicește, trăind cu intensitate mângâierea, bucuria de a rămâne lângă Hristos, alături de sfinții Lui. Concret, un bun creștin de ziua sa onomastică trebuie să-și facă timp să participe la Sfânta Liturghie, iar dacă are dezlegare de la duhovnic, după ce s-a pregătit, să primească Sfânta Împărtășanie. Doar aşa se va găsi în comuniune cu patronul său spiritual, care, la rândul lui, se află într-o necurmată împărtășire din iubirea nesfârșită a Sfintei Treimi. Uneori, însă, astfel de sărbători cad în zi de lucru. Atunci ce-i de făcut? Cunosc credincioși care își pregătesc cu mare bucurie ziua onomastică. Nu mă refer la îmbelșugate mese ori la petreceri zgomotoase. Își iau câteva zile de concediu, postesc, după sfatul duhovnicului, sporind rugăciunea și viața duhovnicească, pentru ca în ziua sfântului să participe la Sfânta Liturghie, împărtășindu-se. Nu este o regulă sine qua non. Dacă nu reușim acest lucru, ne putem face timp să citim acatistul sfântului, iar după orele de serviciu să ne îndreptăm pașii către o biserică, să ne închinăm ocrotitorului rânduit, mulțumindu-i pentru milă și ajutor.

Dacă nici asta nu vom izbuti, atunci măcar în tihna odăii noastre, să ne plecăm genunchii 62437înaintea icoanei sale, lăsându-ne mângâiați de harul iubirii și milostivirii revărsate asupra noastră. Să-i citim sau să-i recitim viața, meditând la lucrarea sa pe pământ, învățând de la el cum să ne croim cale către Cer. Nu aș vrea să cred că un bun creștin nu ţine la căpătâi o icoană cu sfântul său ocrotitor, dacă, desigur, i s-a rânduit la botez un astfel de nume. Este regretabil să nu avem o relație apropiată cu protectorii noștri cereşti, nesocotind minunatul dar oferit nouă de Dumnezeu.

Şi totuși ce se-ntâmplă când refuzăm sau neglijăm să facem cunoștință cu cei hăruiți să ne fie pavăză? Ignorându-i pe sfinți, îndepărtăm șansa de a ne face din „casnicii lui Dumnezeu”, ale căror nume le purtăm, prieteni apropiați, apărători și sprijinitori vieții noastre. Nepreţuindu-i pe sfinți, transformăm zilele lor de cinstire în zile ale noastre. Dar oare suntem noi vrednici să ne substituim lor?

Să căutăm, așadar, bucuria proslăvirii sfinților noștri ocrotitori cu și în Hristos, iar agapa de acasă cu familia ori prietenii să nu preceadă ospățului mântuirii.

***

Cei mai vinovaţi dintre pământeni? de Marius Iordăchioaia

“…toate le răbdăm ca să nu punem piedică Evangheliei lui Hristos” (1 Cor. 9, 12)

FrJamesBernsteinConvertirea noastră la Ortodoxie a fost la început o experienţă dulce-amară. Biserica Ortodoxă are un cult extraordinar, o doctrină adevărată, o succesiune apostolică, tot ce am căutat  –  mai puţin un lucru: membri primitori şi devotaţi.

Hristos le-a zis ucenicilor Săi: ”După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 16) şi „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii de alţii” ( Ioan 13, 35). Dar în toate bisericile pe care le-am vizitat am descoperit că majoritatea oamenilor considerau că bisericile lor sunt mai degrabă cluburi etnice greceşti, ruseşti, arabe decât Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Din acest motiv ei arată puţină dragoste faţă de cei dinafară. Ne lipsea mult râvna şi ospitalitatea prietenilor noştri evanghelişti.

Cunoscând frustrarea noastră, preotul nostru ne-a spus cu gingăşie: „Ortodoxia este Biserica cea autentică, dar care are oamenii nepotriviţi”. Oricât de amuzantă ar fi fost această afirmaţie, ne-a ajutat să înţelegem că adevărul Ortodoxiei nu se prinde în mod necesar de cei botezaţi.

(Pr. James A. BernsteinUimit de Hristos. Călătoria mea de la iudaism la Ortodoxie)

Pe părintele Bernstein l-au ajutat cercetările făcute cu râvnă şi acribie în căutarea adevăratei Biserici, inteligenţa ascuţită şi onestă. Când a intrat în bisericile ortodoxe era deja destul puternic şi adânc încredinţat de adevărul Ortodoxiei ca să facă faţă „oamenilor nepotriviţi” pe care i-a aflat acolo, lipsei de atenţie din partea comunităţilor. Dar astfel de oameni, cu asemenea capacitate intelectuală şi un asemenea bagaj patristic sunt puţini; cei mai mulţi sunt oameni simpli, cu sufletele epuizate de mercantilismul şi cinismul lumii, care intră în biserici pentru a găsi tocmai familia şi iubirea pe care nu le au şi nu le pot avea niciodată în lume…

Ca mulţi alţi „întorşi”, cunosc și eu gustul amar dat de felul în care te primesc ortodocşii. De fapt, cum nu te primesc… N-a fost greu să aflu un preot care să mă spovedească sau să-mi răspundă la întrebări catehetice. Dar mi-a fost imposibil să găsesc o comunitate ortodoxă care să practice iubirea lui Hristos, în care să lucească, cât de vag, lumina cuvântului apostolic: „Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui” (1 Cor. 10, 24). Chiar şi în mănăstiri, călugării la care am găsit dragoste erau cel mai adesea socotiţi nebuni sau ciudaţi, suspectaţi de relaţii nefireşti cu mirenii sau vânători de publicitate duhovnicească.

[…] Noi, ortodocşii, suntem cei mai vinovaţi dintre pământeni. Din cauza noastră Biserica e ascunsă şi greu de găsit. Ca şi comunitate suntem obrocul sub care e ascunsă Lumina. Ne străluceşte învăţătura, ne strălucesc icoanele, ne strălucesc slujbele, numai feţele şi purtările nu. Dogmele, icoanele, teologia puţini le înţeleg, dar dragostea o pricepe toată lumea, fără nici o pregătire teologică. Prin dragostea hristică dintre fraţi trebuia propovăduită Biserica, nu doar prin frazeologia inevitabil elitistă a dogmelor pe care puţini sunt cei ce o pricep, cum e şi cazul părintelui Bernstein, sau a majorităţii convertiţilor la Ortodoxie din aceste vremuri. Şi Peter Gillquist, şi Matthew Gallatin şi Eugene Rose şi Francis Schaffer etc. au fost intelectuali profunzi şi râvnitori. Toţi au venit la Ortodoxie pe filon filozofic, istoric şi dogmatic. Toţi au trăit o criză a sensului vieţii. Majoritatea au fost adevărate eminenţe cenuşii. Dar restul, poporul care datorită civilizaţiei de consum nu mai este nici simplu şi nu mai are nici inteligenţa nativă a inimii? Toţi au fost sufleteşte abuzaţi şi distruşi, nu au nici resurse intelectuale şi nici de voinţă pentru a călca pe urmele celor enumeraţi. Ei vor veni în Ortodoxie numai pe calea iubirii frăţeşti evanghelice, pe calea afectului, aşa cum vine orice om distrus. Poporul nu trăieşte o criză a sensului vieţii, ci o criză a vieţii. Viaţa lor e lipsită deodată de căldura şi de lumina dragostei. Aceasta e feed-visit-clothecriza lor. Fără dragoste, Biserica nu le spune nimic.

Oare câţi dintre creştinii ortodocşi de azi realizează dimensiunea misionară a dragostei frăţeşti? Oare câţi dintre noi ne simţim răspunderea pe care o avem faţă de cei din afara Ortodoxiei, răspunderea de a le mărturisi prin dragostea frăţească ADEVĂRUL? Oare cîţi dintre noi simţim că am transformat biserica într-o comunitate de slugi netrebnice, veniţi la slujbă pentru a mai câştiga ceva pentru ei de la Stăpân, şi nu de fii ai lui Dumnezeu veniţi să înveţe de la Tatăl lor iertarea şi iubirea?

Iată ce ne spune Hristos: Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă (Ioan 5, 24). Şi iată completarea apostolică: „Noi ştim că am trecut de la moarte la viaţă pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte” (1 Ioan 3, 14).

Oare n-ar trebui ca oamenii din afara Ortodoxiei, privindu-ne, să ne întrebe: Cum aţi ajuns la această dragoste? Şi, ca răspuns la această întrebare, să le dăm Predania? Deocamdată, cu puţine excepţii, lucrurile stau invers. Le dăm Predania şi cu dragostea trebuie să se descurce singuri. Şi aproape săptămânal vorbesc la telefon cu câte un tânăr întors la Credinţă, epuizat sufleteşte de seceta de dragoste frăţească din bisericile noastre.

Hristos a spus că jugul Lui este uşor. Dar lipsa dragostei frăţeşti îl face nespus de greu.  Pentru că tocmai ea trebuia să-L facă aşa cum a spus Domnul…

maica-domnului-impartasind

Legaturi:


Categorii

Arhimandritul Mihail Daniliuc, Marius Iordachioaia, Pagini Ortodoxe, Parintele Constantin Sturzu, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

30 Commentarii la “NASTEREA MAICII DOMNULUI, inceputul “lumii celei noi” a zilei a opta/ INIMA DE MAMA SI CHEMAREA ACASA/ Cum se serbeaza crestineste ONOMASTICA? Ziua Sfintilor sau ziua noastra?

  1. Pingback: Maica Domnului “Dulcea Sarutare” | albastru de...
  2. Teribil citatul din Bernstein: alarma sa ne fie.

    Din nou Marius Iordachioaia…

  3. Cred ca este o problema din ce in ce mai grava, cu respectul majoritatii crestinilor ortodocsi (sau, ma rog,cei care se afirma asa) fata de Sfanta Liturghie si fata de sfinti in general, astazi fiind vorba chiar de Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu.
    Majoritatea credinciosilor romani sunt “pe langa” ce se intampla la slujba, se foiesc, vorbesc, dau sfaturi,se fataie de colo-colo, asta este experienta mea din bisericile din Romania. La inceput, cand am venit in occident aici era cu totul altfel, in bisericile ortodoxe din diaspora, oamenii erau cuminti in biserica, patrunsi de Sfanta Liturghie, respectuosi fata de surori si frati. Cu cat a crescut emigratia romanilor catre vest, cu atat incep sa se aduca tot mai mult “obiceiurile” de acolo si aici.
    Spun asta pentru ca astazi, la biserica ortodoxa romana din Nantes a fost si un botez. Ca de obicei, in bisericile noastre din occident, botezurile si nuntile se fac in cadrul Sfintei Liturghii pentru ca asa este normal, asa s-au facut in decursul istoriei crestinismului. Sigur ca in Romania, fiind multi care cer botezul sau cununia in acelasi timp la o biserica, se fac si slujbe separate fiindca ar dura mult prea mult Sfanta Liturghie si probabil ca multi credinciosi nu ar mai sta pana la sfarsit.
    Tatal copilului botezat astazi, un baietel, la un moment dat, pe la Heruvic, a inceput sa se exprime cam tare zicand :” Hai, Domn’ parinte, hai mai repede…” Nu sunt genul de om care sa fac observatii in biserica, fiindca nu am ajuns inca la sfintenie ca sa-i “indrept” pe altii, dar de data asta nu m-am putut abtine, ca era chiar in fata mea, si i-am spus incet ca asa este normal ca botezul sa fie facut in cadrul Sfintei Liturghii si trebuie sa astepte derularea acesteia. El mi-a raspuns (si duhnea a bautura) :” Si daca faceam botezul marti era tot asa ?” Te uiti, asculti si nu-ti vine sa crezi cum unii ortodocsi aduc Taina Botezului in derizoriu, cum nu inteleg nicmic din Sfanta Liturghie, maretia ei, faptul ca prin ea suntem invitati la Masa Domnului, faptul ca prin ea suntem partasi ai Imparatiei ceresti si Sfantul Duh se coboara peste noi ! Si mai ales azi cand este o sarbatoare atat de mare : Nasterea Sfintei Maici a Domnului !
    Majoritatea invitatilor la botez erau afara, in fata bisericii, band si razand, si din cand in cand intrau sa intrebe cand se termina…
    Dupa ce s-a dat Sfanta Impartasanie, au inceput sa se agite si sa vorbeasca ca la piata, astfel incat un domn de la strana s-a oprit din cantat ca sa le spuna ca slujba nu s-a terminat, mai sunt cateva minute si vor vorbi afara, la final.
    E dureros sa vezi cum ne batem cu pumnii in piept, pe unde putem, cat suntem noi de “ortodocsi”,”drept credincosi”,dar comportarea nu o prea arata.
    Poate ca “zelotii” ma vor judeca, dar ar trebui sa luam exemplu de la catolici care sunt foarte linistiti si ordonati la slujbe. Asa cum sunt ei “rataciti”, parca au mai mult respect decat noi pentru si in biserica.
    Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, iarta-ne si miluieste-ne, ca avem nevoie de rugaciunile Tale in fata Lui Dumnezeu !

  4. Frumos articolul, dar ultima parte “Cei mai vinovati dintre pamanteni” m-a intristat. Este adevarul scris in cuvinte simple 🙁

  5. Am hotărât să nu mai spun vre’un cuvânt, dar nu mă lasă inima să tac. Aceasta însă va fi ultimul, pentru că voi desinstala programul care-mi pune spusele aici.
    Nu doar cei bolnavi, au nevoie de doctor ?

    Ce este biserica ? Oare nu spitalul sufletelor bolave ?

    Ce facem fraților, osândim bolnavii petru că sunt bolnavi ?, Că deși sunt în spital (și fac tratament), nu se însănătoșesc, nu se vindecă ?
    Ce spun acestea ? Oere nu cumva că avem chipul credinței dar tăgăduim puterea ei ?.
    Mesajul meu nu poate fi altul decât cel de la postarea anterioară, (demontat -cu delicatețe- de afirmații ce anulează proverbul cu peștele ce de la cap se strică, de schimbarea cuvântului responsabilitate -a duhovnicului- cu vinovație și cu invinuire, de demontarea afirmației cu gădina și de trimitere subtila la spusele Cuviosului Serafim Rose, legat de zelotism.
    Se va interpreta spusele mele ca fiind reacția orgoliului rănit.
    Nu-mi apăr persoana ci credinţa.
    Dar sa revin la esențial.

    Dacă spitalul nu vindecă boala nu bolnavii sunt vinovați și noi nu dăm dovadă nici de dragoste (ortodoxă), nici de sănătate duhovniceasca arătând cu dezgust cu degetul spre bolnavi.

    Tratamentul nu este bun. Medicamentul nu mai este activ.
    De ce ? Pentru că sa banalizat Tainele bisericii. Pentru ca au devenit un simplu ritual.
    De unde pleacă răul? De la bolnavi ?
    Nu.
    De la medici.
    De la spovedania superficiala, de la dezlegarea fără canon sau cu canon simbolic, de la necredinţa celor ce se tem că asprimea canoanelor nu au putere de vindecare ci de îndepărtare de biserică. Acestia nu mai cred în lucrarea tainei ci in metoda lor (de atragerea credincioșilor prin încalcarea canoanele în toate cazurile și nu doar unde este cu adevărat nevoie).
    Am preluat totul de la occident. Ne temem de canoane și de asprimea (vindecătoare), a pocăinței, că ar îndeparta credincioșii.
    Aceasta este lipsă de credinţă. Aceasta este lepădarea puterii ei și recugerea la metodele omenești, (iubitoare… ademenitoare… etc.)
    Spusele mi’au fost anulate atunci (și nimeni nu a spus nimic).
    Reiese că bat câmpii, că sunt zelot, îngust, incapabil să înțeleg timpul, dragostea ortodoxă, stiinta, pedagogia deșteaptă (și competenta) etc.
    Dragii mei dacă este așa port toată vinovăția, dar dacă spusele mele sunt adevărate și supuse dispreţului și discreditarii nu eu sunt cel dispetuit ci adevărul din spusele mele.

    Purtăm chipul credinței dar tăgăduim puterea ei.

    Cu articole de tipul celor vizate, nu dragoste arătăm, ci pretenția de superioritate, de delimitare de aceşti nenorociți de bolnavi ce nu se mai vindecă.
    Ceia ce voim nu se află pe pământ ci în cer.
    Biserica de pe pământ nu este a celor sănătoși ci a celor bolnavi. Reproşăm spitalului atmosfera de spital.
    Arătăm cu degetul spre bolav, nu spre ineficiența tratamentului.
    Dorim o biserică a elitelor, a perfecțiunii, a mândriei subțiri și subtile care se rușinează (în fata desăvârşirii occidentale).
    Eu (ca și sora Sânziana), cred în lucrarea tainei, si spun că deși mulți (enorm de mulți) nu mai au puterea să creadă in taine, totuși sunt ortodocși care nu tăgăduiesc puterea credinței, care cred in tainele bisericii, care nu merg pe două cărări. Acestia se Însănătoșesc și se vor vindeca.
    Nu susțin atacul asupra clerului, asupra lucrătorilor cu tainele lui Dumnezeu, ci conștientizarea credincioșilor asupra riscului banalizarii tainelor.
    Vă rog din suflet să mă iertaţi.
    Este cu adevarat ultimul meu comentariu.

  6. @ Nicolae mirean:

    Ne pare rau ca ati luat aceasta hotarare. Din pacate, e greu de inteles, totusi, in alta cheie, decat, da, a orgoliului ranit de… contradictii care sunt inerente si firesti intr-o dezbatere mai larga, sau in cheia protestului fata de faptul ca Razboi intru cuvant publica editorialele lui Marius Iordachioaia, de pe Doxologia, pe care dvs. le desfiintati. Toti pretindem ca ne aparam credinta, dar adeseori ne inselam in vehementa noastra. Aici nu e vorba de apararea credintei, fiindca nu e niciun atac la adresa credintei. Sunt pareri care se completeaza, venind din unghiuri diferite de vedere. Exclusivismul tafnos nu ajuta pe nimeni cu nimic. Eu chiar va impartasesc pozitia principiala (mai putin consideratiile asupra motivatiilor ascunse ale autorului si ale noastre in selectarea articolului, prin care raniti gratuit frati care v-au dat posibilitatea sa va exprimati: “Cu articole de tipul celor vizate, nu dragoste arătăm, ci pretenția de superioritate, de delimitare de aceşti nenorociți de bolnavi ce nu se mai vindecă”). Dar supararea si luatul jucariilor si plecatul, cu mare parere de rau v-o spun, nu va face cinste si nu reprezinta deloc o buna marturisire, ca atitudine in sine. Pretentia ca numai eu detin toata dreptatea intr-o problema totusi nedogmatica si suficient de interpretabila este primejdioasa si mai multa smerenie reala chiar nu strica nimanui, indiferent ce crede despre sine. Iar cand criticam dur pe altii, de ce ne suparam grabnic ca si noi suntem supusi unor critici? Dar fiecare este liber…

    Cu multa amaraciune,

    Admin. Razboi intru Cuvant

  7. Tratamentul nu este bun. Medicamentul nu mai este activ.
    De ce ? Pentru că sa banalizat Tainele bisericii. Pentru ca au devenit un simplu ritual.
    De unde pleacă răul? De la bolnavi ?
    Nu.
    De la medici.

    Intamplator, exact asta sustine (tot prea vehement, am spune) chiar autorul articolului. Nu stim cum de ati inteles ca ii acuza tot pe cei bolnavi, cand tocmai lor le ia apararea?!

    Exemplul de aici arata limpede ce poate face pilda vie a unui păstor bun de suflete:

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2013/08/20/parintele-ciprian-gradinaru-manastirea-namur-belgia-fratietate-comunitate-parohie-ortodoxa-constiinta-adamica-unitate-familia-ortodoxa/

  8. Frati admin. nu resping acuzațiile.
    Mi le asum.
    Nu pot și nu doresc să dovedeasc contrariu. Dumnezeu singur știe inima fiecăruia.
    Nu am nimic cu autorul articolului, nici cu cei ce le publică. Am spus ce cred.
    Tocmai de aceea nu voi mai spune nimic. Pentru a nu mai da naștere acestui tip de reacții. Decât să fiu sminteală cuiva mai bine îmi este să tac.
    Vă sunt recunoscător pentru tot ce am primit și a-ţi primit de la mine și vă cer iertare frățiilor voastre și tuturor.

  9. Tema aceasta a dragostei, a caldurii dintre oameni mi-a dat si mie pricina de mahnire. Ca vad eu ca nu am dragostea aceea la care ne indeamna Domnul. Dar nu pot sa spun ca Domnul nu a fost darnic cu mine. Mi-a dat sa vad ca sunt astfel de oamneni, calugari, manastiri calde. Nu pot sa spun ca nu are dreptate M.Iordachioaie dar tonul sau este la fel de rece si de lipsit de dragoste ca cei pe care-i critica. Slava Domnului ca totusi se include si pe el in masa de ortodocsi. Daca am avea dragostea aceea ar insemna ca am ajuns sa-l avem pe Dumnezeu in sufletele noastre. Noi insa suntem pe cale. Macar sa ne pocaim si sa ne idureram pentru ceea ce nu avem si se va milostivi Tatal de noi ca la EL este cu imbelsugare dragoste.

  10. @ Sanziana:

    Tema aceasta a dragostei, a caldurii dintre oameni mi-a dat si mie pricina de mahnire.

    Asa e… Nu e cam ciudat ca tocmai de la tema asta se ajunge asa de usor la inflamare, cearta si dezbinare? 🙁

    Poate ca ar trebui sa vorbim mai putin despre lucruri mari precum Dragostea si mai mult sa incercam sa facem ceva, fiecare cat poate, ce poate, unde poate…

  11. Asa este. Sa ne recunoastem neputintele, sa nu-i judecam pe ceilalti, sa facem ce putem si sa-ncercam sa facem loc lui Dumnezeu pentru a face ceea ce noi nu putem.

    Un om al dragostei este parintele Jar (acum episcop) de la Banceni. Dar el spune ca nu judeca pe nimeni. Cei care iubesc nu mai judeca deci nici articole critice nu pot sa scrie. Ei doar fac faptele dragostei. Pe ei sa-i urmam.

  12. Despre Dragoste nu putem vorbi daca nu o simtim.
    Din confruntari se nasc marile adevaruri. M.Iordachioaie arata spre bolnavii bisericii iar nicole mirean spre cauza nevindecarii lor:banalizarea tainelor bisericii.Am vazut concret cum unii duhovnici dau dezlegare la sf impartasanie fara spovedanie, pentru mai multe zile.Practic impartasanie zi de zi fara spovedanie, saptamani in sir.Cum sa nu se ajunga la banalizare, daca nici contiinta pacatului nu mai este, cu atat mai mult a pocaintei? In aceste conditii ne mai miram de ce nu ne vindecam? Cine sa ne mai vindece astazi ? Toata sarcina am arucat-o spre Mantuitorul iar noi ne imartasim fara nicio tresarire. Macar sa recunoastem ca la capitolul dragoste suntem restanti cu desavarsire. Aceasta este marea infirmitate a sufletelor noastre si din pacate nu o recunoastem .Cand ni se vorbeste despre dragoste suntem deranjati,avem atatea alte lucruri de facut …Iar cand vorbim noi insine sunam ca tinichelele goale pentru ca nu ne-am lepadat de sine sa ne umplem de Duh sfant.
    Oricum, pentru acest “pustiu” suntem vinovati cu totii.Macar de am fi constienti de lipsa iubirii din noi(pe cea a aproapelui o simtim cu durere).
    Iertati-ma si Dumnezeu sa ne ierte!

  13. Dogmele, icoanele, teologia puţini le înţeleg, dar dragostea o pricepe toată lumea, fără nici o pregătire teologică

    Asa am crezut si eu, insa in ultimul timp, mai citind din comentarii, mai vazand cum stau lucrurile pe ici si pe colo, am ajuns la concluzia ca nici dragostea n-o mai pricepe toata lumea. Ei, si daca asa stau lucrurile sa ne mai miram ca “e ghimpata sarma dintre frati”?

  14. CEL CE IUBESTE S-A LEPADATD DE SINE.
    CEL CE IUBESTE ARE DUHUL SFANT SI BUCURIE SFANTA.
    CEL CE IUBESTE NU SIMTE LIPSA IUBIRII CELUILALT PENTRU CA NU MAI CERE,ARE INIMA PLINA SI DARUIESTE.
    CEL CE IUBESTE NU JUDECA, NU CARTESTE SI NU ESTE NEMULTUMIT DE APROAPELE.
    CEL CE IUBESTE SIMTE MILA SI DURERE PENTRU CEL CAZUT.
    CEL CE IUBESTE RENUNTA CU BUCURIE LA ALE SALE PENTRU CELALALT.
    CEL CE IUBESTE NU MAI POATE FI LOVIT,JIGNIT,NEDREPTATIT TOATE LE PRIMESTE CU BUCURIE SI INGADUINTA.
    CEL CE IUBESTE S-A INDEPARTAT CU INIMA DE CELE MATERIALE .
    CEL CE IUBESTE “nu pizmuieste, nu se lauda ,nu se trufeste,nu se poarta cu necuviinte,nu cauta ale sale,nu se aprinde cu manie,nu gandeste raul,nu se bucura de nedreptate,ci se bucura de adevar,toate le sufera… toate le rabda”(Corinteni 1,13).
    CEL CE IUBESTE IARTA, TACE SI ASCULTA.
    CEL CE IUBESTE GANDESTE DESPRE SINE:”NIMIC FIIND, MA CRED A FI CEVA”.
    CEL CE IUBESTE “ASULTA CUVANTUL LUI DUMNEZEU SI IL IMPLINESTE PE EL”.
    CEL CE IUBESTE ESTE IUBIT DE TOTI.
    CEL CE IUBESTE A INVATAT SMERENIA.
    Cineva a cerut un sfat de la Ava:Cum sa ma mantuiesc parinte?
    -Iubeste si fa ce vrei.

    Am incercat o scurta radiografie a iubirii de aproapele asa cum o descriu sf. parinti si sf. scriptura.Mi-am descoperit o lista intreaga de lipsuri.
    Mai spuneau marii duhovnici, ca atunci cand pe cararile dragostei de aproapele vor creste buruieni,soseste sfarsitul. Nu am vrut sa dau lectii nimanui ci doar sa ne amintim impreuna de calea cea stramta a mantuirii.

  15. @ nicolae mirean

    “De unde pleacă răul? De la bolnavi ?
    Nu.
    De la medici.”

    Iarta-ma, frate Nicolae, dar nu ai dreptate total. Sigur ca uneori poate fi vina si la medici, dar astea sunt exceptii, “malpraxisul” sa zicem :-, este o exceptie, nu regula, in medicina. De cele mai multe ori vina vine si de la bolnav. Fie pentru ca nu tine regimul dat de medic, fie pentru ca nu face corect tratamentul, fie pentru ca nu este atent la ce-i spune medicul, sau crede ca stie el mai bine decat medicul…Multi oameni ajung bolnavi incurabili sau mor, tocmai pentru ca nu asculta sfaturile medicului !

    “Dorim o biserică a elitelor, a perfecțiunii, a mândriei subțiri și subtile care se rușinează (în fata desăvârşirii occidentale).”

    Nu, nu doreste nimeni o biserica a elitelor, dar atunci cand mergi in Biserica, mergi de fapt in Casa Lui Dumnezeu. Cum e sa mergi in Casa Lui Dumnezeu si sa fii lipsit de bun simt in ultimul hal ? Daca mergi in casa unui om oarecare si tot trebuie sa ai bun simt si sa-l respecti, dar pe Dumnezeu, cand iti este Gazda la Sfanta Liturghie, si pe Maica Domnului, chiar de Ziua Ei ?
    Ce crezi ?

    Doamne ajuta ! Si sper sa-ti mai citesc comentariile pe acest blog, si poeziile, ca-s tare bune (si unele si altele :-)).

  16. Dragostea este mai presus de orice virtute. Și o, Doamne, cât de greu se dobândește o brumă din cea mai ușoară virtute. A arunca vina lipsei de dragoste asupra cuiva este un mare risc (cred eu) şi cu atât mai mult asupra unei comunități din care faci parte. Iar când spun risc mă gândesc nu numai la a-mi primejdui propria-mi stare ci și la crearea unei stări de neîncredere în (și între) semeni, de suspiciune, de interpretari (adesea), nebănuite etc.
    Evanghelia spune că din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea multora se va răci. Deci iată cauza.
    La dragostea desăvârşită greu ajunge cineva. Omul prin sine nu ajunge la dragostea adevărată. De aceea ne’a dăruit Dumnezeu biserica cu tainele sale. Acuza cu lipsa de dragoste (pe care cu regret o spun, am folosit-o și eu), nu apropie niciodată (cred eu), nu deschide inima nimănui. Domnul nu a condamnat pe cineva de această lipsă (sper să nu greşesc), ci de puţina credinţă, sau de necredinţă. Îndrăznesc să concluzionez că pentru a ajunge la dragoste se cere mai întâi credinţă. Credinţa în tainele bisericii, ce fac imposibilul omenesc în posibil, (prin Dumnezeu), care ne dau puterea credinței și câștigarea Duhului Sfânt.
    Oamenii au devenit insensibili. Inimile s’au împietrit. De ce ? Findcă lipsește dragostea desigur. Dar mai întâi lipsește credinţă autentică (în tainele lui Dumnezeu). Omul credincios se apropie cu frică şi cu cutremur de sfintele taine. Se îngrijește de păcatul său.
    Acuzele cu lipsa dragostei îi încurcă pe mulți. Pe mulţi îi pun să o caute înaitea credinţei autentice, prin mijloace proprii și convingeri ce nu duc vreodată la dragoste.
    La dragoste nu se ajunge fără curatie, fără milostivire și iertarea tuturor, fără lepădarea de sine cu adevărat, (fără despătimire).
    Nu am nici o pretentie că deţin adevărul. Am spus doar ce cred. Și repet: cred că acuza cu lipsa dragostei nu deschide nici o inimă, nici o cale spre ea și nu întărește ci slăbește comunitatea.
    Dragostea este un dar, o dobândă, un rod, o cunună (cred eu), la care se ajunge numai prin credinţă autentică. Dacă nu se întâlnește decât arar dragostea dorită este din pricina credinței care poate că e prea puțină ( vorbesc de credinţa în lucrarea tainelor bisericii).
    Am produs tulburare sminteala și amărăciune. O recunosc și sunt vinovat. De aceea cer iertare tuturor.

  17. @ Nicolae mirean:

    Subscriem.

  18. Mai ales cand se confunda la tot pasul fie cu vreo impatimire/fixatie nerecunoscuta de/pe o singura persoana, fie cu vreo auto-inchipuire pietista, dar tradata repede prin roadele faptelor – e si normal sa nu se mai inteleaga nimic. Am abuzat de vorbe mari si am pervertit totul. Ne e frica sa ne vedem asa cum suntem, si atunci ne impodobim singuri cu hainele… imparatului lui Andersen. Mai intai sa ne recunoastem sincer nevoile si problemele psihologice firesti, ca sa nu incurcam borcanele cu cele duhovnicesti, prea inalte. Apoi sa nu mai cerem intruna altora, culpabilizandu-i pana le iese sufletul, dar sarindu-ne imediat mustarul daca NOUA ni se face vreo observatie. Si nu in ultimul rand, sa o luam catinel, de la lucruri mici si simple, de normalitate interumana. Sa fim mai simpli si mai recunoscatori si pentru putinul bine pe care totusi il mai gasim la cei din jur.

  19. @Nicolae mirean:

    Ce este biserica?Oare nu spitalul sufletelor bolnave?

    Ba da.Dar ma gandesc ca acei oameni “galagiosi”din biserica nici nu stiu si nici macar nu se gandesc ca ar putea fi bolnavi.Fiindca boala duhovniceasca nu doare.IL doare pe Dumnezeu.Ce putem face pentru un om daca mai greseste este sa-i atragem atentia dupa cum ne invata si Sf.Apostol Pavel,chiar daca nu primeste pe moment si poate sa ne si raspunda mai urat ca-i facem observatie,dar eu cred ca de acolo incepe si Domnul sa lucreze cu el,mai ales daca zicem sincer si o rugaciune pentru acesta si daca ne doare daca am putut vedea ceva mai rau in comportamentul lui.
    Cat despre smerenie si dragoste,cred ca ati citit toti Scara Sf. Ioan Scararul(Sinaitul) si ati vazut ca acestea sunt tratate la sfarsit.Pana acolo de cate sute si mii de patimi trebuie sa ne vindecam?Oare credem ca putem sari trepte sa putem ajunge mai repede acolo?Nu cred ca se poate,ca stiti si vorba din popor:”Nici Dumnezeu nu-ti da mai mult decat poti duce.”
    Frate Nicolae,macar spune-ne si noua unde iti mai citim poeziile?Sau poate te razgandesti.
    Si sa stii,ca nu ai produs nici o tulburare sau amaraciune cum zici,ai spus parerea ta,asa cum am spus-o fiecare.

  20. Si eu sunt unul dintre cei convertiti (de la ortodoxie) la ortodoxie. Desigur si eu am crezut ca ar fi trebuit sa nimeresc printre sfinti cand am intrat in Biserica si taaare m-a mai durut lipsa dragostei la cei pe care i-am gasit acolo. Slava Domnului, aceasta PRETENTIE a mea a tinut doar putin, pana cand am inteles ca si ei ca si mine aveau aceeasi nevoie, ca erau doar ceva mai demultisor timp in casa Domnului si nu reusisera sa ajunga la masura dragostei pe care le-o ceream eu.
    Si ceva mai tarziu, am inteles ca Hristos a venit ca sa ne invete (in Biserica) sa oferim dragoste chiar si atunci cand nu primim in schimb decat cele contrare.
    Domnul care da harul Sau cu imbelsugare celor pe care ii cheama la El, le va da si putere sa treaca peste toate neajunsurile pe care le vad la ceilalti, si rabdare si intelegerea necesara, ca toti suntem raniti de pacate si bolim de patimi.

  21. Da, Dickens, David Copperfield si romanele englezesti de sec. XIX – surse pe cat de atipice, pe atat de minunate de invatatura pentru practicarea iubirii! 🙂 Mi-a placut mult exemplul par. Seraphim Rose.

  22. Pingback: NASTEREA MAICII DOMNULUI, “Nasterea bucuriei a toata lumea”. Cuvintele Sfintilor Ioan Maximovici si Ioan Damaschin -
  23. Pingback: Predica PS IGNATIE despre MAICA CELOR SMERITI, a celor singuri si a celor cuprinsi de “viforul scarbelor”, TRAIREA VIETII LUI HRISTOS si TRAIREA VIETII CELORLALTI, in adevarata smerenie si dragoste: “Cand mimezi dragostea, e sentimentali
  24. Pingback: NASTEREA MAICII DOMNULUI. Semnificatia cuvantului Evanghelic “Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti”: ORICE ABATERE DE LA ALIPIREA DE DUMNEZEU, ORICAT DE SOLEMNA, ESTE CU SIGURANTA PERICULOASA | Cuvântul Ortodox
  25. Pingback: UNDE ESTE MAICA DOMNULUI? “Maica Domnului este printre fiii ei; ȘTERGE LACRIMILE, ALINĂ DURERILE, CULEGE RUGĂCIUNILE şi apoi le înalţă la Fiul ei”. “Aşa cum L-a purtat pe Fiul său, NE POARTĂ PE FIECARE ÎN PARTE” –
  26. Pingback: NASTEREA MAICII DOMNULUI, MAMA NOASTRA PREASFANTA: “Îi datorăm lacrimile noastre spre a-i şterge lacrimile care nu se usucă pe obrajii ei din pricina răutăţilor cu care Îl răstignim pe Hristos”. FIII LACRIMILOR TALE… | Cuvântul
  27. Pingback: “Si numai chemarea numelui ei e dulce inimii…” – PENTRU CINE SI PENTRU CE SE INTRISTEAZA MAICA DOMNULUI? Cum devenim “fiii lacrimilor” sale? “PURCELUSII” MAICII DOMNULUI SI COPILASII EI ASCULTATORI – C
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare