După cel de-al doilea război mondial, a venit însă peste poporul nostru, ca un tăvălug, comunismul ateu care i-a distrus în mare parte fiinţa modelată de credinţa sa ancestrală, cultivând în locul ei patimile contrare virtuţilor strămoşeşti: necredinţa, ura de clasă, minciuna, hoţia. După căderea comunismului, românii au fost cu totul nepregătiţi să facă faţă concurenţei economice străine care i-a distrus industria. Tot la fel, cei mai mulţi n-au fost pregătiţi să-şi asume o libertate responsabilă. Astfel migrarea în străinătate a milioane de români în căutare de lucru, ca şi natalitatea extrem de scăzută, încurajată de liberalizarea avortului (peste 20 milioane de la Revoluţie) pun în pericol dăinuirea însăşi a neamului. Populaţia îmbătrâneşte, satele sunt pe cale de dispariţie. Ne putem întreba: câtă credinţă mai curge prin sângele nostru? Dar nu-i suficient să ne lamentăm. Ce putem face fiecare pentru neamul şi ţara noastră? Bogăţia unei ţări o formează în primul rând oamenii ei. Ţara are nevoie de noi. Cine se întoarce acasă, acela se aseamănă cu marele Moise despre care Sfânta Scriptură spune că a preferat să sufere cu poporul său şi să se întoarcă în Canaan decât să aibă dulceaţa păcatului cea trecătoare a Egiptului (cf. Evrei 11, 25-26).
