De ziua nationala in 2015 cu Ileana Vulpescu si Dinu Giurescu. “SUNTEM COBAII UNEI PUTERI SUPRASTATALE. E UN HAOS ORGANIZAT”/ “CE MAI E NATIONAL IN ROMÂNIA DE AZI?” (Video)

DINU C. GIURESCU: CE MAI E NATIONAL IN ROMÂNIA DE AZI? – interviu la Secvential pt Ziua Nationala 2015

DINU C. GIURESCU: CE MAI E NATIONAL IN ROMÂNIA… de medialert

– Ce mai e naţiunea şi ce mai e naţional în ziua de astăzi?

– Foarte puţin. Asta-i partea tristă când spun lucrul acesta, dar naţional înseamnă că obştea, adică societatea românească, simte că trăieşte în România, simte că are o ţară, simte că această ţară îi dă [înapoi], asta înseamnă. Or, la noi în momentul de faţă lucrurile sunt foarte pe muchie de cuţit. Să nu uităm că au plecat 2,5 milioane, dacă nu 3 milioane de români – e modalitatea românească de a rezolva criza. Pe de altă parte să vezi pe tineri că se gândesc: <<cum fac, după ce termin?, să-mi găsesc un loc în străinătate>>. Asta înseamnă că nu se mai simte omul, inima lui nu mai bate la fel. Era în timpul războiului: Inimile noastre bat la fel, măi camarade, pentru ţara mea şi-a ta. Ei, acum nu mai ştiu cât mai bat inimile pentru ţara noastră, inimile noastre, nu ale tuturor.

– Deci asta ar fi marea pierdere.

– Asta ar fi marea pierdere pe de-o parte. Pe de alta, e mare pierdere şi în educaţie, fiindcă manualele sunt aşa făcute încât, când am răsfoit mai cu de-amănuntul un manual care e acum în vigoare, zic: dom’le, eu, care cunosc materia, darămite ăla care nu cunoaşte, ce înţelege el din toată povestea asta?! A venit o modă nouă de peste ocean sau din vestul Europei să servim istoria pe calupuri, nu mai e cronologică, e pe teme. Şi în tema aia vârâm de toate.

– Şi ce aţi găsit? Că am văzut că aţi luat înainte de interviul nostru un manual de istorie şi v-aţi uitat cu multă atenţie pe el.

– Am cercetat cu multă atenţie pentru că am luat trei manuale! Le-am cumpărat că poate sunt diferite, dar nu, sunt la fel. Ministerul Educaţiei şi al Învăţământului a stabilit o programă căreia trebuie să i se supună toţi autorii. Sigur că găseşti de toate, nu zic că nu găseşti, dar sunt împrăştiate, aşa, în cursul manualului, încât n-ai cum… Ceea ce m-au învăţat cei ce au creat acest curriculum este că viaţa lor nu se mai desfăşoară cronologic, ci la grămadă.

– Şi găsim acolo suficiente motive de a fi mândri că aparţinem poporului ăstuia?

– Nu găsim. Înainte, istoria, mai ales asta de a XII-a, era ca o povestire. În clasa a XII-a am luat cunoştinţă de scrisoarea circulară pe care Ştefan cel Mare a trimis-o tuturor mai-marilor Europei, arătând biruinţa lui de la Vaslui şi ce adversari au venit împotriva Moldovei şi scria: “pe toţi i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre”. Şi mai spune: “…Dar daca această poartă a Creştinătăţii va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva – atunci toată Creştinătatea va fi în mare primejdie”. Deci omul ăsta avea o conştiinţă foarte clară despre rostul Moldovei, adică al nostru, al românilor, despre ce trebuie să facem noi, că trebuie să stăm de pază creştinătăţii. Când am citit scrisoarea aceasta, mi-a plăcut. Eram băiat tânăr, aveam 18 ani: Când vezi toate astea, sigur că eşti bucuros. Sunt bucuros că am avut mari oameni de stat – vezi telegrama pe care Marele Duce Nicolae i-o trimite lui Carol I: “…să treci Dunărea cu armata după cum dorești. Între Jiu si Corabia demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară” – asta la 1877. Când vezi mărturia corespondenţelor de presă străine despre vitejia armatei române, spune un american la primul asalt al redutei Griviţa în 1877: “Au fost pagini de eroism care cu greu se pot descrie de la o armată care n-a văzut niciodată focul.” Nu pot, îmi place, mă emoţionează, pentru că e ţara mea, sunt oamenii mei care au făcut lucrul ăsta. Acum, nimic, e o expunere corectă, dar seacă.

– Lipseşte fiorul, lipseşte motivaţia, lipsesc exemplele de urmat…

– Omul e făcut şi din sentimente, omul nu e numai o maşinărie din asta ideologico-politico-atlantico-nu-ştiu-cum… Are nevoie de sentimente! Astea lipsesc. Nu pentru că nu s-ar putea! Vreau să fiu foarte bine înţeles: colegii mei, care au redactat aceste manuale, ştiu meserie, dar, dacă ministerul nu vrea… Nu se mai “poartă” acum…

– Am văzut că o parte din generaţia pe care cumva o credeam blazată şi resemnată cu ceea ce îi oferă ţara s-a trezit şi a zis: Cum vi se pare revenirea la viaţă?

– În primul rând am o imagine a unei fete, o fată tânără pe care a prins-o un obiectiv zicând: “Vreau locuinţă şi loc de muncă.” Ea spunea adevărul, de fapt, dar o spunea într-o formă foarte simplă. Ea asta spunea că vrea, locuinţă şi loc de muncă, dar, în realitate, nu-şi dă seama că locuinţa şi locul de muncă u le obţii fiindcă vrei tu, ci trebuie ca societatea întreagă să fie capabilă să-ţi dea. Bunicul meu din satul Chiojd, fără locuinţă în Bucureşti, a pornit la drum, a făcut facultatea, după aceea a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie şi, până la urmă, a murit la 42 de ani, a lăsat nevastă, copii, dar a lăsat şi două case. Societatea îţi permitea, avea 41 de ani când a făcut treaba asta.

– Şi n-a dat meditaţii, nu?

– N-a dat meditaţii, nu plătea impozite pentru meditaţii…

– Deci simţea omul tânăr că poate să facă şi poate să reuşească.

– Cei care au ieşit acum în stradă spunând că nu se mai poate cu felul în care a ajuns să se comporte clasa politică, felul în care s-a extins corupţia, felul în care statul s-a transformat, de fapt, într-o colecţie de sinecuri nu par dispuşi să se implice mai mult decât a cere, adică să facă pasul spre politică, spre deţinerea de funcţii, spre construirea altui stat…

Eu l-am întrebat pe tata: <Bine, măi, dar voi de ce vă băgaţi în politică, aveaţi nici 30 de ani…?> și el mi-a zis: Tata cheltuia banii pe politică, mama zicea “Uite cum se duc banii noştri!”, ăsta era circuitul!

Cheltuia banii pe politică… Dacă-i spui astăzi unui politician aşa ceva, n-o să te creadă niciodată; politicianul de astăzi intră în politică să facă bani, nu să-i cheltuiască.

Şi erau oameni tineri, porniseră de la zero. Aşa încât să vrei să faci ceva, dar să poţi face ceva, aici e toată povestea. Să-ţi dea statul înapoi ceea ce ai dat tu. Lucrurile nu merg aşa acum.

– Se apropie centenarul Marii Uniri. Noi nu părem pregătiţi nici măcar să-l cinstim, darămite să mai creăm premise pentru încă o sută de ani, să avem un proiect, să avem un plan. Ce avem noi de făcut de aici încolo?

– Da, nu avem un proiect, nu avem un plan. Niciodată n-am sărbătorit un moment din ăsta crucial mai jos decât acum. Industrie – ioc; sistem bancar – nu; sistem financiar – nu; păduri – nu le mai protejăm; agricultura – vindem pământul pentru că aşa a zis UE! Mie-mi vine rău când zic asta! Şi ce dacă a zis UE?! Ei pot să zică şi eu zic cum zic eu şi până la urmă vedem ce facem noi!

Eu câteodată sper că o să ajungem aşa de jos încât să-şi dea seama şi tineretul şi toată lumea că trebuie să facă ceva. Poate. Nu ştiu. Poate mă iluzionez, dar eu încă mai cred în naţiune şi în forţele ei.

– Mă uitam, venind spre dvs., că până şi Arcul de Triumf e încremenit acolo, între schele, nici pe acela n-am reuşit să-l reclădim, să-l renovăm, în timpul în care alţii l-au ridicat! Multe alte lucruri nu reuşim să le facem.

– Absolut!

– Nu suntem în stare să mergem cu trenul cu viteza la care se circula acum o sută de ani în România pe calea ferată. Și putem să continuă cu exemplele astea care sunt în mod clar în dezavantajul României.

– Două exemple vă dau: automotorul Malaxa, pe care l-am văzut în ’38 prima oară, o frumuseţe, făcea două ore şi câteva minute până la Constanţa, iar cu trenul până la Baia Mare se făceau în vremea dinainte, în vremea odiosului, şapte ore şi ceva, şi acum se fac 15. Asta-ţi arată tot.

– Totuşi suntem un neam de constructori, adică avem vocaţia construirii, de la ctitorii de biserici până la cetăţi… De ce nu mai suntem? Unde ne-am pierdut vocaţia asta?

– Şi-au pierdut-o conducătorii. Nu oamenii. Oamenii noştri mai ştiu să facă. Românul e ingenios. Conducătorii şi-au pierdut-o. Îmbogăţirea, umflarea buzunarului este lozinca lor nestrămutată.

– Spuneaţi mai devreme că sunteţi, totuşi, optimist că generaţia asta s-a trezit acum şi s-ar putea urni dacă li se dau nişte ţeluri, dacă identifică ei…

– Trezirea asta a generaţiei mie mi-a plăcut, în sensul că mi-a dat şi mie curaj. Am zis că poate iese ceva din asta. Dar uite, fata aceea voia casă şi slujbă, rezolvase treaba. Dar dă-mi conducători care să vrea să rişte, să-şi pună pielea la bătaie. Acum e adevărat, în momentul în care cineva vrea să rişte i se descoperă că cu zece sau cincisprezece ani în urmă a făcut nu-ştiu-ce şi atunci e chemat la DNA. Asta e noua noastră metodă de a guverna. Poate mă umflă şi pe mine, dar nu-i nimic.

Trebuie cineva să spună odată că nu aşa se conduce o naţie, cu DNA-ul. O naţie se conduce cu oameni politici responsabili. Şi pe cei care nu sunt responsabili îi faci să răspundă, până la urmă, dar nu aşa cum este acum.

Mai putem să apărăm România încă. Îmi pare rău că nu sunt mai tânăr, că energie am. Dar să le spun măcar ce cred şi pe urmă să mă închidă, na, dacă nu le place. Dar să le spun ce cred despre ei. Nu le place. Nu place nimănui să le spui că sunt delăsători, că n-au curaj, că nu se interesează de ţară, nu le place să le spui adevărul. Asta este realitatea noastră. Dar hai că poate cu două-trei răzmeriţe din astea mai facem ceva.

– Dacă ar fi să scrieţi acum prima pagină dintr-un manual de istorie pe care să-l aibă pe pupitre copiii – şi eu sper că până la urmă or să aibă un manual al familiei Giurescu…

– Nu cred, că mafia manualelor e mai puternică…

– Dar ce-aţi scrie pe prima pagină a unui manual de istorie a românilor şi a României? Care ar fi mesajul pe care să-l găsească prima dată când deschid această carte copiii şi să-l aibă în minte?

– Noi suntem de aici. Asta este ţara noastră. Toţi ceilalţi au venit din alte părţi, dar noi suntem de aici, suntem datori să clădim în continuare această ţară şi s-o facem mai frumoasă. Ca să faci lucrul ăsta trebuie să te baţi, să nu-ţi fie frică, să te baţi pur şi simplu!

***

ILEANA VULPESCU la Secvential de Ziua Nationala 2015: SUNTEM COBAII UNEI PUTERI SUPRASTATALE. E UN HAOS ORGANIZAT

ILEANA VULPESCU la Secvential de Ziua Nationala… par medialert

– Doamna Vulpescu, ce ziceti de vremurile astea pe care le traim?

– Ce sa zic? Daca n-ar fi de plans, ar fi de ras. Mie mi se pare ca traiesc un haos organizat.

– Este cineva la butoane?

– Da, este cineva la carma haosului, pentru ca niste lucruri, daca stai sa le analizezi, nu par chiar venite asa, de la sine, ci parca au si ele o mama, un tata. Si incepem sa credem ca exista o putere suprastatala care experimenteaza, de fapt.

– Si noi suntem campul ideal de incercari?

– Mi se pare ca suntem tratati ca niste cobai. Ia sa vedem ce face asta daca-i injectez nu-stiu-ce… Permanenta asta a sentimentului ca suntem animale de experienta, animale de laborator. Pentru ca este prea mare harmalaia si dezordinea. Dezordinea sociala porneste de la o dezordine mintala, gasesc eu.

[…]

– Coruptia: domnule, atat s-a furat in tara asta… daca s-a ajuns sa se vanda pamantul tarii, cred ca mai rau de asa nu se poate! Cum este asta, sa vinzi pamantul tarii?! Pai atunci sa luam si osemintele din cimitir si sa le vindem si pe alea, daca ne produc ceva… Ce sa asteptam? Sa vindem tot pamantul acestei tari si de-abia cei care l-au cumparat sa se apuce ei sa-l fructifice si noi sa devenim cumparatori ai produselor pe care altii le fac in tara noastra. Mi se pare inadmisibil ca Romania, o tara care are atat de mult teren agricol, sa importe hrana.

[…]

– Tari sunt multe, patria este una singura. Sufletul meu este legat de tara asta. Si daca ma rog la Dumnezeu pentru ceva este pentru linistea si prosperitatea, pentru binele ei. N-am dorit niciodata sa traiesc in alta parte – si am avut ocazia, si sa traiesc in mod onorabil! -, n-am dorit niciodata sa plec din tara asta! Si-mi este foarte mila de oamenii care sa duc sa culeaga smochine sau capsuni in alte parti… E o mare tristete! E o mare tristete sa se depopuleze o tara pentru ca nu are locuri de munca… Nu se poate asa ceva! Nu suntem asa de numerosi, incat sa nu mai avem unde munci in tara noastra! Dar daca totul se inchide, totul se vinde, totul se lasa in paragina, in mod evident voit... N-avea niciun cusur cazinoul din Constanta sa fie lasat sa se darame… si-atatea alte cladiri! [….]

***

• Ziarul de Iasi: Cum mai poţi fi român?

Indiferenţa faţă de aspectul identitar naţional, cultivată cu insistenţă în ultimele decenii pe toate planurile, este, când nu semn de incultură şi ignoranţă, simptomul unor intenţii destabilizatoare. A scoate aspectul naţional din plămada unui individ e, de altfel, aberant.

Oi fi tu buricul pământului, dar cineva, undeva, tot te-a născut. Şi aşa, buricul pământului, nu ai fost de la bun început. Crezi tu că ai nimerit greşit, într-un timp, dar mai ales într-un loc sub nivelul tău, pe care te-ai obişnuit să dai vina când ceva ţi se opune, dar uiţi că, la urma urmelor, tu nu eşti doar tu, cel de acum şi aici, ci o întâlnire de cauzalităţi care, în mod logic şi fără urmă de hazard, şi-au atins potenţialul maxim (ori minim ori mediu) în geniala-ţi făptură. Nu te mulţumeşte, ba, uneori te simţi chiar deranjat când nu ai de ales şi trebuie să accepţi că eşti… român. Auzi, român! Ce-o mai fi şi aia? Şi ce legătură are cu tine, care fie te crezi mai presus de specia umană, fie, în momentele crude, de mahmureală lucidă, când, vorba poetului, totul secretă un exces de exactitate, te crezi mult sub nivelul de om? Ce treabă are românitatea asta cu tine? Nu e alegerea ta, e o fatalitate pe care nu ţi-o asumi. Şi, de fapt, ce poate, ce mai poate însemna asta, a fi român? Acum, când te poţi considera dacă nu direct cetăţean al lumii, în cel mai rău caz cetăţean european…

Altfel spus, cu drepturi mult mai largi decât cele garantate (şi limitate) de statul de care, în acte, aparţii.Pentru generaţia mea există încă o reţinere în asumarea explicită a condiţiei de român. Cum orice angajament presupune o retorică, noi nu avem cum să uităm retorica anilor ʼ80, care nu doar că ne-a marcat copilăria, ci a întinat un discurs altfel legitim şi, în termeni decenţi, măsuraţi, absolut necesar în orice cultură. În plus, noi, toţi cei care ne-am maturizat după 1990, cu atât mai mult cei născuţi în ultimii 25 de ani, suntem victimele unei confuzii care s-a perpetuat interesat, cel puţin în spaţiul public, mediatic: aceea dintre naţionalismul autentic, organic, decent şi necesar şi cel de paradă, delirant, paranoic, cu derapaje de xenofobism. Ideea naţională trebuie să funcţioneze în orice stat modern, în termenii deschiderii faţă de celălalt, în spiritul consimţământului de a respecta valorile pe care s-a clădit civilizaţia europeană de după ororile de la jumătatea secolului trecut. Acceptarea diferenţei presupune însă conştientizarea propriului specific şi, am impresia, într-un context globalizant din ce în ce mai confuz, ale cărui fisuri se văd, sub presiunea ultimelor evenimente politice şi sociale, din ce în ce mai acut, tocmai acest ADN naţional, cultural ne poate salva. Nu e cartea perdantă, ci am impresia, e asul din mânecă de care trebuie să ştim să profităm la nivel diplomatic şi politic. Pentru că, dacă tu nu te accepţi ca atare şi nu crezi în identitatea ta, nu vei reuşi să smulgi nici respectul celorlalţi.

Cred că indiferenţa faţă de aspectul identitar naţional, cultivată cu insistenţă în ultimele decenii pe toate planurile, este, când nu semn de incultură şi ignoranţă, simptomul unor intenţii destabilizatoare. A scoate aspectul naţional din plămada unui individ e, de altfel, aberant. Cu toţii ne tragem de undeva, avem nostalgia locului natal, al copilăriei. Or, copilăria înseamnă nu doar familia, ci şi un loc, mai important poate decât ne putem da seama. Un loc umplut nu doar cu oameni, ci şi cu mentalităţi, bune sau rele, cu un anumit mod de a privi lumea, de a înţelege viaţa, de a asimila realitatea, de a ierarhiza valorile morale. Toate acestea se scurg în noi, ne formează, ne fac ceea ce suntem azi, fiecare în parte şi toţi laolaltă. Toate acestea poartă amprenta unei naţiuni, a unui mod specific de a ocupa spaţiul dat. Modernitatea nu poate fi concepută în afara ideii de stat naţional.

Din păcate, mulţi dintre intelectualii notorii, blocaţi într-un discurs anticomunist revanşard, explicabil în anii ʼ90, dar retardat, deşi încă avantajos, acum, la 26 de ani de la căderea comunismului, au contribuit la îngroşarea acestei confuzii: cine rosteşte cuvinte precum „naţiune”, „românesc”, „patrie”, „naţional” este un eşuat, un expirat, un nostalgic, vezi bine, al ceauşismului. Nimic mai fals! Patriotismul, identitatea naţională nu au dispărut din discursul unor popoare europene, şi nu numai, cu o imensă cultură şi, mai ales, cu o obişnuinţă a dezbaterii publice. Francezul nu se ruşinează că e francez, englezul că este englez; nici germanul nu ascunde că e german, deşi, acum 60-70 de ani, ar fi avut, acesta din urmă, toate motivele să o facă. La noi, orice nuanţă patriotică, temperat-patriotică, e luată în răspăr, batjocorită, ironizată cu rafinament de unii intelectuali subţiri.

În fond, e de bun simţ şi de o simplitate elementară: nu putem fi europeni fără a fi români – iată un truism pe care mulţi îl ignorăm.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza”

• Active News/ Cosmin Tinta: La mulți ani, Române! La mulți ani, România!

“Discreditați tot ceea ce merge bine în țară! Răspândiți discordia între cetățeni! Subminați-le reputația, supuneți-i disprețului! Ridiculizați tradițiile!”…

“Poporul trebuie obișnuit cu satisfacții ieftine, care să îi ocupe timpul și să îl demotiveze în atingerea unor idealuri superioare; trebuie să aibă o gândire care să nu îi permită sesizarea legăturii dintre cauze și efecte; nu trebuie să aibă acces la mijloace de informare completă, corectă și obiectivă…

Pentru aceasta: să încurajezi financiar acele mijloace de comunicare în masă care îndobitocesc publicul și îl țin legat de emisiuni și seriale vulgare, ce trag inteligența în jos;

un sistem de învățământ corupt și nefuncțional este instrumentul ideal de a ține cetățenii în ignoranță și a manipula opiniile colective…

să stimulezi sentimentul individual de culpă, de fatalitate, de neputință. Persoanele care nu mai au impulsul de a se revolta, devin o turmă și sunt ușor de controlat”…

Vă sună familiar? Am luat și eu câteva rânduri din Tratatul de dezinformare a lui Volkoff și din Decalogul lui Chomsky. Amândoi vorbesc cu subiect și predicat despre manipulare, despre acțiune subversivă și despre scopurile acestora: neutralizarea forțelor care ar putea împiedica funcționarea unei ordini instaurate, demoralizarea și dezintegrarea națiunii vizate.

Fiindcă principii și mecanisme de acest fel au fost aplicate cu succes de atâția ani, unii dintre noi nu ridică fruntea, sufletul și steagul ca la o mare sărbătoare, de 1 decembrie. Alții poate ridică doar pahare, ca de mini-concediu. Printre multe altele, asta s-a și dorit. Să nu mai ai sentimentul că aparții unei națiuni, stăpână peste o țară. Să nu mai prețuiești ceea ce e al neamului tău, să nu mai sărbătorești ceea ce e important pentru nația ta, să nu mai speri. Să accepți blegit plecarea în pribegie, să îți fie cumpărat pământul de către “investitori străini”, să nu îți mai percepi valoarea, rostul sau importanța. Să te simți rușinat de tine sau să nici nu mai știi cine ești. În felul ăsta e mai ușor să fii folosit tu, cu neamul și cu țara ta cu tot.

Oricât de tare te-au zăpăcit și au dat cu tine de pâmânt, să știi că nu ești mort și nici înfrânt. E însă vremea să te deștepți! Măcar pentru că ești prins între strămoși care au pus oase și sânge pentru țara asta și copiii care te vor întreba de ce nu le-ai lăsat-o lor moștenire. Știu că o vei face și pentru tine. Fiindcă în sinea ta, nu i-ai crezut niciodată când au tot încercat să îți bage în cap că ești un nima-n drum! Primul lucru pe care trebuie să îl faci e să ridici fruntea din pământ și steagul, de 1 decembrie. Și să îți lași sufletul să simtă, iar mintea să cugete. Vei înțelege. Te vei deștepta. Vei sărbători cu adevărat! Îmbrățișează-ți semenii și zi-le o vorbă bună… Vei face apoi, pas cu pas, tot ceea ce ai de făcut. La mulți ani, Române! La mulți ani, România!