Pomenirea românilor martiri din Bucovina de Nord ucisi in MASACRUL DE LA FANTANA ALBA la 1 aprilie 1941 (si VIDEO). Marturia exemplara a unei adolescente din Vicovu de Sus si povestea cutremuratoare a unui supravietuitor

7-04-2014 22 minute Sublinieri

“Nu sunt analist politic, dar e evident chiar și pentru mine că vremuri cu pace prea mult timp nu vor mai fi. Drept urmare, nu-mi rămâne decât să mă rog pentru poporul acesta secătuit de vlagă. Omul politic să aibă înțelepciunea să ia decizia cea mai bună. În Vicovu, bătrânii prevăd o noua ordine a lumii, iar scăparea o văd doar la Dumnezeu. Firește, îmi doresc ca și cei de la conducere să știe că poporul nu tremură de frica unui nou război, ci de teama de a muri fără o conștiință curată”. (Anamaria Cretan, 18 ani)


„Fără aceste momente de demnitate națională noi nu existăm”

Pe 2 aprilie, la Rădăuți, Fântâna Albă și Mănăstirea Putna au fost comemorate victimele masacrului din 1 aprilie 1941 de la Fântâna Albă.

La ora 9 dimineața a început la Biblioteca Municipală din Rădăuți ședința solemnă a Comisiei Românilor de pretutindeni din cadrul Senatului. Alături de senatorii Marcel Bujor, Viorel Badea, Marin Nicolae și Mihai Neagu, au luat cuvântul și deputatul Sanda Ardeleanu, primarul Rădăuților, Aurel Olărean, vice-președintele Consiliului Județean Suceava, Alexandru Rădulescu, profesorii Petru Bejenariu și Radu Vizitiu, Constantin Rusanovschi de la asociația Pro Basarabia și Bucovina, starețul Mănăstirii Putna, arhimandrit Melchisedec Velnic.

După încheierea ședinței, cei prezenți s-au îndreptat către Fântâna Albă. De la graniță, Consulul României la Cernăuți, doamna Eleonora Moldovan, i-a condus către locul masacrului. Aici au fost întâmpinați de către reprezentanți ai românilor, ai asociațiilor și școlilor românești din Regiunile Cernăuți și Transcarpatia și de oficialități ale statului ucrainean din Regiunea Cernăuți. După un dialog legat de modul în care jertfa celor uciși aici pentru dorința de a fi liberi poate ușura apropierea celor două state vecine, din încredințarea Episcopului Meletie al Hotinului a fost săvârșită slujba Parastasului, de către starețul Mănăstirii Putna și protopopul de Storojineț, Vasile Covalciuc, alături de preoții din satele românești din zonă.

O parte dintre senatori au mers apoi împreună cu Consulul României la o întâlnire cu președintele Consiliului Regional Cernăuți, Mihailo Găiniceru, iar ceilalți s-au îndreptat către Putna. Putna Fantana Alba 5 2014Aici, la troița ridicată de către Departamentul pentru Românii de pretutindeni în memoria victimelor de la Fântâna Albă, a fost săvârșită din nou o slujbă de pomenire. A urmat un moment artistic al elevilor de la liceul „Ion Nistor” din Vicovu de Sus, organizat de directorul liceului, Cătălin Angelo Bărbuț, și de profesorul de religie, Vasile Schipor, în cadrul parteneriatului liceului cu Mănăstirea Putna. Poeziile și cântecele inspirate de evenimentele de la Fântâna Albă, dar mai ales citirea de către eleva Anamaria Crețan a mărturiei lui Gheorghe Crăsnaru, unul dintre puținii supraviețuitori ai masacrului, i-au sensibilizat profund pe toți cei prezenți și au adus speranța că, după 73 de ani, jertfa celor căzuți atunci este vie și lucrătoare în sufletele românilor. Președintele Comisiei Românii de pretutindeni, senatorul Marcel Bujor, i-a invitat să prezinte recitalul lor peste un an, în Parlamentul României.

Trei aspecte au revenit în cuvintele rostite în această zi. Primul este cel al caracterului de jertfă al celor care au murit.

„Jertfa unui popor dă viață și înnoiește, așa cum jertfa lui Hristos ne înnoiește pe noi. Și în Putna Fantana Alba 1 20141989 se striga în Piața Revoluției «vom muri și vom fi liberi». Cum poți să mori și să fii liber? Nu altfel decât în Dumnezeu. Dumnezeu Preabunul să îi așeze acolo sus cu sfinții și sunt convins că ei fac parte din martirii neamului” (arhim. Melchisedec).

„Ne aducem aminte de acești fericiți martiri ai noștri. Ei au înțeles ce înseamnă sensul libertății, ei au înțeles că dragostea de Dumnezeu și de neamul lor îi va duce la mântuire. De aceea va trebui să cultivăm ceea ce au făcut acești oameni ca un model de căutare a libertății și a identității” (senator Viorel Badea).

Toți cei prezenți au vorbit despre necesitatea informării și formării tinerilor. În cuvintele doamnei Sanda Ardeleanu:

„Pe baricada libertăţii, a păcii, a democraţiei, nu avem voie să adormim nicio clipă. Aceste momente sunt hrana spirituală a noastră, a identităţii noastre româneşti, de aici ne tragem seva. Trebuie să fim conştienţi de trecutul nostru pentru a putea vorbi despre prezent şi pentru a putea clădi viitorul. Nu va trebui precupeţit niciun efort pentru ca noi, generaţia care este în măsură să transmită aceste valori, să o facem zi de zi pentru copiii și tinerii noştri”.

I-am întrebat pe unii dintre senatorii prezenți „Dacă ați fi un copil din nordul Bucovinei, ce ați fi dorit să facă statul român pentru dumneavoastră?”. Iată răspunsurilor lor: „Statul român ar trebui să investească mai mult și în copiii din România, pentru că ne pleacă din țară copiii, specialiștii, și, în cei din nordul Bucovinei și de dincolo de Prut, fiindcă toți suntem români” (Marcel Bujor); „Am primit o lecție de viață. Ei au un dor de țară foarte mare și au un sentiment de abandon, motiv pentru care noi, de la nivelul cel mai înalt, trebuie să găsim soluții” (Marin Nicolae); „Aș fi vrut ca patria mumă să mă ocrotească” (Mihai Neagu).

Viorel Badea a promis că se vor face recomandări către Ministerul Educației Naționale pentru includerea în manualele de istorie mai detaliat a unor evenimente de acest gen: „«Generația Facebook» trebuie să știe foarte bine că fără a avea aceste momente de demnitate națională noi nu existăm”.

Copiii mei vor ști că în nordul Bucovinei au murit mulți îngerași

Interviu cu Anamaria Crețan, clasa a XII-a, Liceul Tehnologic „Ion Nistor”, Vicovu de Sus

Liceul Tehnologic Ion Nistor la Putna 2 aprilie 2014Ce știai despre Fântâna Albă înainte de a decide să participi la programul organizat de Liceul Ion Nistor din Vicovu de Sus pentru comemorarea masacrului ce a avut loc acolo?

Datele pe care le aveam despre Fântâna Albă erau foarte puține, le puteam număra pe degete. Până în clasa a XII-a, în niciun manual de istorie nu găsisem vreo informație despre evenimentele petrecute acolo. Aveam să aflu, cu stupoare, că mă număr printre multele persoane care nu-și cunosc istoria, trecutul, ba mai mult, credința. Învățasem pe dinafară istoria altor popoare, iar pe cea a țării noastre o uitasem rătăcită printre băncile școlii. Prinsesem din zbor, ca informație, de la profesorul de istorie că la 1 aprilie 1941 un grup de români din satele de pe Valea Siretului, ținut anexat de U.R.S.S, au pornit pașnic spre România. Mureau atunci în jur de 3.000 de români din dorința de a reveni la Țara mamă. Dar Katyn-ul românesc, cum a fost numit de istorici, îmi aducea aminte despre simple idei istorice, fără o semnificație prea mare. Murmuram cu glas, aproape stins, “săracii!” și nimic mai mult. Ce erau acei morți pentru mine? Nimic altceva decât morți.

Niciodată nu am fost curioasă să știu mai multe despre Fântâna Albă. În mine nu vibra nimic. Eram un „neom”, ca să vorbesc inspirat de poezia stănesciană, cum deci puteam să mă gândesc la bătrânii și pruncii care au murit la sânul mamei lor, daca eu eram într-o stare de, cum să spun, degradare sufletească, de neînțelegere cu sufletul a istoriei? Eu nu știam decât că țara mea e România de astăzi, că trecutul e trecut și atât. Dacă aș fi pus în balans în acele momente sufletul meu cu un bob de mac, cu siguranță bobul de mac ar fi cântărit mai mult.

Ce ți-a schimbat această stare? Ce știi astăzi despre masacrul de la 1941?
Dumnezeu e atât de mare încât gura mea nu poate să-i descrie măreția. După 18 ani de viață într-o familie educată și aproape la fel de mulți ani de școală, aveam să realizez pentru prima dată că nu sunt altceva decât un „fiu risipitor”, „o oaie rătăcită”. Iubeam țara, iubeam tradițiile și istoria acestui popor fără însă a-i cunoaște amănuntele atât de esențiale. Când am fost invitată de profesorul de religie să particip la un program închinat martirilor de la Fântâna Albă, aveau să mi se deschidă ochii împăienjeniți de negura ce-i acoperea. Se dădea astfel o luptă cu mine însămi. Aveam să aflu că Fântâna Albă strigă durerea atâtor mii de oameni, ciuruiți de gloanțele Armatei Roșii și ale Securității sovietice. Totul pentru simplu fapt că au dorit să revină în țara lor.

Te-a schimbat într-un fel acest lucru?
Da. Am fost de acord să adun informații despre ceea ce s-a întâmplat cu românii noștri. Românii mei, cum i-am numit ulterior, erau atât de iubitori de glie și neam încât au murit murmurând „Tricolorul”, strigând „Țara noastră-i România”, „trăiască România-mamă”. Am fost puternic emoționată… Atâția români sa moară pentru simplul fapt că și-au dorit revenirea acasă?

Ce înseamnă pentru tine, acasă?
Dacă mă întrebați acum două săptămâni acest lucru, vă răspundeam că pentru mine acasă înseamnă Anamaria Cretan - liceul din Vicovu la Putnafamilie. Ei bine, acum, acasă e România.Ce a însemnat acasă în `41? Același lucru: ROMÂNIA. Ei, românii, au părăsit tot ce aparținea lumescului, case, gospodării, și-au luat pruncii de mână și au plecat. Au părăsit tot. N-au dat uitării un singur lucru: Credința. Au luat icoane, prapuri și crucile din Biserică și, cu Dumnezeu în suflet, au pornit spre o nouă cale. Cred că sufletele lor au ajuns în ceata drepților în acea zi. Mi se pare cutremurător să iei crucea și un ștergar alb legat de un par ca semne ale păcii și să treci prin ploaia de gloanțe. Să-i am acum în față aș îngenunchea, le-aș săruta picioarele și le-aș cere iertare.

Să presupunem că ești născută în nordul Bucovinei. Ce ți-ai dori să facă statul român pentru tine?
Suntem atât de aproape de frații noștri…Vă mărturisesc că mi-aș fi dorit să mă nasc în nordul Bucovinei. Așa mi-aș fi recunoscut poporul. Câți dintre noi am face astăzi ceea ce au făcut românii noștri în 1941? Cred că aproape nimeni. Cu durere în suflet spun că suntem pe cale să pierdem ce avem mai de preț: tradiția, istoria și, în cele din urmă, nădejdea.

Nordul Bucovinei a fost al nostru din totdeauna și mi-aș fi dorit un singur lucru: unirea cu Țara-mamă, dacă m-aș fi născut acolo. În urma participării la pomenirea și la momentul artistic de la mănăstirea Putna am realizat că românii, care se consideră a fi oameni învățați, sunt din ce în ce mai puțin pregătiți. Din cauza slăbiciunii sufletești nu suntem în stare să deosebim adevărul.Cu durere în suflet afirm că ceea ce au făcut românii noștri în trecut nu va face statul român niciodată. Nu mă consider o revoluționară, dar Basarabia e a noastră. Concret, asta ar trebui să facă statul român, să reînvie istoria, să ne reamintim în fiecare zi că sub glia aceasta stau trupurile eroilor neamului românesc.

Române, democrația nu însemnă că fiecare e liber să facă ce vrea, ci că puterea stă în mâinile noastre, deci poartă-L pe Dumnezeu în suflet și ridică-ți țara din indiferența cu care o tratezi!

Ce vei spune copiilor tăi despre tragedia românilor de la Fântâna Albă?
Oh, ce chin vor fi suferit acele mame în 1941, să mori în brațe cu propriul copil! Câte urlete de durere nu s-au auzit atunci? Să știi că ai acordul pentru a merge înapoi în România și te întâlnești, surprinzător, cu moartea. Cum să spui unui copilaș că acea vale de la fântâna văruită a răsunat de țipete de durere sub cerul plumburiu al acelei duminici de aprilie? E greu, inimaginabilă munca unei mame… și cu siguranță acelea au fost mame eroine. Copiii mei vor ști că în nordul Bucovinei au murit mulți îngerași, au fost ciuruiți. Li s-au frânt aripile, iar ei s-au ridicat la cer. Va întreba cum și de ce? Eu îi voi răspunde că Dumnezeu și-a întins mâinile și i-a luat la cer, pentru că pământul era prea mic pentru suflețelele lor, atât de mari. Copiii noștri trebuie să afle că și pentru ei s-au jertfit românii din nordul Bucovinei.

Ce reprezintă pentru tine istoria neamului?
Acum când am reușit să adun informații despre ce a fost Fântâna Albă, mă cutremur și eu și colegii din grupul vocal al Liceului Tehnologic „Ion Nistor”. Ne e tare greu să descriem ce înseamnă pentru noi poporul român. Neamul românesc e mai mult decât mama și tata. E seva cu care ne hrănim în fiecare zi, iar românul e obligat să-și cunoască istoria. Granița trasată arbitrar de penița lui Stalin în urma pactului Ribbentrop-Molotov mă face să lăcrimez pentru tot timpul petrecut departe de străbuni. Într-o zi ne va chema pământul și mă întreb ce răspuns vom da când vom fi întrebați: voi ce ați făcut pentru țară?

Cum vezi azi familia?
Am spus mai sus că am fost o oaie rătăcită, că m-am depărtat la un moment dat de istorie. Științific, familia este celula de bază a societății, însă pentru mine ea întrece această limită. În familie e Dumnezeul păcii, al răbdării, al milei, al dragostei, Dumnezeu Fiul făcut om pentru mântuirea noastră. Să fi fost oare o lecție din care să ia aminte și alții cărora le-ar fi trecut prin cap să se întoarcă vreodată în țară? Nu știu și nu voi putea afla prea curând. Am pornit cu doar câteva informații despre ceea ce a însemnat Katyn-ul românesc și am ajuns să fiu un adevărat militant pentru cei care au sfârșit schingiuiți, batjocoriți și uciși mai apoi în pădurea din nordul Bucovinei.

Ce așteptări ai de la un om politic?
Politica e undeva departe de mine. Mi-a fost dat sa văd că suntem conduși de oameni prea puțin pregătiți. Acum, de curând, am văzut la televizor problema cu anexarea Peninsulei Crimeea și recunosc că mi-e frică, însă Dumnezeu e cu mine și nimic nu-mi va lipsi.Nu sunt analist politic, dar e evident chiar și pentru mine că vremuri cu pace prea mult timp nu vor mai fi. Drept urmare, nu-mi rămâne decât să mă rog pentru poporul acesta secătuit de vlagă. Omul politic să aibă înțelepciunea să ia decizia cea mai bună. În Vicovu, bătrânii prevăd o noua ordine a lumii, iar scăparea o văd doar la Dumnezeu. Firește, îmi doresc ca și cei de la conducere să știe că poporul nu tremură de frica unui nou război, ci de teama de a muri fără o conștiință curată.

Dar de la un profesor?
Am învățat de-a lungul anilor că profesorul e un cufăr plin de cunoștințe, un izvor nesecătuit de informații; am învățat de la profesori că istoria și credința neamului românesc sunt mai presus de orice. Tot în liceu mi s-a deschis apetitul pentru cultură, pentru scrisul frumos despre frumos.

Te-ai gândit la ce facultate vei merge?
Da. Însă e puțin probabil să ajung acolo. Mi-am dorit de când mă știu să devin jurnalist, însă situația financiară din familie și sistemul românesc mi-au tăiat aripile mereu; dar n-am încetat niciodată să visez. Dumnezeu va avea grijă de dorințele mele, trebuie doar să știu cum și în ce fel să mă rog. Facă-se, Doamne, cu mine după voia Ta!

Ce simți la sfârșitul zilei de astăzi?
Ziua de 2 aprilie ne-a marcat profund. Cei de la Fântâna Albă aveau să moară, nu răstigniți pe cruce, ci ciuruiți de gloanțele K.G.B.-ului tocmai în Postul Mare. La îndemnul domnului profesor Vasile Schipor și al domnului director Cătalin Angelo Bărbuță am înălțat o rugă împreună cu părinții Mănăstirii Putna și am aprins o lumânare; atât am putut face astăzi pentru martirii noștri. Un umil gest de recunoștință! Odihnească-se în pace!

A consemnat protos. Dosoftei Dijmărescu
Foto: monah Timotei Tiron

Putna Fantana Alba 2 2014

***

Era în Postul Paștelui și Zenovia se trezise de dimineață, privind peste luncile amorțite. Sosise și luna lui april după o iarnă grea, cum nu mai fusese demult. Lemnele clădite lângă șură erau pe sfârșite și se gândea cu frică la ziua când n-or mai avea ce pune pe foc. Și cu mâncarea era greu, veniseră soldații ruși și luaseră sacii de grâne din pod, cartofii din beci, lăzile de mere. Cei de la Securitate umblaseră din casă-n casă prin toate satele de pe Valea Siretului și confiscaseră tot ce era scris în limba română; așa rămăsese fără cele câteva cărți din vremea școlii și fără certificatele de naștere. Îi spuseseră soldații că era ordin de sus și că prin vară să se duca la Raion la Hliboca să-și scoată acte noi, în limba rusească.

Dar cum se putea una ca asta? Părinții și surorile ei rămăseseră în România, limba lor era aceeași, socotelile cum le fuseseră înainte. Cum se abătuse așa o năpastă tocmai pe dânsa, să o rupă granița de neamuri și de țară, printr-o simplă linie trasă cu creionul pe o hartă ce despărțea oamenii de satul natal și de locurile copilăriei? Fusese oare o hotărâre luată la Moscova, cum auzea la difuzorul de pe perete?

– Ți-am spus, măi femeie, nu mai da drumul la aparat, că dacă ne prind soldații, ne omoară, îi spunea Gheorghe de cate ori o vedea răsucind butonul radioului ce prindea posturi din Romania. Lasă c-om merge înapoi în țara noastră, cum s-o dus și nemții din sat înapoi la dânșii.

****

Au trecut de-atunci peste cincizeci de ani, dar ochii lui “nu s-au apucat a usca niciodată”. Stăm pe marginea patului în odaia dinspre drum, undeva pe o străduță dosnică din târgul Rădăuților. E încă iarnă aici și aud viscolul șuierând prin streșini. Cu mâna tremurândă, întoarce cu vârful cuțitului felii de mere pe care le coace pe plită, pentru mine. Le adună pe margine și le scutură de funingine. Simt cum ne învăluie un miros acrișor.

Pe bătrânul Crăsnaru l-am intalnit prin 1997, atunci când aflându-mă la filmări prin Bucovina, am primit o informație aproape incredibilă. Aveam ocazia să-l cunosc pe unul din puținii supraviețuitori ai masacrului din 1941 de la Fântâna Albă. În acea după-amiază dintr-un sfârșit de februarie aflam lucruri neauzite încă, despre care nu se scrisese în cărți. O poveste depănată la gura sobei, în vechiul târg unde se retrăsese și încă se ferea să spună lumii că supraviețuise, eroul meu.

“Atunci când ai trăit rău, e tare ușor să te înveți a trăi bine; dar atunci când ți-a fost bine, e tare greu să te înveți cu răul. Așa mi-o fost mie dat, să mă rup de țară, ca după aceea să mă întorc, dar să-mi las ce aveam mai scump în străinătățuri.”

 Ascult. Nu prea am ce întrebări a-i pune. În manualele mele de istorie nu se pomenise despre asta.

La 1 aprilie 1941 un grup de români din satele de pe Valea Siretului, ținut devenit proprietatea URSS în urma pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, a pornit pașnic spre România. Mulți români din Bucovina de Nord încercaseră să se întoarcă ilegal pe pământul țării, însă fuseseră prinși și uciși, iar familiile lor – torturate, ucise sau trimise în Siberia. Aveau acum, surprinzător, acceptul formal al Rusiei, care le dădea voie să se întoarcă în țara-mamă.

Aflară de la Comună că cele trei familii de nemți din Storojineț și vreo alte cinci din Cupca, își făcuseră actele și se mutaseră în Germania, cu voia lui Stalin. Își luaseră ce aveau prin gospodărie, copiii de mână, câinii de lanțuri și caii de funie. Se suiseră în trenuri de la Adâncata și plecară, nu-i opriră nimeni.

– Apoi dacă nemții s-o dus, noi de ce-am sta? întreba Zenovia nelămurită. Uite mai omule, și Hans, și Gerta, și Klaus cu Martina și cu copchiii, tăți s-o întors  în țara lor! Numa’noi stăm să ne-asuprească aiștia.

– Taci, lasă Zenovie, că de-amu ar trebui să primim și noi răspuns. De plătit taxa, am plătit-o, ca tăți românii din raion. Nu se poate să ne ieie banii așa. Cerere am depus, nu se poate să nu ne deie drumu’; adică pe nemți de ce să-i lase și pe noi nu?

Deodată auziră forfotă pe drum și poarta se deschise. Ion a Sumănarului intră cu pas hotărât în ogradă și zise:

– Hai bade și matale la Raion la Adâncata (n.r. azi Hliboca) s-o adunat acolo câteva sute de români din toate satele. Să-ntrebam și noi ce s-o ales de cererile noastre și de rublele ce le-am plătit? Cum de pe nemți îi lasă să se întoarcă în țara lor și pe noi nu? Tăt Pătrăuți-ul de Sus și cel de Jos îi acolo.

– Hai că vin, că tot îi duminică și mari treburi nu-s de făcut.

La Hliboca în fața sediului raional se adunase deja puzderie de oameni. Veniseră să întrebe, să se dumirească și să vadă când or primi și ei voie să-și adune bunurile și să-și înhame caii, să treacă lunca Siretului înapoi în țara-mamă.

– Să ne dați un răspuns! strigară vreo doi. Banii i-am dat, cererile le-am depus cum ați spus! Vrem înapoi în țara noastră!

– Nu stăm sub o altă regulă, cu o altă limbă! Țara noastră-i România și mergem acasă!

– Lăsăm tot aici, toate casele și gospodăriile, animalele, pomântul! Numa’ copchii ni-i luăm în brațe și mâncare de drum, lăsați-ne înapoi în țara noastră!

Câțiva soldați înarmați și vreo doi ruși de la Securitate ieșiră în balcon:

– Alegeți-vă reprezentanți să vină să vorbească aici cu noi, nu răcniți toți odată!

Se duseră vreo doi învățători și preotul din Suceveni. Lumea aștepta nerăbdătoare afară.

– Ce-o zis, domnu’ învățător?

– Toată lumea să steie liniștită, că toate cererile au fost aprobate! Când ne-or spune ei, putem pleca înapoi în Romania!

– Da’ dacă o spus că ne lasă să plecăm, de ce să mai așteptam?

Porniră în coloane și pe măsură ce treceau prin sate, li se adăugau alte și alte familii. Puneau fuga în lăzile de zestre ceva de mâncare pentru copii și pentru cal, luau din mers ce apucau și înhămau caii la căruțe.

“Am avut eu așa o presimțire că asta nu era a bună. Parcă prea ușor ne lăsa să plecăm. Nu ne băgaseră în seamă luni de zile și gata, deodată, au spus că cererile fuseseră aprobate. Acasă Zenovia mă aștepta cu Vasilică de mână și vreo două desagi în spate. Tăți vecinii se îngrămădeau pe porți, afară, să pornească și să se alăture alaiului.

Dar mie îmi spunea inima că nu era bine ce făceam. Dumnezeu pesemne, mâna lui. Și i-am spus Zenoviei să steie acasă, că mă duc până la graniță să văd că toate-s bune și apoi m-oi întoarce, să-i ieu și pe ei.”

Până la amiază, se adunaseră vreo câteva sute. Mamele își strângeau bucuroase pruncii la piept și se gândeau nerăbdătoare la întâlnirea cu neamurile din Romania. Va fi pesemne de pomina, nu se mai văzuseră de doi ani.

“Am pus mâna pe-un ștergar mare, alb, și l-am legat de-un par pe care l-am smuls din grădină. Mai făcuseră așa și alți vecini, era un fel de steag al păcii, să arătăm că mergeam înapoi pașnic și nu vrem răul nimănui.”

Zenovia rămase plângând în poartă, cu copilul de mână.

– Doamne, Gheorghe, numa’ noi am rămas în sat!

– Așteaptă femeie vreo câteva ceasuri, atâta, că m-oi întoarce să vă ieu.

Cum trecea convoiul prin satele din vale, se alăturau alte și alte familii de români, greu de le știut numărul, dar erau de-acum vreo câteva mii. La Suceveni, înainte de graniță, se opriră și intrară în biserică, luară câteva prapuri, o cruce, vreo doua icoane mai mari. În frunte mergea preotul, rugându-se. În urmă – alaiul de oameni ce vedeau peste câmp satele românești de pe partea cealaltă; se visau deja liberi să trăiască in tara lor.

Era un vânt uscat de-ți intra în adâncul oaselor, dar nu-l simțea nimeni. Grăbeau pasul îngânând “Tricolorul” și lunca Siretului răsuna de cântecul lor. Nu se topise încă zăpada, primăvara era târzie anul acela, și pe drumul ud se mai poticneau carele prin gropi acoperite de apă; caii se opinteau din răsputeri să le tragă din noroaie, nerăbdători pesemne să ajungă și ei în țara lor.

“Drumul ducea prin pădure și  nu vedeam decât copaci de-o parte și de alta, era o pustietate și-o liniște de-ți țiuiau urechile. Îmi aduc aminte că zburau câteva stoluri de ciori croncănind, de parcă simțeau vreo primejdie. Așa am mers, cu ele deasupra noastră, vreo câțiva kilometri până când am zărit deschizându-se în fața noastră poiana de la Fântâna Albă. Era la vreo câteva sute de metri de România și vedeam deja pichetul cu soldații noștri.”

Însă odată ajunși în poiană, câmp deschis și pradă prinsă în capcana promisiunilor deșarte, miile de oameni au fost ciuruiți de focurile de mitralieră ale Armatei Roșii și Securității rusești, ascunși în tranșee săpate pe sub maluri și pe după copaci. O mare înscenare a cărei explicație nu a fost găsita niciodată. O fi fost o lecție din care să ia aminte și alții cărora le-ar fi trecut prin cap să se întoarcă vreodată în țară?

Cădeau retezați de gloanțe copii, femei, bătrâni. Valea răsuna de țipăt de durere sub cerul plumburiu al duminicii de aprilie. Ciorile, care urmăriseră mulțimea de sus, coborâseră acum în copacii despuiați, așteptând.

“Primul a murit preotul, el conducea mulțimea. A căzut fulgerat, strigând “Trăiască România-mamă!”  Pe mine m-au nimerit în picior și-ntr-o mână, m-am prăbușit secerat la pământ, iar deasupra mea încă vreo doi. Auzeam plânset și strigăte peste tot în jurul meu, moartea venise așa, dintr-o dată, luând cu ea vieți nevinovate de bătrâni și prunci, într-un luminiș blestemat, care fusese sortit să potolească setea drumeților care poposeau la fântâna văruita de la marginea potecii.”

A stat nemișcat Gheorghe toată ziua, până a coborât noaptea. Rănile îi sângerau, ale lui și ale morților ce-i căzuseră deasupră-i în focul gloanțelor. Un amestec de gânduri tulburate îi hăituia mințile. Morții grei ca pământul îl apăsau, dar îi salvaseră viața. Auzea soldații ruși râzând și umblând printre cadavre, mai trăgând câte-un foc de armă în muribunzi.

Închise ochii și așteptă să se apropie clipa în care va scăpa și el de dureri și de nedreptățile lumii. Undeva în inimă, îi licări un fel de bucurie: bine că n-o luase pe Zenovia, bine că-i lăsase acasă pe ea și pe băiat! Dar gândurile i se înnegurară pe dată – pesemne vor sfârși și ei în pustietățile Siberiei, ca toți ceilalți care își puseseră în gând sa fugă în țara lor.

Îl lua un somn adânc, trupurile nu-l mai apăsau atât de greu, durerea i se mai domolise. Nu mai simțea durere și zări prin amestecul de sânge și straie înnoroiate, o fărâmă de cer. Venea noaptea pesemne, cu ea odată și pentru el sfârșitul, atât de departe de cei pe care îi păstra în inimă. Se lăsă în voia somnului sub văzduhul mort, rugându-se lui Dumnezeu pentru ultima oară: să-i ierte păcatele și să-i ocrotească pe ai lui, rămași în sat.

Poiana se lumină dintr-o dată, cădea de sus în valuri de raze si-i mângâia ochii deschiși o ploaie aurie. Îl acoperea tot, clătindu-i părul înglodat și pielea zdrelită, îi descătușa gâtul sugrumat de apăsarea corpurilor căzute. Nu mai simțea frigul ce trăgea dinspre pământul reavăn și nici durerea trupului vătămat de răni; îi era mai ușor acum, mai cald. De lângă fântâna înconjurată de flori, îi făcu cineva semne. Era Zenovia ținându-l de mână pe băiatul lor. Râdeau și îl chemau înspre poteca ce ducea acasă.

– Hai, tată, s-a sfârșit! Ridică-te și mergi!

Se strădui să-și miște picioarele, însă o durere ascuțită îi străpunse toate oasele. Deschise mari ochii și nu desluși decât câteva lumini de lanternă cercetând poiana. Rușii cărau morții târându-i de picioare, de păr, cum apucau, azvârlindu-i într-o groapă mare, pe care-o săpaseră pesemne de cu ziuă. Se mai auzea câte-un vaiet, câte-un scâncet de pe buzele vreunui muribund. Îl aruncau laolaltă cu morții, fără milă, astupându-l cu pâmănt.

Simți deodată botul unui câine care alerga printre cadavre. Se oprise locului și-l adulmeca. Îi vedea ochii sticloși strălucind în întuneric. Își ținu răsuflarea și-și stăpâni icnetele de durere. Auzi:

– Baikal, idi siuda!

Câinele o zbughi pe dată și Gheorghe trase aer în piept, îngrozit. Dacă venea înapoi? Nu-i mai rămase decât o singura scăpare: să încerce să se elibereze dintre trupuri și să-și caute un ascunziș. Dar unde? Soldații căutau peste tot și ar fi sfârșit fără tăgadă într-una din gropile săpate în poiană.

Văzu luna ca o seceră într-un vârf de brad.

“Acolo trebuia să ajung și nici o rană, și nici o durere nu mă putea opri. Altă nădejde nu aveam. M-am tras deoparte și m-am târât încet până la trunchiul copacului. Era un ungher întunecos al poienii, nu mă puteau vedea. Și am început să mă sui ținându-mă cu mâna cea bună, târându-mi piciorul beteag. Trei zile am stat în vârf, ascuns intre crengi. Vedeam cum tarau mortii, cum ii ingropau, cum ii batjocoreau. Pe unii raniti ii legau de cozile cailor, apoi le dadeau bice. Am vazut capete raspandite prin poiana asa ca bostanii… Vreo doua zile a mișcat pământul deasupra gropilor, acolo unde zăceau muribunzii, în timp ce eu stăteam ascuns în vârful unui brad, așteptând cu spaimă clipa când voi fi doborât și eu de focul unei mitraliere. Îmi părea tot mai des c-o văd pe Zenovia și pe băiatul nostru căutându-mă prin pădure.”

Din ochii bătrânului se preling lacrimi și-mi pare rău că i-am adus înapoi acele amintiri. Îmi arată rănile de pe braț, săpate adânc în carne, vindecate de atâția ani ce-l despart de tragedia aceea.

“A treia zi eram numai eu în poiană. Am așteptat și-am cercetat toată pădurea și toată lunca până-n zare, să fiu sigur că nu mai era nimeni. Apoi am coborât și am șchiopătat așa schilod la pichetul românesc, iar soldaților nu le-a venit a crede că a scăpat cineva cu viață după așa un masacru. Mi-au oblojit cum au putut rănile și m-au adus cu o căruță până la Rădăuți, unde uitați c-am rămas până azi.”

– Dar cu Zenovia și cu Vasilică ce s-a întâmplat?

– Apăi o fost siguri c-am murit și că m-o îngropat și pe mine laolaltă cu ceilalți. După regulă, ar fi trebuit să-i pedepsească și să-i ducă în Siberia. Dar un văr de-al meu din Storojineț o luat-o de nevastă și l-o înfiat pe Vasilică, așa au scăpat. Și n-o știut nimeni de mine pâna în 1990, când o căzut Uniunea Sovietică.

– V-ați reîntâlnit?

– Da, atunci m-am dus eu la Hliboca, la Adâncata cum îi zicea pe timpuri. Am căutat-o la Evidența Populației și-am găsit-o. Tot în satul nostru, tot în casa noastră stătea și tare multe lacrimi am vărsat. Nu-i venea a crede că-s io și până când nu i-am povestit de-ale noastre din tinerețe, nu m-o crezut.

Îl plânsese Zenovia în fiecare an în Postul Paștelui în poiana de la Fântâna Albă. Acolo mergea pe ascuns și se tânguia pe cărările pădurii, să n-o audă nimeni. Fusese și cu un an înainte și dusese pomeni după datină pentru sufletul lui și rămăsese cu ochii duși în zare, spre partea românească a luncii, închipuindu-și ce-o fi văzut el atunci, ultima oară.

Avea să afle abia după cincizeci de ani că fusese de fapt atât de aproape – la o azvârlitură de băț de graniță, într-un târg primitor din Bucovina rămasă acasă.

 

fant-a

***

Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii ’90, iar orice referire la acest eveniment era interzisă de autorităţile sovietice şi, mai apoi, de cele ucrainene. Abia din 2000, autorităţile din Ucraina au permis oficierea unui parastas pentru odihnirea românilor din nordul Bucovinei care au dorit să fugă din URSS.

Au trecut 72 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă.  În aprilie 1941, peste 3000 de români care veneau din Bucovina de Nord spre România, au fost seceraţi de sovietici, în nordul regiunii care era ocupată de URSS.  Victimele au fost comemorate luni,  la Putna şi în Ucraina.

Fântâna Albă rămîne în istorie un adevărat “Katyn românesc”, despre care se ştiu prea puţine. Subiectul masacrului de la nici 2 kilometri de graniţa României cu Ucraina a fost considerat tabu până în anii ’90. Autoritățile sovietice și cele ucrainene au interzis comemorările şi orice referire la acea zi neagră. Dimineaţa, o delegaţie de romani a trecut graniţa în Ucraina, în pădurea Varniţa, acolo unde a avut loc masacrul din 1941.

Nimic nu prevestea acea zi neagră. Românii au ajuns într-o poiană şi acolo au fost înconjuraţi şi seceraţi cu mitralierele.

În urmă cu doi ani, la Mănăstirea Putna a fost amplasată o troiţă în memoria românilor împuşcaţi în Ucraina.

În urmă cu doi ani, Parlamentul român a votat o lege care stabileşte 1 aprilie drept Ziua memoriei românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Alba. Lor li se adaugă şi cei deportaţi, cei care au pierit în nordul Bucovinei, Ţinutul Herţei şi întreaga Basarabie. […]

Lucia Hossu Longin, realizatorul documentarului ‘Masacrul de la Fântâna Albă – 1 aprilie 1941′, proiectat azi în avanpremieră la Institutul Cultural Român, consideră că trecutul este mai actual azi ca oricând.

‘Cred că este un film tulburător, care trebuie să ne dea motiv de reflecţie în legătură cu aceste nenorociri ale trecutului care oricând se pot repeta’, a declarat realizatoarea.

Ea a dezvăluit faptul că echipa TVR a întâmpinat dificultăţi în a realizarea documentării, amintind că a găsit un bătrân de 91 de ani, Gheorghe Sidoreac, atunci în vârstă de 17 ani şi care a scăpat miraculos cu viaţă, ca şi fii ai celor executaţi acolo, ei înşişi deportaţi apoi cu familiile, în iulie 1941, cu puţin înainte ca armatele române să elibereze Bucovina.

‘A fost o deplasare extrem de grea din toate punctele de vedere. Oamenilor încă le e frică să vorbească. Până în 1990 nu s-a putut merge în zona aia’, a spus Lucia Hossu Longin, citată de Agerpres.

Realizatoarea a mărturisit că nu şi-a propus să-şi ‘potrivească’ lansarea acestui film cu evenimentele din Ucraina.

‘Nu. Noi am filmat în noiembrie, am realizat filmul până acum şi mi se părea normal să-l difuzez în preajma zilei de 1 aprilie. Uneori, istoria vedeţi cum îşi urmăreşte scopurile şi ceea ce demonstrăm noi în film parcă prinde o altă faţă în aceste zile, când s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu Crimeea, când forţa pumnului, forţa raptului s-a impus‘, a spus Hossu Longin, menţionând că, deşi nu doreşte să politizeze, filmul său reprezintă ‘un avertisment şi un strigăt care trebuie să existe’.

Stăpânindu-şi cu greu emoţia, ea a afirmat la lansare că filmul a fost realizat dintr-o datorie morală, după ce, în urmă cu câţiva ani, un grup de urmaşi ai celor ucişi la Fântâna Albă i-au adus un pumn de pământ de acolo cerându-i să facă un film despre tragicele evenimente.

Hossu Longin a susţinut că la Fântâna Albă echipa de filmare a fost oprită şi i s-a scos filmul din aparat, putând cu greu să termine producţia. Acolo lucrurile nu sunt limpezi după 71 de ani, deşi ar trebui să fie’, a mai spus realizatoarea.

La eveniment, organizat de Televiziunea Română, prin Casa de Producţie TVR şi realizat în parteneriat cu ICR, a fost prezentă Alexandrina Cernov, redactor şef al revistei ‘Glasul Bucovinei’, publicaţie trimestrială de istorie şi cultură, înfiinţată în 1994, care apare sub auspiciile ICR, alţi români din zona Cernăuţi.

Cernov a dezvăluit faptul că, la un parastas al martirilor de la Fântâna Albă, femeile ucrainene, care li s-au alăturat românilor, au povestit că ucrainenii care au îngropat morţii din aprilie 1941 au fost ucişi ulterior de sovietici, pentru a se şterge orice mărturie despre masacru.

Documentarul ‘Masacrul de la Fântâna Albă – 1 aprilie 1941′ reface istoria zilei de 1 aprilie 1941, ziua tragică în care Bucovina a fost cedată imperiului sovietic. 

Atunci, peste 3.000 de oameni din mai multe sate de pe Valea Siretului au format o coloană paşnică şi s-au îndreptat spre noua graniţă sovieto-română, la Fântâna Albă, trupele NKVD somându-i să se oprească şi trăgând în plin cu mitraliera când coloana a ignorat somaţia.

Cunoştinţele noastre lacunare de istorie ne joacă multe feste. Aşa se explică de ce privind filmul Luciei Hossu Longin, intitulat Fântâna albă am avut aproape unanim pe buze acelaşi cuvânt: incredibil! Deoarece, cu toate eforturile, atâtea câte s-au făcut în sfertul de veac care a trecut, de la revolutie, au rămas încă puţin cunoscute episoade din istoria modernă a României despre care comuniştii nu ne dădeau voie să vorbim.

Ca şi Basarabia, Bucovina a fost pentru multă vreme cuvânt tabu, ceea ce face ca acum să descoperim în trecutul acestor meleaguri această poveste sângeroasă (Domnul profesor Cioroianu ne îndeamnă în emisiunea sa de la TVR să nu uităm că istoria e cea mai frumoasă poveste. Oare?!) Plaiurile Bucovinei atât de legate de numele lui Eminescu, prin legendarul Cernăuţi, ne-au rămas iată, străine, în privinţa unor evenimente care i-au schimbat destinul în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, când Nordul acestui ţinut mirific, poate partea cea mai frumoasă a zonei, a încetat să mai aparţină României.

Din Mare aceasta devenea tot mai mică văduvită fiind de, poate, cele mai vechi şi neaoşe pământuri româneşti. Şi nu oricum se întâmpla asta, ci prin dictate şi invazii, cărora le-au căzut victimă şi locuitorii satelor Runca, Mahala, Crasna, Suceveni unde se află şi renumita Fântână albă despre care e vorba în film, cu amintirea atrocităţilor comise de ocupanţii bolşevici. Câteva sute de localnici au murit atunci, mitraliaţi în poiana duioasă dintre dealuri mărşăluind vitejeste spre graniţa cu patria mamă. Cu batiste fluturând a pace, neînarmaţi, sătenii au sperat că soldaţii nu vor fi atât de cruzi.

S-au înşelat fiindcă mitralierele au duduit disperat luându-le viaţa celor mai mulţi. Cei câţiva supravieţuitori apar în acest film povestind prin ce-au trecut. Suferinţe inimaginabile, speranţe deşarte. Coşmarul a continuat şi după, fiindcă gropile comune au fost ascunse multă vreme de ochii lumii şi nimeni n-avea voie să vorbească despre tragedie. Au urmat deportările, pentru a îndepărta martorii. Un adevărat holocaust.Pentru singura vină de a se fi născut în acele locuri râvnite, românii bucovineni a trebuit să îndure această Golgotă, cum bine spunea autoarea. Naivi până în clipa din urmă, ei au sperat la înţelegere, şi s-au comportat eroic, pornind într-un veritabil exod. E adevărat că pe aici în vremea regelui Sobieţki, plăieşii lui Ştefan se luptaseră cu turcii. Cum vremea iataganelor trecuse greu îşi mai putea închipui cineva că-şi poate vedea capul pe tipsie. Pe tipsie nu, dar în gropi comune da. Noua stăpânire începea sub auspiciile unui pact odios, radical şi sângeros, celebrul pact Ribentrop-Molotov.

Filmul Luciei Hossu Longin, despre această represiune cumplită din timpul ocupaţiei Bucovinei, conţine trista revelaţie a unei istorii prea puţin cunoscută, ieri, ca şi azi. Românii de-acolo par şi azi, uitaţi, părăsiţi, rămaşi pe lume parcă să spună povestea lor amară şi într- atât de puţin pilduitoare. Fiindcă da, cu ce a modificat mersul istoriei sacrificiul ţăranilor de la Fântâna albă?

Impresionată ea însăşi de ceea ce a descoperit realizând filmul autoarea îşi pune multe întrebări. E preocupată însă, mai ales de reconstituirea dramei sătenilor din acel sat Suceveni, petrecută pe 1 aprilie 1941 pentru a putea restitui posterităţii acest documentar important. Ca un dar de suflet filmul duce în lume amintirea moşnenilor morţi, al căror nume e înscris pe troiţa din poiană şi le face această dreptate postumă cu multă şi emoţionantă credinţă. O documentaţie minuţioasă: înscrisuri, mărturii, fotografii, dar mai presus de toate impresiile personale ale Luciei Hossu Longin contribuie la crearea unei imagini complete, tulburătoare, zguduitoare.

Glasul îi tremură, plânsul o îneacă transmiţând această stare la limită şi celor care-i privesc filmul. Dincolo de imagini e însă altă poveste. Povestea filmului, a greutăţilor prin care a trecut echipa înfruntând noroiul drumurilor desfundate, lipsurile de tot felul şi mai ales frica ce urcă parcă din oasele îngropate la rădăcina copacilor în codrii Bucovinei. E aici prezentă, parcă pe vecie. Oamenilor le e frică să vorbească, organele sunt vigilente, şi totul e sub control. Le-a trebuit mult curaj să -şi facă treaba celor câţiva membri ai echipei de filmare rătăciţi prin aceste meleaguri neaşteptat de străine. I-am sugerat Dnei Lucia Hossu Longin să adauge filmului despre masacrul de la Fântâna albă povestea complicată a realizării lui, aşa cum, partial ne-a spus-o în seara când la ICR a fost pentru prima oară proiectat. Acest proiect mai vechi al autoarei a devenit acum posibil datorită sprijinului primit de la Ministerul de Externe, prin secretarul de Stat Stejărel Olaru, al cărui nume a fost rostit cu respect. Pe drumul recuperării adevărului din istoria acestei ţări, TVR a mai făcut, iată, un pas îndeplinindu-şi astfel misiunea de post public. Pentru autoarea filmului au rămas însă şi multe semne de întrebare: Am o somaţie în suflet, acolo, în Bucovina, lucrurile nu sunt limpezi, spunea Lucia Hossu Longin, dând glas conştiinţei civice a jurnalistului de excepţie care este.

Legaturi:


Categorii

Istorie, Manastirea Putna, Memorialul durerii, Rusia, Sarbatori, comemorari, sfinti, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

9 Commentarii la “Pomenirea românilor martiri din Bucovina de Nord ucisi in MASACRUL DE LA FANTANA ALBA la 1 aprilie 1941 (si VIDEO). Marturia exemplara a unei adolescente din Vicovu de Sus si povestea cutremuratoare a unui supravietuitor

  1. Pomenirea romanilor din Nordul Bucovinei este termenul corect si nu Bucovina de Nord.Este o singura Bucovina romaneasca.

  2. http://www.senat.ro/ProgramLucru.aspx

    Senat: PEDEAPSĂ SERIOASĂ pentru fapta de promova idei legionare, organizatiile cu caracter legionar, “nationalismul extremist””, etc !!!!!

  3. Ana Maria Cretan – intelept DEJA copilul asta, prin ceea ce-a afirmat cu maturitate:

    “Nu sunt analist politic, dar e evident chiar și pentru mine că vremuri cu pace prea mult timp nu vor mai fi. Drept urmare, nu-mi rămâne decât să mă rog pentru poporul acesta secătuit de vlagă. Omul politic să aibă înțelepciunea să ia decizia cea mai bună. În Vicovu, bătrânii prevăd o noua ordine a lumii, iar scăparea o văd doar la Dumnezeu. Firește, îmi doresc ca și cei de la conducere să știe că poporul nu tremură de frica unui nou război, ci de teama de a muri fără o conștiință curată”.

    Pentru cei cu FARAMA de CONSTIINTA ramasa nealterata, intr-adevar! Teama de a murii patat in constiinta, ii supara, ii sperie mai mult decat razboiul care se prefigureaza, TEAMA palpaind mocnind INCA…in ‘poporul acesta secatuit de vlaga’, care – se pare – nu si-a uitat originile ceresti, SENSUL!

  4. Va invit sa urmariti acest reportaj cu un supravietuitor de la Fantana Alba:

  5. @ Ligia Tibu:

    Va multumim foarte mult!

  6. Pingback: “Au fost odata români”. Reportaj In Premiera despre CONTINUA PERSECUTIE a ROMÂNILOR din Ucraina [VIDEO] - Recomandari
  7. Pingback: Premiere româneşti la festivalul ASTRA 2014. Partea II | DISCERNE
  8. De obicei sunt tare de fire. Niciodata in viata mea nu am plans citind carti de drama. Azi am plans pentru prima data in viata mea citind cele scrise si editate aici. Imi vine greu sa cred ca ceea ce s-antamplat acolo a fost adevarat.
    Nu am plans de frica sau de mila lor ( stiu ca ei au fost mai puternici decat mine si n-au nevoie de mila mea). Am plans de ciuda ca e atat de tarziu si nu pot face nimic pentru ei sa-i readuc in tara lor pe care si-au dorit-o. Ca acei prunci fara vina au simtit focul gloantelor in trupusoarele lor firave si eu ma plang de felurite mici dureri. Ei au murit si pentru mine si de acolo din cer se roaga si pentru mine. Am plans de ciuda ca niciodata in scoala nu mi s-a spus despre acesti oameni si nicaieri in cartile de istorie nu am citit despre ei. Si bineinteles, am realizat cat de cazuti in nesimtire suntem cu totii. Ar trebui ca Parlamentul sa instituie in fiecare an la aceasta data, zi de doliu national cu slujbe de pomenire in biserici. Promit sa le povestesc si copiilor mei ca la Fantana Alba niste ingerasi ca ei s-au stins la sanurile mamelor lor pentru ca erau romani. Altceva este de prisos. Sunt trist cum niciodata nu am mai fost.

  9. Alti bravi romani care au fost dati uitari si despre care, de asemenea, nu se scrie nimic in cartile de istorie, nu se vorbeste la televizor …

    Martirii si eroii romani ar zdruncina din temelii toata propaganda desantata pusa la cale de dusmanii internationali ai Romaniei.

    ” Impresionat de disciplina şi combativitatea voluntarilor români, comandantul brigăzii ruse spunea: dacă Rusia ar dispune numai de două divizii româneşti, acestea ar valora mai mult decât douăzeci de divizii ruse şi regimul bolşevic ar aparţine deja istoriei”.
    … “Era normal, realizaseră ceea ce nu au reuşit 35000 de cehoslovaci, 10000 de polonezi sau alte trupe. Trei mii de români au respins două divizii bolşevice silindu-le să ceară armistiţiu, câştigând astfel calea liberă pentru întreg corpul de voluntari aliat, precum şi respectul tuturor aliaţilor, chiar şi pe cel al inamicilor”
    … “Românii credeau în Hristos și au jurat credință Regelui Ferdinand.”
    […]

    Integral la sursa: http://www.napocanews.ro/2016/03/legiunea-militara-romana-a-fost-singura-spaima-a-bolsevicilor-din-siberia-intre-anii-1918-1920.html

Comentariile sunt inchise.

Formular comentarii

Carti

Documentare