Articole cu eticheta (tag): marturisirea credintei

Ne-a fost dat să petrecem vremuri pe care nu ni le-am fi închipuit vreodată. Neliniștea și tulburarea, spaima și necunoașterea, îndoiala și necredința s-au înfățișat fără de rușine lumii acesteia, cerând cu glas mare să ne cearnă și să ne alipească de partea osândei și a pieirii. Mulți s-au lăsat îngenuncheați, însă și mai mulți s-au ridicat, cu nădejde înnoită în puterea dumnezeiască. Unii au strigat „Unde este Dumnezeu?”, neînțelegând apropierea Sa de noi și au ales să privească în altă parte, oriunde li s-a părut că pot afla păsuire pentru propriile neputințe. Nu au căutat înlăuntrul lor, nici în cei de lângă ei, nici în frumusețea lumii ce nu încetează vreodată să ne uimească. Încetul cu încetul, aceste glasuri s-au reunit într-un cor al necredinței și al hulei, al raționamentelor reci și al micimii sufletești. Au căutat și au aflat propovăduitori ai neadevărului, gata oricând să le liniștească tulburarea cu tot felul de sfaturi la îndemână, să le ofere soluții pline de ușurătate și să le adoarmă conștiința.

Taina aceasta este sensul existentei noastre, al fiintarii noastre in Biserica. Nu poate nimeni sa ne spuna cum sa facem, cum sa pregatim Sfanta Impartasanie. Lucrurile au luat-o razna si oamenii acestia care nu au credinta si, mai ales nu au empatie… – empatie inseamna sa-ti fie mila de celalalt, sa gandesti strategii, astfel incat sa-l ocrotesti si sa nu-l privezi de ce are mai sfant – vor avea pe constiinta batranele care n-au putut veni in Saptamâna Mare sa-si planga mortii, sa impodobeasca Sfanta Cruce, sa participe la Denii si sa-si pomeneasca copiii și nepotii. Vor avea pe constiinta acele persoane care nu vor mai trai si care nu vor mai prinde Pastele viitor. Noi astea le spunem pentru ca le credem, dar nici nu le pasa, atat de lipsiti de empatie sunt…

Se indoieste, oare, cineva ca Hristos aparut acum ar fi fie alungat, fie pus responsabil peste vindecari, prea putini dorind si iertarea pacatelor? Evident, totul va sfarsi prin acelasi “Rastigneste-l!” pentru ca nu ne va da ceea ce noi ii cerem. Ne deranjeaza incusiv libertatea pe care ne-a dat-o, am vrea fie sa o cedam pentru ca nu mai intelegem nimic, fie sa o luam pe a altora pentru ca stim mai bine. Abunda reactiile liberticide, iar organizatiile asa-zis de aparare a drepturilor dorm peste tot in lume. Hristos e din nou un scandal. De ce? Pentru ca noi suntem aceiasi, nu iubim nici libertatea, nici binele, ne luptam intre noi si cu El. Azi mai mult decat oricand l-am salva pe Baraba. Ispita trebuie sa vina, dar vai de cei prin care vine.

Câți dintre noi, dacă am avea parte de un astfel de succes, am fi capabili să ne desprindem sufletele de carieră, de recunoașterea celor din jur, de admirația lor, de prietenii noștri sus-puși? Câți dintre noi oare am reuși să rămânem, în ciuda ascensiunii sociale, niște simpli creștini, gata nu doar să renunțe oricând la tot, ci să-și dea viața pentru Hristos, acceptând să fie tratați ca ultimii oameni, scuipați și huliți cu aceeași intensitate cu care au fost, înainte, lăudați și admirați?

De exemplu, școlile publice din toată Canada (și din multe locuri din SUA) încep să implementeze o educație sexuală care este în contradicție directă cu credințele majorității comunităților tradiționale — și guvernele încep să ia la ochi școlile creștine și private, ca refugii indezirabile de gândire și educație disidentă. Și mai rău: Părinții și asistenții maternali creștini sunt „descalificați” în număr tot mai mare de la adopția sau creșterea de copii, din cauza opiniilor lor.

Familia este supusă astăzi unor mari presiuni. Pe de o parte, grija excesivă pentru carieră şi bunăstare materială creează mari probleme familiei, cu consecinţe grele asupra relaţiei dintre bărbat şi femeie şi, în mod special, asupra copiilor lor. Pe de altă parte, asistăm la tendinţe tot mai agresive de a impune alte forme de convieţuire, străine familiei tradiţionale, adâncind şi mai mult confuzia şi dezbinarea între oameni. Creştinul este chemat să conştientizeze acest lucru şi să se angajeze constant şi curajos în apărarea familiei.

Trebuie să ne arătăm solidaritatea și să transmitem încredere și sprijin doamnei Camelia Smicală și copilașilor ei și să ne conjugăm toate forțele: autorități, Biserică, societate civilă și presă pentru a ajuta această mamă îndurerată și pe copilașii ei care suferă atât de mult și sunt atât de traumatizați. De aceea, cunoscând îndeaproape cazurile familiilor Nan și Bodnariu din Norvegia, care s-au reîntregit, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin solidaritatea oamenilor și prin rugăciunile pe care le-am înălțat neîncetat pentru aceștia, trag nădejdea că și familia Smicală se va reîntregi.

Astăzi nimeni nu obligă vreun creştin să se dezică cu forţa de Biserică sau de Hristos, dar există numeroase eforturi şi mijloace folosite pentru ca Biserica să fie privită ca o parte a unei tradiţii naţionale, ca un fel de folclor popular şi credincioşii să uite de Hristos şi Biserică. Astăzi, mărturisirea lui Hristos nu este mai puţin complicată decât aceea din timpul prigoanelor pentru că omul poate fi îndepărtat de Dumnezeu nu doar cu forţa, ci şi prin ispite diferite, prin îndepărtarea atenţiei lui de la Cer spre pământ, prin atragerea lui spre o direcţie contradictorie, a conchis Patriarhul Moscovei.

Dintre înaintaşii amintiţi, cel mai la suflet îmi este episcopul Grigorie Leu, care în vremuri de prigoană şi cumplită opresiune ateist-comunistă, s-a dovedit a fi conştiinţa cea mai vie a Bisericii neamului nostru, nedorind ca sufletul credinţei să fie distrus de ciuma roşie a comunismului. Cred că şi mie îmi revine datoria unei mărturisiri la fel de curajoase în aceste vremuri de profunde bulversări în planul mentalităţilor social-colective, pentru că suntem asaltaţi de alte feluri de ideologii, mult mai perfide şi distrugătoare de suflet şi de neam, cum este cea a multiculturalismului pervertit, un fel de marxism cultural, care este preocupat de identitatea de grup, [adică de minorităţile gender], nu de persoană ca şi chip al lui Dumnezeu, de subminarea şi anihilarea Tradiţiei şi a rădăcinilor noastre creştin-ortodoxe. Altfel spus, Biserica cu valorile propuse de ea doreşte respectul de care este firesc să se bucure.

Vremurile nu sunt ușoare nici pentru Biserică, nici pentru țară, nici pentru lume. Avem nădejdea sfântă că, mărturisind dreapta credință, rămânând în comuniune unii cu alții în Biserica Sa dreptmăritoare, rugăciunea nelipsind din viața noastră, Dumnezeu ne va întări să mergem mai departe pe marea vieții acestei lumi către Împărăţia cea nestricăcioasă. Spun aceasta şi pentru că, în ultima perioadă, pacea unor mănăstiri şi parohii a fost tulburată de anumite persoane care au atitudini nepotrivite în legătură cu Sfântul şi Marele Sinod ce a avut loc în Creta în luna iunie a acestui an. Dacă dezbaterile în duhul păcii, al dragostei şi al adevărului au fost şi sunt potrivite şi necesare în Biserică, decizia unora de a se aşeza în afara Bisericii prin nepomenirea ierarhului şi prin neparticiparea la sfintele slujbe este împotriva comuniunii, a adevărului şi a dragostei, precum şi împotriva rânduielilor bisericeşti şi canonice. Pe această cale, vă adresez tuturor îndemnul de a rămâne în Biserică, în duh de comuniune şi dragoste, lucrând la mântuirea noastră, prin mărturisirea dreptei credinţe, zidindu-ne şi ajutându-ne unii pe alţii.

Duhul lumii este duhul comodității, duhul egoismului, duhul plăcerilor senzuale, duhul modei și divertismentului, duhul lăcomiei, al mâniei, urii și răzbunării. Acest duh dă naștere robiei, opresiunilor, războaielor, suferințelor, bolilor, terorismului, precum și altor flageluri, care tulbură pacea umană. Ce trebuie să facem noi creștini, care este atitudinea noastră potrivită, în aceste condiții de luptă vădită cu forțele răului?

Considerăm ca exagerată și cu totul nepotrivită atitudinea de întrerupere a pomenirii unor ierarhi la sfintele slujbe și rugăciuni, atitudine care se poate constitui în prilej de sminteală sau de dezbinare, în contextul și așa fragil (duhovnicesc, social, economic și politic) în care ne aflăm. Îndemnăm pe pelerinii care vin în acest sfânt loc, pe fiii duhovnicești ai aceste mănăstiri, și pe toți credincioșii, să rămână fideli Bisericii Ortodoxe, să păstreze comuniunea cu ierarhii pe care Dumnezeu i-a rânduit să ne păstorească, și să ceară sfatul părinților duhovnicești care le poartă de grijă. Iar atunci când sunt derutați sau neliniștiți de anumite luări de poziție ale unor ierarhi, preoți, monahi, sau frați creștini, să ceară, cu smerenie și fierbinte rugăciune, și părerea altor părinți. Și așa, prin împreună-sfătuire, să aflăm voia lui Dumnezeu cea bineplăcută Lui.

În sensul celor de mai sus aducem mărturia poziției echilibrate și mature a unor părinți cu experiență și cu discernământ cu care mănăstirea noastră ține, periodic, legătura: Arhimandritul Efrem, starețul Mănăstirii Vatopedi și a altor părinți vatopedini, Arhimandritul Efrem Filoteitul, părintele duhovnicesc al Mănăstirii Sf. Antonie cel Mare din Arizona – SUA (singurul ucenic direct în viață al Cuviosului Iosif Isihastul) și a altor părinți îmbunătățiți din această mănăstire, sau a părintelui Ieroschimonah Simeon Zaharia de la Schitul Poiana lui Ioan a Mănăstirii Sihăstria (Neamț). Părerile lor conglăsuiesc spre a îndemna la ferirea de orice acțiune care ar putea pricinui o dezbinare, dinăuntru sau dinafară, a Bisericii.

În cadrul Sinodului din Creta au fost aprobate o serie de documente publicate și în limba română pe site-ul basilica.ro (la http://basilica.ro/documentele-oficiale-ale-sfantului-si-marelui-sinod-in-limba-romana/). Pe marginea acestor texte există o serie de reacţii sau analize, atât ale clerului, cât şi ale poporului dreptmăritor. Acest lucru este firesc şi este semn al unei Bisericii vii. Dialogul, dezbaterea, chiar luările de poziţie critice, dacă sunt purtate onest, în duh de pace şi de unitate, pot ajuta la limpezirea unor aspecte problematice. Înaltpreasfințitul Mitropolit Teofan este preocupat de aceste aspecte și receptiv la gândurile exprimate, mai ales de către fiii eparhiei pe care o slujește. De altfel, această preocupare este o constantă în lucrarea Înaltpreasfinției Sale, manifestată atât înaintea, în timpul, cât și după întrunirea sinodală din Creta. Astfel, în timpul întâlnirii din Creta, Părintele Mitropolit Teofan a avut mai multe intervenții făcute în „cuget bisericesc ortodox, bazat pe învățătura Bisericii”, potrivit mărturiei Mitropolitului Ierotheos Vlachos, participant la Sinodul din Creta.

Se pare că prin acest Sinod se urmărește inițierea unei noi epoci bisericești, a apostazierii de la teologia și mărturisirea Sinoadelor ecumenice și panortodoxe, de la cele dinainte de Sinodul al VII-lea și cele de după acesta. Astfel ne vom trezi cu un gol de memorie, un alzheimer duhovnicesc în Biserica Ortodoxă. Nu se explică altfel unele puncte ale textelor care au fost pregătite, precum și analizele explicative ale susținătorilor lor. Se pare că este o imitație/copie de proastă calitate a Conciliului Vatican II. Sfântul și Marele Sinod ca idee, a început odată cu încercarea de convocare a Conciliului Vatican II. Și așa cum Vatican II a dezvoltat o nouă ecleziologie, care a trecut de la ideea exclusivității la teologia includerii, sau la teologia baptismală, într-un mod analog unele puncte din textele care s-au pregătit pentru Sfântul și Marele Sinod amintesc de o nouă eclesiologie și în Biserica Ortodoxă, în măsura în care se recunosc Taine și în afara Bisericii Ortodoxe.