Am tras șalupa în dreptul unui ghețar plutitor, pe care soarele și apa se amuzaseră pe rând, născocind forme și iluzii efemere în bulgărele congelat. Apa din acest sloi are, probabil, mii și mii de ani, iar acum se topește lent în „marele albastru”. Pe acest fundal mirific, Preasfințitul Macarie a vorbit despre ghețarii noștri lăuntrici care sunt mai de neclintit decât cei de aici, despre urșii polari care sunt, totuși, mai ușor de îmblânzit decât fiara dinlăuntrul nostru. Niciodată aceste pustietăți nu au auzit înțelepciunea ortodoxă grăindu‑le astfel, și nici drept-măritorii creștini nu au primit un asemenea mesaj, spus cu durere și dragoste. De aici, dintre ghețuri, de pe frontiera vieții și de pe buza morții celei reci. Cum, în ce fel, în ce mod ne mai poate vorbi Biserica Răsăritului pentru a ne trezi? Ce gesturi de recuperare să mai facă pentru noi, cei moleșiți de păcat? Unde să mai iasă la propovăduire, ce ungher ostil al planetei să mai încălzească cu forța dragostei pentru a ne dovedi, fără tăgadă, că Dumnezeu este viu?!