TESTUL FURTUNII, TESTUL PERSOANEI. De ce uitam ca Biserica e BARCA DE SALVARE din VALURILE ACESTEI VIETI?/ Rugaciunea e o LUPTA/ Cum sa facem pentru a nu transforma IMPARTASANIA in FORMALITATE LITURGICA?

24-08-2013 16 minute Sublinieri

umblarea-pe-mare-buna

  • Doxologia:

pr. Constantin Sturzu: Doar trei paşi până la Dumnezeu

Dumnezeu şi omul. O temă care le cuprinde pe toate. Pe care, dacă n-o desluşim cum se cuvine, ne ratăm întreaga existenţă. Omul poate încerca să spună câte ceva despre Dumnezeu, dar de fiecare dată va rata subiectul, deşi adesea este atât de aproape. Dumnezeu vorbeşte necontenit omului, dar el nu poate asculta, e prea ocupat cu propriile-i gânduri. Dacă ar avea capacitatea de a se deschide către Dumnezeu, ar primi răspunsurile pe care le caută… Şi se poate porni de oriunde, de la orice eveniment din viaţa noastră, de la orice gând sau trăire, de la orice informaţie pe care o primim, indiferent de “canalul” pe care ni se transmite. Dar, mai ales, putem primi răspunsuri aplecându-ne asupra Evangheliilor, chiar şi când acestea, aparent, au alt subiect decât cel care ne interesează pe noi. Cum e şi pericopa ce se va citi în biserici mâine, la duminica a noua după Rusalii. Ni se relatează (la Matei 14, 22-33) despre furtuna care s-a iscat pe mare şi care acoperea de valuri corabia în care se aflau ucenicii Domnului, despre mersul pe mare al lui Mântuitorului, despre îndrăzneala lui Petru de a cere să meargă pe apă şi, în final, despre potolirea furtunii. Acest moment, dimpreună cu cel premergător, cuprinde întreaga relaţie a omului cu Dumnezeu. E o poveste de dragoste ce se poate structura în trei paşi (ce implică, fiecare, un “test”).

Testul confortului şi al plăcerii

Momentul amintit mai sus (al potolirii furtunii pe mare) este precedat de înmulţirea celor cinci pâini şi a celor doi peşti, din care s-au săturat, în pustie, “ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii”. Mulţimea aceasta, de care îi era milă Domnului, era acum vindecată şi hrănită, şi trupeşte şi sufleteşte. Primise aceste daruri pentru că avusese îndrăzneala de a-L urma pe Iisus fără a sta pe gânduri, fără a se asigura că are cu ce se hrăni pe drum, fără a-şi pune problema ce lasă în urmă, acasă. Aşadar, primul pas al omului spre a-L cunoaşte, cu adevărat, pe Dumnezeu este unul în care lasă în urmă tot, renunţă la avere, poziţie socială, preocupări de orice natură, etc. – spre a se îndrepta către Cel pe care-L mărturiseşte ca Mântuitor (sau Eliberator). Acest tip de renunţare poate fi pentru întreaga viaţă (cazul mai ales al monahilor, al pustnicilor) sau este unul caracteristic doar momentului de convertire, de întoarcere spre Dumnezeu. E un soi de nebunie în care eşti dispus să renunţi la orice pentru a te îndrepta spre Cel căutat, cu pasiunea cu care cel ce se îndrăgosteşte orbeşte lasă toate spre a se întâlni cu persoana iubită. Iar întâlnirea e una cu adevărat terapeutică. Te vindeci de toate rănile dobândite în lume şi primeşti cuvânt de învăţătură pentru toate luptele ce vor urma de acum încolo.

O dată pus pe picioare şi înarmat duhovniceşte, eşti slobozit. La timp pentru a nu face din Dumnezeu un reper lumesc, precum aceia din pustie care ar fi vrut să-L ia cu sila “ca să-L facă rege” (cf. Ioan 6, 15). Dacă accepţi această “slobozire” în lume (sau întoarcere la cele lumeşti), te asemeni mulţimilor care au acceptat să revină la casele lor. Dacă însă tu te încăpăţânezi să rămâi cu Hristos, chiar şi când El pare că pleacă din viaţa ta, te asemeni apostolilor, care nu au vrut să plece – de aceea ni se şi spune că Mântuitorul “a silit pe ucenici să intre în corabie” (cf. Matei 14, 22). Fie că accepţi cu uşurinţă depărtarea de Dumnezeu, fie că te lupţi pentru a rămâne cu Dânsul, acest moment de încercare tot survine. De ce? Pentru că Dumnezeu ne respectă prea mult pentru a ne ţine “legaţi” de El printr-un ataşament bolnav, printr-o iubire a noastră interesată sau cumpărată, indiferent cum. El nu doreşte să-I căutăm prezenţa doar pentru că ne-a hrănit cu pâine şi ne-am săturat (cf. Ioan 6, 26) sau pentru că eram bolnavi şi ne-am vindecat. Ne copleşeşte cu multe daruri, dar, după aceea, ne redă libertatea, ne “slobozeşte”, “dispare” cumva din viaţa noastră (iar noi nu mai beneficiem de darurile Sale ca atunci când era cu noi, adică printr-un soi de “gratuitate”/”pomană”).

Acesta este şi primul semn mai evident că ne preţuieşte ca persoane, ca parteneri egali de dialog, ca fiinţe ce au dreptul de a oferi (sau nu) iubirea lor altora. Nu dă semne de îndepărtare pentru că nu ne iubeşte, ci “pleacă” tocmai pentru că ne iubeşte prea mult şi nu vrea să ne sufoce. Ne oferă acel “spaţiu de manevră” în care noi să putem opta, să facem alegeri, în deplină libertate, nu sub influenţa vreunui dar, oricare ar fi el. Aici, precum se vede şi în textul scripturistic, cei mai mulţi preferă “calea cea largă”, întorcându-se la ale lor. Aceştia încă nu au capacitatea şi nici dorinţa de a-L iubi pe Hristos (ci mai degrabă iubesc darurile Lui). Sunt cei care au picat primul “test”, cel al confortului şi al plăcerii. Ei au însă neştirbita şansă ca, după o vreme, să-şi întoarcă inima către El, cu o iubire ce va creşte în mod firesc şi dezinteresat.

Testul fricii şi al deznădejdii

Cei mai puţini (în pericopă – ucenicii Domnului), neprimind să se despartă, vor fi urcaţi în corabie (adică în Biserică). Ei trec la o altă etapă a încercării iubirii lor faţă de Dumnezeu. Au primit acum putere să navigheze şi să învingă valurile şi furtunile pe care le iscă în viaţa noastră demonii, duşmanii neînduplecaţi ai omului. E absolut necesar să trecem şi prin această etapă. E cea în care ne consolidăm încrederea în Domnul, în care învăţăm cum să biruim frica şi să ne recâştigăm dreptul de a fi stăpâni peste pământul care nu ne mai ascultă, după căderea protopărinţilor. De altfel, şi Adam cu Eva au trecut prin această încercare şi au preferat să asculte vocea şarpelui (a diavolului) în loc să rămână cu Dumnezeu.

Deşi o numim tot ca fiind un test sau o etapă, asta nu înseamnă că Dumnezeu ne aruncă într-o competiţie, din care doar învingătorii primesc premiul îndumnezeirii. Ci, prin astfel de cuvinte, care ne sunt familiare, trebuie să înţelegem că e vorba despre un alt moment în care se manifestă deplinul respect al lui Dumnezeu pentru libertatea noastră… Noi spunem (precum ucenicii) că vrem să fim cu El şi că nu vrem să plecăm de lângă Dânsul. Dar dacă am avea iarăşi “spaţiu de manevră”, cum ne-am comporta? Am fi noi consecvenţi cu alegerea noastră? Sau ne înfricoşăm/deznădăjduim şi nu mai credem în prezenţa (chiar în existenţa) Lui? Acesta este aşa-numitul “test al fricii şi al deznădejdii”. Prin el au trecut toţi sfinţii, prin el vom trece şi noi.

Testul persoanei

Iar când totul atinge punctul culminant, când pare că Dumnezeu chiar nu mai e prezent, atunci El îşi face iarăşi apariţia într-un mod în care noi Îl putem percepe (nu că nu ar fi fost tot timpul cu noi, ci noi nu-L mai vedeam). E posibil să fim şi mai înspăimântaţi în acel moment, după cum şi ucenicii “de frică au strigat” (Matei 14, 26). La strigătul nostru însă, El ne va răspunde, cu siguranţă: “Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi” (Matei 14, 27). Iar acum e partea finală a călătoriei noastre către potolirea-furtunii-pe-mareinima lui Dumnezeu. Dacă noi rămânem “în barca noastră”, starea noastră nu se schimbă. Dar dacă îndrăznim să spunem, precum Petru: “Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă” (Matei 14, 28), atunci ne ridicăm, cu adevărat, la măsura demnităţii noastre. Pentru că Dumnezeu asta vrea de la noi: să avem o întâlnire ca de la Persoană la persoană, să îndrăznim să cerem a face ceea ce-L vedem pe Domnul făcând, să păşim peste toate furtunile iadului cu ochii ţintă la El. Numai aşa are loc vederea lui Dumnezeu, desăvârşita întâlnire cu Dumnezeu. Acesta este “testul persoanei”.

Pe Dumnezeu nu-l poţi iubi cu adevărat decât atunci când devii conştient de libertatea pe care o ai şi pe care o exersezi ca atare. E o libertate care include şi dreptul de a-L refuza… Din respect şi din desăvârşită iubire faţă de noi, Domnul va căuta permanent să alunge din viaţa noastră orice element care ne-ar putea constrânge sau determina să-L iubim. Iar“testul final” al relaţiei de iubire cu Dumnezeu, este cel în care noi ne conştientizăm statutul de persoană, adică ne asumăm, în deplină cunoştinţă de cauză, şi ne acceptăm locul pregătit nouă de El, acela de parteneri egali în iubire. Această comensurabilitate a omului cu Dumnezeu, temă predilectă a teologiei şi a filosofiei creştine contemporane, este esenţială pentru a înţelege în ce anume constă demnitatea omului şi de ce este el mai presus de toate celelalte făpturi.

Marius Iordachioaia: NĂLUCA

Hristos cel răstignit şi înviat, nu moartea şi învierea ca teme teologice, constituie centrul teologiei Sf. Ap. Pavel. (Sf. Iustin Popovici)

În creştinism nu se poate vorbi propriu zis de o „învăţătură mântuitoare” şi nu ne mântuim printr-o lege (…), ci prin Persoana lui Iisus Hristos (Dumitru Stăniloaie)

Reprezentăm oare puterea dragostei? În inima noastră, în viaţa noastră şi prin noi, Evanghelia reprezintă oare vestea cea bună, care ajunge la oameni ca bucurie, ca libertate, ca viaţă nouă? (Mitr. Antonie Bloom)

Evanghelia de azi ne arată o barcă prinsă în furtună. Cine e în barcă? Se poate da în multe feluri un răspuns. Îl voi alege pe acesta: în barcă sunt câţiva oameni care pot vorbi cu adevărat despre Iisus Hristos. Sunt cei ce pot vorbi cel mai bine despre Mântuitorul. Au umblat, au suferit, au flămânzit, au băut şi au mâncat, s-au bucurat împreună cu El vreme de trei ani. Vreme în care au trăit, în spaţiul vieţii omeneşti, evenimente cum nu s-au mai întâmplat niciodată pe pământ. Şi atât de multe încât, aşa cum spune unul dintre ei, Sf. Ioan Evanghelistul, dacă ar fi toate scrise în cărţi, lumea nu le-ar putea cuprinde. Oamenii din corabie L-au cunoscut personal pe Domnul Iisus Hristos şi au mărturisit prin Evanghelii, prin epistolele lor şi prin toată Sfânta Predanie despre Cel pe Care L-au crezut, L-au iubit şi în Care au nădăjduit până la sfârşitul mucenicesc al vieţii lor.

Urmaşii lor sunt episcopii şi preoţii. Ei sunt cei care de peste două milenii păstrează mărturia apostolilor despre Iisus Hristos şi o transmit, intactă, fiecărei generaţii, atât ca învăţătură, prin cateheză, cât şi prin Sfintele Taine, ca putere de a trăi învăţătura creştină. Toate acestea se întâmplă în Barca numită Biserică.

Dar atâta vreme cât stai în corabie IISUS este pentru tine, inevitabil, în mare măsură, o Nălucă. Una teologică, dacă vrei. Este un personaj în mare parte creat în mintea ta de cunoştinţele şi experienţele pe care le-ai avut în barcă, adică în spaţiul teologic şi liturgic al Bisericii. Dar examenul credinţei abia urmează: este examenul furtunii, al umblării prin lume cu Iisus Hristos. Este experienţa trecerii de la Năluca teologică, la Persoana reală, care trăieşte încercările acestei vieţi cu trupul şi cu inima sa de carne. Este moştenirea apostolică a cunoaşterii personale a Domnului Iisus Hristos în furtuna vieţii din lume. Căci lumea, stăpânită de satan prin păcate şi patimi rele se răzvrăteşte din ce în ce mai mult faţă de Ziditorul ei. Furtuna pe care o înalţă în faţa Corabiei Mântuirii este din ce în ce mai distrugătoare şi mai vicleană. Şi ce face credinciosul de azi în această furtună? Repetă experienţa apostolică: începe prin a reacţiona instinctiv, prin a trage la rame, adică încearcă să răzbată prin puterile proprii. Şi, Doamne Dumnezeule, majoritatea preoţilor şi credincioşilor râvnitori pe care îi cunosc sunt rupţi de oboseală din pricina vâslitului! Ei ştiu din manualele teologice cum trebuie să vâslească, iar din Sfintele Taine îşi iau puterea de a o face. Şi totuşi corabia înaintează din ce în ce mai greu, situaţia e din ce în ce mai disperată, furtuna lumii a umplut-o şi urmaşii apostolilor nu mai prididesc a da apa murdară afară din Biserică. Ce ne lipseşte din moştenirea apostolică de nu reuşim să avem măcar o parte din puterea şi viteza cu care ei au străbătut furtuna şi au ajuns ”îndată” cum spune evanghelistul, la ţărmul celălalt?

Ne lipseşte experienţa apostolului Petru. O experienţă care este „piatra din capul unghiului” vieţii noastre bisericeşti: îndrăzneala Sfântului Petru de a se avânta în mijlocul furtunii, acolo unde, ca mai demult pe Cruce, stă Domnul.

El a venit pentru viaţa lumii. El a venit pentru luminarea lumii, cu lumina Vieţii. Biserica este mijlocul prin care El face aceasta de-a lungul vremii. Biserica nu este scop, ci mijloc de mântuire. În faţa tot mai puternicei furtuni a fărădelegii, creştinii au tendinţa de a-şi concentra toate puterile doar spre a supravieţui. Dar scopul bisericii nu este supravieţuirea, ci salvarea celor care se îneacă în valurile lumii. Biserica este în lume o barcă de salvare. Făgăduinţa Domnului că nimic nu o va putea scufunda vreodată, nici o furtună a lumii, este de ajuns ca să nu mai avem grija aceasta. Dar furtuna satanică tocmai spre provocarea şi consumarea credinţei şi a energiei în acest scop, al salvării Bărcii, se exercită. Acesta este cursa pe care o ascunde furtuna. Adunându-şi toate puterile ca să supravieţuiască, echipajul nu îşi mai îndeplineşte misiunea pentru care i s-a dat barca. Şi ce vede lumea privind acum Biserica? Nişte oameni care nu ştiu ce să mai facă pentru a rămâne creştini. Nişte oameni care abia mai reuşesc să asigure flotabilitatea ambarcaţiunii lor. Tabloul, acest tablou al unei Biserici defensive, care mi de puține ori se luptă să supravieţuiască, e deopotrivă, jalnic şi mincinos. Pentru că am căzut în cursa de a privi furtuna şi de a ne raporta, esenţialmente, la ea. Adică, de a ne desprinde privirile de Hristos. Vedem doar barca şi furtuna. Pe El, dacă suntem sinceri, L-am uitat. E cel mult o nălucă, rătăcită şi ea undeva prin furtună, departe de corabie… Efortul nostru de a salva Biserica L-a transformat pe Iisus în ochii lumii într-un personaj neputincios, pe care lumea Îl batjocoreşte şi azi ca şi atunci când era pe Cruce. Ce altceva sunt vocile care ne spun astăzi, nouă, creştinilor, mai mult sau mai puţin batjocoritor: dacă voi sunteţi Biserica lui Dumnezeu, atunci de ce nu potoliţi furtuna? Aşa cum I se spunea Domnului, pe Golgota, că dacă El este Fiul lui Dumnezeu să se dea jos de pe Cruce…

Şi Petru a făcut exact ce a făcut Domnul pe Cruce. Apostolul a retransformat prin fapta lui năluca în Persoană vie şi atotputernică. Până la strigătul Apostolului Petru n-avem în Evanghelie decât tabloul omenesc al unei corăbii surprinse de furtună. Dar cuvintele şi ieşirea din corabie a Apostolului Îl fac prezent şi tot mai vizibil pe Hristos. Îl transformă dintr-o nălucă, într-o Persoană vie. Aşa cum Hristos, nu coborând de pe cruce din instinct de conservare, cum ar fi făcut un om oarecare ce vrea doar să supravieţuiască, ci ducându-Se, prin chinuri şi moarte, adică prin furtună, la Tatăl cu trupul omului, l-a mântuit şi îndumnezeit pe om; aşa şi Ap. Petru salvează corabia ieşind din ea spre Hristos. Nu o salvează de la pieirea fizică, ci duhovnicească, de la pierderea scopului său. Iată, în mijlocul furtunii, cu barca plină de apă, Petru îşi îndreaptă privirea şi glasul spre Cel pe care furtuna şi încercarea apostolilor de a se salva prin puterile proprii, Îl transformase într-o nălucă. Pentru acest apostol un singur lucru contează: Tu eşti, Doamne? Dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la tine. Esenţialul în furtună nu este să încercăm noi să salvăm barca; aceasta este „asigurată” de Însuşi Dumnezeu, prin cuvântul Său. Şi că noi credem acest cuvânt al Domnului se dovedeşte tocmai prin indiferenţa noastră faţă de acest aspect, tocmai prin lipsa noastră de grijă pentru supravieţuirea Bisericii. Singura grijă născătoare de viaţă şi de lumină este aceea de a vorbi cu şi despre Hristos în mijocul furtunii. Cu Hristos care stă în aproapele nostru. De a salva credinţa şi dragostea, nu biserica care e în grija Domnului. De a înfrunta furtuna prin Hristos. De a ne ruga pentru oamenii prinşi în furtuna mortală a păcatului şi de a mărturisi Evanghelia Lui. Acolo, pe valuri. Faptul de a ieşi în mijlocul cumplitei furtuni, călcând pe valurile ei pentru a propovădui Evanghelia, pe Iisus Cel ce stă neclintit pe aceste valuri şi a Cărui mână va apuca pe oricine se vrea salvat din marea lumii, este singura modalitatea de a face din năluca teologică a unei biserici în defensivă, Persoana vie şi mântuitoare a lui Dumnezeu Întrupat. Mâna lui Hristos nu este ocupată cu ţinerea bisericii pe apă, ci este liberă şi deschisă pentru a prinde pe orice om care se scufundă: să-l prindă şi să-l aducă în Barca pe care nici porţile iadului nu o pot scufunda datorită hotârârii atotputernice a lui Dumnezeu. Nu barca, ci umblarea pe apă a creştinilor dovedeşte că Iisus este Dumnezeu.

Poate lecţia pe care trebuia să o primească apostolul Petru era experienţa însăşi a mântuirii: ce înseamnă să te scufunzi şi să fii salvat. Este o experienţă esenţială, fără de care niciodată nu vei înţelege ce înseamnă să ai un Mântuitor în Iisus Hristos şi care este lucrarea esenţială a Bisericii, Trupul Lui: aceea de a întinde inima şi mâna Lui Hristos celui care se scufundă….

Acesta este elementul moştenirii apostolice care lipseşte de multe ori ortodoxiei noastre pentru a fi o putere mântuitoare, o barcă cu care salvamarii se apropie de cel care este în pericolul de a se îneca, nu o ambarcaţiune tot mai de lux, ancorată îndeva în golful compromisului cu lumea, şi în care echipajul ori se luptă cu somnul ori sforăie subţire, bizantin, ariile unui somn creştin…

Mergerea pe apă

Ce înseamnă corabia? Corabia este Biserica. Ea este construită în formă de navă sau în formă de cruce. Nava te scoate din valurile mării, precum Biserica din valurile vieţii acesteia. Iar Crucea te salvează din toate încercările grele, pentru că pe ea S-a răstignit Iisus Hristos şi pentru că pe ea a fost fondată Biserica, în mod mistic, prin sângele Mântuitorului vărsat pe Cruce. Deci cine iese din Biserică, nu mai este în Biserică şi nu mai este în Hristos. Petru a vrut să iasă din Biserică, să fie mai mult decât ceilalţi ucenici, chiar alături de Mântuitorul, pe valuri. A fost o ispitire, în sensul că a cerut de la Iisus să-i dea puterea de a merge pe apă. Mântuitorul i-a dat această putere, iar el a mers atâta vreme cât nu s-a îndoit şi credinţa i-a fost puternică.

Biserica este singura salvatoare a sufletelor noastre. Cine este în afara Bisericii, este un om pierdut. Ne salvăm numai în Biserică. Ne mântuim numai în Biserică. Suntem curăţiţi de păcate numai în Biserică, nu în afara ei. Cine îşi permite să iasă din corabie, ca Petru, adică să meargă mai sus, pe ape, după măsuri dumnezeieşti, trebuie să aibă o credinţă foarte tare, ca valurile să nu-l îndoaie şi să nu-l tulbure în orice împrejurare ar fi, atâta vreme cât mintea şi inima lui sunt îndreptate spre Iisus. Oare câţi dintre noi pot să fie în afara corăbiei, adică să aibă o relaţie directă cu Dumnezeu?

Protestanţii spun toţi: „Eu am relaţia mea cu Dumnezeu şi mie nu-mi trebuie nici preotul, nici Biserica, nu-mi trebuie nici Taine, eu stau de vorbă cu Dumnezeu Însuşi”. Nu ştiu cât stau ei de vorbă cu Dumnezeu, dar din ce-am văzut eu, nu prea stau de vorbă cu Dumnezeu, stau mai mult de vorbă cu interesele lor. Mântuitorul te salvează atunci, în anumite împrejurări. Te scoate din apă şi te mustră: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14,31).

De multe ori călătorim pe apele acestei vieţi şi ispitele sunt multe. În lumea aceasta tulburată de ispite, de războaie, de groază, de tot ceea ce duce spre un sfârşit al lumii, cine poate, în afara Bisericii fiind, să vină până la Hristos? Cine poate să strige în ultima clipă atât de tare către Mântuitorul, încât să întindă mâna Iisus şi să-l scoată? Pentru mântuirea noastră cel mai bine este să stăm în Biserică.

(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, p. 206-207)

Oare nu știe Dumnezeu ce avem nevoie?

Arhimandrit Emilianos Simonopetritul Despre rugăciune

Dar oare nu ne ascultă Dumnezeu și altfel [decât strigând]? Sau nu știe Dumnezeu ce avem nevoie? Cum să nu! Dar Dumnezeu vrea acest lucru, pe de o parte, ca să ne exprimăm noi dorul nostru față de El și ca să fie ceva al nostru. Și în al doilea rând, ca să conștientizăm nevoia noastră și golătatea noastră. Și în al treilea rând, ca să învățăm să cerem. Dacă Dumnezeu ne-ar da imediat, mai înainte ca noi să facem toate aceste lucruri, pe care le-am spus, și mai înainte de a le trăi intens, pe cât de ușor Îl câștigăm, pe atât de ușor Îl vom arunca, fiindcă nu am înțelege adevărata valoare pe care o are. Dacă tatăl tău ți-ar da milioane, le-ai arunca în dreapta și în stânga pe drumuri. Dacă însă vei vărsa sudorile tale, ca să iei în final doar cincizeci de drahme pe zi, cu toată munca ta, vei vedea atunci cum vei face economii și vei simți ce înseamnă banii. Nu îi vei mai risipi cu ușurință. Chiar așa, ca să nu Îl risipim în vânt pe Dumnezeu, de aceea Dumnezeu vrea să Îl simțim mai înainte în această puternică agonie a strigătului pe care îl scoatem din adânc.

Astfel încât, mai întâi: trăim rugăciunea ca pe o luptă.

SaNeRugamOP8În al doilea rând, ca pe un strigăt din adânc care iese în multe feluri, cum am spus anterior. Acum însă când noi înaintăm și trăim această întoarcere a noastră către Dumnezeu ca pe un strigăt din adânc, vom constata că strigătul nostru, în final, nu este auzit de Dumnezeu. Trebuie ca acest strigăt să se preschimbe, să se întoarcă într-o tăcere lăuntrică, într-o atmosferă de tăcere.

Dumnezeu este Dumnezeul celor ce se liniștesc și al celor ce au dobândit tăcerea. Și aceasta o vom simți atunci, după ce vom fi strigat la Dumnezeu. Oricât am vorbi despre tăcere, nu vom înțelege semnificația ei și sensul ei, dacă nu vom trece de aceste trepte succesive. De ce? Ce înseamnă ceea ce spunem acum iarăși : „tăcere”. Ce fel de lucru este acesta ? Când strigi, nu îl auzi pe celălalt, trebuie să te oprești, ca să-l auzi. Sau când este zgomot în jurul tău, vocea ta se încurcă printre altele și nu se mai aude, nu se mai distinge. Trebuie să se oprească toți, să te oprești și tu, ca să-l asculți pe celălalt, și dacă stau de vorbă le vei spune mai întâi „ssst ! sst !” și abia după aceea vei vorbi, ca să se distingă vocea ta. Această trăire și această realitate o vom trăi și în întoarcerea sufletului nostru către Dumnezeu.

Așadar, rugăciunea noastră, în înaintarea ei – ce înseamnă în înaintarea ei – în ieșirea ei, când urmează să iasă rugăciunea dinlăuntrul nostru, ca să devină cu adevărat o mișcare către Dumnezeu, vom vedea că ea este o «tăcere în tăcere» înlăuntrul tăcerii. Adică o tăcere absolută. Prin urmare, fie va trebui să știu și să învăț – și este absolut necesar să învăț și să știu – să mă rog în zgomote, fiindcă este cu neputință să reușim o liniște absolută, fie va trebui să vânez și numaidecât va trebui să vânez tăcerea absolută pentru rugăciune, atât cât este cu putință. Dar încă și ciripitul păsărilor și susurul râului sau pârâului, care trece pe lângă noi, încă și bătaia vântului îți taie rugăciunea și întrece cuvântul tău care iese. Dar dacă nu știi acest lucru[1], nu faci nimic. Va trebui să învățăm să ne rugăm și în absolută tăcere. De aici, marea însemnătate a nopții – o rațiune a marii însemnătăți a nopții ! Mă voi ruga în zgomot, dar în același timp voi vâna și absoluta tăcere, ca să pot vorbi cu Dumnezeu. Dumnezeu răspunde în mod special acelora care tac în loc tăcut. La liniște, așadar, tăcerea.

(Extras din cartea Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena 2004)

[1]Adică să te rogi în mijlocul acestor zgomote.

Focul care mistuie

Dar această viaţă e plină de paradoxuri, ca de altminteri întreaga învăţătură a Evangheliei.„Foc am venit s-arunc pe pământ, şi cât aş vrea să fie-acum aprins!” (Luca 12, 49).Până ce nu trecem prin acest foc ce mistuie patimile care ne destramă firea, nu vom vedea focul transformându-se în lumină, fiindcă nu Lumina, ci Focul vine mai întâi: în starea noastră căzută, arderea premerge luminării. Să binecuvântăm, aşadar, pe Dumnezeu pentru acest foc mistuitor. Nu cunoaştem dintr-o dată, dar cel puţin cunoaştem „în parte” (I Corinteni13, 9), că nu există nici o altă cale pentru noi muritorii de a ne face „fii ai Învierii” (Luca 20, 36), de a domni împreună cu Hristos. Oricât de chinuitoare ar fi această recreare, oricât de dureros ar fi acest proces, el va fi unul fericit. Erudiţia cere multă osteneală, dar rugăciunea este incomparabil mai greu de dobândit.

Atunci când Evangheliile şi Epistolele devin reale pentru noi, vedem cât de naive au fost noţiunile noastre trecute despre Dumnezeu şi despre viaţa întru El, cât de departe întrece realitatea închipuirea omului. „Pe cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc” (I Corinteni2, 9).

Chiar şi numai o şoaptă a Dumnezeirii e o slavă ce nu se compară cu nici un alt conţinut al vieţii trăite departe de Dumnezeu. Îngustă este calea, spinoasă şi chinuitoare. Înaintând pe ea vom suspina mult. Frica aceea care este „începutul înţelepciunii” (Ps.110, 10) se va agăţa de inima noastră şi va răsuci întreaga noastră fiinţă din afară înspre înăuntru pentru a concentra atenţia asupra a ceea ce se întâmplă în interior. Neputincioşi în a-I urma lui Hristos, ne vom opri înfricoşaţi. „Şi erau pe drum… şi Iisus mergea înaintea lor. Şi ei erau uimiţi; şi cei ce mergeau în urma Lui se temeau”(Marcu 10, 32)…

(Arhim. Sofronie Saharov, Rugăciunea, experiența Vieții Veșnice, Editura Deisis, p. 75-76)

Arhim. Mihail Daniliuc: Roadele Sfintei Împărtășanii

Într-un material anterior spuneam că se impune o strădanie din partea preoților de a trezi în inimile credincioșilor dorința de a se împărtăși mai des, de a râvni mai mult să se unească cu Hristos prin dumnezeiasca Euharistie. Chemarea la potir să fie însoțită de o limpede conștientizare a importanței Sfintei Euharistii în existența noastră, de sporirea vieții duhovnicești, deasa împărtășanie fiind o consecință firească a îmbunătățirii vieții spirituale. Fără aceste aspecte, împărtășirea deasă va rămâne un act liturgic exterior, neproducând schimbarea mult dorită a întregii noastre ființe.

În cele ce urmează vom încerca să detaliem aspectele pe care trebuie să le urmărim dacă dorim să ne împărtășim des. De ce-am face-o? Ar presupune o pregătire atentă, renunțarea la unele obiceiuri sau bucate, într-un cuvânt, ne-ar obliga să ieșim din prozaicul cotidian. Preotul slujitor, atunci când ne apropiem de potir, rostește: „se împărtășește robul, roaba lui Dumnezeu (N) spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci”. Pe lângă arvuna vieții veșnice, Sfânta Euharistie are ca efect vindecarea trupului şi a sufletului, înlăturarea gândurilor şi obiceiurilor urâte, a nălucirilor de noapte şi a duhurilor rele şi întunecoase, după spusele Sfântului Ioan Gură de Aur. Tot el adaugă: „Euharistia deschide drum darurilor harului, ale dragostei şi ale vieţii veşnice, prin harul euharistic învredniciţi fiind de Hristos de a fi iubiţi”. Așadar, prin Sfânta Împărtășanie ne întărim nu doar spiritual, ci și fizic – lucrare atât de necesară pentru întinerirea Bisericii înseşi, pentru restaurarea frumuseții celei dintâi a omului robit de păcat. Urâţenia desfigurează chipul lui Dumnezeu din om. „Doctoria” Euharistiei redă progresiv omului frumuseţea şi strălucirea de odinioară, vrednicia şi puterea de la început.

Euharistia curăţă de păcate, întăreşte în virtute, pregătindu-ne către viaţa de veci, cum zice Domnul: ,,Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viață veşnică”.În această privinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Hristos a dat trupul Său tuturor spre mâncare, ca, hrănindu-ne cu el, să lepădam trupul cel dintâi, mort, şi să ne facem vrednici de viaţa veşnică”. ,,Primim trupul lui Hristos –zice Sfântul Ambrozieca să ne facem părtaşi vieţii de veci”.

Taina Euharistiei ne încredinţează că vom învia cu trupul la judecata viitoare, trăind în veci, cum iarăşi zice Mântuitorul: ,,Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci” (Ioan 6, 50-51). Sfinţii Părinţi afirmă acelaşi lucru destul de lămurit. ,,Euharistia este leacul nemuririi şi doctorie ca să nu murim, ci să trăim neîncetat în Hristos”,spune Sfântul Ignatie, iar Sfântul Chiril al Alexandriei glăsuiește: ,,Precum apa, dacă se pune la foc, începe să se încălzească şi să clocotească, împărtăşindu-se de puterea focului, tot astfel şi trupurile noastre, care din fire sunt trândave, dacă primesc Sfânta Euharistie cu vrednicie, se împărtăşesc din firea trupului viu al Mântuitorului şi nu vor rămâne în stricăciune, ci vor învia, precum a zis Domnul Hristos: Cel ce mănâncă trupul Meu si bea sângele Meu, are viața de veci şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”.O altă lucrare înfăptuită de Hristos în noi este aceea că ne întăreşte în ispite, ferindu-ne de păcate, căci – după cum se spune în Mărturisirea Ortodoxă (Răspuns la întrebarea 107) – ,,vrăjmaşul sufletului nu îndrăzneşte să facă vreun rău aceluia în care vede că petrece Hristos”.

Împărtășania își arată lucrarea mântuitoare numai în sufletele celor care o primesc cu vrednicie, adică în cei pregătiţi sufleteşte şi trupeşte pentru primirea ei. În cei ce n-o primesc cu pregătirea cuvenită, nu numai că nu are aceste efecte, ci dimpotrivă, le pricinuieşte mustrare din partea euharistiapropriului cuget şi osândă de la Dumnezeu, după cuvântul sfântului Apostol Pavel: ,,Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi de sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului” (I Corinteni 11, 27-29).

În final aș vrea să redau spusele unui cunoscut teolog contemporan, Jean-Claude Larchet, care, deși susține deasa împărtășanie, îndeamnă la pregătire și la conștientizarea acestui act spre a nu fi redus la o formalitate liturgică, ci să se urmărească prin el, apropierea de Dumnezeu: „ne împărtășim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, deoarece comuniunea cu Dumnezeu ne poate vindeca, ne poate mântui, ne poate uni cu El şi ne poate oferi viaţa de veci. Pentru că Dumnezeu ne respectă pe deplin libertatea, efectele acestei Sfinte Taine nu se vor impune asupra noastră, ci vor fi proporţionale cu receptivitatea noastră, adică cu credinţa noastră, cu dispoziţia noastră duhovnicească şi cu gradul nostru de curăţie şi de virtute pe care l-am atins prin împlinirea poruncilor Domnului, pe scurt, cu deschiderea noastră faţă de harul pe care Dumnezeu ni-l oferă din partea Lui, în mod deplin”.

hristos-barca


Categorii

Arhimandritul Mihail Daniliuc, Marius Iordachioaia, Pagini Ortodoxe, Parintele Calciu, Parintele Constantin Sturzu, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la “TESTUL FURTUNII, TESTUL PERSOANEI. De ce uitam ca Biserica e BARCA DE SALVARE din VALURILE ACESTEI VIETI?/ Rugaciunea e o LUPTA/ Cum sa facem pentru a nu transforma IMPARTASANIA in FORMALITATE LITURGICA?

  1. Pingback: NASTEREA MAICII DOMNULUI, inceputul “lumii celei noi” a zilei a opta/ INIMA DE MAMA SI CHEMAREA ACASA/ Cum se serbeaza crestineste ONOMASTICA? Ziua Sfintilor sau ziua noastra?/ CRIZA LUMII SI RASPUNDEREA CEA MARE A ORTODOCSILOR - Recomandari
  2. Pingback: DE CE O IUBIM ATAT DE MULT PE MAICA DOMNULUI?/ Care este cel mai mare dar al Preasfintei Fecioare? Parintele Cleopa despre FLAGELUL AMBITIEI NEBUNE DE “A FI IN RAND CU LUMEA”: “Cine se mai osteneste astazi sa alunge ciuma mandriei din in
  3. Ne-a mai ramas o singura arma, cea mai puternica arma, a venit vremea sa invatam sa o folosim!

    Puterea Rugaciunii
    Din Predica Sfantului Ioan Gura de Aur la Duminica a Cincea a Marelui Post

    Desigur, nimic nu este mai puternic decat rugaciunea.

    Adica indata ce ridica cineva mainile sale la cer si cheama pe Dumnezeu, deodata retrage inima sa de la toate lucrurile cele pamantesti si se stramuta cu duhul in viata cea viitoare. El atunci gandeste numai la cele ceresti si in timpul rugaciunii nu are nimic comun cu viata cea pamanteasca, daca inca se roaga bine.

    Deci precum la ivirea razelor soarelui toate fiarele padurii o iau la fuga si se ascund in culcusurile lor, tot asa, cand rugaciunea, ca raza soarelui, iese din gura noastra si se lumineaza sufletul nostru, fug toate patimile cele fara de minte si dobitocesti, ascunzandu-se in cotloanele lor, insa numai daca ne rugam cu ravna si trezvie.

    De ar veni atunci chiar satana, el va trebui sa se departeze. Adica, precum stapanul cand vorbeste cu o sluga a sa, nu cuteaza o alta sluga a se apropia si a-l stingheri, asa cu atat mai putin cuteaza duhurile cele rele a ne stingheri cand vorbim cu Dumnezeu cu ravna cuviincioasa.
    http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/puterea_rugaciunii.htm

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare