Arhim. Mihail Stanciu despre SANDU TUDOR (CUVIOSUL DANIIL DE LA RARAU) – intelectualul isihast si nou mucenic al inchisorilor comuniste (†17 nov. 1962)

17-11-2013 Sublinieri

(de Ioan Popa, in Paraclisul “Sfanta Treime” al Spitalului de Copii Gr. Alexandrescu din Bucuresti)

PĂRINTELE DANIIL (SANDU TUDOR),

RUGĂTOR ȘI MĂRTURISITOR AL MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS

Arhim. Mihail Stanciu

Preacinstiţi Părinţi, și binecuvântaţi creştini, prieteni ai Părintelui Daniil (Sandu Tudor) şi, sperăm, ocrotiţi de rugăciunea lui şi de lumina înţelegerii pe care el a revărsat-o ca o floare de foc, apoi ca un rug aprins, prelungit – prin ucenicii lui, prin cuvintele și prin scrierile lui – şi nouă, şi celor de după noi,

Părintele Daniil (Sandu Tudor) a fost un mărturisitor creștin neobosit deoarece era, mai întâi, un rugător și un trăitor al Mântuitorului Hristos. El trăia ce spunea și mărturisea ce trăia cu sinceritate și seriozitate. A trăit 66 de ani aici, pe pământ, între anii 1896 și 1962, iar la jumătatea vieții, pe când avea 33 de ani a avut o întâlnire înaltă cu Dumnezeu în Sfântul Munte Athos, acea descoperire sau revelaţie (despre care și el mărturisește cu multă sfială și recunoștință față de Dumnezeu și) care l-a făcut să se adâncească şi mai mult în viaţa duhovnicească. De 50 de ani, însă, trăiește în cer, împreună cu Mântuitorul Hristos, cu Sfinții și Îngerii a căror viață și stare de rugăciune a căutat-o și a împlinit-o vreme îndelungată presărată cu binecuvântări, dar și cu încercări, în comunități, dar și în singurătăți…

Putem zice că viaţa lui duhovnicească, de rugător și mărturisitor al lui Hristos, se adâncește în timp și se confirmă prin scrierile sale în diverse publicații, apoi prin editorialele și eseurile din revista și ziarul lui, apoi prin conferințele, predicile și sfaturile lui ca monah, preot și duhovnic, în care face oamenilor cunoscut pe Hristos – Lumina lumii, dar și, pe de-o parte puterea lui de asimilare, de analiză şi de sinteză duhovnicească, teologică şi culturală, şi, pe de altă parte, dorinţa lui de a lumina neamul românesc în credința cea adevărată. Dar el nu căuta să se afirme pe sine, să impresioneze prin cultura şi prin cuvântul lui, ci se străduia să aducă un real folos duhovnicesc oamenilor care citeau revista Floarea de foc sau cotidianul Credinţa şi pe care el îi dorea tot mai aproape de Dumnezeu. De aceea, credem că mărturisirea lui Sandu Tudor are aceste trepte, potrivite cu maturizarea lui literară, teologică și cronologică, şi anume: etapa revistei Floarea de foc şi a ziarului Credinţa, apoi etapa Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim şi, în final, etapa de la Mănăstirea Rarău şi cea din temniță de la Aiud. De la Floarea de foc la Rugul Aprins şi de la Athos, prin Antim și Rarău, la Aiud, Părintele Daniil a înaintat continuu în viaţa duhovnicească, în vederea luminoasă și mărturisirea aprinsă a lui Hristos.

Scurtă prezentare biografică[1]

Născut la 22 decembrie 1896 și crescut la Ploiești într-o familie numeroasă,  din părinți magistrați (Alexandru și Sofia), Alexandru Teodorescu (după numele de botez) s-a bucurat de o copilărie normală, nu lipsită de greutăți și încercări. A urmat liceul în oraș, remarcându-se la studii dar mai ales la religie și filozofie, îndrumat de profesorul său de istorie Ion Niculescu Dacian, muncind intens și susținându-se din meditații.[2]

Deși nu a fost în adolescență un petrecăreţ exagerat sau un iubitor al plăcerilor obişnuite lumeşti (cum susțin în mod eronat unii), totuși, nu s-a manifestat nici ca un credincios devotat, dar nici ca un ateu sau necredincios, ci ca un căutător veșnic al înțelegerilor și certitudinilor Duhului și Adevărului, neaderând deloc la „credința” magic-formalistă și extremistă uneori, care exista și printre tinerii din vremea lui.

„Nu era un convertit. Credinţa lui era înnăscută, moştenită mai curând de la mama sa, pe care el o moştenea. Pentru el credinţa era un „scandal al adevărului”, pentru că el nu era deloc un revoluţionar ci, mai curând, un restaurator al semnificaţiilor originare.”[3]

 „Faţă de scepticismul şi conformismul burghez, care stăpânea totul în epoca celor dintâi ani ai copilăriei şi şcolăriei mele, Credinţa şi clarităţile ei mi s-au descoperit ca un suport nezdruncinat şi ca un adevărat eroism a cărei pildă vie mi-o înfăţişa bătrânul şi vestitul, în vremuri, profesor de istorie şi filosofie Ion Niculescu Dacian, cel dintâi îndrumător al meu. El mi-a pus în mână evangheliile şi m-a făcut să înţeleg că trăirea lăuntrică, evlavia, pe care mulţi o poartă şi o înfăţişează ca o slăbiciune, este dimpotrivă o îndrăzneală şi o încercare puternică în Viaţă. Înrâurirea lui asupra mea a fost puternică şi pentru toată viaţa. Din creştinismul său social, care punea în lumină legea dreptăţii imanente în istorie, am învăţat să iubesc pe cei mulţi, lipsiţi şi obişnuiţi şi să înţeleg lupta cauzei lor.”

urma să scrie el mai târziu, devenind un om cu totul devotat valorilor creștine și iubirii de neam.[4]

Mobilizat ca militar în 1914, este trimis pe front ca sublocotenent în 1916. Perioada războiului i-a descoperit multe din dramele, suferințele și valorile umane, arătându-i și fragilitatea, dar și valoarea sufletului omenesc. Abia după cinci ani, la începutul anului 1921, este demobilizat și se stabilește în București. Spirit viu, căutător și ascultător de Dumnezeu (încă de la începutul vieții, dar și apoi în perioada războiului), rațional și sensibil totodată, tânărul Alexandru şi-a orientat sufletul spre o cunoaştere largă, spre filozofie și arte, crezând că, prin literatură și pictură, Îl poate vedea mai clar pe Dumnezeu şi-L poate, la rândul lui, mărturisi şi altora prin armonia cuvintelor și a formelor vizuale. A ajuns, însă, să se folosească de expresiile sonore și vizuale nu atâta prin desen (pe care-l stăpânea foarte bine), cât prin cuvintele scrise şi rostite, care au purtat mărturia lui despre Hristos cel viu, cel înviat, pe care L-a primit și L-a păstrat ca Lumină și Viață a lui, făcându-se împreună lucrător cu El și mărturisitor al Lui.

În toamna anului 1921, la vârsta de 25 de ani, a început cursurile Facultății de Arte Frumoase, având deja o viaţă de credinţă, dobândită și practicată în familie, în școală şi în ucenicia duhovnicească din Biserică. El însuşi mărturiseşte în articolul Spre o renaștere a ortodoxiei despre faptul că trăia credința astfel:

„Într-adevăr, printre feţele clerului de la noi foarte puţine poartă făţiş semnul celor 7000 de aleşi ai Domnului. Sunt, însă! Eu cunosc unul. Unul vajnic, care m-a făcut şi pe mine să înţeleg comoara Ortodoxiei, de ce omul, pentru a întemeia în sine viaţa fără de început şi fără de sfârşit – viaţa cea supranaturală – are nevoie de Biserică.”[5]

A înaintat, aşadar, în viaţa duhovnicească în Biserică, nu ca un căutător intelectualist și individualist, nu ca un om religios, ci ca un om credincios, un om care a trăit experienţa Bisericii, ca fiu al Bisericii. El a avut și și-a mărturisit cu glas mare conştiinţa națională și experiența eclezială.

Nu a studiat mult la Belle Arte, doar doi ani. A participat şi la diferite cursuri la facultățile de Filozofie, Teologie, Litere și Drept, dar obține licența numai în Teologie[6]. Dorința sa uriașă spre studiu i-a deschis calea în multe școli și biblioteci, unde a acumulat variate și specializate informaţii, și unde i-a fost dat să întâlnească oameni de cultură renumiți și bine pregătiți. Dar nu atât bogăţia prietenilor sau cultura pământească l-au făcut pe el cunoscut printre contemporani, ci, mai ales, dobândirea averii celei duhovniceşti, a harului Duhului Sfânt și a înțelepciunii, care, pe măsură ce trecea timpul, începea să strălucească în el cu mai multă putere.

În perioada 1922-1924, datorită unei stări defavorabile din punct de vedere financiar, se stabilește în casa părintească și este încadrat ca ofițer asistent de marină la Constanța, ocazie cu care colindă pe mările și oceanele lumii. În anul 1925 a fost numit profesor suplinitor la liceul rural Pogoanele din Buzău, „unde pentru a face faţă lucrurilor stau trei zile pe săptămână, iar restul în Bucureşti pentru a nu pierde legătura cu mediul necesar de studiu şi emulaţie”[7] .

A scris primul volum de versuri „Comornic” în 1925 şi a mai colaborat la Mişcarea literară, Cuvântul literar-artistic, Convorbiri literare, Contemporanul, Ritmul vremii, Ideea creștină și la Gândirea lui Nichifor Crainic, o revistă de mare ţinută culturală, sub numele de Sandu Tudor. Articolele lui erau veritabile analize și studii din perspectivă creștin-ortodoxă a multora din problemele omului, mentalității și societății contemporane lui. Ca și marele nostru poet național Mihail Eminescu, Sandu Tudor s-a făcut cunoscut în cultura vremii lui mai întâi prin publicistica lui, uneori polemică și caustică (în special pe temele referitoare la ideologiile necreștine și la politica vremii), alteori uimitor de poetică și duhovnicească (atunci când prezenta subiecte teologice și mistice). Chiar şi prietenii lui cei mai apropiaţi mărturisesc că era greu de suportat, ca publicist, din pricina temperamentului său vulcanic și a felului său de a-şi exprima ideile direct, lipsit de menajamente.

Sandu-Tudor-Alex-MironescuIubitor al cărților, cu o cultură teologică și filosofică bogată, el este remarcat de Gala Galaction care, în calitatea sa de Decan al Facultății de Teologie din Chișinău, îl numește în 1927 subdirectorul Internatului Teologic din Chișinău. Pentru o scurtă vreme a fost liderul Asociației Studenților Creștini.

În anul 1927 publică în revista Gândirea „Acatistul Prea Cuviosului Părintelui nostru Sfântul Dimitrie cel Nou, din Basarabov”, într-o primă formă, iar în anul 1928, revizuindu-l şi întregindu-l „în versuri, după metrica şi ritmul vechiului Acatist de tip bizantin, adăugând în plus ritmica modernă”, solicită Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române binecuvântarea pentru tipărire. Deși a primit-o în data de 13 iulie 1928, acatistul n-a fost totuşi tipărit în volum decât în anul 1942, la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă.

În 1928, Universitatea din Bucureşti, în urma activităţii mele mă numeşte secretar al Oficiului Universitar pentru a lucra mai intens la opera de ajutorare studenţească. În tot acest timp nu întrerup studiul şi preocupările mele teologice, astfel că în 1929 reuşesc să mi se dea o bursă şi să fac o călătorie la Sfântul Munte Athos, de unde mă întorc cu o bogată experienţă care va avea puternice urmări în viaţa mea de mai târziu.”[8]

Pelerinajul făcut în 1929 la Sfântul Munte Athos i-a descoperit, însă, experiența rugăciunii isihaste, a slujbelor de noapte și a ascultării monahale.

„Arhimandritul Roman Braga[9] şi-l aminteşte povestind cum, în Muntele Athos, începuse să facă metanii din interes, ca să treacă drept pelerin evlavios, însă ceva din el se transforma tainic, treptat. Sunt experienţe descrise ulterior în Cartea Muntelui Sfânt[10] şi în Marea Noapte de Aur a Maicii Domnului[11] – adevărate cartografii ale unei nebănuite până atunci zone spirituale. Se vorbeşte aici despre urcuşul purificator, descoperirea centrului, aflarea aducătoare de mântuire a inimii şi a rugăciunii isihaste. Călătoria este presărată cu întâlniri esenţiale (tânărul valah, Monahul Averchie, Schimonahul Elisei, domnul Alecos, Părintele Gordie), ce pregătesc pelerinul pen­tru marea întâlnire cu Muntele Sfânt – prezentat aici ca metaforă pentru propria-i inimă. Va fi fost probabil, acesta momentul convertirii lui depline. (…)

Muntele, ascensiunea, centrul, inima devin, de acum, locurile predilecte ale creaţiilor lui, imaginile-simbol, icoanele pe care le va regăsi surprins în tratatele isihaste şi prin intermediul cărora va alege să-şi exprime, de aci înainte, căutările înfrigurate, căderile, descoperirile, regăsirile.”[12]

Sandu Tudor a înfiinţat revista Floarea de foc în 6 ianuarie 1932 (care va apărea constant până-n 1936), apoi din ziua de 1 decembrie 1933 tipărește cotidianul Credinţa (subintitulat Ziar independent de luptă politică şi spirituală, care va apărea până-n 1938), în paginile cărora și-a propus să promoveze Ortodoxia în dimensiunile ei duhovnicească şi socială, înrădăcinate în orizontul liturgic, unde dezbătea toate problemele omului şi ale societăţii şi oferea cateheze creştine tuturor cititorilor.

„În 1932, creştinismul activ şi deschis spre problemele din cugetare filosofică şi socială de stânga mă hotărăşte să scot Floarea de foc în jurul căreia se grupează un număr de tineri scriitori, atât creştini cât şi comuniști. O întreagă luptă dialectică se desfăşoară în coloanele acestei reviste. Aici colaborează între alţii Al. Sahia, Ghiţă Ionescu, Lezpezeanu, Alfons Adania, etc., care-şi pot mărturisi în toată libertatea crezul lor de stânga. Revista este un adevărat şi îndrăzneţ organ de avangardă. Mai mult încă. Fără a mă abate deloc de la convingerile mele creştine, dar de stânga, colaborez activ la lupta clandestină, cu care am legături directe. Sunt printre primii care împreună cu Petre Constantinescu-Iaşi şi Alexandru Mihăileanu au întemeiat gruparea şi lupta antifascistă. Urmăriţi de siguranţă scoatem clandestin Buletinul Antifascist pe care-l redactez scriind articole de fond pe care le semnez.”[13]

În 1933 doar serviciile Siguranţei îl împiedică să meargă Moscova la Congresul Teatrului. Activitatea ziarului Credinţa, unde publicau între alţii şi Zaharia Stancu, Cicerone Theodorescu, Eugen Jebeleanu, N. Carandino, Paul Caravia, va fi suspendată în 1938, în timpul ministeriatului lui Octavian Goga[14].

Tot din 1932 devine membru de seamă și al Asociației Criterion[15] în care, de asemenea, s-a integrat o vreme și s-a dezvoltat intelectual și spiritual. Nu a fost un căutător sau un “guru” individualist, aşa cum sunt mulţi intelectuali, care uneori se declară credincioşi, dar, de fapt, sunt în afara Bisericii și a neamului şi nu au experienţa Bisericii, a rugăciunii și a comuniunii în Hristos cu cei de un sânge și o credință. Mediul intelectual creștin și oamenii de valoare întâlniți i-au imprimat în suflet și mai mult râvna pentru trăirea lui Hristos în sine și pentru mărturisirea Lui înaintea oamenilor.

După o altă perioadă de mobilizare pe front (1939-1941) revine în București și i se încredințează conducerea unei școli tehnice de moto-mecanizare, iar în 12 noiembrie 1942 este arestat de Siguranța Generală, împreună cu alți scriitori de orientare comunistă și închis la Târgu Jiu, dar este eliberat la intervenţia Ministerului de Război. Până la terminarea războiului, rămâne sub arme.

20538177Întors acasă de-abia prin toamna anului 1944, îşi află familia răzleţită, astfel că decide să îmbrăţişeze viaţa monahală. Sandu Tudor abandonează viaţa de familie pentru a se dedica întru totul lui Dumnezeu.

„De acum, toate puterile le voi închina numai chemării celei mai puternice şi mai adânci a vieţii mele. M-am hotărât să slujesc numai lui Hristos şi adevărurilor lui veşnice. Sunt sătul de vremelnicie.” – mărturisește el în memoriul autobiografic menționat.

Astfel, îşi vinde autoturismul, avionul, casele de pe Calea Victoriei, împreună cu alte bunuri de mare valoare şi intră ca frate la mănăstirea Antim în anul 1945. Păstrează doar cărţile sale învelite în piele şi se instalează în clopotniţa mănăstirii. Banii, pe care i-a obţinut din vânzarea bunurilor, îi donează mănăstirii, grav avariată în urma bombardamentelor americane din 4 aprilie 1944. Primește chilia din turnul clopotniței, unde se mai întâlnește cu colegi din Criterion, aducându-și biblioteca personală foarte mare. Prin toamna anului 1945 va fonda mișcarea și mai târziu (1946) asociația isihastă „Rugul Aprins”. Este vorba despre un grup de studiu, conferinţe şi practică a rugăciunii lui Iisus, format din clerici și intelectuali, dar frecventat și de studenţi de la diferite facultăţi din Bucureşti.

Împreună cu Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Gheorghe Dabija, Paul Sterian, semnează o petiţie prin care solicită binecuvântarea arhierească pentru începerea conferinţelor în cadrul mănăstirii Antim. Patriarhul Nicodim dă binecuvântarea pentru catehezele organizate în cadrul mănăstirii. Arhimandritul Vasile Vasilache, stareţul de atunci al mănăstirii, susţine ideea grupului de intelectuali și acoperă prin prezența lui (cel puțin o vreme) bănuielile și acuzele de răzvrătire contra sistemului politic comunist din România.

Părintele Ivan Kulâghin, venit în 1944 de la mănăstirea Optina din Rusia (duhovnic al mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiat și el și stabilit la mănăstirea Cernica), a fost un adevărat model duhovnicesc pentru cei care formau grupul de rugăciune de la Antim, având o importanţă deosebită la formarea duhovnicească a mişcării spirituale Rugul Aprins. Cărțile Sbornicul și Pelerinul rus au constituit manualele de bază ale Academiei de rugăciune și isihie conduse de Părintele Ivan.

„Atunci când este constrâns să plece în patria sovietelor, unde va şi dispărea fără urmă, Părintele Ioan îl lasă ca urmaş întru călăuzire (prin binecuvântare și hirotesie) tocmai pe Sandu Tudor.”[16]

Dar în mănăstirea ctitorită de Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul, aveau loc prelegeri susţinute de nume de referinţă duhovnicească: mitropolitul Tit Simedrea, starețul Vasile Vasilache și fratele lui, părintele Haralambie Vasilache (mort în pușcărie la Gherla), părinții Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Adrian Făgeţeanu, Felix Dubneac, Roman Braga, fratele Andrei Scrima, şi mirenii Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Paul Constantinecu, Constantin Joja, Tudor Vianu, Alexandru Elian, Ion Marin Sadoveanu, cărora li se alătură şi un grup de studenţi de la Teologie, Filosofie, Arte, Litere și Arhitectură.

Conferinţele se ţineau în sala bibliotecii Mânăstirii Antim, de obicei în fiecare seară de joi și de duminică, după slujba vecerniei, în prezenţa multor credincioşi. Se obişnuia mai întâi ca textul să fie prezentat de către un conferenţiar, iar apoi aveau loc dezbateri ale ideilor prezentate. Temele abordate erau din domeniul teologiei şi filozofiei, nicidecum al vreunui sistem politic. Un accent deosebit se punea pe rugăciunea inimii și isihie.

Sandu Tudor a organizat și o retragere de o lună de zile (în vara anului 1947) la mănăstirea Govora, unde „au înlocuit ritualul de zi cu cel de noapte” și unde, pentru prima oară, Sandu Tudor a mărturisit celor de față (părinții Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu, Adrian Făgețeanu, Felix Dubneac și mirenii Andrei Scrima, Valeriu Străinu și Stancovici Virgil) că

„intenționează să înjghebeze o mănăstire cu monahi intelectuali pentru a-i pregăti în scopul luptei pentru combaterea concepției materialiste”[17].

În acest mediu de emulație duhovnicească, Sandu Tudor compune în anul 1948 (după ce, în timp, a avut mai multe versiuni) una dintre capodoperele poeziei românești și universale: Imnul acatist al Rugului Aprins al Maicii Domnului[18], o superbă sinteză de teologie și poezie, expresia literară a icoanei Maicii Domnului – Rugul Aprins. De o uimitoare bogăție de sensuri și bucurii duhovnicești, imnul iconologic și doxologic al lui Sandu Tudor este poate cea mai frumoasă poezie dedicată Maicii Domnului scrisă și rostită vreodată pe fața pământului.

Incomodă pentru autorităţile comuniste, mișcarea Rugul Aprins este scoasă în afara legii, conferințele întrerupte și membrii – clerici împrăștiați pe la diferite mănăstiri prin țară. Sandu Tudor „a fost arestat la 12.06.1948 și depus în Pen. Jilava, conform mandatului de arestare 2961/948, fiind ținut la dispoziția Curții București, Cabinetul Criminali de război (nu este cunoscut dacă a fost condamnat)[19]. Dar acum nu a stat în arest decât câteva zile.

Pe 3 septembrie 1948, fratele Alexandru (Sandu Tudor) primește tunderea în monahism de la Î.P.S. Firmilian, Arhiepiscopul Craiovei, schimbându-i-se numele în Agaton. În 1949 a intrat oficial în mitropolia Craiovei, unde a și lucrat la o carte de rugăciuni publicată mai târziu de mitropolitul Firmilian.[20] După un an, pe 3 martie 1950, monahul Agaton este hirotonit preot (ieromonah) pe seama Mănăstirii Crasna – Gorj (Arhiepiscopia Craiovei), tot de către Mitropolitul Firmilian al Olteniei, devenind și stareț.

Părintele Adrian Făgețeanu s-a atașat încă de la Antim de părintele Agaton, devenindu-i cel mai apropiat ucenic și urmându-l în toate peregrinările lui (datorită hărțuirii comuniste) pe la mănăstirile din București, Oltenia și Neamț (Antim, Crasna, Neamț, Sihăstria, Rarău, Slatina), autoritățile comuniste intervenind mereu destul de repede, la câteva luni după reîntâlnirea lor spre a-i despărți. Astfel, părintele Adrian a venit și el în luna martie 1950 la schitul Crasna, chemat de părintele Agaton care l-a însărcinat cu amenajarea schitului pentru primirea monahilor intelectuali. Au venit atunci și călugării Antonie Plămădeală (viitorul mitropolit), Iuvenalie Ceanvîc de la mitropolia Craiovei, Titus Moldovan de la mănăstirea Polovragi și Hristofor de la mănăstirea Lainici, care „au luat parte la conferințele serale ținute de Sandu Tudor[21]. Părintele Agaton voia ca acești călugări intelectuali să traducă din grecește toate cărțile Sfinților Părinți, întrucât „după cum susținea mitropolitul Firmilian, traducerile existente sunt departe de original”[22]. Comuniștii s-au mobilizat rapid, însă, spre distrugerea oricărei obști de intelectuali creștini și au reușit să-i facă pe toți cei veniți să plece[23].

Tot prin anii 1950, părintele Agaton a compus Acatistele Sfinților Ioan Bogoslovul și Calinic Cernicanul, tipărite prima oară în 1987, la Madrid, de Fundația Culturală Română.

Urmărit continuu la mănăstirea Crasna – Gorj prin structurile de informatori ale Securității infiltrate, ieromonahul Agaton a fost acuzat pe nedrept că „a desfășurat activitate dușmănoasă, fapt pentru care în 1950 a fost condamnat la 2 ani închisoare”[24]; într-adevăr, „a fost arestat pe data de 6 iulie 1950 din ordinul DGSP[25] nr. 5/333066 din 16.06.950[26]. După șase luni, în luna decembrie 1950, a fost arestat și părintele Adrian Făgețeanu.

Eliberat în 1952,  după doi ani de temniță și muncă grea la Jilava și la canalul Dunăre – Marea Neagră, părintele Agaton a mers la mănăstirile Neamț, Sihla, Slatina și Sihăstria, unde în 1953 a primit schima mare și numele de Daniil de la alt mare duhovnic român, părintele Ilie Cleopa.

S-a retras apoi la schitul Rarău[27], unde a devenit și stareț (în 1954) și unde a vrut să-și ducă la îndeplinire planul său de a clădi o obște monahală din călugări intelectuali, capabili și să traducă din cărțile Sfinților Părinți spre a oferi oamenilor hrana tare a Adevărului dogmatic și mistic, dar și să poată combate ateismul sistemului politic comunist, materialismul și secularizarea.

În timp ce se afla în vizită în casa profesorului Alexandru Mironescu, în noaptea de 13-14 iunie 1958, părintele Daniil a fost arestat împreună cu profesorul și cu fiul său, Șerban. În aceeaşi noapte au fost mai multe arestări în Bucureşti, atât a multor membri din mișcarea Rugul Aprins, cât și printre cei care erau bănuiţi că erau ascultătorii predicilor și conferinţelor părintelui Daniil. De asemenea, în dimineața zilei de 14 iunie, la schitul Rarău a fost organizată o percheziție generală[28] a tuturor viețuitorilor și a tuturor chiliilor pentru confiscarea materialelor compromițătoare (scrisori și scrieri teologice, apologetice și anti-comuniste) ale părintelui Daniil, ale ucenicilor din obște și apropiaților lui.

În componența lotului de arestați și apoi inculpați din dosarul penal Rugul Aprins[29] se aflau, așadar, următorii[30]: ieroschimonahul Daniil (Alexandru Teodorescu zis Sandu Tudor), ieromonahul Adrian (Alexandru Făgețeanu), ieromonahul Benedict (Vasile Ghiuș), ieromonahul Roman (Braga), arhimandritul Sofian (Serghie Boghiu), ieromonahul Felix (Petre Dubneac), ieromonahul Arsenie (Anghel Papacioc), Alexandru Mironescu, Gheorghe Văsîi, Șerban Mironescu, Nicolae Rădulescu, Grigore-Dan Pistol, Gheorghe Dabija, Vasile Voiculescu, preotul Dumitru Stăniloae, Emanoil Mihăilescu. Odată cu arestarea lor au fost, mai târziu, anchetați și arestați și alți clerici, monahi, mireni, studenți și elevi, care au fost apoi și ei întemnițați. Vina celor 14 inculpați numiți mai sus era de „uneltire contra ordinei sociale, fapt prevăzut și pedepsit de art. 209, pct. 1, Cod Penal[31].

După o anchetă de câteva luni în arestul închisorii Jilava, la procesul deschis împotriva inculpaților din lotul Rugul Aprins, Tribunalul Militar l-a acuzat de „activitate subversivă împotriva ordinii sociale camuflată sub mască mistico-religioasă” și l-a condamnat (alături de ceilalți monahi și mireni arestați) pe Părintele Daniil la 25 ani de temniță grea, confiscarea totală a averii și privarea de unele drepturi. A fost apoi dus la Aiud și supus unor grele munci și torturi fizice și psihice, dar pe care le-a răbdat cu ajutorul lui Dumnezeu și cu rugăciunea în inimă.

A trecut către Hristos, în temniță, în noaptea de 16 spre 17 noiembrie 1962. Pe documentul de deces scrie „hemoragie cerebrală”; alții, care au stat cu el în celulă, mărturiseau că, într-adevăr, a fost bătut și torturat, bătut în cap. În felul acesta, a avut parte de o moarte martirică și și-a încununat viața de mărturisitor prin această ultimă mărturisire și răbdare a crucii suferinței și înjosirii.

„Aşa s-a încheiat destinul unui om care a început ca un Cavaler al eleganţei şi al condeiului şi s-a săvârşit ca un martir, la fel ca mulţi alţii din aceeaşi epocă şi din aceleaşi generaţii cu dânsul.”[32]

Trupul părintelui Daniil, sfințit de harul Duhului Sfânt și de răbdarea și rugăciunea lui în suferință, a fost, din nefericire (ca și al multora dintre Sfinții închisorilor[33]), aruncat și acoperit cu gunoaie și pământ în Râpa Robilor, cunoscutul versant de la marginea orașului și al închisorii Aiud.

Viața, rugăciunea, mărturisirea și jertfa părintelui ieroschimonah Daniil (Sandu Tudor) sunt pilduitoare pentru intelectualii zilelor noastre şi se cuvine a fi cunoscute în întregimea lor și a fi preluate ca și modele de viață și mărturisire creștine. Mai ales că treptele creșterii duhovnicești a părintelui Daniil se pot distinge din etapele mărturisirii lui Hristos în scrierile și încercările vieții lui.

Experiență și mărturisire creștină în viața publicistică

Sandu-Tudor-762493Chiar de la debutul său jurnalistic, Sandu Tudor s-a arătat a fi un om atașat credinței și Bisericii Ortodoxe, crescut și format în duhul, valorile, idealurile și continuitatea spiritualității românești. Și el a fost și este o expresie culminantă a sângelui, a credinței și a culturii neamului românesc.

În articolul amintit deja, Spre o renaștere a ortodoxiei, iată cum prezenta Sandu Tudor în 1926 deruta intelectualilor și a ideologiilor omenești din vremea lui:

„Fără să vrei, dacă privești în jur și de aici mai departe, peste mări și țări, cu perspectiva pe care amplificatoarele vieții ți-o deschid, ai impresia că omenirea întreagă se află într-un năucitor exod, o uriașă rătăcire în pustiu, sub greutatea cine știe cărui soroc sau sacrilegiu din vremi uitate. După război, mai ales, drumul vieții se rostogolește așa de ciudat parcă peste un tărâm cu priveliști blestemate.”[34]

Dacă aşa vedea el criza morală şi spirituală din vremea lui, din anul 1926, apăi cât de pustiită şi urâţită e priveliştea lumii azi faţă de ce a văzut el atunci, când secularizarea şi desacralizarea s-au extins mult mai mult decât atunci!… Dar tot el oferea și soluția ieșirii din orice stare de derută și degradare: viața în Hristos și în Biserică:

În ţara celor care au cântat în vremurile deşteptării – preoţi cu crucea în frunte – mai sunt mulţi din cei care nu strigă, cei care nu se grăbesc şi nu cer nimic. Sunt mulţi cei ce muncesc, suferă şi tac trăind în Biserica vie şi veşnică a lui Hristos. Pe drumul suferinței noastre, în noaptea cea mare care ne învăluie, în marea tăcere ce ne cuprinde, bunicii noștri ne-au lăsat cu mâini tremurânde crucea și chivotul de tradiții și unelte sfinte, chivotul Ortodoxiei noastre în care purtăm pe Domnul euharistic, Trupul și Sângele mântuirii noastre.[35].

Şi apoi, combătându-i pe unii ziariști inovatori și răzvrătiți, vorbind despre nevoia de înnoire a vieţii creştine în sânul Bisericii, Sandu Tudor spune foarte clar și răspicat:

„Nouă nu ne trebuie îndreptări „pe ici pe colo prin părțile esențiale”. Nu ne trebuie nici o reformă! Biserica trebuie să lucreze și să grăiască din înaltul amvonului cuvântul cel viu, cuvântul dătător de viață, despre care Mântuitorul a spus: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvântul Meu nu va trece”. Biserica Ortodoxă, mai mult ca oricare alta, ține acest adevăr al său: Cuvântul dătător de viață, Hristosul cel viu. Numai prin atingerea sufletului omenesc viu cu alt suflet omenesc viu se poate aprinde viața. Slova omoară. Cărturarii devin farisei maniaci asemeni sărmanei cămile, cu munți de himere în cocoașă. Nu ne trebuie nici o reparație savantă pe dinafară. Timpul nu poate ruina adevărul lui Hristos. Ortodoxia nu se poate schimba. Se poate ca noi să devenim ortodocși cu adevărat, dar ne trebuie o preoție purtătoare a Cuvântului viu, o preoție care să trăiască și să creadă în puterea veșnică, renăscătoare a Sfintei Liturghii și a predicii, prin care să se dea viață nouă, viață veșnică mulțimii de agonici ai veacului acestuia. Nu ne trebuiesc seminare și facultăți teologice în care se predă un amestec ciudat de câteva crâmpeie de program laic cu câteva alte rămășițe furate și îmbinate ba de la catolici, ba de la protestanți, și care se numește înțelegerea modernă a ortodoxiei. Tagma celor care se învrednicesc a fi urmașii întăriți ai apostolilor nu trebuie să uite că Ortodoxia strămoșilor noștri s-a născut în staul, pe cruce, în catacombe și pe ruguri. În chivotul Tradiției noastre găsim cartea fantastică scrisă cu sângele martirilor, viețile sfinților mucenici. Biserica să învieze, iar Tradiția noastră ortodoxă va fi iar pâinea noastră cea spre ființă și nu vom mai gândi cu teamă la plinătatea cărărilor neamului nostru.

Acest articol, publicat pe când Sandu Tudor avea 30 de ani, ni-l descoperă pe viitorul Părinte Daniil cu aceeași râvnă și jertfelnicie pentru Biserica lui Hristos precum a dovedit-o și în anii mărturisirii lui la Rarău și Aiud, unde combătea și în predici la slujbe ateismul sistemului politic comunist și lenevia credincioșilor căldicei.

Pe de altă parte, evoluția sa în planul trăirii mistice o putem intui din poeziile sale care nu-i pot ascunde frumusețea interioară și sensibilitatea duhovnicească, dar și erudiția vastă și ușurința expresivității literare. Iată ce frumos se descoperă pe sine Sandu Tudor în poezia Vecernica, tipărită în revista Ideea Creștină, din aprilie 1926:

„Din gol de bronz un dangăt se tânguie arar.
Amurg, singurătate și unde mari de pace.
Pe pălimar agale se leagănă-n ceardace
roși inimi spânzurate, grei trandafiri de sânge,
cădelnițând vecernic parfum de basm bizar.
Pe un chilim în prispă stau jos și-ascult cum plânge
bătrânul glas de clopot vuind în zvon domol.
A serii umbră scrie cu slove mari pe zid.
Sub streașini scapă luna rotundă ca un blid.
În bătătură crește Hristos cu trup de tuci
și cu mătănii ritmic lovesc cu fruntea-n țol
și-n lung și-n lat țes trupul cu fir de nouă cruci.
O, Tată! Din roși inimi cu suflet de parfum
din trandafiri în șoapte zefir pornește-n drum
și adu-mi oaspe străinul ce rătăcește-n noapte,
drumețul care cată fereastra cu lumină
flămândul sol al lumii, să-mi frâng pâinea de cină
să-mpart cum se cuvine cu cel trimis de Tine.”

De asemenea, Sandu Tudor a abordat în articolele sale multe probleme de viaţă socială şi politică, pe toate analizându-le, însă, din perspectivă creştină. Nici o analiză de-a lui nu era fără raportare la Dumnezeu sau la Hristos, la Biserică şi la perspectiva Învierii și la valorile spirituale ale sufletului românesc.

De aceea, iată ce spune referitor la sistemul politic comunist din Rusia:

„O mână de oameni, un partid, o fascie, un nucleu oarecare sau, mai bine, o bandă, se strânge la un loc, se organizează, fac între ei jurăminte şi pornesc la luptă pentru a pune mâna pe putere prin orice mijloace, fără scrupul, cu teroare, cu crimă, cu trădare, cu blestem, însă cu deviza ademenitoare: Pentru fericirea tuturor oamenilor, chiar împotriva lui Dumnezeu![36].

Ce bine a surprins el scopul şi mijloacele luptei politice din vremea lui, care se văd şi azi! Astfel, el critica, de fapt, sistemul politic ateu, corupt și fără repere creștine din Rusia și nu numai.

Referindu-se la Biserică şi la atitudinea creştinilor faţă de implicarea în societate, el nu susţinea indiferenţa sau neutralitatea, nepăsarea, ci angajarea, dar numai în perspectivă creştină. Biserica nu trebuie să fie remorca nici unui partid ca să gireze nişte oameni trecători (și adesea trădători), ci Biserica trebuie să fie îndrumătoarea tuturor oamenilor politici şi corectoare a tuturor derapajelor lor, credincioșii fiind în lume sarea pământului:

„Nu suntem nici „fascie”, nici „echipă”, nu slujim nici dreapta, nici stânga. Nu le putem tăgădui însă, în parte, îndreptăţirea lor. Fiecare va fi având o frântură de adevăr [n.n. partidele], dar nu putem sta strâmb numai într-o margine – o latură extremă a vieţii – pentru bunul plac al ciudăţeniei de poziţie. Ce este această barbarie de semne străine, care au năvălit peste noi de la o vreme: cruci încârligate [n.n. zvastica], cămăşi colorate, ciocane şi steaguri roşii sau alte ciudăţenii? Nu le recunoaştem ale sufletului nostru. Simbol pentru noi poate fi o cruce de pe evanghelia lui Neagoe Basarab sau cea a muceniciei lui Brâncoveanu Voievod”.

Ce frumos spunea Sandu Tudor, iar cuvintele lui au actualitate şi azi!

În alt articol el spunea:

„Nouă altceva ne trebuie: să ne trezim! Dragostea de moşie, de neam şi lege, nu are nici o legătură cu abstracţiile veacului al XVIII-lea apusean. Trebuie să ne înfăptuim pe noi înşine, ca neam. Ne trebuie să înfăptuim o unitate vie şi românească, a sufletelor, care să ne fie izvor de faptă adevărată, generos creatoare. Ce însemnează unitate vie? Lucru rar aci, pentru noi cei ai ţării acesteia, stăpâniţi de un individualism barbar şi anarhic[37]. Să nu uităm că la acest ceas problema socială se ridică ameninţătoare şi că, dacă ea nu-şi află o dezlegare, fiinţa noastră ca neam e ameninţată să piară. Fiecare simte nelămurit că întovărăşirea, asocierea, sobornicirea, făcută cu înţelepciune, e condiţia oricărui mers mai departe – social – şi că de această parte se află soluţia. O unitate vie e sforţarea unui mănunchi de oameni complecţi, adică în stare de a se întovărăşi cu semenii lor în credinţă. Credinţa noastră este să înfăptuim „Țara slobodă şi duhovnicească”.

Credinţa aceasta a noastră e chezăşia viitorului, în ciuda politicianismului care ne sfâşie. Slujirea patriei cere, însă, răbdare, jertfă şi îndrăzneală spirituală. Spunem tare că numai învăţând şi râvnind „zelul apostolilor, jertfa mucenicilor şi simplitatea călugărilor” vom birui. Poate să zică cineva nu?[38].

Ce frumos! Această latură a mărturisirii credinței ortodoxe și a iubirii de neam a scriitorului Sandu sandutudorTudor nu este aproape deloc cunoscută. S-au scris sute de pagini despre sensibilitatea lui de poet, despre gingăşia lui, dar el era foarte realist, un om foarte raţional, şi sensibil, totodată, care îşi asuma rolul de creştin responsabil și de român activ, de mădular viu al Bisericii și al neamului nostru în toate experienţele vieţii lui.

„În Bucureştii anilor ’30, Sandu Tudor devenise o figură absolut insolită, după un divorţ chiar violent de gândirism şi de extrema dreaptă, ajunse la apogeu, face puterii o opoziţie radi­cală de pe baricadele firavelor, pe atunci, grupări comuniste. Dezaprobă naţionalismul de tip fascist, detestă antisemitismul şi socoate burghezia în general drept clasă responsabilă pentru decăderea spirituală a omului, pentru erodarea valorilor şi a ierarhiilor tradiţionale. O gândire de tip anarhist? Sau marxist? Sau, mai degrabă, o judecată destul de aspră, ce-i drept, a civilizaţiei contemporane, venită din zona unui existenţialism creştin prezent, iată, şi în România interbelică, într-un moment când cadrele convenţional consacrate ale veacului îşi vedeau neputinţa? (…)

Liber de orice oportunism și dorință de putere, Sandu Tudor se desparte de ideologiile lumii acesteia, în momentul când le vede preschimbate în idoli avizi de jertfe. (…) Într-un fel, este reprezentativ pentru o anumită categorie, ce-i drept restrânsă, de intelectuali români de la jumătatea secolului XX. Aceştia reuşesc să depăşească etic marile ispite politice ale veacului, chiar dacă vremelnic le creditează, asumându-şi citadin credinţa creştin-ortodoxă. De pe aceste poziţii, ei vor aborda critic principiile şi canoanele modernităţii. În alte condiţii, poate că ar fi condus la realizarea, în România, a unei democraţii creştine cu profunde şi, de ce nu, benefice implicaţii.”[39]

„Viaţa noastră – îşi va nota el gândurile – cu datoriile şi drepturile ei, nu se mai întemeiază pe marile şi cereştile principii ale sfinţeniei şi ale nobleţei, ci pe principiile celei mai mari satisfacţii şi fericirii imediate pământeşti. Viziunea raiului şi fericirii materialiste, care pune din ce în ce mai mult stăpânire pe om, a răsturnat toate valorile vieţii.”[40]

Datorită redescoperirii și adâncirii misticii ortodoxe, Sandu Tudor s-a detaşat, astfel, în timp, pe rând, de toate curentele ideologice, evitând și combătând extremismele (de dreapta – ultranaționalist, fascist și de stânga –socialist, comunist) cu care simpatizase la început, și se va adânci pe calea vieții duhovnicești, a trăirii liturgice și a mărturisirii credinței creștin-ortodoxe, precum și a combaterii ateismului și nihilismului variatelor și trecătoarelor ideologii omenești.

Floarea de foc, Credința şi portretul lăuntric al lui Sandu Tudor

Începând cu anii 1932 și 1933, Sandu Tudor editează revista Floarea de foc şi cotidianul creștin Credinţa. Ele au fost rodul unei îndelungi și statornice pregătiri, atât a strategiei tehnice și editoriale, cât și a colectivului redacțional.

poinsettiasCând au apărut publicațiile conduse de Sandu Tudor?

Primul număr al revistei Floarea de foc a apărut în data de 6 ianuarie 1932, dată semnificativă pentru noi, creştinii ortodocşi, fiind praznicul Epifaniei Domnului, al Arătării lui Dumnezeu – Sfânta Treime. Sandu Tudor a ales această zi de început ca să spună că naşterea revistei sale este arătarea unui alt mod de a face presă, adică un mod luminat de har şi de credinţă care are scopul descoperirii lui Dumnezeu oamenilor. În publicațiile sale, a abordat un mod intelectualist şi serios de a scrie, de a prezenta şi analiza din perspectiva creştină toate aspectele și problemele sociale, politice şi culturale ale vremii, oferind şi soluţii pe baza experienţei istorice a idealurilor şi a valorilor creștine ale poporului român.

De asemenea, primul număr al ziarului creștin Credința a apărut în ziua de 1 decembrie 1933, de sărbătoarea națională a unirii, Sandu Tudor mărturisind prin aceasta că la baza unității noastre naționale este unitatea spirituală pe care ne-a dat-o credința creștin-ortodoxă a strămoșilor noștri. Deși nu era deloc exclusivist, idealul arătării lui Dumnezeu oamenilor (teofania) și al unității în Duh și în credință a românilor l-a însuflețit mereu pe Sandu Tudor atât în viața sa de publicist, cât și în viața sa de slujitor al Bisericii.

Dar mai trebuie spus că revista Floarea de foc era şi expresia văzută a unei comunităţi vii, de oameni interesaţi de căutarea lui Dumnezeu, de dobândirea vieţii şi gândirii duhovniceşti. Această comunitate a sporit şi ea, dar a stimulat şi pe fiecare membru în parte – şi nu doar cât timp a apărut revista – la o depăşire de sine, la o înaintare în Duh şi în Adevăr. Sandu Tudor nu a apărut aşa, singular, ca o stea într-un petic gol de cer. El a venit împreună cu mai mulţi, cu ceilalți trăitori și scriitori creștini, aşa cum valul care se vede deasupra mării este doar o mică parte a energiei de sub suprafaţa mării. De aceea, trebuie apreciată şi comunitatea în care a apărut și s-a format Sandu Tudor ca membru viu și mărturisitor al Bisericii.

Ce fel de presă a făcut el prin aceste două creaţii – Floarea de foc și Credința?

Mai întâi de toate, o presă de aleasă ţinută intelectuală, de la început până la sfârşit, iar, referindu-ne strict la revista Floarea de foc, remarcăm faptul că toate articolele îi evidenţiază la început, pe de-o parte, înclinarea spre artă şi cultură, dar, pe de altă parte, şi capacitatea de analiză a problemelor sociale, politice şi culturale ale vremii, ca, mai apoi, spre finalul lor, să ni-l arate cum dezvoltă şi aprofundează, paralel cu acestea, viziunea creştină asupra ideologiilor raţionaliste şi ateiste, care invadaseră, nu doar în societatea și în mentalitatea românească, sufletele oamenilor. Nihilismul, haosul, disperarea şi moartea – mai ales în război, dar şi după – erau experienţe care îi speriau pe mulţi tineri şi îi făceau să alerge, ca drogații, în braţele plăcerilor trecătoare.

Treptat, Sandu Tudor a abordat şi filosofia creştină, filosofia socială, implicarea socială a Bisericii şi a credinţei pentru renaşterea neamului şi a omului. Iată ce spune el, Sandu Tudor, într-o scrisoare către un comunist, în revista Floarea de foc din 19 martie 1932 (revista apărea săptămânal):

„Tristeţea, nemulţumirea pricinuită de dezechilibrul general, duşmănia potrivnică a fiecăruia în parte faţă de totalitatea fiinţelor şi lucrurilor, sinuciderea, revoluţiile, războaiele, tulburarea ajung o caracteristică generală a omenirii. Toate acestea, cu acel caracter care accentuează laicismul, o luciditate diabolică. Raţionalismul rafinat şi individualist a ajuns în sufletele sceptice sâmburele de lumină al conştiinţei propriului neant.”[41]

După ce critică impactul iluminismului asupra vieţii, atât personale, cât şi sociale a omului, Părintele Daniil vine cu soluţia în articolul Prolegomene: omul negativ, în revista Floarea de foc din 25 martie 1933 – spune așa:

„Filosofia spunea că mântuirea stă în cuminţenia ascetică, în cumpătarea stoică, în apatia, în catharsis, în echilibru. Tot ce era potrivnic înţelepciunii filosofice sau în afară era nebunie. Hristos vine să ne strige că mântuirea stă, dimpotrivă, în luptă, iar crucea se înalţă tocmai ca simbol al acestei nebunii. Viaţa e curajul de a trăi, iar miezul acestui curaj – o contradicţie – o cruce. Ce este oare curajul, dacă nu acea dorinţă de a trăi care ia forma primejduirii propriei sale vieţi. Cel ce îşi va pierde viaţa o va mântui pe ea. Vorba aceasta a Fiului Omului nu mai e o formulă filosofică sau sentinţă sacră, ci e o vorbă de viaţă, o normă practică de trăire – pentru sclav, pentru trudit, pentru omul primejdiei de peste mări şi din munţi. Astfel, crucea intră în viaţa obişnuită a fiecărui om, care o primeşte ca pe o putere. Astfel, supranaturalul pătrunde în natural, lin şi firesc. Aşa, civilizat şi barbar, domnul şi sluga, înţelept şi prost, prostituată şi sfânt, popor ales şi neamuri păgâne, toţi ajung egali în faţa mântuirii, pentru toţi ea este cu putinţă.

Către alţi prieteni trişti din generaţia sa, el adresează o scrisoare[42] în revista Floarea de foc din 30 aprilie 1933, arătându-le că, dacă ei ar sta să se întâlnească cu lumea (să-şi imagineze ce-ar vedea omul privind sincer în jurul său), ar vedea ca un monstru în tulburare, ca o mare întunecoasă de unde se aude un glas sfârşit de durere „mi-e foame!”. Aşa vedea el lumea, şi aşa şi este, pentru că sufletele oamenilor strigă după Dumnezeu, chiar dacă omul inventează alte preocupări şi zgomote, care să-i acopere acest strigăt.

Pe mine, însă, josnicia acestei pofte de animal trezit flămând m-a ruşinat în sinea mea şi m-am răzvrătit şi mi-am zis: nu aceasta este să fie omul! Iar cineva mi-a arătat în gând: nu tăgădui, ascultă bine! Nedesluşit cumva, în acest mare şi întunecat glas al foamei de pâine, o muzică depărtată a sufletului – care strigă o altă foame – e mai adâncă. Dar nu foamea după codrul aspru şi greu, ci foamea luminată după duh. Cu vedenia aceasta a Vieţii m-am apropiat acum de voi, cei ce staţi deoparte de mulţime și aţi voit să fiţi socotiţi drept nădejdea vieţii, tinereţea care va făuri pâinile de aur ale lui Dumnezeu pentru mulţime. Am stat jos şi v-am ascultat mai bine şi pe voi cum vă tânguiţi. Dar îndată am înţeles că tristeţea din gurile voastre sună altfel, mai înfundat şi fără nimb, fiindcă cunoşteam, însă, acum marea lozincă a zilei şi cât de grozav şi de neînlăturat este paharul acestui veac. Am stat lângă voi tăcut şi îndelung, precum prietenii lui Iov, îmi ziceam lăuntric: durerea lipsei e prea mare, să nu o stânjenim cu nimic. Şi am înţeles că tânguirile voastre nu se vor sfârşi deloc şi niciodată şi am descoperit cu uimire ceva nebănuit şi hidos. Fiecare dintre voi [se adresa, aşadar, el colegilor filosofi din vremea lui] se tânguia diferit şi într-o altă limbă şi pentru o altă pricină, care năştea în voi o tristeţe măruntă, înmiită, întortocheată, bizară, rafinată şi care nu avea nimic cu marea tristeţe a oamenilor şi a Lumii pe care o auzisem: Mi-e foame!”.

Cuvinte tari, într-adevăr, mărturii puternice ale lui Sandu Tudor (sau a celui în devenire Părinte Daniil).

Ce fel de articole erau acceptate în paginile revistelor?

Evident că erau selectate după conţinutul și forma lor (criteriul valoric și estetic), și după autor, şi după obiectiv, care este de a face cultură duhovnicească, de a prezenta cititorilor problemele şi frământările intelectualilor şi ale societăţii, dar analizate din perspectivă creștină. Toate articolele sunt fidele acestui principiu. Deşi are uneori şi accese polemice faţă de atitudini sau personalităţi din vremea lui, Sandu Tudor a confirmat, cu fiecare număr al revistei și al ziarului, mărturisirea lui Iisus Hristos ca Adevăr mântuitor din păcat și din moarte, din toate minciunile şi ideologiile morţii – adică ateismul, materialismul iluminist sau comunist.

Despre ce se scria?

Articolele erau foarte variate, abordându-se teme legate de filosofia proverbelor, moartea Europei, Vasile Pârvan, destinul intelectualilor, literatura și arta contemporane. Cu alte cuvinte, aceste subiecte văzute prin ochiul creştin al credinţei erau, de fiecare dată şi cu fiecare număr al revistei și al ziarului, pritocite, dezbătute. Se publicau şi multe poezii. Părintele Daniil (Sandu Tudor) era un iubitor al acestui tip de limbaj şi de mesaj plin de nobleţe şi gingăşie, dar şi de forţă spirituală. Câteva din poeziile semnate de Sandu Tudor în această perioadă sunt:  „Cântec la inelul aminului”, „Omul cu harpă”, „Ipostaza Logosului”, „Ipostaza Rusaliilor” şi altele.

Cine scria în această revistă?

Mai întâi de toate, este vorba despre intelectuali creştini: Mircea Vulcănescu, Dan Botta, Ovidiu Papadima, Eugen Ionescu, Alexandru Sahia, Arşavir Acterian, Emil Cioran, Mircea Eliade şi, nu în ultimul rând, Henri Stahl. Sandu Tudor era un suflet însetat de frumos, de cultură, de oameni însetaţi de întrebările fundamentale ale existenţei. Era un om al esenţelor, nu se dilua în lucruri trecătoare. Voia miezul lucrurilor, sâmburele tare al înţelesurilor şi hrana adevărată a minţii şi a sufletului.

Se poate observa cum, pe parcurs, subiectele abordate de el devin tot mai mult ancorate în experiența mistică (și eclezială) a credinței. De la activismul social sau de la analiza sociologică a problemelor din vremea lui trece la problemele de viaţă duhovnicească, de teologie mistică, de dobândire a rugăciunii, de păstrare a harului şi a unirii cu Dumnezeu. Prezentarea problemelor, însă, a crizelor şi rătăcirilor omului contemporan, analiza rădăcinilor lor şi oferirea de soluţii numai din perspectivă creştină, bisericească, ni-l descoperă pe Sandu Tudor ca pe un mărturisitor al lui Hristos – Binele, Adevărul și Frumosul divin, care ne face liber de toate constrângerile păcatului, minciunii, urâțeniei şi morţii.

În timp, profilul său publicistic capătă contur şi nuanţe tot mai profunde, odată cu înaintarea lui pe drumul credinţei. Însă, trebuie subliniat faptul că Sandu Tudor nu a căutat frumosul, strict, doar în expresia polimorfă a formelor, în estetica riguroasă şi sonoritatea fermecătoare a formulelor stilistice, ci a transfigurat limba şi expresia literară spre frumuseţea transcendentă și transparentă a lucrurilor şi a vieţii, spre dimensiunea personalistă a existenţei în Dumnezeu – Treime de persoane iubitoare, ridicând și poezia la adevărata ei demnitate – rugăciunea, doxologia.

Poezia Hipostaza Logosului este grăitoare în acest sens:

Prevestire din cristalul heruvicelor guri,

migala cărturăriei în pergament Te-a închis,

ca la ceasul crucial, să Te sui din Scripturi

scris în trupul omenesc ca o sabie în vis.

Pironită în lemn-mort floarea-Ţi frântă din toartă,

cu mâni reci de oseminte sihaştrii o cer,

pe când dreaptă privirea pruncească Te poartă

licărire din inima înclinatului cer.

Despre rugăciune, Sandu Tudor considera că

Principiul tuturor lucrurilor este rugăciunea, adică acea întrecere de sine însuşi (…), adică viaţa care ajunge să-şi dea seama prin închinare de puterea care vieţuieşte în sine. Creşterea cea de slavă, din putere în putere, este rugăciunea cea adevărată. (…) Rugăciunea cea adevărată înseamnă să arzi fără să te mistui, să arzi dumnezeieşte, fără cenuşă, din toată pricina şi clipa vieţii tale, din tot lemnul cel nevrednic al fiinţei tale în pustiul sec de haritate.[43].

Deci, în timpul apariţiei revistei Floarea de foc, Sandu Tudor nu era la începutul vieţii duhovniceşti, ci avea deja o vârstă interioară, o anumită măsură duhovnicească, zidită pe o viaţă plină de ispite şi încercări, de căutări. În scrierile lui observăm cum, treptat, rostirea îi devine mărturisire. Vârsta interioară a duhului și a rugăciunii i se reflectă întotdeauna într-o vârstă a exprimării poetice.

Având deja experiența compunerii primului Acatist în versuri încă din anii 1926-1927, Sandu Tudor mărturisește în 1942 despre această creație poetică și doxologică, pe care avea s-o șlefuiască în modul cel mai înalt:

„Imnul acatist este una din aceste scări în duh, ce îţi dă putinţa să urci până acolo, până la acea zare la care poate să scoboare peste tine Vedenia, fără a se strica, şi fără a se prihăni prin aceasta. Cum spunea un bătrân schimonah din Muntele Atonului, el e „roată heruvică de cântec şi smerenie” care suie, suie mereu”. (…) Imnul acatist se arată şi ca un cerc de foc şi de flăcări al tuturor avânturilor noastre încordate. (…) Fără îndoială, nimeni nu poate să primească şi să înţeleagă, necum să încerce o bucurie, sorbind din acest fel de poezie, dacă nu a fost niciodată chinuit de foamea şi setea contemplării[44].

Dar, deşi avea aceste uimitoare calităţi poetice, Sandu Tudor era şi un polemist înflăcărat, un om temperamental şi ager la minte şi la vorbă, această iuţime pentru adevăr rămânându-i şi în perioada de slujire şi răstignire în mănăstire şi în temniţă.

De ce a ales, oare, Sandu Tudor numele revistei Floarea de foc?

tool-IMG.phpPentru că metafora floarea de foc sugerează legătura între lumină, căldură, viață și frumusețe, poartă în sine sâmburele, lumina şi mireasma noii vieţi pe care el a ales-o, pe care a urmat-o din copilărie şi care va rodi în el până la jertfirea de sine. Precum o fragilă floarea de foc într-o devenire continuă, trăirea în duh a lui Sandu Tudor va crește de la înțelegerea până la vederea și unirea mistică a lui Dumnezeu în lumina Rugului Aprins. Cu alte cuvinte, Floarea de foc e o prefigurare a Rugului Aprins. Floarea de foc conţine înţelesul focului, al căldurii și al luminii, al strălucirii înmiresmate a harului dumnezeiesc.

Dar Floarea de foc o mai reprezintă atât pe Maica Domnului, cât şi credinţa şi inima oricărui creştin dornic să înainteze spre dragostea lui Hristos şi spre veşnicia iubirii dumnezeiești prin rugăciune, prin dialog cu Dumnezeu. Pe calea şi pe crucea vieţii lui de rugăciune, creştinul devine el însuşi o floare de lumină, iar preocupările lui ar trebui să fie experienţele vii ale iubirii trăite în lumina iubirii și a Învierii lui Hristos şi a învierii personale din păcate.

Floarea de foc e o metaforă mult mai transparentă, mult mai accesibilă pentru cititorii neiniţiaţi în tainele bisericeşti decât cea a Rugului Aprins. Ne putem gândi că o floare de foc nu poate exista în mod obiectiv real, ci doar în plan mistic, ascuns, ceea ce ne arată faptul că, încă de la început, în chip neştiut de el, Sandu Tudor purta în sine dorul după viaţa tainică a Împărăţiei lăuntrice, dorul de a trăi viaţa infinită a Dumnezeirii. Dar nu doar lăuntric ajunge el să fie o floare de foc, ci şi public, în comunitatea Bisericii. Sandu Tudor va ajunge, treptat, să se transforme într-o stâlp de foc, de lumină şi de energie duhovnicească pentru mulţi dintre contemporanii şi urmaşii lui duhovniceşti.

Rugător, slujitor și mărturisitor al lui Hristos ca monah și cleric

Odată cu intrarea în monahism, după mai bine de 16 ani de frământări (după ce fusese în Sfântul Munte Athos în anul 1929), monahul Agaton – mai târziu ieroschimonahul Daniil – avea să continue, cu mai mare dăruire pentru Hristos şi pentru Biserică, viaţa lui duhovnicească şi mărturisirea lui publică, oglindindu-se în sutele de pagini rămase în manuscris şi în multele cuvinte nescrise, dar rostite în cadrul întâlnirilor şi predicilor de la Mănăstirile Antim, Crasna – Gorj, Plumbuita, Sihăstria, Slatina şi Rarău.

În 1945 am intrat ca frate în Mânăstirea Antim. Sufleteşte mă dăruiesc noii vieţi cu o putere şi intensitate care-mi dă bucurii şi mă face alt om. Sunt plin de nădejde că voi ajunge acum să pot realiza mai mult şi mai rodnic din ceea ce-mi este înţelegerea şi dorinţa de a fi de folos semenilor şi mai ales celor în suferinţă. Lucrez cu râvnă şi spor pe toate tărâmurile. Pot contribui astfel, cu succes la restaurarea întregii mânăstiri, atât a turlelor bisericii cât şi la renovarea şi înzestrarea trapezii şi bibliotecii, etc.

De asemenea printr-o întreagă activitate spirituală încerc să fac să se întregească şi restul. Un simţ al măsurii mă opreşte să vorbesc mai mult despre mine în munca şi urmările dăruirii mele totale pe care am făcut-o în Mânăstirea Antim.

Trebuie însă să închei subliniind că intrarea mea în monahism nu a fost pentru mine decât cea mai firească şi dreaptă împlinire a vieţii. Prin urmare, dacă sinceritatea şi consecvenţa mi-au fost întotdeauna un principiu nu putea tocmai acum să mă tăgăduiesc de prinos şi în chip absurd transformându-mă fără nici un motiv într-un reacţionar susţinător al unor mişcări falimentare în care niciodată nu am crezut şi împotriva cărora am luptat mai ales atunci când ele erau în floare şi-mi puteau atunci fi de vreun folos. Aceasta pentru a sta drept un răspuns la toate informaţiile şi insinuările răuvoitoare sau calomniatoare.”[45]

Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim

Intrând în anul 1945 în obştea mănăstirii Antim, după doi ani de temniţă[46], Sandu Tudor îşi vinde toate proprietăţile şi contribuie substanţial la restaurarea mănăstirii. Prezenţa sa la Antim va atrage, apoi, şi alte personalităţi însetate de viaţa duhovnicească, monahi şi mireni, care vor  forma și o asociaţie juridică, numită Rugul Aprins, în anul 1946. Iar întâlnirea cu Părintele Ivan Kulâghin, în toamna anului 1945, a însemnat pentru Sandu Tudor începutul unei perioade noi în prefacerea lui duhovnicească.

În biblioteca stăreţiei, duminica şi joia seara, după vecernie, erau organizate întâlniri, conferințe, colocvii şi discuţii, uneori aprinse, despre rugăciunea inimii şi despre alte teme teologice şi artistice. Erau prezenţi intelectuali de marcă ai culturii române din acea perioadă: Ion Marin Sadoveanu, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Paul Constantinescu, Olga Greceanu, Constantin Joja, Mihai Avramescu, preotul profesor Dumitru Stăniloae, doctorul Gheorghe Dabija, arhimandriţii Benedict Ghiuş, Vasile și Haralambie Vasilache, Sofian Boghiu, ieromonahii Adrian Făgeţeanu, Arsenie Papacioc, Roman Braga și Felix Dubneac, preotul Nicolae Bordașiu, fratele Andrei Scrima, precum şi unii studenţi deveniţi mai târziu doctori – Nicolae Nicolau, profesori – Mihai Rădulescu şi studenții la Parintele Daniil - icoana de Ioan Popaarhitectură Gheorghe Văsîi și Dan Pistol, ș.a.. Prima conferință a ținut-o chiar Sandu Tudor și avea titlul „Călătorie spre locul inimii”, și era o adevărată pledoarie pentru rugăciunea neîncetată și isihie. Concepția lui privind viața mistică de unire rugătoare cu Dumnezeu o putem desprinde și din cuvintele sale:

A te ruga necurmat lui Dumnezeu înseamnă să te aprinzi în toate chipurile, în toate felurile şi din toate pricinile vieţii tale, tu însuţi să fii numai flacără şi jar şi iar flacără pentru El. Domnul este Mângâietorul”.[47]

Trebuie spus că Sandu Tudor (fratele Alexandru) întotdeauna lua cuvântul la aceste prelegeri, pe care, de obicei, le ţineau pe rând, dar el făcea, întotdeauna, o recapitulare. Și, precum ne povesteau Părinții Sofian şi Adrian, erau trimişi şi informatori securişti ca să observe, uneori să provoace anumite discuții și diversiuni în cadrul acestor întâlniri, să pună întrebări nepotrivite sau derutante ca să rupă atenţia oamenilor şi, totodată, să ia pulsul atenţiei celor prezenţi. Dar fratele Alexandru (Sandu Tudor) îi punea la punct imediat, pentru că îi simţea, îi vedea, îi recunoștea.

Foarte mulţi din cei amintiți şi încă alţii, pe care nu i-am numit – nu din neglijenţă – studiau vieţile Sfinţilor Părinţi, scrierile paisiene de la Neamţ, dobândirea rugăciunii, scara Sfântului Ioan Scărarul. Însă, pentru această comunitate de duh și de rugăciune a Rugului Aprins, a rânduit Dumnezeu un alt dar, pe Părintele Ivan Kulâghin (sau Ioan cel Străin). El le aduce Sbornicul şi mărturia Pelerinului rus și îi iniţiază în rugăciunea inimii şi le descoperă Ortodoxia în expresia ei isihastă. Atunci când e constrâns să plece în URSS, unde va şi dispărea fără urmă, Părintele Ioan îl lasă ca urmaş întru călăuzire tocmai pe fratele Alexandru (Sandu Tudor).

În meditațiile sale cuprinse în volumul Taina Rugului Aprins, Sandu Tudor spunea că precum iubirea e mereu nouă, dinamică, așa și rugăciunea e mereu altfel, dar ea trebuie lucrată continuu, și de aceea

„stereotipia era asociată mereu cu sterilitatea, pe când efortul de „simplificare” a inimii, adică de concentrare a ei asupra esenţelor şi de unire a ei cu mintea, era privilegiat ca aducător de roade spirituale bogate. Modelul propus, prin iniţierea în practica rugăciunii inimii, este unul fără îndoială soteriologic. Omul care se roagă neîncetat, în taina inimii sale, este asemenea înţeleptului ce-şi durează casa pe stâncă. Nimic nu-l mai poate sminti.[48]

Dar, ca și Sfinții Părinți, Sandu Tudor afirmă că rugăciunea neîncetată susține și se intensifică odată cu lucrarea virtuților.

„Rugăciunea este interioară fiinţei umane. Asemenea Păsării Unice, ea antrenează în respiraţia ei atât sufletul, cât şi trupul, pe care le smulge din vârtejul patimilor îngăduind, astfel, rodirea virtuţilor esenţiale. În optica lui Sandu Tudor, lucrarea virtuţilor nu poate subzista în afara rugăciunii, iar rugăciunea se cere conjugată, neapărat, cu lucrarea virtuţilor.”[49]

În creaţia călugărului erudit de la Antim, lirica şi evlavia sunt aproape sinonime, iar forma lor de maximă expresivitate este rugăciunea. De aceea, despre rugăciune, Sandu Tudor vorbeşte aproape în tot locul, în toate scrierile sale. Însă, înclinaţia lui Sandu Tudor spre poezie şi dragostea pentru acest tip de limbaj, atât de tainic şi de delicat, pe de-o parte, dar şi de vast şi apofatic, pe de altă parte, atestă, de fapt, viitoarea lui înălţare pe treptele rugăciunii şi marele potenţial de a scrie Imnul acatist al Rugului Aprins (în 1948), o capodoperă stilistică, poetică, teologică şi mistică, unică în lume. Doxologia în formă poetică și poezia în stare doxologică ating în Imnul acatist poate cea mai înaltă expresie din toată cultura omenirii.

Putem afirma că Sandu Tudor s-a apropiat şi adâncit în rugăciune cu un întreg bagaj de raţiune şi sensibilitate, cu un vast univers lăuntric, parţial şi exprimat metaforic, încărcat de înţelesuri acumulate din nenumăratele lecturi duhovniceşti, teologice, filosofice şi poetice, aşa încât, exprimarea sa în poezie şi în rugăciune poate fi privită ca o transfigurare deplină a gândirii şi simţirii sale. Sandu Tudor a transformat rugăciunea din lucrare în stare, tocmai pentru că sufletul lui se pregătise de-a lungul anilor pentru această prefacere duhovnicească. Dorul lui după Dumnezeu și după Sfinți a crescut în tărie precum flacăra de la mărimea florii de foc la cea a unui întreg rug aprins. Această tensiune și lumină crescânde ale iubirii, mulțumirii și slăvirii față de Mântuitorul nostru Iisus Hristos și față de Maica Sa cea Preacurată nu o putem decât intui din versurile Imnului acatist al Rugului Aprins:

„Cine este Aceasta, ca zorile de luminoasă şi curată?
E Împărăteasa rugăciunii, e rugăciunea întrupată.
Stăpâna Lumii şi Doamnă a dimineţii.
Logodnica Mângâietorului, preschimbător al vieţii!
Spre tine noi alergăm, arşi, mistuiţi de dor!
Ia-ne şi pe noi părtaşi ai Sfântului Munte Tabor.
Şi fă-te şi nouă
umbră si rouă
tu adumbrirea
de dar,
să-şi afle şi firea noastră înnoirea
din zămislirea
de har.
Ca să-ţi strigăm cu toată făptura,
Într-o deplină închinăciune.
Bucură-te, Mireasă, Urzitoare de nesfârşită rugăciune!”

De asemenea, Epilogul la Imnul acatist al Rugului Aprins poate fi citit ca o adevărată introducere în învăţătura despre rugăciunea inimii. Iar Cartea Muntelui Sfânt și Apocalipsa lui Ioan. Numai argument de predoslovie[50] sunt adevărate tratate de mistică isihastă, în care autorul, vorbește despre purificarea minții și a inimii, despre revelațiile duhovnicești, despre înnoirea ființei umane pe care o prilejuiește rugăciunea și despre semnele și efectele prezenței lui Dumnezeu în om.

Acumulând în cadrul mănăstirii și al Rugului Aprins de la Antim aceste experiențe și certitudini mistice ale unirii lui cu Dumnezeu prin rugăciune, părintele Agaton (Sandu Tudor) și-a zidit casa sufletului pe stâncă, fiind și mai întărit în credință și mai pregătit „să înfrunte toate furtunile patimilor și puhoaiele năprasnice ale prigoanei celei mai cumplite[51] în viața lui de monah și cleric, de trăitor consacrat și propovăduitor al Evangheliei lui Hristos.

Academia duhovnicească de la Mănăstirea Rarău

După așezarea lui la schitul Rarău ca stareț în 1954, părintele ieroschimonah Daniil a continuat să lucreze rugăciunea și daniil-sandu-tudor-3scrisul experiențelor sale duhovnicești filtrate și întărite prin experiența filocalică a Sfinților Părinți. Din mărturia părinților Adrian Făgețeanu și  Roman Braga, dar şi din mărturiile informatorilor care îl urmăreau și la Schitul Rarău, părintele Daniil urmărea să înfiinţeze un schit de călugări intelectuali cu doisprezece ucenici, care urmau să traducă din cărţile Sfinţilor Părinţi, din Filocalie şi din celelalte cărţi teologice. Așa încât pe mulţi dintre vechii cunoscuți, monahi și mireni, îi chema și-i cerceta de vor să se implice în proiectul său duhovnicesc. Astfel, a ales doisprezece ucenici, deşi securiştii încercau să infiltreze şi printre ei oameni care să toarne sau să dezbine. Încercase aceasta şi pe când era stareț la schitul Crasna – Gorj, dar, fiind arestat, lucrarea lui s-a oprit. Dar, la schitul Rarău, părintele Daniil a continuat să-și facă ucenici monahi, să sfinţească oamenii prin slujirea sa ca preot şi ca duhovnic.

Deși obștea nu era chiar mare la Rarău, părintele Daniil ținea seara cuvinte de întărire și lămurire dogmatică și mistică atât fraților din mănăstire și din mănăstirile din împrejurimi, cât și mirenilor veniți în pelerinaj și găzduiți cu multă generozitate. Iar la predicile duminicale sau praznicale era necruțător: după ce prezenta evanghelia sau viața Sfinților zilei și importanța bisericească și mistică a sărbătorii, extrapola subiectul și-l aducea în actualitate, combătând ereziile apusene fie cele religioase (catolicismul, protestantismul și sectarismul), fie cele ideologice (materialismul, comunismul, evoluționismul, ateismul) sau artistice (suprarealismul, cubismul, etc). De asemenea, predica foarte mult împotriva ateismului sistemului de învățământ, uneori chiar se certa în idei cu profesorii care veneau cu elevii lor în pelerinaje, în vizite, în călătorii pe acolo şi pe mulţi îi trezea la o viziune creştină asupra existenţei, dovedindu-le și prin argumente raționale netemeinicia concepțiilor evoluţioniste și materialiste atee.

Unul dintre cei mai devotaţi ucenici ai Părintelui Daniil a fost Părintele Adrian Făgeţeanu. Anul acesta [2012, n.n.] s-a împlinit un an de la trecerea lui în veşnicie şi 100 de ani de la naşterea lui, ca şi a Părintelui Sofian, și trebuie să menţionăm că Părintele Adrian l-a urmat pe Părintele Daniil îndeaproape. Când părintele Daniil s-a dus la Crasna – Gorj, părintele Adrian a mers după el. Evident, informatorii securității îi urmăreau continuu, își anunțau superiorii, iar aceștia interveneau mereu ca să-i îndepărteze pe unul de altul. Apoi, la Rarău, părintele Adrian mergea la el şi era urmărit şi acolo şi în notele informatorilor scrie că el îi spunea părintelui Daniil ce mai fac toţi legionarii din vechea lor „gardă” sau prietenie, pe care-i cunoscuseră fie în vremea libertății, fie în temnițele statului. Părintele Adrian a fost şi el un mărturisitor al lui Hristos şi merită pomenit şi păstrat viu în conştiinţa noastră ca toţi părinţii mărturisitori ai Rugului Aprins.

Părinții, frații și informatorii din schit și-l amintesc pe părintele Daniil ca pe un om care, împlinind toate treburile legate de conducerea și administrarea obștii, își făcea timp adesea să se retragă în pădure ca să se roage în liniște sau să contemple creația lui Dumnezeu. Experiența și dulceața rugăciunii i-au devenit a doua fire prin prezența lor constantă în ființa lui, în preocupările și-n timpul de zi cu zi. Iar seara, până târziu spre dimineață, în liniștea chiliei medita și scria foarte mult. Numai manuscrisele adunate din chilia părintelui la arestarea lui au umplut câțiva saci.

Sobru și elegant, ca și-n tinerețea de mirean și ca și-n restul vieții, dar totodată cald și blând, „patriarhul munților”, părintele stareț Daniil se îngrijea cu multă atenție nu numai de sufletele fraților din obște, dar și de cele necesare traiului zilnic, de refacerea chiliilor și de pregătirea celor de trebuință unei vieți simple dar fără lipsuri a călugărilor din schit. Voia ca ei să nu mai aibă grija celor „trupovnicești”, ci să se ocupe de tradusul și trăitul cuvintelor Sfinților Părinți. Și, într-adevăr, deși sărac din punct de vedere material, schitul era cunoscut pentru buna lui rânduială duhovnicească, liturgică și administrativă.

Unii își amintesc de momente când era lipsă de alimente în schit pentru obște și pentru lucrătorii mireni, dar părintele Daniil îi înștiința pe frații de la bucătărie că vor veni alimentele, dar ei să-și vadă de rânduială și să se roage smeriți, că Maica Domnului are grijă de copiii ei. Și, chemați de Dumnezeu în acele zile, veneau diverși credincioși (cu căruțele uneori) aducând saci de mălai, făină, legume, fructe și pește, tot ce mai era necesar. Mare era credința și statornicia părintelui Daniil în cuvintele Mântuitorului Hristos!

Unul dintre ucenicii monahi ai părintelui Daniil mărturisește:

„Aici, pe Rarău, eram mai aproape de cer cel puţin cu 1.000 de metri faţă de cei de la Antim! În acest Eden al Ţării de Sus am trăit cei mai frumoşi ani ce şi-i poate dori un muritor. Nu voi putea niciodată să îmbrac în cuvinte acele clipe de înălţare sufletească alături de părintele Daniil care m-a ajutat şi îndrumat spre studii teologice nedesăvârşite, căci a intervenit arestarea P.C.P. Daniil în primăvara anului 1958, desfiinţarea Schitului, la 1 octombrie 1958, şi arestarea mea de la Mănăstirea Slatina în anul 1959, la 15 ianuarie, din Altarul bisericii şi sub privirea P.C.P. Stareţ Petroniu Tănase.[52]

prof.MihaiRadulescu-1024x512Mărturia acestui om, care și-a acoperit identitatea sub pseudonimul literar Doinel Codreanu, preluată de profesorul Mihai Rădulescu, ne descoperă tăria credinței și a rugăciunii lucrătoare a părintelui ieroschimonah Daniil și minunile pe care Dumnezeu le rânduiește prin Sfinții din cer și prin închinătorii și rugătorii Lui de pe pământ.

„Trebuie să știți că, pe Rarău, părintele Daniel a salvat viaţa unui tânăr condamnat la moarte încă de la naşterea lui. Această faptă a părintelui Daniel copleşeşte peste măsură toată viaţă şi activitatea sa, faptă pe care puţini o cunosc. Este vorba de viaţa fiului Principelui Nicolae, născut în Bucovina în urma unei vechi iubiri cu o frumoasă bucovineancă, iubire zădărnicită de Carol al II-lea, care l-a împins pe Nicolae în cea mai mare decepţie din dragoste pentru toată viaţa, şi care a constituit adevăratul motiv al căsătoriei sale cu Ioana Dumitrescu – Dolleti şi a nesupunerii sale faţă de tiranul Carol al II-lea. Părintele Daniel (la cererea lui Nicolae) a salvat şi a ocrotit viaţa acestui vlăstar princiar, izolându-l în sihăstria Rarăului, îmbrăcându-l în haină monahală până în anul 1959, când a fost arestat şi el, tot în legătură cu “Rugul Aprins”, şi care a supravieţuit închisorilor comuniste, care trăieşte undeva în Bucovina, într-o singurătate desăvârşită, neştiut de nimeni, ocrotit de Dumnezeu, căci mulţi îl cred mort încă din 1959. (…)

Să mai cunoaşteţi un adevăr. Şi anume că „tatăl” meu a ştiut că am murit. Dar când a aflat că supravieţuiam ‘atentatelor’, printr-un anumit Mihai Fotin Enescu fiindu-i făcute cunoscute unele fapte, a avut un şoc. Tot prin el s-a luat legătura cu Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor, adică Părintele Daniel) care a lucrat în tăcere şi m-a supravegheat şi care a intervenit atunci când destinul mi se stingea. (…)

Iubeam numai puritatea naturii şi doream să mor în inima ei.[53] “În miez de noapte, însângerat şi epuizat, am urcat pe Piatra Popilor şi, în disperarea mea, am început să strig cu ură spre Dumnezeu, sfidând Raiul şi iadul şi dorind (…) să mi se şteargă numele din Cartea Vieţii. (…) La strigătele mele de disperare, când credeam că sunt singur între pământ şi Cer, când viaţa mea se hotăra cu moartea… am simţit pe umăr o mână de om. Urmă o îmbrăţişare. Era părintele Daniel.

Astfel ne-am cunoscut, printr-o minune, căci unde mă aflam nu era cărare pentru om, era un fund de iad de unde ţâşnea acea stâncă spre cer, de unde m-a cules salvatorul vieţii şi al sufletului meu. Spaima salvării a fost atâta de dureroasă încât mult timp nu am putut să mai vorbesc. Ce căuta stareţul în locuri atât de pustii şi la acel ceas?[54] (…)

Cetinile brazilor, peşterile din stânci şi apa Bistriţei de la poalele Rarăului, mai poartă încă, în îmbrățişarea lor, rugile ce izvorau din Altarul bisericii unde a slujit acest blând şi temut Patriarh al Munţilor. (…) În acest ceas de taină din sihăstria codrilor, când liniştea e mai cumplită ca moartea, îl văd cum apare pe stânca pe care se ruga sub bolta înstelată, întinzând mâinile spre Cer, iar dulama neagră îi strălucea de puterea rugăciunii ce-i izvora din majestuoasa-i făptură. Stătea singur pe stâncă îmbrăţişând cerul cu braţele, iar în adâncul fiinţei mele auzeam vocea lui caldă şi zguduitor de tristă.

Clipa aceasta supremă în care-l văd mereu mi se pare fără de sfârşit, iar când neputinţa tinereţii de a intra în veşnicia ei mă făcea să mă apropii de el şi să-l trag de pulpana dulamei pentru a nu se înălţa de pe pământ şi mă împingea să rostesc cu glas tare: „Binecuvântează, Părinte!”, figura de pe stâncă dispărea, iar eu păstram în palmă atingerea hainei lui, ca pe o binecuvântare caldă ce se strecura printre degete, aşa cum se strecoară lumina lunii printre crengile eternului verde al brădetului.

Schitul Rarău a fost pentru părintele Daniel acea clipă de Rai pe care a trăit-o intens, până la incandescenţă, înainte de a coborî în întunecoasele închisori ale iadului comunist. Muntele Rarău, acest Athos al Bucovinei, a trăit o scurtă perioadă de glorie, iar plaiurile şi codrii lui de brad au fost sfinţiţi şi de prezenţa în trup a acestui martir al Bisericii noastre Ortodoxe.[55]

sf._daniil_stalpniculUriașa lui statură duhovnicească ne-o dezvăluie și prețuirea de care se bucura între părinții Bisericii noastre care viețuiau la mănăstirea Antim și care i-au trimis o frumoasă scrisoare de felicitare în ziua prăznuirii Sfântului lui ocrotitor, Daniil Stâlpnicul (13 decembrie):

Prea Cuvioase Părinte Daniil,

Ziua de azi ne pune înainte chipul Cuviosului Stâlpnic Daniil și cu el împreună, pe cei de un nume și de o râvnă cu dânsul. Dreapta înălțare a Stâlpului – această adevărata coloană a noului și veșnicului Templu al lui Hristos – Dumnezeu – închipuie mereu suirea curată a rugăciunii trezvitoare, temeiul urcării noastre la cele de sus, care sunt și cele dinlăuntru. De aceea, hramul zilei ne unește pe toți cei de aici, întru aceeași urare de bună sporire la străduința de înălțare lăuntrică pe care v-o pregătește Sihăstria Rarăului, spre cinstirea Numelui de Slavă al Domnului și spre bucuria dragostei noastre frățești. Astfel că, din vârful stâlpului de veghe al inimilor, să întâmpinăm venirea cea de taina a Mântuitorului, rostind, o dată cu Apostolul, chemarea împlinirii din urmă: Amin! Vino, Doamne Iisuse!

Cu doriri de mulți ani, spre nașterea de fii duhovnicești și spre închegarea în scris a tezaurului de învățătură de taină, al cărui depozitar sunteți!

Arhim. Sofian [Boghiu]

Protos. Petroniu [Tănase]

Ierom. Antonie [Plămădeală]

Fr. Andrei [Scrima]

Dar tăria și profunzimea credinței lui Sandu Tudor le putem observa și în meditațiile sale despre Dumnezeu – Dragoste, despre mântuire și Taina Sfintei Cruci, despre om și sfințita rugăciune în Caietele sale, adevărate comori de înțelesuri dumnezeiești și duhovnicești. În întreaga sa ființă, dincolo de temperamentul său aprins, iradia gingășia și înțelepciunea harului, prezența și lumina lină a lui Dumnezeu. Și pentru că trăirea lui mistică atinsese tainele cunoașterii dogmatice, Sandu Tudor vorbea și scria cu atâta înflăcărare și precizie, încredințat în propria-i experiență de înțelegerea dogmatică și contemplarea mistică a lui Dumnezeu, a mântuirii, a veșniciei și a realității. De aceea el vedea și folosea cuvântul rostit sau scris cu un sens epifanic (spre Dumnezeu) și diafanic (spre lume), lumina lui Hristos iradiind prin sensurile tuturor cuvintelor lui.

„În accepţiunea lui Sandu Tudor, literatura are o valoare instrumentală, fiind cuprinsă în mai larga paradigmă a cunoaşterii divine. Literatura se naşte din „încântarea luminoasă faţă de adevărul vieţii”[56], din „avântul liric al recunoaşterii luminoase a Adevărului”[57] – stări identificate, în accepţiunea autorului, cu evlavia. Evlavia autentică, arată Sandu Tudor, „este foame şi sete de Dumnezeu, foame şi sete de slăvirea Lui”[58], iar rolul literaturii este acela de a obiectiva această stare, de a o exprima, de a o evoca şi chiar de a o stârni şi alimenta în vederea atingerii, a cunoaşterii unor momente de graţie. Concepţia este, desigur, tradiţională. Cu alte cuvinte, arta este menită să întreţină focul evlaviei şi să ofere omului mijloacele şi reperele gesticulaţiei liturgice. Ea nu-şi află măsura adevărată decât în spaţiul consacrat al Bisericii, acolo unde poate prilejui trecerea dincolo de cuvânt, celebrarea „imnului tăcerii”, apropierea nemijlocită de slava divină. Spaţiul astfel circumscris este unul, evident, liturgic, iar cunoaşterea divină despre care vorbeam mai sus este de înţeles, aşa cum vom vedea îndată, în termeni doxologici.”[59]

În notele scrise de informatorii Securității, găsim multe mărturii despre inițiativa părintelui Daniil de a crea o Academie duhovnicească la schitul Rarău, unde „să fie aduse numai elemente capabile să lupte împotriva comunismului (…), intelectuali pregătiți a lupta împotriva concepțiilor materialiste”[60].

Daniil Sandu Tudor de la RarauÎn fiecare vară din perioada 1953-1957, vreme de două-trei săptămâni, părintele Daniil organiza tabere de instruire creștină unde veneau mulți tineri, elevi și studenți, pe care-i catehiza și în dogmele creștin-ortodoxe și în metodele cercetării științifice oneste și ale creației și contemplării artistice. De asemenea, când veneau autocare de elevi cu profesori mai necredincioși, părintele Daniil intra în dispute verbale cu ei străduindu-se să-i convingă de valoarea veșnică și temeinicia credinței, a moralei și culturii creștine.[61]

Demersul cunoașterii reprezintă pentru Sandu Tudor, nu doar o jonglerie conceptuală, un demers parțial și exclusiv al rațiunii (intelectului), ci, având drept țel pe Dumnezeu, cunoașterea înseamnă umplerea omului cu El, adică îndumnezeirea întregii ființe, în trepte ca pe o scară, unde mișcarea urcătoare o dă rugăciunea.

„Cunoaşterea autentică vine din uimire şi din contemplarea misterului, dar nu cu o minte iscoditoare, sfredelitoare, ci având ca model pe Maica Domnului.”[62]

Ea este modelul îndumnezeirii prin rugăciunea neîncetată, ea este „rugăciunea întrupată”. De aceea, în discuțiile lui apologetice cu diverși intelectuali, părintele Daniil îi eclipsa pe aceștia nu numai prin bogăția cunoștințelor care le depășea pregătirea lor specializată uneori, ci mai ales prin viziunea lui duhovnicească și recuperatoare a cunoașterii intelectuale în cadrul demersului purificator al omului care se îndumnezeiește. Astfel, fascinați, și nicidecum umiliți, de discursul părintelui Daniil, mulți dintre intelectualii declarați la început atei sau necredincioși își veneau în fire și în credință, bucurându-se de întâlnirea cu el și mulțumindu-i că i-a băgat în seamă și le-a vorbit.

Trebuie subliniat că învăţătura pe care o afirma părintele Daniil în discuțiile personale și în catehezele cu obștea era mai mult orientată spre viața și teologia mistică, iar cea pe care o prezenta în public, în predici și discuții întâmplătoare era mai mult de factură dogmatică şi apologetică, el combătând ateismul, materialismul și comunismul, atât ca ideal teoretic, cât, mai ales, ca implementare practică.[63]

Unul dintre informatori spune despre părintele Daniil:

„El stă de vorbă cu oamenii care trec pe acolo și prin metodele folosite ca împăciuirea inimii, meditații metafizice, precum și documentarea rațională filozofică argumentată, face din ei luptători activi contra regimului. A mai afirmat și că legionarismul nu-și mai are rostul cu metodele sale violente și cea mai indicată cale este cea a vieții spirituale. (…) În ce privește activitatea de îndoctrinare mistico-naționalistă a vizitatorilor, Sandu Tudor afirmă că după ce-i „aduce pe calea cea bună”, dacă sunt din București îi trimite la Benedict Ghiuș, iar pe cei din Iași îi trimite la Roman Braga de la mitropolie, care continuă opera de educare cu ei.[64]

„În concluzie, Sandu Tudor și ceilalți din grupul său desfășoară activitate contrarevoluționară sub masca misticismului. Ei au reușit să atragă în această acțiune a lor o serie de elemente, majoritatea legionari, în special dintre cei ieșiți din detenție. Acțiunea informativă a stabilit rolul de conducător și îndrumător al lui Sandu Tudor în această activitate subtilă contrarevoluționară și tendința de lărgire a sferei lor de activitate.”[65]

daniil-sandu-tudor-la-manastire1De asemenea, trebuie precizat faptul că părintele Daniil considera foarte nociv formalismul exterior și „misticismul babelor” (înrudite cu magia și superstiția populară) pentru credința creștină și de aceea le combătea adeseori în predici ca fiind printre formele eronate de evlavie care trebuie eliminate din viața credincioșilor și înlocuite cu cunoașterea și înțelegerea dogmelor și a rânduielilor liturgice, practicarea virtuților (a faptelor bune) și a rugăciunii în ascultare de duhovnic.

Schimbul de scrisori și de vizite (mai intens în perioada 1955-1958) între părintele Daniil, părinții Benedict Ghiuș, Andrei Scrima, Sofian Boghiu și Adrian Făgețeanu, precum și familiile Alexandru Mironescu (în casa căruia au avut loc și întâlniri ale intelectualilor din Rugul Aprins între anii 1945 – 1948), Gheorghe Dabija, Constantin Joja, Vasile Voiculescu, arată că legăturile duhovnicești dintre ei s-au păstrat în ciuda distanței spațiale și temporale și a încercărilor de izolare (întemnițarea părinților Daniil și Adrian) și discreditare a lor făcute de sistemul politico-securist. În această perioadă, Vasile Voiculescu i-a și dedicat o minunată poezie isihastă pe care o atașăm la finalul prezentării noastre.

Mărturisirea Părintelui Daniil în perioada detenţiei

În iunie 1958 a fost arestat, împreună cu toţi părinţii monahi și mireni participanţi la întâlnirile Rugului Aprins, dar această ultimă etapă a fost experienţa detaşării totale de lume, de obiecte, de iluziile puterii, împlinirea voturilor monahale fiind deplină. Cum mărturisea și părintele Sofian, în temniță nu aveau decât gândul la Dumnezeu, pentru că nu mai aveau alte griji, nici măcar a trupului lor stăpânit și chinuit de alții. Nu avea ce să posede, îşi putea păstra fecioria trupului şi, cu atât mai mult, ascultarea, spovedindu-se în temniţă, la Aiud, părinților Benedict și Sofian.

Dar mărturisirea Părintelui Daniil în temniță nu a fost numai una tainică, prin rugăciunea neîncetată și detașată de toate daniil-sandu-tudorpreocupările lumești, – în temniță a suferit cum nu au suferit alții. Părintele Roman Braga spune că pe toată durata detenției – iar alții spun că doi ani de zile din patru – a avut lanțuri la picioare. Ba, mai mult, a suferit nenumărate bătăi, torturi, înjurături, calomnieri, iar el îi certa pe gardieni și pe anchetatori, zicându-le:

„Voi spuneți că Dumnezeu nu există, dar luptați împotriva Lui! Păi, nu vedeți că sunteți fără logică? Cum lupți împotriva a ceva ce nu există? Or, voi tocmai prin această luptă arătați că există Dumnezeu și că voi sunteți dușmanii Lui!”.

Și mai mare ură căpăta din partea milițienilor sau a gardienilor.

Profesorul Mihai Rădulescu ne-a povestit o minune săvârșită de Părintele Daniil pe când au fost condamnați la „frigider”, adică să stea în camera cea mai rece, în Zarca, unde erau pedepsiți deținuții mai „fioroși” să stea câteva zile spre „corecție”[66]. Fiind iarnă, acolo era gheață pe jos, din cauza umezelii și a frigului. Părintele Daniil, întinzându-se pe jos cu brațele deschise larg în cruce, i-a zis tânărului Mihai Rădulescu, pe atunci tânăr elev de 16 ani:

„Așează-te peste mine și spune odată cu mine: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!” și spune cu glas tare și spune și iar spune…”. 

De la un moment dat nu au mai simțit nici frigul, nici apa sau gheața, iar profesorul Mihai Rădulescu a și adormit. Când s-a trezit și s-a uitat în jurul lui, podeaua de ciment era uscată după conturul trupului și caldă, iar ei nu au suferit nimic, nu au răcit, nu au avut nici o complicație pulmonară. Iată, așadar, una din minunile săvârșite la rugăciunile părintelui Daniil.

Predicile și sfaturile lui zilnice între colegii de celulă, de asemenea, erau o mărturisire continuă a lui Hristos. Transformaseră, iată, părinții și deținuții rugători acele locașuri întunecate de pedeapsă în altar, de unde se înălța neîncetat rugăciune către Dumnezeu. Părintele Sofian spunea că în temniță nu a avut alte preocupări, decât de rugăciune, și de aceea i-a priit acolo.

Dar, iată că, la un moment dat, „inteligența” agresivă a gardienilor s-a făcut vădită și mai mult, când, în cadrul unei anchete, unul dintre ei, neînțelegând, până la urmă, ce făcuse părintele Daniil – știa doar că a condus mișcarea Rugul Aprins – îi reproșează părintelui, lovindu-l: Banditule, ai vrut să dai foc regimului popular cu Rugul tău Aprins!”.

fageteanu_puscariePărintele Adrian ne-a povestit cum l-a întâlnit pe părintele Daniil la Aiud, cu câteva zile înaintea morţii lui, atunci când s-au petrecut unul cu altul în faţa spălătorului. Deținuții erau duşi toți dintr-un dormitor odată, adică 50 – 60 de oameni, fiecare grup de deţinuţi având alocat un timp de cincisprezece minute, și nefiind permisă intersectarea grupurilor de deținuți. Odată, prin octombrie 1962, gardienii nu s-au sincronizat cu timpul și grupurile de deținuți s-au petrecut unul pe lângă altul. Astfel, pe când intra în baie părintele Adrian s-a întâlnit cu părintele Daniil care tocmai ieşea, – ei nevăzându-se deloc în temniță, fiind izolaţi unii de ceilalți, în corpuri separate, de ani de zile. Părintele Daniil l-a îmbrățișat şi i-a zis cu bucurie: „Părinte Adrian, nu ne lăsăm! Dumnezeu e cu noi!”. După câteva săptămâni părintele Adrian a aflat că părintele Daniil a murit, dându-și sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

„Eu am fost arestat mult mai târziu. Şi dus la închisoarea Zarca din Aiud, acolo am auzit de la alţii povestindu-se despre părintele Daniil de la Rarău. Deţinuţii îi spuneau sfântul. Îşi împărţea puţina hrană cu cei bolnavi. În ascuns îi împărtăşea cu Sfintele Taine pe cei bolnavi şi pe cei care doreau să fie împărtăşiţi.

Ducea o viaţă demnă şi de mare sfinţenie. Acolo la Zarca s-a îmbolnăvit şi a adormit în Domnul. Ducerea la cimitir se făcea în acelaşi sicriu, în care-i duceau pe toţi care mureau. La ieşirea pe poartă i s-a înfipt o suliţă de fier în inimă ca să vadă dacă e mort sau nu. Apoi l-au dus la cimitirul deţinuţilor Trei Plopi. În prezent peste acel cimitir se află coteţele de porci ale celor din oraşul Aiud, pentru care foştii deţinuţi din părţile acelea, care mai trăiesc, luptă ca cimitirul să fie eliberat de coteţe. Mai târziu când am trecut şi eu pe la Zarca, se păstra printre tineri denumirea deţinutului Daniil numit Sfântul. Şi când s-a săpat în curtea închisorii pentru a fi instalat nu ştiu ce motor electric, tinerii care săpau au găsit un schelet cu lanţuri la picioare. Şi credeau că acela este deţinutul Daniil Sfântul. Ei nu credeau că el a fost dus la cimitir.”[67]

„Sandu Tudor trecu prin pușcării ca un meteor. Aprindea inimile și le lăsa lumină. În dezbateri cu sectele sau cu catolicii era ca un dulău în luptă cu niște căței. Repede îi rupea, îi trântea repede la pământ. Era o spaimă pentru neortodocși, îi sfărâma repede. (…) Am auzit apoi că acest mare călugăr a murit ca un martir. După ce a scris mult i s-ar fi cerut: „Acum declară că nu există Dumnezeu, că voi călugării sunteți niște ipocriți care înșelați lumea”, etc. S-a opus cu vehemență. Atunci l-ar fi băgat în niște grele constrângeri în care ar fi avut un atac apoplectic și a murit.”[68]

Mărturisirea lui de după moarte

Efros Sorin, m-tirea Lainici, jud Gorj, coridor trapeza  24Dar Părintele Daniil nu și-a încetat lucrarea, rugăciunea și mărturisirea lui continuând și după moartea trupului său, precum a spus Însuși Mântuitorul: Cel ce crede în Mine, chiar de va și muri, viu va fi!”. El este viu prin Hristos, Cel ce S-a sălășluit întru el, l-a curățit, l-a luminat și l-a sfințit deplin prin crucea suferinței și a jertfei. Mărturie ne sunt nu numai cuvintele rostite ori scrise de el sau persoanele care l-au cunoscut direct, s-au spovedit la el sau l-au ascultat ori au primit sfat de la el în perioada duhovniciei la Rarău, ci și toți cei care s-au luminat prin mărturiile lui și i-au simțit puterea și lucrarea, ajutorul și mângâierea, care i-au cercetat viața, credința și cuvintele și s-au schimbat și îmbogățit duhovnicește prin ele. Nădăjduim că aceste mărturii se vor înmulți tot mai mult, pe măsură ce va fi mai cunoscut și mai recunoscut Părintele Daniil în rândurile credincioșilor.

Dar avem încredințarea că, mai mult decât mărturiile noastre omenești, contează mărturia Domnului Hristos Însuși Care a zis: Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu pe el înaintea Tatălui Meu!” și, prin această mărturie a Domnului, avem scrierea numelui lui în cartea Vieții veșnice a lui Dumnezeu. Iar, prin umila noastră recunoștință de acum și prin recunoașterea nu târzie a ierarhiei Bisericii, avem încrederea că vom vedea, alături de numele celorlalți rugători și mărturisitori din ultimul veac, și scrierea oficială a numelui Părintelui Daniil Mărturisitorul în sinaxarul Bisericii. Amin!

 SIHASTRUL – de Vasile Voiculescu
dedicație Părintelui Daniil (Sandu Tudor)

Sălaşul lui pe râpile surpate
Este demult un orb cotlon de mină
Cu beznele de-a pururi îngheţate
Sihastrul arde-ades ca o lumină.
La răsărit el face o-nchinăciune
Cu ochii închişi pe radiosu-i vis
Şi intră-ncet smerit în rugăciune
Ca în pridvorul cerului deschis.
(Miercuri, 11 dec. 1957)[69]

PRINŢUL RARĂULUI – de Doinel Codreanu[70]

dedicație Părintelui Daniil

M-am întâlnit cu el în vârf de munte

Îngenunchiat în rugăciune sub un brad.

Părea un înger ce-a căzut din stele,

Cu păru-i blond; privirile albastre

Îi străluceau d-al lacrimilor vad!

Părea desprins din sfintele icoane,

Cu mâinile întinse către stele;

Iar negru-i strai, umil, de mănăstire

Era acum vestmântul lui de mire

Şi luna-i poleia în păr betele.

Era icoana sfântă-a mamei sale,

Venit aici să spele vina, răul,

Din ruga de iertare către Sfântul.

Ecoul stâncilor multiplicau cuvântul

Şi tremura uşor din temelii Rarăul!

Eu m-am cutremurat de-atâta frumuseţe;

Vedeam, cum stam în conul de tăciune:

Din palmele întinse spre iertare

Lumini ţâşneau spre cer, din fiecare

Ducând spre Domnul imn de rugăciune!

Era un rug arzând în miez de noapte,

O flacără ce suie către Cer.

O! Cum de este-atâta măreţie

În ruga ce-o aduce-acuma Ţie

Un fulger ce se-nalţă prin eter.

Ce taină este, Doamne, rugăciunea

Născută din durere şi din plâns,

De unde izvorăsc lacrim’le sfinte,

Durerea ce se naşte prin cuvinte,

În ce imens ocean ele s-au strâns?

Târziu, când zorii se arată peste creste

Şi ochii stelelor îmi par de jad,

Pe stânca muntelui rămâne vie:

Ca un simbol de jertfă pe vecie,

Îngenunchiat un Prinţ sub verde brad!


[1] Cele mai importante detalii biografice le-am selectat din memoriul autobiografic al părintelui Daniil, din unele documente aflate în Arhivele CNSAS și preluat de mitropolitul Antonie Plămădeală în cartea Rugul Aprins, Editura Arhiepiscopiei Sibiului, Sibiu, 2002, apoi Biblia și Sacrul în literatură, Editura Universității de Vest, Timişoara, 2001, și Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor – omul şi opera, Editura Christiana, Bucureşti, 2005, scrise de Pr. Constantin Jinga. De asemenea am consultat și alte cărți și izvoare electronice pe care le menționăm de-a lungul prezentării.

[2] Cum mărturisește el însuși în memoriul autobiografic adresat autorităților comuniste cu scopul de a se apăra în procesul Rugului Aprins, fiind scris într-o notă de a câștiga simpatia anchetatorilor. Vezi Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins. Scrieri şi documente inedite, Ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Prof. Gheorghe Vasilescu, cu trei cuvinte mărturisitoare de Alexandru Mironescu, IPS Bartolomeu Valeriu Anania, Arhim. Sofian Boghiu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 23 și urm. și http://www.fericiticeiprigoniti.net/daniil-sandu-tudor/1123-un-memoriu-al-parintelui-sandu-tudor.

[3] Mitropolitul Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, Editura Arhiepiscopiei Sibiului, Sibiu, 2002, ediția electronică, p. 97.

[4] Idem, p. 7.

[5] În revista Ideea Creștină, publicată de Federația Asociațiilor Creștine din România, iunie 1926, p. 2-3.

[6] Deși unii biografi spun că nu a încheiat nici o facultate, în multe fișe de caracterizare din dosarele de urmărire ale lui scrie că este licențiat, precum la fila 9 din Dosarul I 211015, vol. 3, din Arhivele CNSAS, unde scrie explicit că Sandu Tudor este „licențiat în teologie”. Nici părintele Daniil (Sandu Tudor) nu vorbește despre sine referitor la acest lucru, fie considerându-l neimportant, fie acoperind intenționat pregătirea sa intelectuală.

[7] Memoriul autobiografic citat mai sus, .

[8] Mitropolitul Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, ed. cit., p. 7.

[9] Arh. Roman Braga, Rugul Aprins, în rev. Lumină Lină, Vol. 2, Nr. 1-2, Mai 1991, Episcopia Ortodoxă Română din America şi Canada, p. 119-120.

[10] În revista Gândirea, nr. 4 / 1930.

[11] Ambele texte au fost republicate în vol. Ieroschimonahul Daniil Tudor (Sandu Tudor), Scrieri I, ediţie îngrijită de Alexandru Dimcea, Asociaţia Filantropică Medicală Creştină „Christiana”, Bucureşti, 1999.

[12] Constantin Jinga, Biblia și Sacrul în literatură, Editura Universității de Vest, Timişoara, 2001, ediție electronică, p. 71.

[13] Memoriul autobiografic citat, Mitropolitul Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, ed. cit., p. 7-8.

[14] Fiind „definitiv radiat și declarat în stare de faliment de organele guvernului” (vezi Memoriul autobiografic citat, p. 8).

[15] Asociația Criterion (sau Grupul Criterion) a fost o asociație a intelectualilor români înființată în 1932 la București. Era o asociație de filozofie, arte și litere care în principal organiza conferințe pe diverse teme, urmate de dezbateri. Din asociație au făcut parte: Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Mihail Polihroniade, Mircea Vulcănescu, Alexandru Cristian Tell, Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Dan Botta, Emil Botta, Eugen Ionescu, Petru Comarnescu, Constantin Noica, Alexandru Vianu, Eugen Jebeleanu, Zaharia Stancu, Haig Acterian. Conferințele organizate de Asociația Criterion au avut un mare impact asupra publicului vremii. Datorită subiectelor sensibile abordate, ele au atras criticile puterii politice și de stat.

[16] Vezi, în acest sens, scrisoarea de binecuvântare dată de către Părintele Ivan Kulâghin ucenicului său spiritual, Sandu Tudor, în vol. Ieroschimonahul Daniil Tudor, Op. cit., p. 123; Cuviosul Ioan cel Străin, (din arhiva Rugului Aprins), ediţie alcătuită de Prof. Gheorghe Vasilescu, Anastasia, colecția „Comorile Pustiei”, nr. 28, 1999, dar şi rândurile dedicate lui Ivan Kulâghin de către André Scrima, în cartea Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual in tradiţia răsăriteană, prefaţă de Andrei Pleşu, volum îngrijit de Anca Manolescu, Humanitas, Bucureşti, 1996.

[17] Mărturisire a părintelui Adrian Făgețeanu în Dosarul I 211015, vol. 3, Arhivele CNSAS, f. 61-62.

[18] A fost tipărit prima oară abia în 1983, la Madrid.

[19] Dosarul I 211015, vol. 2, partea 1, Arhivele CNSAS, f. 31v.

[20] Așa mărturisește chiar părintele într-un interogatoriu, menționat în Dosarul P 000202, vol. 1, f. 20v.

[21] După cum mărturisește părintele Adrian în Dosarul I 211015, vol. 3, Arhivele CNSAS, f. 62.

[22] Idem, fila 77. Dar inițiativa traducerilor a fost preluată de Preafericitul Părinte Patriarh Iustinian care a dat binecuvântarea inițierii colecției Părinți și Scriitori Bisericești (PSB).

[23] Uneori prin amenințări, alteori prin porunci pe linie administrativă.

[24] Dosarul I 211015, vol. 3, Arhivele CNSAS, f. 9.

[25] Direcțiunea Generală a Securității Poporului.

[26] Dosarul I 211015, vol. 2, partea 1, Arhivele CNSAS, f. 28v.

[27] „De la Crasna a plecat în Moldova, la Schitul Sihla, de unde a fost mutat de către, pe atunci, ieromonahul Antonie Plămădeală, la Schitul Rarău. Este interesant de ştiut că mutarea lui la Rarău a fost o mare problemă. Mitropolitul Sebastian Rusan n-a vrut cu nici un chip să-l accepte. Spunea că îl cunoaşte şi nu are deloc păreri bune despre el. „Dar dacă părintele exarh ar fi de acord?” a zis Ierom. Antonie. Şi atunci mitropolitul a replicat: „Treaba voastră.”. M-am dus după aceea la exarh şi i-am spus că: „Înalt Prea Sfinţitul îl vrea, numai vrea să vadă referatul dumneavoastră.” Auzindu-mă astfel pe mine, zise: „Treaba voastră. Voi vi-l luaţi, voi să vă spălaţi pe cap cu el.” Şi aşa s-a întâmplat mutarea părintelui Daniil de la Sihla la Rarău.” (Mitropolitul Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, Editura Arhiepiscopiei Sibiului, Sibiu, 2002, ediție electronică, p. 4-5)

[28] Cf. Raportului 302/3726 din 16 iunie 1958 al Securității Direcția Regională Suceava către Direcția a II-a din Ministerul Afacerilor Interne. Vezi Dosarul I 211015, vol. 3, f. 90.

[29] Dosarul Penal 000202, 11 volume, din Arhiva CNSAS.

[30] În ordinea numirii lor în dosarul operativ.

[31] Cf. Ordonanței de reținere din 13 iunie 1958, în Dosarul P 000202, vol. 1, p. 1.

[32] Mihai Rădulescu, Rugul Aprins – de la Antim la Aiud, Editura Proxima și Sfânta Mănăstire Antim, București, 2008, ediția electronică, p. 28.

[33] Amintim pe martirul Mircea Vulcănescu.

[34] În revista Ideea Creștină, publicată de Federația Asociațiilor Creștine din România, iunie 1926, p. 1.

[35] Idem, p. 2.

[36] Veacul ucigătorilor de Dumnezeu, articol publicat în ziarul Credința (1933-1938) și preluat de Mihai Rădulescu în Rugul Aprins – de la Antim la Aiud, ed. cit., p. 31-32.

[37] N.n. – ca şi azi, ca şi acum 300 de ani, cum spunea şi Anton Maria del Chiaro că dezbinarea este păcatul capital al românilor.

[38] Cuvânt tipărit în ziarul Credința, preluat de Mihai Rădulescu în Rugul Aprins – de la Antim la Aiud, ed. cit., p. 32-33.

[39] Idem, p. 72-74.

[40] Ieroschimonahul Daniil Tudor, Apocalipsa lui Ioan. Numai argument de Predoslovie, în Scrieri I, ed. Alexandru Dimcea, Asociaţia Filantropică Medicală Creştină „Christiana”, Bucureşti, 1999, p. 149.

[41] Articolul se numește Ametafizicul Apusului (Scrisoare către un comunist).

[42] Titlul articolului este Scrisoare către prietenii triști din generație.

[43] Caiete 2. Sfinţita Rugăciune, Editura Christiana, București, 2009, p. 11.

[44] În articolul Seamă de cuvinte. Vezi și http://razvan-codrescu.blogspot.gr/2009/06/sandu-tudor-despre-acatist.html.

[45] Memoriul autobiografic menționat.

[46] Legionarii l-au condamnat, acuzându-l că e comunist, extrem stângist, după care a primit alţi ani de temniţă de la comunişti, sub acuzaţia că era legionar, răzvrătit faţă de sistem.

[47] Caiete 2. Sfinţita Rugăciune, ed. cit., p. 13.

[48] Constantin Jinga, Biblia și Sacrul în literatură, ed. cit., p. 74.

[49] Idem, p. 78.

[50] Toate acestea se găsesc în vol. Scrieri, I.

[51] Cum spunea chiar el în meditațiile sale din vol. Taina Rugului Aprins…, p. 33-34.

[52] Mihai Rădulescu, Rugul Aprins de la Antim la Aiud, ed. cit., p. 105-106.

[53] La vârsta de 20 ani a hotărât să-şi piardă urma în codrii, să se lase sfâşiat de colţii sălbăticiunilor. (n. Mihai Rădulescu)

[54] Duhovnicul meu răsare aidoma ca în clipa când l-am cunoscut eu însumi: atunci când cea mai mare

nevoie de sfat şi mângâiere îl face necesar. (n. Mihai Rădulescu)

[55] Mihai Rădulescu, Rugul Aprins de la Antim la Aiud, ed. cit., p. 106-110.

[56] Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, Hrisovul clipelor. Parabolă în ton de baladă, în vol. Taina Rugului Aprins…, p. 65.

[57] Ieroschimonahul Daniil Tudor (Sandu Tudor), Punct ermeneutic la Imnul acatist al Rugului, în vol. Scrieri I, p. 18-19.

[58] Idem.

[59] Constantin Jinga, Biblia și Sacrul în literatură, ed. cit., p. 76.

[60] Dosarul I 211015, vol. 3, f. 2.

[61] Sunt multe note informative în Dosarul I 211015, vol. 3, unde găsim mărturii despre predicile și catehezele și manuscrisele părintelui Daniil.

[62] Idem.

[63] Încă din anii 1933-1938 a combătut comunismul în paginile ziarului Credința, unde a publicat mai multe articole: Veacul ucigătorilor de Dumnezeu,Bestialitatea modernă, Religia ateismului rus, Între sobor și soviet, ș.a.. Vezi Dosarul P 000202, vol. 1, f. 35v.

[64] Dosarul I 211015, vol. 3, f. 3.

[65] Idem, f. 8.

[66] Reeducare prin tortură, frică, frig și înfometare.

[67] Mărturie a lui Teofil Dumbrăveanu redată de mitropolitul Antonie Plămădeală în Rugul Aprins, Editura Arhiepiscopiei Sibiului, Sibiu, 2002, ediția electronică, p. 93-94.

[68] Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric, Editura Scara, București, 1997, ediție electronică, p. 404.

[69] Poezie compusă de Vasile Voiculescu în perioada a doua a Rugului aprins.

[70] Mihai Rădulescu, Rugul Aprins de la Antim la Aiud, ed. cit., p. 107-108..

– comunicarea Parintelui Mihail a fost pregatita pentru:

Legaturi:


Categorii

Biserica rastignita, Documentare, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Minuni si convertiri, Parintele Adrian Fageteanu, Parintele Daniil Teodorescu (Sandu Tudor), Parintele Mihail Stanciu, Poezii, RUGACIUNEA LUI IISUS (Rugaciunea mintii/ inimii), Vasile Voiculescu

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

16 Commentarii la “Arhim. Mihail Stanciu despre SANDU TUDOR (CUVIOSUL DANIIL DE LA RARAU) – intelectualul isihast si nou mucenic al inchisorilor comuniste (†17 nov. 1962)

  1. Fericitul parinte Daniil s-a intersectat in inchisoarea Aiud in anul 1959 cu bunicul meu, s-au cunoscut, au stat o vreme in aceeasi celula. Ieroschimonahul remarcase ca pe chipul bunicului meu persista o seninatate in ciuda infernului de acolo. Bunicul meu l-a vazut rugandu-se si a fost impresionat. Spunea ca il “invidia” ca atunci cand se ruga, o liniste de nedescris i se asternea pe chip. Vor fi vorbit ei mai multe, din pacate nu a consemnat nimeni asa ca nu stiu decat cele de mai sus. Am amintit aceasta intalnire aici:

    http://daniel-focsa-istorieromaneasca.blogspot.ro/p/in-memoriam-avocat-gheorghe-vranceanu.html

  2. Doamne ajuta,
    Deosebit articol.
    Cu adevarat, pilde ce trebuie cunoscute – asa cum bine spune Parintele – si de intelectualii de azi.
    Chiar daca nu ma numar printre intelectuali, ma bucur mult ca si eu pot sa imi imbogatesc cunostintele cu astfel de prezentari facute de Parintele Mihail.
    Doamne ajuta.

  3. Pingback: 17 noiembrie – Pomenirea Parintelui Daniil (Sandu Tudor) | albastru de ...
  4. Are cineva Acatistul Prea Cuviosului Părintelui nostru Sfântul Dimitrie cel Nou scris de Parintele Daniil Sandu Tudor?

  5. Nu este cel din Acatistier sau poate e prima varianta(?). Am cautat pe internet si am gasit Imnul Acatist la Rugul Aprins si Acatistul Sf. Ioan Bogoslovul scrise de el, dar nu pe al Cuv. Dimitrie.
    Am gasit pe blogul lui Ravan Codrescu un anunt mai vechi, din 2009 si ma gandeam ca poate are cineva cartea:

    “La Editura Christiana din Bucureşti a apărut, în condiţii grafice de excepţie, prima ediţie integrală a Acatistelor lui Sandu Tudor (Ieroschimonahul Daniil de la Rarău)…
    Volumului cuprinde cinci acatiste: 1) Acatistul Preacuviosului Părintelui nostru Sfîntul Dimitrie cel Nou, Boarul din Basarabi (cu introducerea autorului şi cu ilustraţiile lui Mac Constantinescu – glosate şi ele în versuri de către autor); 2) Acatistul Sfîntului Ioan Bogoslovul; 3) Acatistul Sfîntului Sfinţitului Părintelui nostru Calinic Cernicanul; 4) Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu (cu comentariile autorului); 5) Acatistul Bunei Vestiri.”

  6. @ Daniela:

    Nu stim…

  7. “părintele Daniil urmărea să înfiinţeze un schit de călugări intelectuali cu doisprezece ucenici, care urmau să traducă din cărţile Sfinţilor Părinţi, din Filocalie şi din celelalte cărţi teologice.”

    Interesantă aceasta constituire după modelul Mantuitorului cu cei 12 apostoli.
    Unii teologiŢ teoreticieni au comentat cum ca ar fi vorba de ratacire fiindca cei care fac aşa s-ar pune pe ei în locul Mântuitorului!

    Însă eu am citit, spre exemplu, in cartea părintelui Nicodim Măndiţă “Capcanele Iadului”, ca “În aminitirea aceasta de mare însemnătate (Mântuitorul cu cei 12 Apostoli) la mânăstioare şi schituri călugăreşti se obişnuia a fi 12 monahi şi un egumen…”(pg 93)

    Ceva asemănător am citit la părintele Arsenie Boca care şi-a luat 12 ucenici ca să-l ajute să sape chilia din Munţii Făgăraş.

    Iată deci cum unii ajung să facă tot felul de interpretări şubrede în lipsa unor cunoştiinţe despre ceea ce aparţine tradiţiei.

  8. Pingback: Poetul profetic DANIEL TURCEA – de 35 de ani in Lumina: “AI SA TRAIESTI VREMURI CAND VEI VEDEA LA TOT PASUL NESIMTIREA SI LIPSA PUDORII, cand orice urma de sentiment uman va disparea de la unii cu desavarsire…” -
  9. Pingback: VASILE VOICULESCU, batranul carturar cu aura de sfant care iradia pace, blandete si iubire in INFERNALELE CELULE ALE INCHISORILOR COMUNISTE -
  10. Pingback: CUVIOSUL IACHINT UNCIULEAC (“PUTNEANUL”) – 90 de ani de la nasterea jertfelnicului “duhovnic al Bucovinei” (10 septembrie) care a adormit intru Domnul, “la datorie”, IN SCAUNUL DE SPOVEDANIE -
  11. Pingback: OMUL IN FATA CRUCII. Predici (text, audio, video) miscatoare si trezitoare la Inaltarea Sfintei Cruci: “Marea tragedie a omenirii este neintelegerea Crucii” -
  12. Pingback: PARINTELE IACHINT AL PUTNEI – icoana blandetii, discretiei, intelepciunii, iubirii patimitoare si rabdarii NESFARSITE. Ultimele cuvinte: “PARINTE, RABDARE! Toata viata trebuie sa avem rabdare, daca vrem sa ne mantuim“. MARTURII calde de
  13. Pingback: FERICITUL PARINTE DANIIL DE LA RARAU, lumanare aprinsa in sfesnic, ce a luminat pana departe: “Trebuie sa te biruiesti necontenit, sa te cresti duhovniceste cum creste un copil mic”. MARTURIA PARINTELUI PETRONIU -
  14. Pingback: MARTURII DESPRE CUVIOSUL BENEDICT DE LA CERNICA – DUHOVNICUL INIMII aprinse de rugul rugaciunii neincetate, care iradia cu putere multa LUMINA NECREATA A SFINTENIEI si CALDURA BLANDETII CERESTI | Cuvântul Ortodox
  15. Pingback: PARINTELE MIHAIL STANCIU, CUVANT LA PRAZNICUL INALTARII DOMNULUI SI AL CINSTIRII EROILOR NEAMULUI. Se încearcă instaurarea unui nou tip de comunism, globalist
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate