Stareţul era întotdeauna serios şi foarte atent cu anumite femei care, uneori, datorită firii lor sentimentale, ajungeau la extreme, exagerări, interpretări greşite şi la amplificarea faptelor şi fenomenelor simple şi obişnuite. Uneori devenea chiar destul de aspru în slujirea pastorală pentru a-şi proteja personalitatea sa. Încerca să îndepărteze înşelările şi impresiile greşite, supracinstirile şi cultul persoanei. Dacă ar fi dorit lauda omenească, ar fi putut fi aşa cum îl voia fiecare, ca să câştige favoarea şi preţuirea aceluia. […]
Fericitul Stareţ urmărea întotdeauna slava cerească şi, pentru a-şi păstra echilibrul duhovnicesc, ajungea, nu de puţine ori, fie să facă pe naivul, fie să fie exagerat de aspru, tăcut sau categoric. Virtutea cere înţelepciune, osteneală şi durere atât pentru a fi dobândită, cât, mai ales, pentru a fi păstrată. Lumea poate fura uşor această comoară preţioasă.
