TAINA MUCENICULUI MIRCEA VULCANESCU – icoana unui alt Iov al Romaniei secolului al XX-lea (II)

29-10-2009 Sublinieri

***

“SĂ NU NE RĂZBUNAŢI!” – testamentul Fericitului Mucenic Mircea Vulcanescu

MV-barba

Chip al blândeţii muceniceşti

Cât de greu este pentru o persoană cu minte ascuţită, cu înţelegere cuprinzătoare şi cu multe cunoştinţe să păstreze smerenia şi simplitatea! Să nu voiască să facă paradă de cunoştinţele sale, să nu îi placă să biruiască în cuvânt, să nu se izoleze într-o sferă înaltă, rece şi abstractă a “ideilor”, oricât ar fi ele de adânci, profunde şi teologice… Cât de greu este să nu te simţi superior, să nu dispreţuieşti pe fraţii mai mici şi mai “proşti”, mai “inculţi”, să nu te simţi nedreptăţit pentru că nu eşti “promovat”, că nu se vorbeşte de tine atât cât ar trebui, că nu îţi sunt recunoscutele calităţile şi meritele…

Mircea Vulcănescu este acest atât de rar caz de înţelept creştin care nu a pierdut niciodată simplitatea şi blândeţea inimii. În mod special, se regăseşte în evocările despre el căldura afecţiunii sale sincere, curate şi dezinteresate. Mireasma unei blândeţi care venea dintr-o inimă pârjolită, la un moment dat, de suferinţele deznădejdii, şi înviată apoi de atingerea Dumnezeului cel Viu. Prietenul său bun, Emil Cioran, înainte de a pleca în exilul său în ţara străină a nihilismului, îi scria cu un astfel de dor:

St Job the LongsufferingDe multe ori, în crizele de urât ale inutilităţii mele pariziene, m-am gândit la tine şi-mi spuneam: Mircea Vulcănescu ştie toate şi este totuşi un om împăcat. Tot de atâtea ori te invidiam, căznindu-mă să descopăr tocirea împăcării tale, rezistenţa la afurisenie. Se prea poate ca să fi făcut o experienţă reuşită a lui Dumnezeu – pe când eu, de câte ori m-am apropiat de El, m-am rostogolit în neprielnicii, iar în biografia Fiului Său m-am oprit la clipa răposării. Cât regret că istoria contemporană s-a interpus necruţător între noi, că n-am avut prilejul des să-mi îndulcesc atâtea răni cu untdelemnul duhului tău!

O blândeţe care învăluie printr-o dragoste discretă, care cheamă, dar nu sileşte, care încălzeşte şi hrăneşte inima aproapelui într-o îmbrăţişare răstignită. Ca demnitar, a înţeles să slujească poporului său cu preţul vieţii. Aruncat în temniţă, nu a încetat să ridice conştiinţele şi starea de spirit a fraţilor de suferinţă prin revărsarea îmbelşugată a înţelepciunii sale, în ciuda torturilor cu care era “răsplătit” ori de câte ori era descoperit, devenind un adevărat apostol al temniţelor. A căutat să aducă o fărâmă de căldură omenească celor care erau prea fragili pentru a rezista în întunericul şi umbra morţii din închisori.Pentru toate aceste mărturii, chipul cel din adânc al lui Mircea Vulcănescu ne apare nouă ca un chip al blândeţii muceniceşti.

***

martiriul lui Vulcanescu - icoana Diaconesti

Martiriul

Dă fiecăruia, Doamne, moartea lui! Acesta este un vers al poetului Rilke, transcris deseori de Mircea Vulcănescu. Despre sfârşitul de martir aflăm chiar de la fiica sa, Sandra Vulcănescu:

„Dragă Işta (Ştefan Fay. – n.n.),

În anul 1952, Tata a fost transferat de la închisoarea din Aiud la cea din Jilava, pentru o anchetă (care, de fapt, îl privea pe un alt Vulcănescu, numit Ion).

În acea vreme regimul deţinuţilor de la Jilava devenise un coşmar neîntrerupt, vădind limpede intenţia de exterminare a cât mai multora dintre ei: bătăi crunte zilnic, înfometare, înghesuirea cât mai mare a deţinuţilor în celule mici, lipsite de aer, sau totala lor izolare în frig, în întuneric şi în umezeală pe durate lungi, tortura cu sau fără anchete şi îngrijire medicală inexistentă.

Într-una din zile Tata a fost scos din celulă cu alţi 6 deţinuţi. Au fost duşi în curte unde, punându-li-se nişte pături în cap, au fost puşi să alerge în cerc, în timp ce 4 torţionari îi băteau sălbatic cu ciomege şi bastoane de cauciuc.Jilava

Tatii i-au rupt o coastă care i-a perforat pleura. Apoi au fost dezbrăcaţi la piele şi aruncaţi de-a valma în celula nr. 16 zisă „Neagra”, o încăpere din beci, cumplit de rece şi cu duşumeaua udă. Au fost ţinuţi acolo timp de 26 de ore, nemâncaţi şi neputându-se sprijini decât de pereţii uzi.

Mai întâi au încercat să se încălzească alergând prin murdărie dintr-un colţ într-altul şi frecţionându-şi spinările unul altuia până ce, răpuşi de oboseală au fost nevoiţi să se întindă pe jos.

Atunci Tata le-a spus:

„Dacă tot trebuie să murim aici, să-l salvăm barem pe cel mai tânăr. Să-l culcăm pe trupurile noastre”.

Aşa au făcut. Dar Tata, care avea coasta ruptă şi pleura străpunsă, lipit cum era de cimentul ud, s-a îmbolnăvit de pneumonie. Ceilalţi, prin minune, au scăpat cu viaţa din acea groaznică încercare.

Fiind readus la Aiud unde, în continuare, nu i s-a dat nicio îngrijire, pe fondul de pneumonie, Tata s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi s-a stins în chinuri, la 28 octombrie al aceluiaşi an.

Această relatare o consider cea adevărată, întrucât mi-a fost povestită mie de Ionel Mociorniţă, şi este aidoma cu ceea ce i-a povestit Mamei, Puiu Teodorescu, amândoi făcând parte dintre cei 7 deţinuţi torturaţi, printre care fusese şi Tata.

Camiluş Demetrescu mi-a povestit că a întâlnit, cu mulţi ani mai târziu, la Spitalul Brâncovenesc pe un laborant tuberculos ce se numea Lăzărescu. Acesta i-a spus (în mare taină) că era Tânărul pe care Tata, împreună cu ceilalţi cinci deţinuţi, îl luaseră în braţe spre a-l salva de la moarte.

Cu aceste rânduri triste, te sărut cu drag,

Sandra.[1]”

Despre sfârşitul lui Mircea Vulcănescu există şi relatarea unui martor ocular, Nicolae Crăcea:

În spatele bucătăriei de la închisoarea de la Aiud era o baie cu duşuri pe care aproape orice deţinut o ştia. Lângă baie era o cameră dotată cu un pat de şipci. Deasupra patului era o grindă pe care se fixa o pereche de cătuşe. De câte ori am fost introdus în această cameră pentru tortură, cătuşele erau fixate sus pe grindă şi mă aşteptau. Eram dezbrăcat în pielea goală şi legat cu cătusele de mâini. Cu picioarele stăteam pe patul de şipci, în poziţie Tortura Aiud Nicolae Cracea, Mircea Vulcanescu - icoana Diaconestiverticală. Călăul care îmi aplica cea mai grozavă tortură era o femeie. Avea o biciuşcă specială din oţel, lucrată frumos, artistic (…). Loviturile erau aplicate de sus în jos. Durerea acestor lovituri era atât de mare, încât de multe ori mi-am pierdut cunoştinţa înainte de a se termina întreg tipicul torturii (…) Pentru tortură erau scoşi doi-trei oameni din camere diferite. În timp ce unul era torturat, ceilalţi aşteptau cu groază să le vină rândul (…).

S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu. Torturarea mea se terminase şi acum zăceam aruncat într-un colţ, pe jos. La rând era el. După ce l-au torturat, pentru a nu ştiu câta oară, prin bătaia pe tot corpul a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul îi bălăngănea în dreapta şi-n stânga, ca o martiriul de la AIud al lui Mircea Vulcanescu - icoana Diaconestiminge legată cu sfoară trasă de un copil zglobiu. Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez… Îmbăindu-l cu apă rece, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul[2].

Ştefan Fay:

Au rămas de la Mircea Vulcănescu patru vorbe cu valoare de testament. I-a fost dată să zacă la “neagra”, cu spatele întins ceasuri întregi pe ciment ud. Ieşind din groapa aceea dantescă, el a ştiut, prin toată febra care îi cutremura trupul, că pentru el sosise sfârşitul. A cerut câtorva deţinuţi de la Aiud să-l vegheze, să nu-l lase să nymphiosdoarmă. Voia să moară treaz. Era obsedat de gândul de a surprinde moartea lucid, de a privi Moartea în faţă, aşa cum privise drept în faţă toate binecuvântările şi blestemele vieţii. Şi a spus atunci acele patru cuvinte:

– SĂ NU NE RĂZBUNAŢI!

Poate că cei care-l vegheau şi au auzit întâi aceste vorbe au murit în închisoare, după el. Vorbele însă au trecut de la om la om, au circulat între deţinuţi, au ieşit în lume, au colindat ţara, au ajuns în străinătate, au fost consemnate de prieteni – Noica, Eliade, Cioran. Cine le-a auzit întâi nu se mai ştie. Dar ele au rămas şi-n ele prindem ecoul blând al Gheţemanilor[3].

***

M. Vulcanescu in uniforma militaraEvocări

Margarita – Ioana Vulcanescu: Nu se putea să nu-l iubeşti

Nu se putea să nu-l iubeşti. Adâncimea privirii, lumina surâsului, bunătatea fără margini, şi puterea. Când îl vedeai, răsărind deodată în clipa cea mai grea, ştiai că erai salvat. Credeai că a întârziat, ori că ceva l-a reţinut, ori că a uitat…? – şi deodată îl vedeai, era acolo, tocmai când trebuia, unde trebuia – ca prin farmec, nodurile se dezlegau, piedicile se dădeau în lături, totul era neted şi limpede (…). Aşa l-am cunoscut noi, aşa l-au cunoscut fetele noastre: purtător şi aducător de bucurie, de uşurare, de împăcare, niciodată de gâlceavă, de supărare. Viaţa noastră curgea ca o apă liniştită, oglindind cerul – dimineţile erau deschideri spre bucurii noi; spre fericire. Şi totuşi, o teamă ascunsă, tainică, de care niciodată n-am scăpat: ca odată, fericirea asta prea mare să nu se năruie (…)[4].

Emil-Cioran

Emil Cioran: Din el izvorau o putere şi o lumină… era străin de mândrie şi nu a fost nicio clipă ademenit de glorie

Cu cât mă gândesc mai mult la tatăl dumitale, cu atât îmi apare că şi el era o excepţie ameţitoare, că tot aşa şi el trebuie să fi înlăturat prin vreo minune blestemul nostru al tuturor. Poate să pară o nebunie să afirmi despre un spirit cu adevărat universal că nu gustase din fructul blestemat. Totuşi, aşa trebuie să fie – căci ştiinţa lui prodigioasă era îmbinată cu o aşa mare curăţie, încât nu am întâlnit niciodată una asemănătoare. Păcatul strămoşesc, vădit în noi toţi, nu se arăta în el, înel care era atât de bine legat în trup şi în care se adăpostea, paradox miraculos, un sfânt ieşit dintr-o icoană. De ar fi vorbit despre finanţe sau despre teologie, din el izvorau o putere şi o lumină pe care nu îmi este dat a le defini. Nu vreau să fac din tatăl dumitale un sfânt, dar era, într-un fel. Gândeşte-te că el, înconjurat de autori, nu a năzuit niciodată să fie unul, că voinţa de a avea un nume îi părea de neconceput, că în nicio clipă nu a fost ademenit de glorie, această ispită a omului căzut şi care roade pe toţi muritorii, afară de câţiva izolaţi care au regăsit la extremităţile spiritului. Nu cred că va fi fost vreodată nici măcar de departe atins de ideea nesănătoasă de a fi un “neînţeles”.Nu râvnea la nimeni şi nu ura pe nimeni. Potrivnic ideii înseşi de a se pune în valoare, el nu se străduia să fie, era. Într-o zi când, într-un acces de furie împotriva a ceea ce numeam eu pe atunci “neantul nostru natal”, îi spuneam că noi nu fuseserăm în stare să dăm lumii nici măcar un sfânt, îmi răspunsese cu blândeţea lui obişnuită care, de data aceea, lăsa să străbată o oarecare vehemenţă:

potw_02“Ar fi trebuit să vezi pe baba pe care am cunoscut-o într-un sat îndepărtat, ai cărei genunchi lăsaseră urme pe pământul colibei ei, de atâtea metanii ce făcuse. Adevărata sfinţenie nu are nevoie să se arate şi să fie recunoscută“. (…)

Şi pentru că era atât de străin de această mândrie de proastă calitate, veţi înţelege uşor de ce nu l-am văzut niciodată nici amar, nici crispat. Cum el trăia integral fiecare clipă, orice lucru despre care vorbea devenea un univers. Extraordinara lui vitalitate transfigura şi problemele, şi peisajele (…). Nu pot să mi-l închipui pe tatăl dumitale pradă deznădejdii. Dar, pe de altă parte, mi-e greu să îmi închipui că nu i-a cunoscut chinurile. El, atât de deschis, atât de pregătit să înţeleagă totul, nu era totuşi nimerit, prin firea lui, să conceapă Iadul, şi încă mai puţin să coboare în el. Ceea ce ţin să-ţi spun e că, dintre toate spiritele pe care le-am iubit şi admirat, niciunul nu mi-a lăsat, ca tatăl tău, o amintire atât de fortifiantă: ajunge să îmi amintesc de imaginea lui, de o răscolitoare limpezime, pentru ca deodată să găsesc un rost nebuniei de a fi şi să mă împac cu lumea de aici [5].

meliade

Mircea Eliade: Un biruitor al morţii

…Nu ştiai ce să admiri mai întâi: nestăvilita lui curiozitate, cultura lui vastă, solidă, bine articulată, sau inteligenţa lui, generozitatea, umorul sau spontaneitatea cu care-şi trăia credinţa şi iscusinţa cu care şi-o tălmăcea. Nu cred c-am întâlnit alt om înzestrat cu atâtea daruri. Şi nici altul care să-l întreacă în modestie. Am cunoscut, desigur, savanţi care se încumetă să citească în treizeci de limbi, sau stăpânesc în de-amănuntul istoria unei ţări sau a unui continent, sau au pătruns în toate tainele fizicii şi matematicilor, sau înţeleg nenumărate sisteme filosofice. Dar mintea lui Mircea Vulcănescu era altfel alcătuită. După ce-l cunoşteai mai bine, înţelegeai că, dacă ar fi trebuit, ar fi putut şi el învăţa treizeci de limbi, sau istoria unui continent, sau matematicile superioare. Îl interesa tot. Mai mult: înţelegea – şi-ţi explica – de ce-l interesează cutare sau cutare disciplină, un anumit autor sau o anumită operă.

Dar nu era nimic haotic, nici dezarticulat în cultura lui. Ce învăţase de la teologii şi filosofii pe care-i citise se lega de tot ce-l învăţaseră sociologii, economiştii, istoricii, financiarii, oamenii politici. Imensa lui cultură nu era distribuită în „compartimente”; era perfect integrată, deşi se desfăşura pe nivelurile multiple ale cunoaşterii. De aceea era în stare să profite după lectura unui „reductionist” — un freudian, bunăoară, sau un marxist —, pentru că ştia unde să-l situeze. Cum mărturisea adesea: nu se lăsa impresionat de „jargon”, nici de „ideologie”. Asimila dintr-un autor tot ce-l ajuta să înţeleagă mai bine un fenomen cultural; adică, îl ajuta să descopere aspecte sau să descifreze sensuri care i-ar fi rămas altminteri ascunse sau nelămurite. (…)

(…) Erau câţiva care se întrebau cât de adevărată era această încredere în Viaţă şi cât de reală putea fi, la un savant genial ca el, o credinţă atât de „ţărănească”. Se întrebau asta, pentru că, îşi spuneau, Mircea Vulcănescu fusese dăruit cu toate darurile: era frumos, avea o sănătate de fier, nu fusese niciodată sărac, era înconjurat de prieteni şi 0506job-rigtheous0010admiratori, nu fusese încercat de nici o tragedie personală sau familială; triumfase întotdeauna, şi pe toate planurile, chiar dacă uneori nu i se dăduse locul pe care-l merita (bunăoară, la 35 de ani nu era decât asistentul de etică la Universitatea din Bucureşti). Dar era destul să-l cunoşti mai bine ca să-ţi dai seama că Mircea Vulcănescu privea toate însuşirile şi succesele lui ca pe nişte daruri ale Vieţii pe care le îngăduise Dumnezeu, şi că dacă ele i-ar fi fost retrase nu i-ar fi schimbat nici deplina încredere în viaţă, nici marea lui credinţă. Toate astea i se păreau de altfel fireşti. Căci, spunea, oamenii uită de obicei că darurile, ca şi încercările, vin tot de la Dumnezeu.

Când au venit încercările, Mircea Vulcănescu le-a primit senin şi încrezător; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieţii lui religioase – în câteva zile a pierdut tot: avere, glorie, situaţie socială şi academică, Righteous Jobfamilie, libertate.Dar a rămas acelaşi. Nu s-a îndoit şi nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturisească, cu aceeaşi senină fermitate, credinţa şi încrederea lui de totdeauna. Alţii, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amănuntul, aici sau altă dată, viaţa pe care a trăit-o Mircea Vulcănescu în temniţă. Ce ştim cu toţii ne e de-ajuns ca să înţelegem cât de loială i-a fost victoria. Victorie împotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morţii.

Pentru că ştim cum a murit!

Iar ultimul lui mesaj din temniţă, adresat fiecăruia dintre noi, a fost acesta: Să nu ne răzbunaţi [6]!”…

noica

Constantin Noica: Avea ceva de Noe în el

În primele rânduri când l-am reîntâlnit, am fost surprins să văd că nu şovăie să stea îndelung de vorbă cu noi, atât de tineri şi necopţi cum eram. Era ca şi cum ar fi avut nevoie de solicitarea noastră. În realitate, nu reprezentam o solicitare pentru el, ci eram un pretext. Avea nevoie de alţii. Am simţit-o ca o slăbiciune a sa, şi poate că aşa era. Trebuia să scoată la lumină, din zăcămintele fiinţei sale, tot ce era îngropat acolo. Nu ştia nici el care-i gândul de dindărătul lui, cu atâtea lucruri învăţate, altele doar presimţite, altele născocite pe loc. Avea ceva din ceea ce spunea Guicciardini despre Savonarola: când vorbea filosofie, părea că se naşte din el. Despre aproape orice vorbea Mircea Vulcănescu, îţi dădea sentimentul că se naşte din el. Poate că vroia şi el, cultivându-ne spre uimirea noastră, să ştie ce ştia. Dar teribil de mult îi plăcuse o vorbă a lui Nae Ionescu la examenul său. Profesorul îi dăduse bilă albă fără să-l asculte. Mircea insistase:

– Vreau să mă ascultaţi.

– Dar de ce să te ascult?, îl întrebase profesorul.

– Ca să văd ce ştiu, răspunsese Mircea.

– Tocmai de aia nu te ascult, ca să nu-ti închipui că ştii ceva, replicase Nae. (…)

MV-fEra chiar ceva uluitor şi dezarmant pentru fiecare dintre noi: ştia mai bine decât noi, uneori, ceea ce credeam că putem socoti problema noastră. Când Sănduc Dragomir i-a dat o pagină în legătură cu problema „oglindirii”, Mircea i-a răspuns a doua zi cu cinci pagini în care învăluia problema în toate felurile. Când Gusti i-a cerut să scrie despre el în anuarul „Arhiva [pentru ştiinţa şi reforma] socială”, a scris un studiu, Sistemul domnului Gusti, care l-a făcut pe acesta, pare-se, să exclame candid în faţa altora: „Am sistem! Am sistem!”. Despre Nae Ionescu a scris o întreagă carte, tulburătoare la culme (mă tem că manuscrisul s-a pierdut), despre care, în clipa când ne-a citit-o, mi-am spus că l-ar fi mirat şi poate pus în ordine pe Nae însuşi, dacă se mai putea reface din incredibila lui descumpănire. Iar despre mine însumi, când mi-am făcut casa de la Andronache, a spus: „Dinu şi-a adunat prietenii să construiască împreună o casă”, adică exact ceea ce, nemărturisit, visasem.

Cita câteodată vorba aceluiaşi Nae: „Ne plăcea să vedem om căzând”. Dar lui însuşi îi plăcea, dimpotrivă, să vadă oameni şi situaţii închegându-se. Era cel mai extraordinar autor de proiecte. (Despre proiectul economic pentru Estul Europei trimis Preşedintelui Masaryk al Cehoslovaciei, acesta avea să scrie Elenei Văcărescu: „Il a des traits de genie”.) Putea la fel de bine să facă un proiect de grădină, de Stat, de joc, de Institut sau de ofensiva militară (a scris şi un studiu excelent despre războiul din 1916). Dar pentru că nici oamenii mari, nici cei mici nu aveau consistenţă, cum n-aveau situaţiile din jurul său, le-o dădea el, oricăreia. Îi plăcea tot şi se bucura de toate, pentru că era în situaţia de-a investi cu sens totul. Nu se plăteşte o atât de bună întâlnire cu lumea?

Nimeni nu s-a bucurat ca el de „Criterion“, gruparea sortită să dureze numai doi ani, a generaţiei tinere. Tot ce se făcea acolo era lucrul făcut, plus Mircea Vulcănescu. Comentariul său, în orele de cafenea, după întâlniri şi conferinţe, era de fiecare dată mai interesant decât ce se făcuse. În fapt, era ca un nou simpozion ţinut de Mircea singur, cu vocile sale mai multe, suprapuse ca pe registrele unei orgi. Dar, deşi putea fi el însuşi un simpozion, nu se grăbea să ia parte activă la toate şi nici măcar nu se prefera. La un simpozion despre Husserl a avut modestia să citească el filele lui Ionel Gherea, care era prea timid spre a apărea în faţa publicului. Dar le-a citit atât de bine, nuanţând cu atâta meşteşug gândurile rafinate ale autorului, încât a entuziasmat sala, ceea ce cu siguranţă Gherea nu ar fi reuşit. Pe Emil Cioran, cu Pe culmile disperării, el a fost cel dintâi care să-l îmbrăţişeze, intuind extraordinara promisiune a tânărului ardelean de 21 de ani, care-şi târa existenţa prin cămine studenţeşti şi încerca să zgâlţâie din temelii lumea bunului Dumnezeu. De altfel, tot Cioran era cel mai bun partener de discuţii prin cafenele. Pe Eugen Ionescu, care era pe punctul să nu capete premiul scriitorilor tineri, deoarece „les bien pensants” se opuneau, el l-a susţinut şi explicat atât de bine printr-un memoriu (care s-a păstrat), încât a trebuit să fie premiat [Ceea ce nu l-a impiedicat pe marele dramaturg al absurdului sa-l trateze cu o nerecunostinta aproape grobiana, n.n.].

Era inima şi temeiul în grupul ce-şi spunea „generaţia tânără”, deşi se manifesta în public cel mai puţin. Dacă Mircea Eliade era socotit „şeful” generaţiei (dinainte de abdicarea ei de la pură cultură şi pierderea în dezbinarea politică), Mircea Vulcănescu era cel care o legitima în adânc, aşa cum a făcut-o în conferinţa despre generaţia tânără, ţinută ca purtător de cuvânt al ei împreună cu Mihail Manoilescu, omul politic matur şi doritor poate s-o anexeze politic. Când, puţin după aceea, Paul Morand a vizitat Bucureştii, despre care a şi scris o carte, tânărul care avea să-i facă o impresie deosebită, cum o scrie în cartea sa, era tocmai el. Cu toţii l-am fi ales pe el să ne reprezinte nu numai în faţa generaţiilor vechi sau a străinilor, dar şi în faţa oricărei instanţe şi a Marelui Străin.arca1Gândindu-mă că l-aş alege pe Goethe să ne reprezinte, ca un Noe al timpurilor mai noi, înaintea bunului Dumnezeu, avea să-mi treacă prin minte şi chipul lui Mircea Vulcănescu. Avea ceva de Noe în el. Ar fi ştiut să umple cum trebuie o arcă. (…)

Până în ceasul când aveam să înţeleg natura excepţională a dezordinii sale, vedeam că trec anii şi el nu intră în ordine pe măsura sa adevărată. Făcea desigur, la Oficiul de Studii al Ministerului Economiei, rapoarte „geniale”, pe care însă mă întreb dacă oamenii le luau în serios măcar cât preşedintele Masaryk; aveam din când în când ecouri de la neobişnuitul seminar de etică pe care-l ţinea, ca modest asistent, pe lângă catedra lui Guşti; ne urmărea şi ne judeca prieteneşte pe toţi (romanele lui Eliade, poeziile lui Dan Botta, traducerile mele filosofice, unde-mi găsea nu numai greşeli, dar şi întorsături „franceze” de vorbire); era o mare prezenţă printre noi, dar undeva şi o dureroasă absenţă, sau mai degrabă o evaziune. Şi totuşi, ce impresionant devenea, asimila, se maturiza în toate, ne-trădând nimic din sărăcirea treptată a celor ce trăiesc din reuşitele timpurii. Cu excepţia creaţiei, totul sporea în fiinţa sa spirituală. Merita să trăieşti ca să fii Eckermann-ul unui om ca acesta.

La capătul lui ’42 când începea să fie limpede totul pe linie istorică, ne-a comunicat că i-au rămas în buget 6 milioane lei disponibili şi că se gândeşte să propună înfiinţarea unui Institut de cercetări filosofice. Era exact ce visasem pentru cultura noastră şi pentru câţiva dintre noi, rebelii „şcolii”. Dar în clipa aceea ne-a apărut drept ceea ce era: un pas de dans.

Între timp, istoria se rostogolea mai departe şi el comenta evenimentele cu un ochi rece, de expert al războiului. Spre sfârşitul acestuia ne-a transmis că Ică Antonescu vrea să depună bani în Elveţia pentru a salva vreo 200 de intelectuali tineri. „Eu nu voi pleca”, a adăugat. Cum era să plecăm noi? Şi cum era să plecăm fără el? Dar el avea ceva de făcut în continuare, în timp ce în noi totul începea să fie suspendat. El avea de apărat ce mai putea fi apărat. Am salvat de la nemţi două vagoane de aur”, mi-a spus într-o zi, când schimbarea nu se produsese încă. Fireşte că pe urmă au luat ruşii cele două vagoane. Dar el îşi făcuse datoria.

Câteva luni după aceea, când ştia bine că este ameninţat ca fost şi actual demnitar, a început să ne cheme la Direcţia Datoriei Publice, unde revenise, spre a discuta Hegel. Nu putea fi vorba de discuţie, căci el făcea alergie la tot ce este „fluiditate” hegeliană. Dragomir spunea un lucru pentru hegelianism, el aducea în replică cinci contraargumente. Din nou „teologizam”, şi era admirabil. Dar era perfect lucid în ce priveşte situaţia sa şi a altora, iar într-o zi, după o discuţie, să spunem, cu privire la ierarhiile îngereşti în opoziţie cu dialectica hegeliană, ne-a dus într-o odaie alăturată, a ridicat capacul unui cufăr plin de dosare şi ne-a spus: “aci sunt toate piesele justificative pentru cuvântul meu de apărare în procesul ce mi se va face”.

cuvantul de aparareAvea să-l rostească, şi el există. L-am citit cândva şi am simţit că admirabila apărare pe care, făcându-şi-o sie, o făcea de fapt ţării, în rezistenţa faţă de impactul german, era în gol. O ştia şi el. Cândva îmi povestise despre podul făcut de nemţi spre Siret, într-un punct unde bătrânii locului le spuneau că va fi luat de ape. Nemţii l-au făcut, şi a fost luat de ape. Dar ei credeau că podul lor va ţine, pe când Mircea Vulcănescu nu spera nimic, în clipa aceea. Trebuia făcut un pod, o arcă. Trebuiau făcute bine.

*

Am căutat îndelung, după ani, în lăzile rămase la ai săi, pline cum erau de lucrări schiţate, note, proiecte, traduceri, toate bine clasate. Speram noi prea mult de la el? Nimic din ce a rămas nu-i dă măsura. Chiar dacă genialitatea lui nu era activă, ci reactivă, cum o simţisem de la început, ar fi trebuit să fie “altceva” acolo în lăzi. Dar mi se pare, acum, că nu creativitatea i-a lipsit, de orice fel ar fi fost ea, ci voinţa de creaţie.

N-a fost în ordine. Nimeni nu este în ordine, dar câţiva uită de aceasta – şi creează. El n-a uitat. N-a fost în ordine, ca acei Părinţi ai Bisericii sub magia cărora îl întâlnisem prima dată, singurii gânditori liberi să spună orice şi să vorbească despre scandalul lumii. Vedea cu ei dezordinea inimii, a gândului şi poate, în unele cazuri, a firii înseşi, în numele unei ordini de nedescris şi de nerostit. În acest sens a fost teolog, dincolo de tot ce a putut face în viaţă; dar cuvântările teologului s-au îngropat în inima sa [7].

Note:

[1], [3] Stefan Fay, Sokrateion. Marturie despre Mircea Vulcanescu, Ed. Humanitas

[2] Albumul Fericiti cei prigoniti, Ed. Bonifaciu

[4], [5], [6], [7] Marin Diaconu, Mircea Vulcanescu. Profil Spiritual, Ed. Eminescu

Va mai recomandam:

MV-flori

***

Va impartasim spre auditie cateva inregistrari din arhiva Radio Romania, cuprinse intr-unul din CD-urile din volumul: “Cuvinte pentru fratele ramas departe”, Editura Casa Radio, 2004:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

MV-sotia

***


Mariuca Vulcanescu despre tatal ei, martirul si marele intelectual Mircea Vulcanescu – Numai cu gandul la el am putut trai

Mariuca Vulcanescu***


Sandra Vulcanescu – Cea mai tulburatoare marturie inregistrata despre Mircea Vulcanescu

mircea_vulcanescu_cu_sandra


Categorii

Biserica rastignita, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Meditatii duhovnicesti, Mircea Vulcanescu

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

55 Commentarii la “TAINA MUCENICULUI MIRCEA VULCANESCU – icoana unui alt Iov al Romaniei secolului al XX-lea (II)

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Ce sa mai zici?!
    Suflet mare (firescul simtit de a fi alaturi de ceilalti indiferent de conditia lor umana), spirit mare dublat de modestie (nu cauta sa etaleze, epateze…), spirit de jertfa (de pe urma caruia i s-a tras si moartea din partea cui?! A mai multor tortionari inca unul femeie – de unde atata cruzime si sadism la o femeie care prin firea ei are, de obicei alte atribute si ar putea deveni fiara doar in cazuri extreme pentru a-si apara copiii, cei de-aproape – si un tigan care izbea linistit si impasibil de caldaram asa trup/cap pretios …nici nu-ti vine sa crezi…si pe deasupra ceea ce spune Cuv.Paisie Aghioritul avea noblete duhovniceasca in ciuda a tot si a toate dorind sa nu fie razbunat dupa moarte, curaj (a vrut sa fie lucid pana in ultima clipa a vietii si sa priveasca moartea in fata), rabdarea lui Iov cand i s-au luat toate, cultura vasta…nu-mi ajung cuvintele pentru a descrie asa un OM! Slava lui Dumnezeu pentru asa romani!

    Ceea ce m-a impresionat cel mai mult “Mircea Vulcănescu privea toate însuşirile şi succesele lui ca pe nişte daruri ale Vieţii pe care le îngăduise Dumnezeu, şi că dacă ele i-ar fi fost retrase nu i-ar fi schimbat nici deplina încredere în viaţă, nici marea lui credinţă. Toate astea i se păreau de altfel fireşti. Căci, spunea, oamenii uită de obicei că darurile, ca şi încercările, vin tot de la Dumnezeu.”- modestia provenita din intelesul adanc al Darurilor lui Dumnezeu cu care a fost inzestrat, acceptarea retragerii lor cu inima impacata, netulburat… ca pe ceva de netagaduit, nezdruncinat in credinta – pai asta inseamna un munte de credinta intr-un suflet de diamant slefuit pe de-o parte de darurile bunului Dumnezeu iar pe de alta parte datorita temintei si teroarei de acolo care i-a modelat fatetele spre o stralucire mai curata si mai alba ajungand sa taie nesangeros si sa imprastie lumina in inima si duhul urmasilor stiuti si nestiuti ca jertfa curata si de valoare pentru neamul romanesc. Extraordinar!

  2. Mare taina acesti mucenici ai secolului XX ! Nu reusesc sa intuiesc ce impact de viitor va avea mucenicia lor pentru intreg neamul acesta romanesc. Imi doresc sa aibe ! Este un suport deosebit in fata atator amenintari: planuri malefice de degradare morala; alungarea din tara a 3-4 milioane de tineri romani; cateva milioane de avorturi; lichidarea industriei; alungarea din varful piramidei a elitei romanesti; sterilizare; planuri de supunere si distrugere a Bisericii Ortodoxe Romane; planuri de genetica rudimentara, in scopul deteriorarii slabanogirii neamului, etc…
    SA NU-I RAZBUNAM, DAR SA NU-I UITAM SI SA LE URMAM EXEMPLUL !

  3. admin, nimic despre pr teofil paraian?

  4. Cea mai buna razbunare impotriva sitemului ce a supravietuit, in forme ascunse, este sa-i urmam indemnul: Sa nu ne razbunati!
    Daca intrati pe site-urile atee (nu o sa murdaresc locul indicindu-le, dar le gasiti usor), veti vedea ca la valul urias de ura oarba ce razbate din ele impotriva crestinilor, nu poti raspunde decit cu intelegerea caderii lor si cu dragostea crestina.

  5. Vom da si noi, la recomandari, anuntul privitor la moartea parintelui Teofil Paraian. Am fost foarte ocupati cu pregatirea materialelor legate de Fer. Mircea Vulcanescu si cele legate de urgenta celor ce se intampla pe frontul porcin, ca sa putem sa ne miscam rapid in toate. Din fericire, anuntul privitor la parintele Teofil Paraian se gaseste pe foarte multe bloguri si chiar si site-uri mari de stiri. Din pacate, foarte putin circula informatia legata de ce ni se pregateste (oare pentru ca nu ne place sa ne amintim de propria noastra moarte?) si nici cu cinstirea Mucenicului Mircea nu vedem sa dea lumea pe branci.

  6. Miron, este pe fata, mai pe fata ca oricand ! Totul ! Doar cu mucenicia crestinilor dupa moda “veche” s-au mai potolit, acum chinuind doar sufletele crestinilor …Impactul este mai teribil si ei nu se mai murdaresc.

  7. Superb.Felicitari razboiintrucuvant!
    Am vazut despre Par. Teofil pe unele bloguri unele consideratii care in acest moment sunt josnice, ele ne arata cat de meschini suntem si cat de repede ne transformam in judecatori ai altora.
    de unde atata rautate?
    Da a avut parintele unele scapari….da om a fost ca si noi
    sau unii am devenit masura adevarata a ortodoxiei?
    mi se pare josnic sa arunci acum cu pietre…urat
    Atata dezbinare si atatea etichete ne punem cand ar trebui sa fim uniti intru Hristos in fata a ceea ce vine peste noi!Nu suntem nici unii fara de pacate fara slabiciuni iar dezbinarea ne slabeste si mai mult.

  8. Am gasit ceva si referitor la Par. Cleopa
    Extraordinar! Cum isi permit unii sa emita asemenea lucruri
    Cei improscati cu noroi8 poate sunt imbracati de Hristos in slava si acest lucru ar trebui sa ne dea de gandit “noua celor fara de pacate si slabiciuni”

    acesta e e Linkul
    http://nihilsinedeo.4sql.net/2009/08/12/ortodoxia-parintelui-cleopa-o-forma-de-ecumenism-ascuns/

    imi pare rau ca sunt off topic. Iertare!

  9. Acele bloguri tin de grupari stiliste (dintre cele mai dubioase) si fac ceea ce stiu ele mai bine. De aceea sa nu ne miram prea mult de astfel de lucruri. Din pacate, unele atitudini ale parintelui Teofil au mers mai departe decat simple scapari, insa evident, nu este acum momentul sa se insiste asupra lor. Ci doar sa spunem, cu frica si cutremur, gandindu-ne (in ciuda chiar a propriilor sale afirmatii) cat de grea este mantuirea pentru noi toti, Dumnezeu sa il ierte…

  10. Aceste rânduri se citesc cu inima şi cu ochii în lacrimi. Durere şi bucurie. Bucurie şi durere.Neamul românesc are zestre martirică deosebită. Nu avem zgârie nori, nici foţa ucigaşă a nucleului de uraniu în diplomatul prşedintelui . Nu avem strălucirea trufaşă a lumii moderne.Noi românii avem însă, zestre martirică. Zestre spirituală uriaşă. Focul prigoanei lămureşte aurul credinţei.Marile valori strălucesc în suferinţă. Ce suflete mari, ce daruri divine au avut aceşti oameni.De nu-i vom cinsti şi preţui după cuviinţă,nu vom merita să ne numim ortodocşi şi să ne socotim urmaşii lor.

  11. Doamne ajuta,

    Slava Domnului pentru Sfintii Sai.AMIN
    Pentru a Le Lor sfinte rugaciuni DOAMNE IISUSE HRISTOASE FIUL LUI DUMNEZEU CELUI VIU Miluieste-ne pe noi pacatosii.
    Parintele Teofil (de la Sambata de sus) a fost luat de BUNUL DUMNEZEU LA EL,DUMNEZEU SA-L ODIHNEASCA IN SFINTELE SALE LOCASURI,AMIN.
    Va rog poate veti putea pune aici pe site, cateva conferinte sau cateva cuvinte de mangaiere ,care ne-au mai ramas acuma de la acest drag parinte TEOFIL.Multumim.
    SLAVIT SA FIE DOMNUL DUMNEZEUL PARINTILOR NOSTRII AMIN.

  12. ca sa reiau ceva dintr-un post anterior, “Nu avem zgârie nori, nici foţa ucigaşă a nucleului de uraniu în diplomatul prşedintelui . Nu avem strălucirea trufaşă a lumii moderne.Noi românii avem însă, zestre martirică”. Avem insa “ceva” care supara pe ceilalti si cu care din pacate poporul roman a ajuns sa nu se mai mandreasca. Acel “ceva” ne face tinte.
    Daca vom gandi asa, poate nici etichetele sau etichetarile nu vor mai fi folosite.

  13. foarte emotioante evocarile despre fericitul Mircea Vulcanescu…
    Domnul sa va rasplatesaca stradania voastra, frati si surori care munciti la acest site …
    Doamne ajuta!
    Angelica

  14. fratior, asteptam in continuare cate ceva despre pr teofil.

  15. @ Tudor:

    Am dat, comentat si explicat aici:

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2009/10/30/intre-genocidul-premeditat-si-virusul-isteriei-pandemice-dar-si-multe-alte-stiri-si-opinii-29-30-octombrie-2009/
    (dupa calupul de stiri legate de “pandemie” si vaccinare)

    La pagina de anunturi gasiti, de asemenea, o chemare la inmormantarea de maine, de la Sambata.

    Pe de alta parte, ne este greu sa intelegem asteptarea febrila ca sa scriem SI NOI despre moartea parintelui Teofil, in conditiile in care toate blogurile numai despre asta scriu si nu vedem sa lipseasca informatia (ci mai degraba dreapta masura si cunostinta despre ce este ortodoxia), insa in privinta unor evenimente de MAXIMA GRAVITATE care ne afecteaza PE TOTI nu dorim sa devenim constienti si ele sunt cu mult mai putin mediatizate si raspandite. Faptul ca se pregateste sub ochii nostri un genocid mondial, ca se iau masuri care ne apropie cu fiecare zi de dictatura cea mai satanica si ca se intentioneaza, din nou, nenorocirea fetitelor noastre prin vaccinarea FORTATA zisa anti-HPV – acestea nu intereseaza pe prea multi. Oricum, nu pe atatia cati ar trebui. Pe de alta parte, dintr-o viata absolut sublima a unui martir urias care a fost atat de aproape de noi (si la postarea caruia se comenteaza) iarasi nu stiu cat vrem sa invatam… Nu cred ca e cazul sa ne abolim si discernamantul, din pricina unei emotii colective care tinde sa niveleze tot. Poate ca acest moment este important pentru a developa ce inseamna de fapt ortodoxia, care trebuie sa fie in acelasi timp inima calda si iubitoare, dar si minte treaza si care nu se poate invoi sub nicio forma cu erezia si inselarea. Nadajduim din toata inima si ne rugam ca pentru noi insine pentru mantuirea parintelui Teofil, caruia ii pastram o amintire luminoasa, dar va rugam, nu ne siliti sa spunem ca a fost sfant sau mai stiu eu ce si sa-i inaltam ode si eseuri lirice… Nici ca hienele stiliste care se infrupta din sangele celui mort fara nicio jena sau mila, dar nici sa uitam ce inseamna totusi invatatura ortodoxa si ca ea este singura care trebuie sa ne ramana reper ABSOLUT. Mai mult va rugam sa nu ne mai provocati, nu e momentul potrivit de a discuta, ci e momentul de a ne ruga. Bunul Dumnezeu sa aiba mila de toti, vii si adormiti!

  16. Multumim pt hrana duhovniceasca pe care ne-o serviti fierbinte,ca de obicei.Ati devenit o adevarata “cantina”…

  17. fratilor,

    nu v am cerut sa l proclamati sfant pe pr teofil. si incerc sa nu cad in acest ieftin sentimentalism pe care l ati pomenit mai devreme. e bine sa fim un pic mai rezervati caci nu intotdeauna stim ce a vrut sa zica cel de langa noi.

    pt a ma face mai clar inteles, vreau sa stiti ca nu sunt putini cei ce apreciaza ce faceti aici. eu sunt unul dintre ei. a tine un website “up-to-date” cu atat de multa informatie profund crestin ortodoxa e un full time job, pe care voi reusiti sa l faceti si L rog pe Bunul sa va rasplateasca la timpul cuvenit.

    fara discutii, problema vaccinului si viata fericita a lui mircea vulcanescu sunt subiecte ce trebuiesc privite si intelese cu toata adancimea si profunzimea. nu am inteles cine nu vrea sa inteleaga cate ceva din astea. daca era vba de mine, va pot spune cinstit si direct ca m ati judecat pripit. iar daca asta a reiesit din ce am scris mai sus, imi cer iertare.

    cat despre pr teofil, am sa indraznesc sa spun ce spunea pr rafail noica(caci in acest sens a vbit pr teofil): “eu nu stiu unde si cum lucreaza harul lui Dumnezeu in afara spatiului Bisericii, dar stiu ca lucreaza.” in acest context a vbit pr teofil, pt ca sa mai domoleasca duhul asta, care se grabeste sa imparta lumea in mantuiti si nemantuiti, drept credinciosi si fii ai pierzarii. nu nesocotim discernamantul si nici canoanele lasate noua. am avut sansa sa locuiesc “la granita ortodoxiei”, in america, unde Duhul lucreaza altfel si poate uneori smintitor pt cei invatati cu “caile drepte”, care pana la urma sunt drepte in anumite contexte sociale si geografice. pr teofil a studiat “un picut” afara (in germania, din cate imi aduc aminte). sa nu ne grabim sa facem afirmatii care ne depasesc. Unul Dumnezeu il va judeca pe el asa cum ne va judeca si pe noi. sa nu ne vedem ca salvatori ai celor multi si nici sa ne aprindem de acest duh care pare a ne spune ca suntem cunoscatori si plini de discernamant in toate cele pe care le spun cei de langa noi.

    cat despre “hienele” stiliste, te as intreba prietene, ce le predici tu lor prin cuvantul asta greu? de ce l folosesti? e el mai putin iubit de Hristos decat sf. antonie cel mare?

  18. Ar fi trist daca ati “vazut” sau ati inteles ca l-am judecat acum pe parintele Teofil (recititi atent ce am scris!) sau am impartit lumea intre mantuiti si nemantuiti, tocmai ca impotriva acestui gen de atitudine ne-am ridicat si acum, si de multe alte dati. Dar nici nu cadem in relativism in ceea ce priveste invatatura ortodoxa, care ramane una si aceeasi, indiferent de context. Nu putem fi de acord sub nicio forma cu genul asta de afirmatii, care pun ortodoxia la cheremul contextelor sociale si greografice. Din pacate, aceasta este tocmai temelia eretica a ecumenismului sincretist, pe care-l repudiem fara drept de apel.

    Nu suntem salvatori ai nimanui si departe de noi orice pretentie si inchipuire. Nici nu avem discernamant in toate cele pe care le spun cei de langa noi, nici vedere in duh nu avem, fireste 🙂 Dar incercam sa ne pastram luciditatea si discernamantul macar in ceea ce priveste dreapta credinta.

    Nu le predicam lor nimic prin acest cuvant sau nimic altceva decat le predica Mantuitorul sau Apostolii celor pe care-i numeau lupi rapitori, serpi, pui de vipere, caini, si altele… Sau celor pe care Sf. Ioan de Kronstadt ii numea “viermi”. Este pur si simplu o descriere a unor comportamente, a unor “duhuri”. Si intotdeauna indignarea s-a manifestat astfel cand era vorba de dusmanii si hulitorii inveterati, care cauta sa rapeasca oile turmei.

    Iertati-ne, si asa ne-am incalcat mult fagaduinta de a nu mai vorbi mult despre asta. Haideti sa ne oprim aici, fiind mult prea off-topic. Va multumim!

  19. Vai noua! ni-i ia Dumnezeu pe cei de la care mai aveam un sprijin duhovnicesc… Stiu ca nu ne lasa Maica Domnului prada celui rau,dar ,oare ce vremuri ne asteapta pe noi si pe copii nostri?
    Nu putem decat sa inaltam inima si mintea la Nascatoarea de Dumnezeu si sa strigam plangand”Maica Domnului!Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu,miluieste-ne pe noi”amin!

  20. invatatura ramane una, fara discutie, dar noi venim de pe diferite carari si drumuri. la asta m am referit…

    cat despre, “hienele si viermii” lumii, sa nu uitam ca Cine a zis cuvantul asta greu (caci el ramane greu) erau Mantuitorul (!) si sf. Ioan (si cine e sf. Ioan?!)

    dar, da, aveti dreptate, ne am departat prea mult de subiect si mi cer si eu iertare pt divagatie.

  21. Pingback: Taina Mucenicului Mircea Vulcanescu « LIBERTAS
  22. Felicitari pentru frumoasa prezentare a vieții și suferinței Fericitului Mircea Vulcănescu. Impresionant. Aflu mereu lucruri noi și adânci despre acești oameni mari ai noștri.
    Cât despre părintele Teofil Părăian, care mi-e tare drag în felul său, deși este atât de diferit de Mircea Vulcănescu nu spun decât: Domnul să-l odihnească în Împărăția Lui.
    Semnalez și o coincidență care nu are nici o altă implicație decât cea de simplă coincidență: S-au născut în aceeași zi – 3 martie, și au murit aproape simultan, unul în 28 oct. iar altul la cateva ceasuri după miezul nopții de 28 oct., în 29.

  23. Mircea Vulcanescu ca si Costache Oprisan reprezinta prototipul intelectualului martir si deci sfint. Adica o culme a omului indumnezeit pentru ca este atit de usor pentru omul super inteligent si dotat sa cada in plasa pacatului mindriei luciferice. De fapt asta s-a intimplat si cu Satan, el era cel mai mare dintre toti ingerii… si si-a luat-o in cap! Mircea Vulcanescu sau Costache Oprisan sint o palma pentru Satan si o dovada umana a faptului ca omul are potentialul sa se ridice la locul pe care Dumnezeu i l-a dat de la inceput.

    Povestea nici unuia sau unora dintre sfintii din toate timpurile nu m-a impresionat atit de profund ca cea a Sfintilor Martiri Romani din Inchisorile comuniste si mai ales ca a acestor doi oameni de o nationalitate cu noi si contemporani cu bunicii nostrii. Eu cred ca nici acum nu sintem constienti pe deplin de comoara extraordinara adunata in moastele lor de la Aiud, Gherla, Pitesti, Tirgu Ocna, Canal, etc.

  24. Cit despre Par. Teofil Paraianu:Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca cu dreptii si sfintii Sai.

    N-aveti idee cita scirba mi-au produs cuvintarile,mai ales ale unor stilisti de pe unele site-uri la adresa nu numai a par. Teofil dar si a par. Cleopa si a altora. Incep sa cred ca cei care incurajeaza astfel de manifestari din partea stilistilor sau cei care se dau drept “crestini pe vechi”, doresc distrugerea modelelor din Biserica Ortodoxa Romana, insamintarea confuziei, dipserarii si mai ales ceea ce cred eu ca se incearca in special: diviziuni in rindul credinciosilor. Asa ca atentie!

  25. @ John:

    Asa este, cu adevarat! Frumos si bine ati remarcat in amandoua comentariile.

  26. va multumim pentru aceasta prezentarea extraordinara si tulburatoare despre Mucenicul Mircea Vulcanescu…
    si pentru materialele despre nebunia asa zisei pandemii…
    conteaza mult ca mai exista site-uri care incearca sa prezinte lucrurile real…

  27. OFF TOPIC:

    Imi cer scuze pentru acest mesaj off topic dar nevoia ma indeamna: Cum se poate ajunge la parintele Proclu fara masina personala? Stiu ca sta pe undeva pe linga comuna Cracaoani, satul Mitocul Balan, dar cum se ajunge mai exact acolo cu tren, autobuz sau taxi??Care ar fi ruta pe care cienva ar trebui s-o urmeze? Mai primeste parintele?

    Am mai scris rugamintea asta si pe alte site-uri dar nu am primit lamuriri clare. M-ar interesa sa stiu si daca se organizeaza pelerinaje la parintele, pentru ca as prefera sa merg in grup.

    Doamne Ajuta

  28. @ John:

    Parintele Proclu nu mai primeste pe nimeni. A lasat mesaj inca de acum circa jumatate de an cum ca ar fi grav bolnav, insa noi credem ca doar s-a retras pentru rugaciune (ca si parintele Rafail), fiindca asta stim ca si-a dorit de multa vreme.

  29. Inseamna ca vin vremuri grele cu adevarat!

    Multumesc pentru raspuns. Probabil ca va trebui sa caut ceva mai aproape.

  30. @admin

    e greu de explicat pt cineva care n-a fost la Sambata la inmormantarea pr Teofil, insa sa stiti ca asta a fost simtamantul celor care am participat, mai ales fiii duhovnicesti: am dus la groapa trupul unui om care s-a mantuit. Niciodata, la nici o inmormantare la care am fost n-a fost atmosfera aceea de pace si liniste care a fost acolo, atat in seara dinainte, cat si la inmormantare. Evident, au fost si lacrimi, firesti in acel moment, dar nici vorba de tristetea de la o inmormantare obisnuita. Asta mi-au confirmat-o si altii. Si toate astea desi nu sunt un sentimental, nu ma bazez pe emotii, dimpotriva, sunt cum era si pr Teofil, mai rational.
    Nu incerc sa conving pe nimeni, am vrut doar sa-mi spun pct de vedere.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate