Sfantul Paisie Aghioritul despre SEMANAREA CU VOLUPTATE A SMINTELII OTRAVITOARE AVAND CHIPUL “MARTURISIRII ADEVARULUI”: “Ce eşti tu? Luptător al lui Hristos sau luptător al diavolului? Ştii că există și luptători ai diavolului?”

19-10-2010 Sublinieri

Din: CUVIOSUL PAISIE DESPRE SMINTELI SI SMINTIRE: “Sa nu cerem de la porci sa aiba evlavie la crini”

Părinte, dacă cineva, din neatenţie, creează o oa­recare sminteală, unii spun: “Lasă-l pe acesta, este lip­sit de judecată!”.

– Lipsă de judecată are cel care nu poate gândi, nu cel care este neatent. Cel neatent aprinde foc şi nu se gândeşte că va arde totul în locul unde l-a aprins. Când vreodată aprinde foc un astfel de om şi pârleşte şi alte suflete, avem datoria să ne rugăm şi să aruncăm şi vreo găleată de apă. Sunt şi alţii care sunt violenţi – au şi evlavia împreună cu vătămarea de minte şi atunci când aud ceva cu care nu sunt de acord, fără să cer­ceteze dacă este corect sau nu, pe toate le fac praf. Atunci trebuie ca, uneori, să călcăm puţin frâna, alte­ori, atunci când se opresc, să punem şi vreo piatră la roata lor, pentru că altfel o pot lua anapoda şi să ia şi pe alţii de-a valma cu ei.

Cât de pricinuitori de sminteli sunt unii

Nu credeţi uşor cele ce le auziţi, pentru că sunt unii care le spun aşa cum le înţeleg ei. Odată a mers cine­va la Hagi-efendi şi i-a spus: “Să am binecuvântarea Sfinţiei Tale, Hagi-efendi, acolo sus s-au adunat o sută de şerpi”.O sută de şerpi? Cum de s-au aflat acolo?”, s-a mirat Sfântul Arsenie. “Ei, să nu fi fost o sută, dar cincizeci sigur erau”. “Cincizeci de şerpi!”. “Douăzeci şi cinci erau sigur”. “Ai auzit vreodată să se adune două­zeci şi cinci de şerpi?”, îi spune Sfântul. Apoi acela îi spune că trebuie să fi fost neapărat zece. “Bine”, îi spune Sfântul, “dar ce, au avut conferinţă de s-au adunat zece şerpi? Încetează! Nu este cu putinţă!”. “Să fi fost vreo cinci“, spune atunci acela. “Cinci?”. “Doi tot au fost”. După aceea îl întreabă Sfântul Arsenie: “I-ai văzut?“. “Nu”, spune acela, “i-am auzit cum făceau ssss…. printre crengi”. Se poate să fi fost şi vreo şopârlă.... Eu din câte aud, niciodată nu trag concluzii fără să cercetez. Unul poate spune ceva ca să judece, altul o spune numai ca să se afle în treabă, iar altul cu scop.

Cât de pricinuitori de sminteală sunt unii!

În Koniţa erau doi prieteni foarte buni. În sărbători şi în Duminici niciodată nu umblau prin oraş, ci veneau la mănăstire în Stomio; mai şi cântau la strană. După aceea urcau pe munte, pe Cămila. Într-o zi un ins pervers le-a pus sminteală. Se duce la unul şi-i spune: “Ştii ce a spus acela despre tine? Asta şi asta”. Se duce apoi şi la celălalt şi-i spune: “Ştii ce a spus despre tine acela care îţi este şi prieten? Asta şi asta”. Imediat amândoi au devenit fiare şi au făcut un mare scandal în mănăstire! Între timp cel ce a aprins fitilul a plecat, iar aceştia continuau să se certe. Cel mai mic era şi puţin nervos şi ocăra pe cel mai mare. “Acum ce să fac?”, îmi spun. “Ce poate face diavolul!”. Mă duc şi-i spun celui mai mare: “Ascultă, el e mai mic! Şi pentru că e puţin ner­vos, nu-l lua în nume de rău. Cere-i iertare!”. “Părinte, ce iertare să-i cer”, îmi spune, “nu vezi cum mă ocărăşte? Eu nu am nici măcar idee de cele ce îmi spune”. Mă duc atunci la cel mai mic şi îi spun: “Ascultă, este mai mare, lucrurile nu sunt aşa cum le vezi tu. Du-te şi-i cere iertare!”. Acela sare în sus, şi începe să-mi strige: “O să ne certăm şi noi. Părinte!”. “Hai să ne certăm, bre, Pantelimoane! Dar lasă-mă puţin să mă pregătesc…”, i-am spus şi am plecat. Afară de mănăs­tire aveam nişte lemne lungi ca să împrejmuiesc grădina. Mă duc, iau de la vreo 400 m depărtare un lemn de aproape 5 m şi încet-încet îl târăsc după mine, ca să-l fac să râdă. Acela a auzit că îl târâm; dar de unde să-şi închipuie pentru ce îmi trebuie? Am intrat în curte târând lemnul, până am ajuns lângă pridvor. “Hai, bre, Pantelimoane, să ne certăm!”, îi spun. Au izbucnit în râs amândoi, când au înţeles pentru ce am adus lemnul. Asta a fost. S-a spart gheaţa. A crăpat diavolul. “Sunteţi în toate minţile?”, le spun. “Ce în­seamnă acestea?”. Şi s-au împrietenit din nou.

– Clevetirea s-a făcut în aceeaşi zi?

– Da, şi se ocărau urât. Vezi ce face diavolul? Acela poate îi invidia că erau aşa de buni prieteni, ca fraţii; a bârfit pe unul la celălalt şi a plecat. Clevetirea este foarte rea. De aceea diavolul se numeşte şi clevetitor. Cleve­teşte. Una spune unuia, alta celuilalt şi pricinuieşte sminteală. Şi ai văzut, sărmanii de ei, au crezut şi s-au încăierat.

– Intenţionat le-a spus acela?

– Da, ca să-i despartă din… dragoste, nu din invi­die…

Publicitatea făcută păcatelor

Când vedem ceva rău să-l acoperim, nu să-l publi­căm. Nu este corect să se facă publice căderile mo­rale. Să presupunem că pe drum există o necurăţie. Dacă va trece pe acolo un om cuminte, va lua o piatră şi o va acoperi, ca să nu pricinuiască dezgust. Unul nesocotit însă, în loc s-o acopere, poate începe să răscolească şi să împrăştie mai mult mirosul urât. Tot astfel este şi atunci când, fără discernământ, dăm publicităţii păcatele celorlalţi şi pricinuim un mare rău.

“Spune-l Bisericii” nu are înţelesul că toate trebuie să se facă şi cunoscute, pentru că astăzi nu sunt toţi Biserica. Biserica sunt creştinii care trăiesc aşa cum vrea Hristos, iar nu ceilalţi, care luptă Biserica. În pri­mii ani ai creştinismului, când mărturisirea se făcea înaintea tuturor membrilor Bisericii, atunci “spune-l Bisericii” avea acest sens. Însă în epoca noastră, în care rar se află familie care să aibă acelaşi duhovnic, să nu ne înşele “ducă-se pe pustii” cu “spune-l Bisericii“, pentru că, atunci când publicăm, de pildă, o cădere morală, o facem cunoscută celor ce luptă împotriva Bisericii şi le dăm pricină să înceapă războiul împotri­va ei; în felul acesta se clatină credinţa sufletelor slabe.

O mamă, atunci când are o fată care este desfrâ­nată, n-o defaimă şi n-o înjoseşte înaintea celorlalţi, ci face cele ce poate ca să-i restabilească numele. Va vinde orice are şi orice nu are, o va lua şi vor merge în alt oraş, va căuta s-o mărite, ca să-i îndrepte astfel viaţa ei de mai înainte. Exact acesta este şi modul de lucru al Bisericii. Vezi, Bunul Dumnezeu ne rabdă cu dragoste şi nu teatralizează pe nimeni, deşi cunoaşte halul în care ne aflăm, ca un Cunoscător de inimi, nici Sfinţii n-au jignit niciodată pe vreun om păcătos înain­tea lumii, ci au ajutat să se îndrepte răul cu dragoste, cu fineţe duhovnicească şi în chip tainic. Noi însă, cu toate că suntem păcătoşi, facem dimpotrivă, ca făţarnicii. Trebuie să luăm aminte să nu ne smintim uşor şi să credem că tot ceea ce fac alţii este rău.

(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Din: CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL DESPRE CLER SI BISERICA (II): Cum se infrunta problemele bisericesti...

“- Parinte, care este modul de rezolvare corect, atunci cand se prezinta probleme bisericesti grele?

– Sa se evite extremele; cu extremele nu se rezolva problemele. Mai demult, bacanul punea cate putin din caus in cantar, si astfel afla exactitatea si echilibra cantarul. Adica nu punea deodata mult, nici nu lua deodata mult. Cele doua extreme intotdeauna chinuiesc pe Biserica Mama, dar si cei ce le tin se chinuiesc, deoarece cele doua extreme de obicei inteapa… Este ca si cum o extrema ar tine-o indracitul, atunci cand are obraznicie duhovniceasca (dispret fata de toate) si cealalta extrema ar tine-o nebunul, atunci cand are ravna prunceasca cu ingustime de minte.Unul obraznic duhovniceste niciodata nu se intelege cu un stilist care are ravna prunceasca, ci se mananca si se lovesc, pentru ca amandoi sunt lipsiti de harul dumnezeiesc. Atunci – fereasca Dumnezeu! – cele doua extreme se pot lovi mereu si nimeni “nu le da de capat”. Cei care vor putea incovoia aceste doua capete, ca sa se uneasca – sa se impace – vor fi incununati de Hristos cu doua cununi nevestejite.

Sa luam aminte sa nu cauzam probleme in Biserica, nici sa marim micile neorinduieli omenesti ce se fac, ca sa nu pricinuim mai mare rau si sa se bucure cel viclean. Cei ce pentru o mica neorinduiala se tulbura mult si se repede deodata cu urgie, chipurile ca s-o indrepte, seamana cu paraclisierul usor la minte care, vazand o lumanare curgand, se repede deodata cu avant, chipurile ca sa o curete, dar ia grapis si oameni si sfesnice, pricinuind mai mare neorinduiala in vremea slujbei. Din pacate, in vremea noastra avem multi care o tulbura pe Biserica Mama. Dintre acestia, cei care sunt cu stiinta de carte au prins dogma cu mintea si nu cu duhul Sfintilor Parinti. Iar cei care sunt fara stiinta de carte au prins si ei dogma cu dintii si de aceea scrasnesc din dinti atunci cand discuta probleme bisericesti, si astfel se pricinuieste mai mare vatamare in Biserica de la acestia, decat de la luptatorii impotriva Ortodoxiei noastre.Este bine ca râul sa nu fie prea iute, pentru ca altfel ia totul, cioate, pietre, oameni; dar desigur nici prea domol, pentru ca va pricinui tantari…

Sunt unii care se ocupa cu critica unuia si a altuia si nu cu binele general. Unul urmareste pe celalalt mai mult decat pe sine. Cauta sa afle ce va spune sau ce va scrie celalalt, ca dupa aceea sa-l loveasca fara mila, in timp ce el insusi, de ar spune sau ar scrie acelasi lucru, l-ar sustine cu multe marturii din Sfanta Scriptura si de la Sfintii Parinti. Raul pe care il face este mare, pentru ca pe de-o parte nedreptateste pe aproapele sau, iar pe de alta il injoseste inaintea ochilor credinciosilor. De multe ori seamana si necredinta in sufletele celor slabi, pentru ca ii sminteste.

Cei care isi justifica rautatea lor prin, chipurile, mustrarea celorlalti si nu a lor insisi, sau prin a da publicitatii situatii bisericesti – chiar si lucruri ce nu se spun – pretextand pe “spune-l Bisericii”, sa faca mai intai inceput de la mica lor biserica, familia sau Fratia lor si, daca li se va parea ca este bine, atunci sa faca de ras si Biserica Mama. Eu cred ca niciodata copiii cei buni nu o judeca pe mama lor.

(in: Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Din: Cuviosul Paisie Aghioritul despre cei care tulbura Biserica cu atitudini extreme, sub pretextele “dreptatii”

Din pacate insa, multi necugetati dau un imbelsugat material de razboi ereticilor ajutandu-i astfel pe iehovisti, etc. sa ocupe orase si sate ortodoxe si sa-si mareasca lucrarea lor misionara. Faptul ca pe multi i-au facut iehovisti prin aceasta metoda diavoleasca, aceea de a teatraliza clerul si Biserica, este cunoscut duhovnicilor, parintilor cu dreapta socoteala, precum de asemenea este cunoscut tuturor ca n-au facut ortodox pe un iehovist prin acest mod neortodox. Asa cum Bunul Dumnezeu ne rabda cu dragoste si nu teatralizeaza pe nimeni, desi, ca un cunoscator de inimi ce este, cunoaste halul in care suntem, tot astfel si sfintii niciodata nu au jignit pe omul pacatos in fata lumii, ci cu dragoste si finete duhovniceasca, in taina, ajutau la indreptarea raului. Noi, insa, cu toate ca suntem pacatosi, facem dimpotriva ca fatarnicii.

Numai omul posedat de diavol este indreptatit sa teatralizeze pe oameni (desigur, numai cei care au dat drepturi diavolului) in fata tuturor, sa le spuna trecutul, ca sa sminteasca sufletele slabe. Duhul necurat, in mod firesc, nu scoate la iveala virtutile oamenilor, ci neputintele lor. Insa oamenii sloboziti de patimi, deoarece nu au rautate, indreapta raul prin bunatate. Si daca ar vedea vreodata putina necuratie care nu se curata, o acopera cu altceva, ca sa nu se ingretoseze cel ce ar putea-o vedea. Iar cei care scormonesc gunoaiele se aseamana cu gainile… Nu este sincer si cinstit cel care spune adevarul in fata, nici cel care il publica, ci cel care are dragoste, viata dreapta si vorbeste cu discernamant atunci cand trebuie, spunand cele ce trebuie la vremea potrivita.

Cei care mustra fara discernamant au intunecare duhovniceasca si rautate, iar pe oameni ii vad, din pacate ca pe niste busteni.Si in timp ce ii cioplesc fara mila, facandu-i pe oameni sa sufere, ei se bucura de “fasonarea” ce le-o fac, de “cubizarea” lor.Cei care se grabesc sa faca pe Parintele duhovnicesc, desi au inca multe toxine duhovnicesti, seamana cu gutuile verzi strepezite, care oricat zahar am pune peste ele, nu vor ajunge niciodata o dulceata buna, iar daca vor ajunge, repede se vor acri.Cuvintele dulci si adevarurile mari au valoare doar atunci cand ies din guri adevarate si prind radacini numai in sufletele binevoitoare si la oamenii maturi duhovniceste, care au minte curata”.

(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Epistole, Editura Evanghelismos)

Din: CE VALOARE AU SINCERITATEA SI ADEVARUL FARA DISCERNAMANT? Cuviosul Paisie ne invata cum sa facem binele, cum sa-i indreptam pe altii si cum sa marturisim

Lumea merge urât astăzi, pentru că toţi spun mari “adevăruri”, care însă nu corespund cu realitatea. Cu­vintele dulci şi marile adevăruri au valoare atunci când ies din guri adevărate şi prind rădăcină numai în oa­menii binevoitori şi în cei care au minte curată.

– Părinte, există sinceritate lumească şi sinceritate duhovnicească?

– Da, desigur. Sinceritatea lumească este fără dis­cernământ.

– Adică cineva vorbeşte şi când trebuie şi când nu?

– Pe lângă aceasta, adevărul este adevăr, dar dacă vreodată spui adevărul fără discernământ, acesta nu mai este adevăr. De pildă, este adevărat că este bolnav mintal cutare. Dar dacă mergi şi îi spui aceasta, nu-l foloseşti. Sau altul spune: “Ca să fiu sincer, mă voi duce şi voi păcătui în piaţă”. Aceasta nu este sinceri­tate. Cel ce are mult discernământ are şi dragoste nobilă, jertfire de sine şi smerenie, şi chiar adevărul cel amar îl spune cu multă simplitate şi îl îndulceşte cu bunătatea sa, folosind astfel foarte eficace prin cuvin­tele sale dulci, precum medicamentele amare folosesc mai mult decât siropurile dulci.

Atunci când se foloseşte fără discernământ, adevă­rul poate face şi crimă. Unii acţionează în numele adevărului şi fac crime. Când cineva are sinceritate fără discernământ, poate face un rău îndoit, mai întâi în el însuşi şi apoi în ceilalţi, pentru că această sinceritate nu are milă. Cine vrea să fie cu adevărat sincer să înceapă să fie sincer mai întâi cu el însuşi, pentru că de aici începe sinceritatea duhovnicească. Când cineva nu este sincer cu sine însuşi, îşi bate joc şi se nedreptăţeşte numai pe sine. Dar când se comportă fără sinceritate faţă de alţii, păcătuieşte de moarte, pentru că îşi bate joc de ceilalţi.

– Părinte, se poate mişca cineva astfel din simpli­tate?

– Ce simplitate! Unde ai aflat simplitate într-un ast­fel de om! Dacă este copil, va avea simplitate. Dacă este sfânt, va avea simplitate. Dacă este mare şi nu este întârziat mintal şi se mişcă aşa, va fi diavol.

– Şi cum se simte acesta?

– Ca într-un adevărat iad. Dintr-o ispită intră într-alta. Mereu are ispite.

– Părinte, nu trebuie să se poarte cineva cu onesti­tate?

Dreptatea, aşa cum o folosesc mulţi, are un duh juridic. “Sunt onest”, spun unii, “vestesc de pe acoperişuri”, şi îl fac pe celălalt de râs, dar în cele din urmă se fac ei înşişi de râs.

Litera legii omoară

Odată am spus cuiva: “Ce eşti tu? Luptător al lui Hristos sau luptător al diavolului? Ştii că există şi lup­tători ai diavolului?“. Creştinul nu trebuie să fie fana­tic, ci să aibă dragoste faţă de toţi oamenii. Cel ce aruncă cuvinte fără discernământ face rău, chiar dacă ar avea dreptate. Am cunoscut un scriitor care avea multă evlavie, dar vorbea mirenilor cu un limbaj plin de cruzime, care pătrundea în profunzime şi tulbura. Odată îmi spune: “La o întrunire am spus asta şi asta unei doamne”. Dar modul în care i-a vorbit a termina­t-o. A jignit-o înaintea tuturor. “Ascultă”, îi spun, “tu arunci în ceilalţi coroniţe de aur cu diamante, însă aşa cum le arunci spargi capetele, şi nu numai pe cele sen­sibile, ci chiar şi pe cele tari”. Să nu aruncăm cu pietre în oameni… în mod creştinesc. Cine mustră înaintea celorlalţi pe cineva care a păcătuit sau vorbeşte cu patimă despre o oarecare persoană, unul ca acesta nu e mişcat de Duhul lui Dumnezeu, ci de celălalt duh. Modul de a proceda al Bisericii este dragostea, el diferă de acela al juriştilor. Biserica le priveşte pe toate cu îndelungă-răbdare şi caută să ajute pe fiecare, orice ar fi făcut, oricât de păcătos ar fi.

Văd la unii creştini un mod ciudat de logică. E bună evlavia lor, e bună şi dispoziţia pentru bine, dar e ne­voie şi de discernământ şi lărgime duhovnicească, ca să nu fie însoţită evlavia de îngustimea de minte şi de senilitate. Totul este să avem o stare duhovnicească în care să acţionăm cu discernământ duhovnicesc, pen­tru că altfel rămânem la “litera legii”, iar “litera legii omoară”. Cel ce are smerenie nu face niciodată pe dascălul; ascultă şi, atunci când i se cere părerea, vorbeşte cu smerenie, niciodată nu spune “eu”, ci “gân­dul îmi spune”, sau “Sfinţii Părinţi au spus”. Adică vor­beşte ca un ucenic. Cel care crede că este destoinic să îndrepte pe alţii are mult egoism.

– Părinte, atunci când cineva începe de la intenţia cea bună spre a face ceva şi ajunge la extreme, lipseşte discernământul?

– Lucrarea lui are înlăuntrul ei un egoism de care nu îşi dă seama, deoarece nu se cunoaşte pe sine, şi de aceea cade în extreme. De multe ori unii încep prin evlavie, dar unde ajung! Precum iconolatrii şi iconomahii. Extremă la unii, extremă şi la ceilalţi. Primii au ajuns până într-acolo încât să radă icoana lui Hristos şi praful vopselelor să-l pună în Sfântul Potir, ca să se facă mai bună Sfânta Împărtăşanie. Ceilalţi ardeau icoanele şi le aruncau… De aceea Biserica a fost nevoită să pună icoanele sus, ca să ne închinăm şi să acordăm cinste persoanelor zugrăvite pe icoane”.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Cititi si:


Categorii

Cuviosul Paisie Aghioritul, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Razboiul nevazut, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

66 Commentarii la “Sfantul Paisie Aghioritul despre SEMANAREA CU VOLUPTATE A SMINTELII OTRAVITOARE AVAND CHIPUL “MARTURISIRII ADEVARULUI”: “Ce eşti tu? Luptător al lui Hristos sau luptător al diavolului? Ştii că există și luptători ai diavolului?”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 3 / 3 >>

  1. Pingback: “Şi noi ce facem, încă o dezbinare, încă o schismă, încă o grupare care se va crede de zilele viitoare ‘adevărata Biserică Ortodoxă’?…” | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: “O, de ar fi trăit atunci oarecare super-zeloţi şi super-ortodocşi contemporani! Ar fi aruncat defăimarea de TRĂDĂTOR în obrazul marelui SFÂNT FOTIE”. Fericitul parinte marturisitor EPIFANIE despre PERICOLUL SCHISMEI CARE INCEPE CU NE
  3. Pingback: Parintele Serafim Rose – singuratate si indoieli pe CALEA CEA STRAMTA, IMPARATEASCA: “Mai este cuvantul lui Dumnezeu dainuind pre pamant?” | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: De actualitate: PARINTELE SERAFIM ROSE despre CALEA IMPARATEASCA, duhovniceasca si sanatos ortodoxa, care SE OPUNE SI ECUMENISMULUI sau MODERNISMULUI, DAR SI ZELOTISMULUI “SUPERCORECT”: “Sunt unii care doresc ca totul sa fie absolut simp
  5. Pingback: Sfantul Cuvios Paisie Aghioritul si Sfanta Mucenita Eufimia – APARATORII DREPTEI CREDINTE IN FATA “LUPILOR” ERETICI SI A PROZELITISMULUI SECTAR | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: CUM SE FACE MARTURISIREA LUI HRISTOS? Vladica IEROTHEOS VLACHOS despre conditiile teologhisirii veritabile, RAVNA FARA CUNOSTINTA, EXPERIENTA DUHOVNICEASCA si DEOSEBIREA DUHURILOR. “Cineva poate sa para si sa actioneze ortodox, si totusi sa fie stap
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate