TAINA MULȚUMIRII

14-01-2018 Sublinieri

(icoana de Elena Murariu)

JOCUL MULȚUMIRII

“[…] Un timp merseră în tăcere. Se întuneca tot mai repede, iar Pollyanna se sprijinea tot mai tare de braţul lui Nancy.

– Biata de tine, trebuie că eşti foarte flămândă. Să şti însă, că nu-ţi pot oferi decât pâine şi lapte, pe care trebuie să le mănânci în bucătărie. Mătuşa ta s-a supărat foarte tare că nu ai fost punctuală la cină, în sufragerie. Înţelegi, nu-i aşa?

– Sigur că da. Cum puteam să fiu şi în sufragerie, la cină, când eram sus, pe deal?

Nancy îşi stăpâni cu greu râsul.

– Vezi tu, dânsa nu ştie asta… Crede-mă, zău, îmi pare rău că nu am voie să-ţi dau decât pâine şi lapte.

– Ba mie îmi pare foarte bine!

– Îți pare foarte bine? Cum aşa?

– Ştii, mie-mi plac pâinea şi laptele, şi, apoi, sunt bucuroasă că pot sta să le mănânc lângă tine. Când ai asemenea lucruri bune, nu e greu să fii mulţumit.

 – Se pare că ești ușor de mulțumit…cu orice, spuse Nancy, mai mult oftând, amintindu-şi cât de mult se străduise fetiţa ca să găsească ceva frumos în acea mansardă oribilă.

Pollyanna chicoti încetişor.

– Stii, asta-i din pricina jocului meu…

– Jocul tau?

– Da, jocul ,,multumirii”.

– Nu prea inteleg.

– Ei bine, e vorba de un joc pe care tata m-a invatat sa-l joc si e, intr-adevar, minunat, spuse Pollyanna. Dintotdeauna l-am jucat, vreau sa spun, de cand eram foarte mica. Pe urma am vorbit tuturor despre el si acum il joaca si doamnele de la Asistenta…

– Ce fel de joc e asta? Eu nu prea ma pricep la jocuri.

Pollyanna rase din nou, dar apoi, brusc, ofta.

– Am inceput sa-l joc odata cu sosirea unui butoias misionar…care continea numai niste carje.

– Carje?

– Da, asa a fost. Stii, de mult imi doream o papusa si tata a cerut in scris asta. Cand, insa, a sosit butoiasul, doamna care l-a trimis i-a spus tatei ca n-avea nicio papusa, ci doar niste carje, pe care le-a trimis cu gandul ca, poate, vor folosi, vreodata, unui copil bolnav. Asa am inceput noi jocul…

– Nu vad cum putea fi vorba de un joc, in acea situatie, zise Nancy, cam incruntata.

– Pai vezi, tocmai in asta consta jocul, sa gasesti in orice imprejurare ceva de care sa te poti bucura, spuse Pollyanna, extrem de serioasa. Deci, jocul a inceput odata cu primirea carjelor…

– De ce vrei sa ma prostesti? Ce prilej de bucurie poti gasi cand primesti niste carje in locul unei papusi, pe care ti-o doresti de multa vreme?

Pollyanna batu, amuzata, din palme.

– Fireste ca ai de ce te bucura! zise ea. Trebuie, insa, sa marturisesc cinstit, ca, la inceput, nici eu nu prea intelegeam cum vine asta. Dar stii, Nancy, tata m-a invatat.

– Sper ca ai sa-mi explici si mie cum vine asta, zise Nancy.

– Ei bine, poti fi bucuroasa ca…n-ai nevoie de carje, spuse vesela fetita. E foarte simplu, trebuie doar sa intelegi.

– E…e cam ciudat, spuse Nancy, privind-o pe Pollyanna cu teama.

– Dar nu e ciudat deloc, e minunat, crede-ma, zise Pollyanna cu insufletire. De atunci, tata si cu mine l-am jucat mereu. Cu cat ne mergea mai rau si ne era mai greu, cu atat ne placea mai mult jocul. E adevarat, cateodata este peste masura de greu sa-l joci. Ca, de pilda, cand tata m-a parasit si s-a dus in cer, la mama, iar mie nu mi-au mai ramas decat doamnele de la Asistenta…

– Sau cand te arunca cineva intr-o mansarda mizaerabila, chiar sub acoperis, zise Nancy printre dinti.

Pollyanna, insa, nu auzi. Ofta indurerata, cu gandul la tatal ei.

– Mi-a fost atat de greu cand am ramas singura pe lume…Incercam tot timpul sa joc acest joc, ca sa-mi fie mai usor. Cand am venit aici, doream mult sa fiu inconjurata de obiecte frumoase. Imi doream o oglinda. Trebuie, insa, sa recunosti, ca nu ar fi fost placut sa-mi vad pistruii in oglinda. Apoi privelistea ce se vede de la fereastra mea…Cand am descoperit-o, mi-am dat seama ca am de ce sa ma bucur. Daca mereu cauti lucruri bune si frumoase, cele urate si rele dispar, le uiti, nu-i asa? Acum intelegi?

– Mda, răspunse Nancy, încă nedumerită.

– De obicei, acest joc nu-mi ia prea mult timp, deoarece, fiind atât de obişnuită cu el, acum mi-e foarte uşor să găsesc lucruri plăcute, fără să mă gândesc prea mult. Tatei şi mie ne era foarte drag, adăugă ea cu tremur în glas. O vreme, poate că-mi va fi mai greu, până voi găsi cu cine să-l joc. Cine ştie, poată mătuşa Polly va dori să-l joace cu mine, urmă ea, îngândurată.

– Sfinte Sisoe! Domnişoară Pollyanna, eu nu m-m priceput niciodată prea bine la jocuri, dar, dacă vrei, îţi făgăduiesc că am să încerc să joc cu tine acest joc ciudat.

– Cât eşti de bună, Nancy! spuse Pollyanna, îmbrăţişând-o. Va fi minunat, ai să vezi, va fi foarte amuzant.

– Se prea poate… sigur… încuviinţă Nancy, fără să fie convinsă. Chiar dacă eu nu sunt prea descurcăreaţă la jocuri, vei avea, totuşi, pe cineva cu care să te joci.

Ajunsă în bucătărie, Pollyanna mâncă pâinea şi laptele cu poftă apoi, la îndemnul lui Nancy, intră în salon, unde o găsi pe mătuşa ei, citind. Aceasta o privi cu răceală.

– Ai mâncat, Pollyanna?

– Da, îţi mulţumesc, mătuşă Polly.

– Sunt foarte supărată, Pollyanna. Încă din prima zi, m-ai obligat să te trimit să iei cina la bucătărie, doar pâine şi lapte…

– Eu sunt mulţumită, mătuşă Polly, îmi place pâinea cu lapte, iar Nancy mi-e dragă. Te rog să nu fii supărată din cauza asta.

Miss Polly se îndreptă, în jilţ.

– E târziu, e timpul să mergi la culcare. A fost o zi obositoare. Mâine ne vom ocupa de hainele tale şi îţi vom face un program Acum, Nancy o să-ţi dea o lumânare, să urci în camera ta. Fii atentă cum o ţii. Dimineaţa, la şapte şi jumătate, luăm micul dejun. Sper că o să fii punctuală, nu ca astăzi. Noapte bună.

Cu naturaleţe, ca şi cum ar fi fost normal, Pollyanna se apropie de mătuşa ei şi o sărută cu drag.

– Sunt atât de mulţumită! spuse ea, plină de. veselie. Sunt convinsă că o să-mi placă să locuiesc cu tine. Ştiam asta chiar dinainte de a veni. Noapte bună, mătuşă Polly, adăugă ea cu drăgălăşenie, părăsind salonul.

„Ce copil extraordinar!” nu se putu abţine să gândească Miss Polly, dar se încruntă imediat. „Zice că e mulţumită că am pedepsit-o, că nu trebuie să mă supăr din cauza asta şi că-i place să locuiască împreună cu mine!!!…” Apoi, cât se poate de nedumerită, îşi reluă lectura cu îndârjire.

În acest timp, Pollyanna se ruga:

– Tăticule, tu, care eşti acum cu îngerii din cer, vezi de acolo că nu pot să joc în momentul ăsta jocul nostru. Poate că nici tu n-ai găsi nicio bucurie în a dormi singur aici sus, în întuneric, precum trebuie să fac eu acum. Dacă ar fi aici Nancy, cel puţin, sau mătuşa Polly, sau chiar vreo doamnă de la Asistenţă, mi-ar fi mult mai uşor.

Jos la bucătărie, Nancy zorea cu vasele, frecând din răsputeri oala de lapte cu cârpa şi bodogănind:

– Doamne, apără-mă! Ce joc ciudat! Auzi, să te bucuri când primeşti nişte cârje şi tu aştepţi o păpuşă! Dar… jocul ăsta este pentru micuţă o oază de bucurie, o mângâiere în necazurile ei. Am să joc jocul acesta cu ea. Da, o voi face cu siguranţă!

(din: Pollyanna. Taina multumirii – Eleanor H. Porter, Editura Nepsis, 2014)

***

*

***

Protos. Hrisostom (M-rea Putna) (17 ianuarie 2016):

RECUNOSTINTA – REASEZAREA IN FIREA SI IN IUBIREA LUI DUMNEZEU

Predică la Duminica a XXIX-a după Rusalii (vindecarea celor 10 leproși) și la pomenirea Sf. Cuv. Antonie cel Mare

“[…] Hristos dă mărturie că acesta s-a vindecat cu adevărat. Acesta s-a vindecat pentru că s-a întors în firea sa. Acesta s-a vindecat pentru că s-a aşezat întru adevărata recunoştinţă, în firea lui. Recunoştinţa aceasta, pe care a arătat-o acest samarinean, este starea naturală a omului. Recunoştinţa nu înseamnă simplu a mulţumi. Chiar şi etimologia cuvântului ne duce spre o înţelegere mai profundă, şi anume: re-cunoaştere, cunoaştere din nou, o supra-cunoaştere, o cunoaştere mai aprofundată, o cunoaştere mai adâncă.

Acela, văzându-se vindecat, a cunoscut că Dumnezeu este Cel Care i-a dat acest dar. Şi, cunoscând că Dumnezeu este Acela Care l-a miluit pe el, el, care nu avea dreptul să fie miluit, el nu avea dreptul să ceară aceleaşi lucruri împreună cu ceilalţi, care se considerau fii ai lui Avraam, şi, totuşi, el a fost vindecat. Şi, făcând asta, slăvea pe Dumnezeu, şi, slăvind pe Dumnezeu, s-a aruncat la picioarele lui Hristos. Recunoştinţa înseamnă, aşadar, să cunoşti că ceea ce ai, ai de la Dumnezeu. Şi, dacă ai de la Dumnezeu, acesta este un semn că El te-a iubit. Şi de aceea te-a făcut. Te-a iubit pentru că te-a dorit. Te-a dorit pentru că a vrut să fii lângă El, să te bucuri de El. Spune un sfânt mare al Bisericii noastre că omul a fost creat în lumina zâmbetului feţei lui Dumnezeu. Dumnezeu a zâmbit şi l-a făcut pe om. Şi întru acest zâmbet omul trebuia să crească, omul trebuia să se aşeze. Întru acest zâmbet omul trebuia să înţeleagă iubirea lui Dumnezeu. Şi să se aşeze în ea şi această iubire să o întoarcă către Dumnezeu.

Recunoştinţa, aceasta este: să recunoşti pe Dumnezeul tău, să cunoşti că eşti nimic fără El şi că ceea ce ai, ai datorită iubirii Lui şi să întorci această iubire. Să înţelegi – aşa cum am auzit în Apostolul de astăzi, Apostol către Coloseni; colosenii erau foarte dezbinaţi şi Sf. Ap. Pavel i-a mustrat, arătându-le că nu este iudeu, elin, nici altceva, că nu merită să ne numim pe noi nimic altceva decât fii ai lui Dumnezeu, că El, zice Sf. Pavel, Hristos este viaţa noastră. Şi, în afară de aceasta, noi nu trebuie să ştim nimic. Doar în El, în Hristos, devenim oameni noi, alţi oameni.

Noi cerem în rugăciunile Bisericii: Luminează peste noi lumina feţei Tale. Întru această lumină, dacă noi cerem ca lumina feţei lui Hristos să strălucească peste noi, atunci de ce ne întoarcem cu spatele? De ce Îl auzim, în proorocia lui Osea, pe Dumnezeu că zice:

Eu i-am ajutat pe ei să meargă ca pe nişte copii, i-am iubit pe ei cu dragoste părintească, dar poporul Meu vrea să se despartă de Mine. Eu strig către ei şi ei nici măcar nu-şi întorc ochii lor către Mine…?

[OSEA – Capitolul 11

1. Când Israel era tânăr, Eu îl izbeam, şi din Egipt am chemat pe fiul Meu.
2. Cu cât Eu îi chemam, cu atât fugeau de dinaintea Mea şi jertfeau baalilor şi aduceau tămâieri chipurilor cioplite de idoli.
3. Şi Eu învăţam pe cei din Efraim să meargă în picioare şi-i luam în braţe, dar ei n-au înţeles, cu toate că Eu îi îngrijeam ca pe copii,
4. Îi iubeam cu dragoste părintească, eu iubire fără de margini. Am fost pentru ei ca unul care le ridică jugul de pe grumajii lor, şi mă plecam către ei şi-i hrăneam.
6. Sabia să pustiiască cetăţile lui şi să dărâme întăriturile lui, din pricina punerii lor la cale!
7. Dar poporul Meu este hotărât să se despartă de Mine. Îl strig, dar el nici nu ridică ochii spre Mine.
8. O, cum te voi lăsa, Efraime! Cum te voi părăsi, Israele! Cum te voi trece cu vederea ca odinioară pe Adma şi te voi face ca Ţeboimul! Inima se zvârcoleşte în Mine, mila Mă cuprinde! (…)]

Dumnezeu zâmbeşte către noi şi noi ne comportăm ca nişte copii mofturoşi, ne întoarcem cu spatele, nu vrem nici măcar să ne întoarcem cu faţa către El. Dacă am întoarce faţa către El am înţelege că tot ceea ce este bun, înalt, luminos, vine de sus: Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor. Părintele nostru, părintele Care ne dai nouă lumină. Şi noi ne întoarcem cu spatele, noi nu vrem să înţelegem acest lucru.

Şi iată că un samarinean s-a făcut nouă astăzi pildă, un samarinean care ne-a arătat că, pe lângă cunoaşterea lui Dumnezeu, este nevoie şi de smerenie. Recunoştinţa, aşadar, mai comportă acest aspect definitoriu, anume smerenia. Zice Sf. Ap. Pavel: Ce ai, omule, care să nu fi primit, şi, dacă ai primit, de ce te comporţi ca şi cum nu ai fi primit? Dă-ţi seama că ceea ce ai, ai primit şi mulţumeşte şi întoarce-ţi faţa către Dumnezeu şi înţelege că în iubirea Lui este locul tău şi rămâi, rămâi acolo, în această iubire, pentru că recunoştinţa nu înseamnă să mulţumeşti aşa, simplu, pentru un dar pe care îl socoteşti bun şi de folos. Nu, recunoştinţa înseamnă mai mult de atât, înseamnă să nu ştii cum să mulţumeşti, să nu ştii ce trebuie să dai înapoi, să fii atât de pătruns de gestul acesta de iubire încât să realizezi că această iubire nu poate fi răsplătită pe măsură şi, totuşi, să înţelegi că această iubire cere înapoi iubire.

Şi psalmistul se întreba: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Şi el răspunde: Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema. Paharul mântuirii voi lua, adică voi primi toate ca din mâna lui Dumnezeu, şi bune și rele. Şi, aşa făcând, numele Lui voi chema, pentru că din toate acestea, şi bune şi rele, eu Îl voi recunoaşte pe Dumnezeul meu și voi înţelege că iubirea Lui este cea care ţine şi mă ţine și pe mine şi pe toate. Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chemadacă eu voi înţelege că cele bune pe care le-am primit nu sunt rodul meritului meu, căci eu nu merit nimic, eu nu sunt vrednic să fiu numit fiu, nici măcar argat, şi totuşi primesc mai mult decât primesc îngerii, acesta este meritul meu? Nicidecum! Ci iubirea lui Dumnezeu, care le depăşeşte pe toate. Şi dacă, din când în când, mai primesc şi rele, au doară în acestea nu voi recunoaşte tot pe Dumnezeu, Care este Tatăl meu şi, cum spune psalmistul, bine este mie că m-a smerit, ca să mă învăţ îndreptările Lui şi ca să-L înţeleg pe El. A spus cineva odată că Dumnezeu ne pune la încercare pentru ca să reuşim și noi să vedem prin ochii Lui cum ne vedem El pe noi, să ne înţelegem pe noi aşa cum ne vede El, să privim şi noi prin ochii Lui.

Iată câte daruri se ascund şi în spatele celor rele pe care le mai pătimi din când în când. Caci, dacă le pătimim şi mai suferim certare, asta arată că nu suntem fii din desfrânare, ci fii adevăraţi, pentru că cel care ştie că mai presus de orice este mântuirea sufletului, acela înţelege atunci că iubirea devine necruţătoare. Iubirea mai și taie, iubirea mai și cauterizează, nu numai vindecă, nu numai alină, ci cauterizează tocmai pentru a vindeca, tocmai pentru a alina. Şi această iubire, dacă noi nu o înţelegem, nu-L vom înţelege nici pe Dumnezeu şi nu vom înţelege nici de ce ne-a creat şi către ce ne aşteaptă. Mântuirea nu înseamnă şederea veşnică în preajma lui Dumnezeu; şi atunci de ce noi aici stăm cu spatele la El? De ce nu ne întoarcem măcar privirea către El? De ce nu răspundem la zâmbetul Lui cu zâmbetul nostru? De ce nu spunem tot aşa cum spunea în proorocul Osea:

Să mergem şi să-L cunoaştem şi să vedem Cine este Dumnezeu! Gata ca zorile Îl vom afla pe El!

[OSEA 6,3:Să-L cunoaştem, să ne sârguim să cunoaştem cine este Domnul! Venirea Lui este sigură ca ivirea zorilor. Că El va veni la noi ca o ploaie timpurie şi ca o ploaie târzie care adapă pământul“].

Auziţi: Gata ca zorile Îl vom afla pe Dumnezeu, dacă-L vom căuta pe El. Cine, ce părinte aşteaptă aşa pe fiul său risipitor, aşa cum ne aşteaptă şi ne întâmpină zorile? Numai Dumnezeu!

Şi atunci vom înţelege ce spunea psalmistul: Dacă veţi dormi în mijlocul moştenirii voastre, spatele vă va străluci ca aurul şi aripile voastre argintate vor fi ca ale porumbiţei. Dacă veţi sta liniştiţi, adică, cu conştiinţa că ceea ce aveţi este din moştenirea Tatălui, este din iubirea Lui, este ceea ce El a socotit să-ţi dea ţie, pentru că te iubeşte, pentru că eşti fiul Lui, atunci şi contemplarea ta va fi aurită, şi înţelegerea şi rugăciunea ta vor străluci ca argintul şi curate vor fi aripile tale ca ale unei porumbiţe. Dacă vei înţelege, doar, că ceea ce ai, ceea ce eşti, este de la Dumnezeu.

De multe ori noi nu ştim cum să răsplătim celor care ne copleşesc cu iubirea lor. Și nu ştim ce să dăm înapoi. Dar oare aşteaptă ceva acela care ne iubeşte şi ne dă ceva din el? Aşteaptă să-i dăm ceva? Nu. El aşteaptă pe cineva. El aşteaptă ca noi să primim frumos şi, în această primire a noastră frumoasă, să ne deschidem inima, să ne unim cu acela, să ne împărtăşim unul de celălalt. Dar, ca să poţi să-ţi deschizi inima, trebuie să te smereşti, trebuie să te vezi nevrednic cu adevărat de acela dar; şi astfel vei înţelege cât de mare este acel dar.

Toată lucrarea de mântuire, spune Sf. Ioan Gură de Aur, Dumnezeu a făcut-o aşa, ca pentru mine singur şi aşa datorie am faţă de Dumnezeu, faţă de această mare lucrare a Lui, Şi, zice, cum poate cineva să răsplătească, să-şi împlinească această datorie? Doar mulţumindu-I. Doar să-I mulţumim lui Dumnezeu. Astfel şi doar astfel putem să aducem lui Dumnezeu adevărata noastră fire, aceea care este întru recunoştinţă. Tot psalmistul se întreba ce să răsplătească Domnului. Şi a zis:

În capul cărţii este scris despre mine să fac voia Ta. Ardere de tot n-ai dorit şi jertfă n-ai binevoit, dar trup mi-ai întocmit. Şi atunci am zis: Iată, vin!

Este aşa de greu să spunem: Porunceşte, Doamne, că robul Tău ascultă? Este aşa de greu să spunem: Iată, Doamne, am venit…? Iată, Doamne, fă-mă ca pe unul din robii tăi, dar nu mă lăsa să mă mai îndepărtez de Tine! Am stat cu ochii prea mult aiurea. Ajută-mă să mă uit înspre Tine măcar acum, la sfârşit! E atât de greu să spunem?! Nu este greu!

Spune iarăşi Scriptura, prin gura lui Solomon preaînţeleptul: Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu. Şi sfârşitul spune că este dragostea. Dragoste în care noi ne-am născut. Astăzi sărbătorim pe unul dintre marii sfinţi, greu de spus cât este de mare acest sfânt: Antonie cel Mare. Doar despre el s-a mai zis aşa cum s-a zis despre Sf. Ioan Gură de Aur că acolo unde este Tronul Dumnezeirii, acolo este şi el. El, care s-a făcut începătura pustnicilor, el, care a auzit la Sfânta Evanghelie că Dacă vrea cineva să-Mi urmeze, să se lepede de sine, să lase toate şi să vină şi imediat a şi urmat acest cuvânt. El a zis acest cuvânt mare: Eu nu mă mai tem de Dumnezeu pentru că-L iubesc pe El. Ne-a arătat Sf. Antonie cel Mare, aşadar, prin faptă ceea ce ar trebui să înţelegem noi din pilda de astăzi, ne-a arătat că, acolo unde este iubire, acolo unde este recunoştinţă, acolo frică nu mai este, acolo întristare nu mai încape, acolo unde este smerenie şi cuminţenie, acolo unde înţelegem că la picioarele lui Hristos este firea noastră, doar acolo firea noastră îşi găseşte adevăratul locaş, acolo este iubirea împărtăşită a lui Dumnezeu, acolo este omul pentru că acolo l-a vrut dintru început Dumnezeu pe om, pentru iubirea Lui părintească.

Să ne rugăm Bunului Dumnezeu ca să lumineze veşnic peste noi lumina feţei Sale şi zâmbetul Său să fie simţit de către noi aici şi acum şi în veci. Amin.

***

Jurnal de migrant:

CE ESTE MULȚUMIREA?

[…]
Dar, ce este oare mulţumirea? Cu siguranţă, mulţi dintre noi, într-o dimineaţă agitată, cu ochii în şifonierul ticsit, am spus: „Nu mai am cu ce să mă îmbrac!”, ori în faţa frigiderului: „Nu este nimic de mâncare în casa asta!”.

Ne recunoaștem într-una dintre situaţiile descrise. Nemulţumirea continuă, tinde să devină boală mondială. Este un adevărat fenomen social, un spectacol sumbru, în care actorii sunt copii, adolescenţi, părinţi şi, parcă, mai puţin bunici. De ce mai puţin ei? Pentru că ei au făcut parte din generaţia care a înfruntat mari greutăţi: război, foamete, deportări, comunism, tranziţie şi pe toate le-au trecut cu lacrimi în ochi, dar cu fruntea sus.

Cele mai impresionate exemple sunt legate de viaţa creştinilor în închisorile comuniste. Ilie Tudor, tatăl interpretului Tudor Gheorghe, mărturiseşte în cartea sa, „De sub tăvălug” că, după o perioadă de carceră în care nu a mai văzut lumina zilei, a zărit în curtea închisorii un fir de iarbă. Iar în acel fir plăpând a văzut „toată slava Raiului”!

Aşa ziceau bunicii noştri: „din ce ai, poţi să-ţi faci rai!. Totul se rezumă la modul în care cultivăm în noi starea de mulţumire.

[…] Lista nemulţumirilor e fără de sfârşit: de la partenerul de viaţă pe care cu drag ni l-am ales şi care, parcă, de la un timp toate le face pe dos, la carieră, casă, maşină, la felul în care arătăm, prieteni şi până la banalităţile de zi cu zi. Însă, nu ne gândim că starea noastră continuă de nemulţumire ajunge până la Dumnezeu! Nemulţumiți de noi înșine și de cei din jur, suntem nemulţumiți de darurile lui Dumnezeu revărsate din belşug asupra noastră.

Revin, iarăşi, la un exemplu. Vă mai amintiţi de bunica Ana? În alte rânduri, povesteam cum o bunică de 94 de ani, singură şi paralizată de vreo nouă luni, fără niciun ajutor, a trimis la biserică, printr-o vecină, trei lei pentru colecta dedicată fraţilor creştini din Siria! Am căutat să o cunosc mai bine. În noaptea de Înviere, când toate tresaltă de bucurie, am găsit-o plângând. „Plâng de bucurie”, mi-a spus. „Când am auzit prima dată sunetul clopotelor, am zis: Acum iese părintele din biserică! Apoi, am mai auzit încă o dată sunetul lor. Am zis: Acum înconjoară biserica. Am fost foarte fericită să fie şi eu, de aici, din pat, la slujba Învierii! Am plâns de bucurie!”.

„Din ce ai, poţi să-ţi faci rai” este demonstrat deplin de această bunică. Nu a avut nevoie să fie fizic la biserică, ca să fie fericită – şi-a făcut sufletul biserică şi rai. Ce are ea, cu toată suferinţa, mai mult decât noi, nemulţumiţii din orice? MULŢUMIRE! Cine este mulţumit, este şi fericit.

Mulţumirea este, prin urmare, rezultatul unei inimi care se sprijină pe Dumnezeu. Este sufletul ce se bucură de pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Este acea bucurie care izvorăşte din privirea oricărui lucru mărunt, primit ca dar nepreţuit de la Dumnezeu.

[…]

***

Pr. Asist. Dr. Liviu Petcu/ Ziarul Lumina:

Lepra nerecunoștinței ne ține departe de mântuire

[…]

Ce putem învăța de la samarineanul recunoscător?

[…]

De la samarineanul vindecat de lepră învățăm mai întâi virtutea credinței, cea a ascultării de Dumnezeu, dar și virtutea recunoștinței față de aproapele și mai ales față de Dumnezeu, Căruia trebuie să-I mulțumim continuu, în inimi și cugete, atât pentru darul minunat al sănătății trupești, cât și pentru toate binefacerile, știute și neștiute, pe care le-am primit de la El. Pentru că sunt atât de multe, nici un cuvânt nu le poate enumera, iar pentru că sunt atât de mari „şi în aşa fel, încât şi un dar singur este de ajuns ca să ne facă să datorăm toată recunoştinţa Celui care l-a dat” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari, II, II, PSB, 18). În altă parte, același sfânt mențio­nează că, de ne-am cerceta atent viaţa noastră, am vedea că este plină de farmec; „dar pentru a-i vedea farmecul, trebuie să acceptăm să ne uităm la cei care sunt în urma noastră; şi astfel, din comparaţia vieţii noastre cu a lor, vom putea să ne dăm seama ce valoare au bunurile pe care le avem. Eşti slugă? Este un altul într-o stare mai umilită decât a ta! Mulţumeşte lui Dumnezeu că eşti mai sus decât altul, că nu eşti osândit să învârţi piatra morii, că nu eşti bătut. Dar nici unuia ca acesta nu-i lipsesc pricinile de a mulţumi lui Dumnezeu. Nu poartă lanţuri, nu-i sunt picioarele puse în butuci. Cel întemniţat are îndestulătoare pricină să mulţumească: trăieşte, vede soarele, respiră aerul! Să mulţumească pentru acestea!” (Omilii şi cuvântări, V, VI, PSB, 17).

În duh filocalic, Sfinţii Varsanufie şi Ioan îi scriu unuia dintre ucenici: „Dacă ai cunoaşte cum trebuie darul lui Dumnezeu, chiar dacă toţi perii capului tău ţi-ar fi tot atâtea guri, n-ai putea să-L preamăreşti pe El, sau să-I mulţumeşti după vrednicie. Dar cred că tu îţi dai seama de aceasta” (Scrisori duhovniceşti, 113, Filocalia, 11). Oricât de mult bine am săvârşi, în orice fel ne-am exprima recunoștința noastră și oricâte virtuţi am împlini în viaţa aceasta, ele nu se ridică la înălţimea cinstirilor şi a iubirii lui Dumnezeu revărsate din belşug spre noi.

* Pr. asist. dr. Liviu Petcu, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași

***

Cuviosul Paisie Aghioritul:

Să comparăm încercarea noastră cu una mai mare a altuia

Medicamentul cel mai bun pentru fiecare încercare a noastră este încercarea mai mare a semenilor noştri, pe care este de ajuns să o comparăm cu a noastră pentru a ne putea da seama de marea diferenţă dintre ele şi de marea dragoste pe care ne-a arătat-o Dumnezeu, Care ne-a îngăduit o încercare mai mică. Atunci îi vom mulţumi, ne va durea pentru cel ce suferă mai mult şi ne vom ruga din toată inima ca să-l ajute Dumnezeu. Mi-au tăiat, de pildă, un picior? să spun “Slavă Ţie, Dumnezeule, că am cel puţin un picior. Aceluia i le-au tăiat pe amândouă”. Şi dacă aş rămâne un buştean, fără mâini şi picioare, tot va tre­bui să spun: “Slavă Ţie, Dumnezeule, că am umblat atâţia ani, în timp ce alţii s-au născut infirmi”. Eu, din clipa în care am auzit că un familist are hemoragii de unsprezece ani, mi-am spus: “Ce fac eu? Acesta este mirean şi are hemoragii de unsprezece ani, are copii şi trebuie să se scoale dimineaţa ca să meargă la servi­ciu, iar eu nici şapte ani nu am împlinit de când am hemoragii”. Dacă mă gândesc la celălalt care suferă atât de mult, nu mă mai pot îndreptăţi pe mine. Iar dacă mă voi gândi că eu sufăr iar ceilalţi o duc bine, că mă scol noaptea la fiecare jumătate de ceas, deoarece am probleme cu intestinul gros şi nu pot dormi, în timp ce ceilalţi dorm liniştiţi, mă îndreptăţesc pe mine însumi dacă murmur. Dar tu, soră, de cât timp suferi de herpes?

– De opt ani, părinte.

– Vezi, Dumnezeu unora le lasă această boală două luni, altora zece, iar altora cincisprezece. Îmi dau seama că durerea este mare, şi din pricina ei unii ajung până la deznădejde. Dar dacă un mirean care are herpesul de o lună, două şi se deznădăjduieşte din pricina marii dureri, află că un om duhovnicesc îl are de un an şi face răbdare şi nu cârteşte, atunci de îndată se mângâie. Şi îşi spune: “Eu sufăr de două luni şi am ajuns la deznădejde. Acela, însă, sărmanul, suferă de un an şi nu se plânge. Eu fac şi neorânduieli, în timp ce acela trăieşte duhovniceşte”. Şi astfel se ajută fără să fie sfătuit.

*

Suferind durerea ne cercetează Hristos

Omul care nu trece prin încercări, care nu vrea să-l doară nimic şi să sufere ceva, care nu vrea să fie mâhnit sau să i se facă vreo observaţie, ci vrea să trăiască bine, este în afara realităţii duhovniceşti. Trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos pe noi la odihnă , spune psalmistul.

Vezi că şi Maica Domnului şi Sfinţii au suferit, de aceea trebuie ca şi noi să suferim, mai ales că mergem pe acelaşi drum pe care au mers şi ei. Cu deosebirea că noi, atunci când suferim puţin în această viată, ne plătim datoriile şi ne mântuim. Dar şi Hristos a petre­cut cu durere pe pământ. A coborât din cer, S-a întru­pat, a pătimit şi a fost răstignit. Iar creştinul îşi dă seama că l-a cercetat Hristos, atunci când suferă durere.

Atunci când îl cercetează durerea pe om înseamnă că îl vizitează Hristos. În timp ce, atunci când omul nu trece prin nici o încercare, este ca şi cum l-ar părăsi Dumnezeu, nici nu plăteşte datoriile, nici nu depune. Vorbesc desigur despre cel care nu vrea reaua pătimire pentru dragostea Iui Hristos, care îşi spune în sinea sa: Sunt sănătos, am poftă de mâncare, mănânc bine, o duc foarte bine, sunt liniştit, etc…” şi nu spune nici măcar un “Slavă Ţie, Dumnezeule. Cel puţin dacă ar recunoaşte că toate aceste binecuvântări sunt ale lui Dumnezeu, oarecum s-ar aranja situaţia. Să spună: “Nu meritam toate acestea, dar fiindcă sunt neputincios, de aceea Dumnezeu mi le-a rânduit pe toate”.

În viaţa Sfântului Ambrozie se spune că odată Sfântul a fost găzduit de un oarecare bogat. Iar Sfântul văzând bogăţiile nemăsurate ale aceluia l-a întrebat dacă a fost încercat vreodată de vreo mâhnire. “Nu, niciodată“, i-a răspuns acela. “Ci bogăţiile mele mereu se înmulţesc, ogoarele îmi rodesc. Nu am simţit niciodată durere şi nici vreo boală nu m-a cercetat“. Atunci Sfân­tul a lăcrimat şi a spus însoţitorilor săi: “Pregătiţi trăsurile ca să plecăm repede de aici, pentru că pe acesta nu l-a cercetat Dumnezeu. Şi de îndată ce a ieşit în drum, casa bogatului s-a scufundat. Traiul bun al aceluia dovedea că Dumnezeu l-a părăsit.

*

În mâhniri dăruieşte Dumnezeu adevărata mângâiere

Dumnezeu vede de aproape suferinţele copiilor Lui şi îi mângâie ca un Părinte bun. Pentru că, ce crezi, suferă să-şi vadă copilaşul Său chinuindu-se? Toate suferinţele şi lacrimile lui, Dumnezeu le ia în considerare şi după aceea răsplăteşte. Numai Dumnezeu dăruieşte în mâhniri adevărata mângâiere. De aceea, omul care nu crede în adevărata viaţă, care nu crede în Dumnezeu ca să-I ceară mila Sa în încercările prin care trece, cade mereu în deznădejde, iar viaţa lui nu are nici un sens. Întotdeauna rămâne neajutorat, nemângâiat şi chinuit în această viaţă, dar îşi osândeşte şi sufletul său în cea veşnică.

Însă oamenii duhovniceşti, care înfruntă toate încercările alături de Hristos, nu au propriile lor mâh­niri, ci adună amărăciunile altora, dar în acelaşi timp primesc din belşug dragostea lui Dumnezeu. Atunci când cânt troparul: “Ajutorului omenesc nu ne încredinţa pe noi. Prea Sfântă Stăpână”, câteodată mă opresc la “ci primeşte rugăciunea robilor tăi…”. Căci de vreme ce nu am mâhniri, cum să spun “că scârbele ne cuprind şi nu putem răbda“? Să spun minciuni? În înfruntarea duhovnicească a încercărilor nu există mâhnire, pentru că atunci când omul se aşează corect, duhovniceşte, toate se schimbă. Dacă omul îşi atinge amărăciunea durerii sale de Preadulcele Iisus, atunci toate amărăciunile şi otrăvurile sale se preschimbă în miere.

Dacă cineva înţelege tainele vieţii duhovniceşti şi modul tainic în care lucrează Dumnezeu, încetează să se mai mâhnească pentru tot ceea ce i se întâmplă, pentru că primeşte cu bucurie medicamentele amare pe care i le dă Dumnezeu pentru însănătoşirea sufletului său. Pe toate le consideră răspunsuri la rugăciunea sa, de vreme ce neîncetat îi cere lui Dumnezeu să-i curățească sufletul. Însă atunci când oamenii înfruntă lumeşte încercările, se chinuiesc. De vreme ce Dumnezeu ne supraveghează pe toţi, trebuie ca fiecare să se predea Lui cu totul. Altfel se va chinui. Cere să-i vină toate aşa precum vrea el, dar lucrurile nu se petrec după dorinţa lui, şi de aceea nu află odihnă.

Fie sătul, fie flămând de ar fi cineva, fie că este lăudat, fie că este nedreptăţit, trebuie să se bucure şi să le înfrunte pe toate cu smerenie şi răbdare. Şi atunci, unuia ca acestuia Dumnezeu îi va dărui mereu binecuvântări, până când sufletul său va ajunge să nu mai poată “încăpea şi suporta” bunătatea lui Dum­nezeu. Şi cu cât va înainta duhovniceşte, cu atât va vedea dragostea lui Dumnezeu într-o măsură mai mare şi se va topi de recunoştinţă.

(in: Cuviosul Paisie Aghioritul, Viata de familie, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

***

Arhim. Zaharia Zaharou:

Cea mai bună cale, cea mai vindecătoare cale de a primi lacrimi, lacrimi care vindecă și sunt mântuitoare pentru sufletul nostru, este cea a recunoștinței. Cu cât îi mulțumim mai mult lui Dumnezeu,  cu atât mai mult primim harul Lui. Putem ajunge să mulțumim lui Dumnezeu pentru orice, după cum ne învață Liturghia: “pentru toate pe care le știm și pe care nu le știm, pentru binefacerile arătate și cele nearătate”, așa cum spunem în rugăciunea Anaforalei.Când Îi mulțumim pentru orice, chiar și pentru fiecare suflare pe care ne-o dă, după cum citim în slujba Botezului, cu cât ii mulțumim mai mult, cu atât mai multă putere ne dă. Și ajungem într-un punct în care dorim să-I mulțumim și mai mult, după cum trebuie și Îi datorăm. Astfel, descoperim că nu suntem capabili să Îi mulțumim pe măsură, și plângem din recunoștință, nefiind însă în stare să Îi înapoiem toate acele lucruri sfinte, drepte, desăvârșite, fiecare virtute, fiecare laudă, după cum este scris în ultimul capitol al Epistolei către Filipeni [toate “câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă” (Filip. 4, 8)]. O astfel de pocăință izvorâtă din recunoștință – pentru că nu Îi putem mulțumi pe măsura binefacerilor primite, este dătătoare de viață și nețărmurită pe pământ.

(în: OMUL LAUNTRIC SI VALOAREA LACRIMILOR. Cuvant pentru suflet de la ARHIM. ZAHARIA ZAHAROU – calauza pe calea Postului. CUM SA NE REDESCOPERIM SI SA NE CURATIM INIMA, facand-o locul unde “Dumnezeu Se revarsa ca o ploaie”?)

***

Sfinţii ne-au lăsat multe definiţii ale smereniei, însă eu, personal, prefer definiţia Sfântului Maxim Mărturisitorul. Pentru el, smerenia înseamnă a şti că ne-am primit fiinţa „cu împrumut” de la Dumnezeu, înţelegere care ne umple inima de recunoştinţă. Sfântul Maxim subliniază şi însemnătatea aducerii de mulţumită, spunând că ea este egală smereniei.

Există diferite trepte ale smereniei. Potrivit Părintelui Sofronie, omul dobândeşte adevărata smerenie duhovnicească atunci când ajunge să îşi dea seama că nu este vrednic de un asemenea Dumnezeu precum Hristos. Smerenia îl ajută să primească adevărul descoperit de Hristos şi, acceptându-l, el dobândeşte har. Acest har devine o călăuză în inima noastră, îngăduindu-ne să ne vedem toată necurăţia şi spurcăciunea, dându-ne de asemenea şi curajul să mărturisim: „Doamne, sunt o lepădătură, sunt praf şi tină. Sunt vierme şi nu om (cf. Ps. 21, 6). Sunt cel mai mare păcătos“, pentru a împrumuta cuvinte din rugăciunile Proorocilor şi ale Apostolilor. Adevărata smerenie înseamnă a privi în faţă adevărul descoperit în Hristos şi a mărturisi toată necurăţia şi spurcăciunea pe care fără să ne dăm seama le purtăm ascunse în noi. Harul lui Dumnezeu face lumină în sufletul nostru întunecat şi în lumina Lui ne vedem propria lumină. Întru lumina Ta vom vedea lumină, cântăm în Doxologie (Ps. 35, 9). Numai atunci când Dumnezeu ne luminează cu harul Său izbutim să vedem adevărata lumină a propriei noastre existenţe.

(in: CU O SINGURA INIMA, IN TRUPUL LUI HRISTOS. Cand “darurile unuia devin comoara tuturor”… CHEILE CARE NE DESCHID USA ADANCULUI INIMII )

***

cele trei perioade ale vietii duhovnicesti - Iasi 2015

Parintele Zaharia Zaharou – raspunsuri duhovnicesti: CUM VOM PUTEA FACE FATA VREMURILOR APOCALIPTICE?

Cum sa facem sa nu cartim…?

Aducand multumita lui Dumnezeu in toate, precum spune Sfantul Apostol (cf. 1 Tes. 5, 18), pentru ca noi trebuie sa fim oameni care aduc multumita lui Dumnezeu. Iarasi ne intoarcem la ceea ce ne invata Liturghia. In mijlocul Liturghiei zicem: „Pe Tine Te binecuvantam, pe Tine Te laudam, Ţie iti multumim si ne rugam Tie”. De trei ori ii multumim Domnului si o singura data ii cerem ceva, pentru ca Dumnezeu a facut totul pentru noi in afara de invierea trupului, care se va savarsi mai tarziu. Asa ca trebuie sa ne deprindem sa multumim lui Dumnezeu in toate imprejurarile si pentru toate, chiar si in necazuri.

Iertati-ma, va voi spune inca un mic secret pe care banuiesc ca-l stiti deja. Daca ne facem un obicei din a aduce neincetat multumita lui Dumnezeu, El va deschide ochii sufletului nostru incat sa vedem din ce in ce mai limpede binefacerile Lui fata de noi si fata de semenii nostri. Pentru ca duhul recunostintei este un duh smerit. Sfantul Apostol Pavel spune ca noi nu am primit duhul lumii acesteia, duhul mandriei, al patimilor acestei lumi, ci am primit Duhul lui Dumnezeu prin care cunoastem cele daruite noua de El (cf. 1 Cor. 2, 12). Asa incat cu cat aducem mai multa multumita, cu atat se statorniceste in noi un duh smerit. Nu avem nimic pe care sa nu-l fi primit (cf. 1 Cor. 4, 7) si intreaga noastra fiinta este un imprumut de la Dumnezeu. Asa incat cu cat dam mai multa multumita, cu atat vom primi mai imbelsugat un duh smerit si vom atrage asupra noastra harul lui Dumnezeu care ne ajuta sa-I multumim si mai mult, sa-I multumim chiar si pentru fiecare rasuflare pe care ne-o ingaduie. Şi in aceasta dinamica a multumirii vine momentul in care ne incearca o mare mahnire pentru ca nu suntem in stare sa-I aducem lui Dumnezeu multumita pe care I-o datoram si pe care o merita. Acesta este inceputul pocaintei care se naste din recunostinta si acest fel de pocainta nu are sfarsit pe pamant.

Pentru Duminica vindecarii celor zece leprosi, va mai recomandam:

***

Legaturi:

SLAVA LUI DUMNEZEU!

“CÂNTAŢI DOMNULUI CÂNTARE NOUĂ…” – Arhim. Zaharia Zaharou ne descoperă “cum tânjeşte Dumnezeu ca noi să ne smerim pentru a ne putea dărui încă şi mai mult har”. RECUNOŞTINŢA FAŢĂ DE DUMNEZEU – IZVOR NESECAT DE INSUFLARE. “Ispita noutăţii” vs. dinamica nesfarsita a vietii harului

Parintele Zaharia de la Essex – Cuvant de invatatura catre preoti, Durau, sept. 2011 (VIDEO): “Sa aducem multumire lui Dumnezeu continuu si pentru toate!”

MAICA DOMNULUI NE INVATA SA PAZIM IN TACERE COMOARA TAINICA A INIMII. Conferinta de la Alba Iulia a Arhim. Zaharia (AUDIO): “PRIN POSTUL MARE, SPRE ADANCUL INIMII”. Puterea duhovniceasca a starii de continua recunostinta

CUM SA NE CONVERTIM TRAIRILE PSIHOLOGICE IN SIMTIRI DUHOVNICESTI?

“DRAGOSTEA CEA DINTÂI” – prima întâlnire a sufletului cu Domnul Său, prin cercetarea tainică a harului. CUM SE ARATĂ ÎN VIAȚA NOASTRĂ DUMNEZEUL CEL VIU: “Cu adevărat, uimitoare sunt căile lui Dumnezeu cu omul şi chipul în care îl atrage la Sine! DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU ESTE ADEVARATĂ NEBUNIE…”

“Nu facem noi la fel când ieşim de la spovedanie?…”– IEȘIREA DIN POCĂINȚĂ = IEȘIREA DIN INIMA LUI DUMNEZEU și ÎNTOARCEREA ÎN EGOISM ȘI VICLENIE. Predica Părintelui Hrisostom de la Putna la Pilda datornicului nemilostiv (VIDEO și TEXT)

PESCUIREA MINUNATA. Predici si talcuiri: “Cei care au OCHI DUHOVNICEŞTI sau ochii inimii suficient de treji, VĂD INTERVENŢIA LUI DUMNEZEU în mai tot ce li se întâmplă”

OCHII LUI DUMNEZEU. Motivele pentru care nu ne sunt ascultate intotdeauna rugaciunile si pentru care AVEM NEVOIE de dureri si necazuri ca sa (re)descoperim adevarul vietii noastre. DRAGOSTEA RANITA A LUI HRISTOS PE CARE O IGNORAM SI CARE CAUTA SA SE ODIHNEASCA INTRU NOI

INMULTIREA MILEI LUCRATOARE sau CUM AJUTA DUMNEZEU OMUL PRIN OM. De ce uitam binefacerile Domnului, cartind si tinand minte numai raul?

Predica audio la DUMINICA BOGATULUI NEMILOSTIV a Arhim. Hrisostom Radasanu: PRETENTII SI SIMPLITATE

Cuviosul Paisie Aghioritul despre VIATA DUHOVNICEASCA IN FAMILIE

Cuviosul Paisie despre purtarea de grija a lui Dumnezeu fata de om: “CAUTATI MAI INTAI IMPARATIA LUI DUMNEZEU!”

PROOROCUL OSEA sau cântul milei si al suferintei mistuitoare ale lui Dumnezeu pentru om


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Cuviosul Paisie Aghioritul, Filme crestine, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Hrisostom de la Putna, VIDEO, Vindecarea celor zece leprosi

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

8 Commentarii la “TAINA MULȚUMIRII

  1. “Rostind cuvant de multumire catre Dumnezeu, iti lucrezi mantuirea.” (Sfantul Antonie cel Mare – Filocalia vol. I)

  2. “Dar, unde să te duci ca să nu mai păcătuiești? Cel care va pune acestă întrebare lui IISUS, în rugăciunea sa lăuntrică, va descoperi că a primit răspuns, încă de acum două mii de ani: în Împărăția lui Dumnezeu.”

    http://dragosteaincarecred.blogspot.ro/2018/01/evanghelia-darului-recunostintei.html

  3. Nici nu stiti cat bine ati facut sufletului meu cu aceasta postare. Trec prin niste probleme foarte serioase si uneori ajung in pragul disperarii.
    Dumnezeu sa va binecuvanteze!

  4. Tocmai pe când voiam să vă mulţumesc pentru postarea acestor cuvinte adevărate,TREZVITOARE și ziditoare,am apăsat “trimite”, așa încât link-ul de mai sus a plecat singur… Vă mulţumim din toată inima pentru această hrană ziditoare de suflet și-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să vă răsplătească jertfa și dragostea,dăruindu-vă în continuare sănătate sufletească şi trupească,pace,liniște, bucurie și putere de muncă,curajul mărturisirii drepteicredinţe și toate cele de folos pe calea mântuirii !!! Amin și Doamne ajută tuturor !!!

  5. @ Romil:

    Multumim si noi! Doamne, ajuta-ne!

    PS: Linkul e nefunctional.

  6. Pingback: “Dă-mi partea de avere ce MI SE CUVINE!” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate