SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL, nor calauzitor in intunericul generalizat al apostaziei prin tacere

21-01-2008 Sublinieri

Eu nu doresc ca ereticii sã patimeascã, nici nu mã bucur de rãul lor – fereascã Dumnezeu! – ci mai degrabã mã bucur si împreunã mã veselesc de întoarcerea lor; cãci ce e mai plãcut celor credinciosi, decât sã vadã adunati împreunã pe copiii cei risipiti ai lui Dumnezeu? Nu scriu nici îndemnându-vã sã puneti asprimea înaintea iubirii de oameni – nu as putea sã fiu atât de sãlbatic – ci rugându-vã sã faceti si sã lucrati cele bune pentru toti oamenii cu luare aminte si cu cercare multã si fãcându-vã tuturor toate, dupã cum are nevoie fiecare din voi. Numai un lucru îl voiesc de la voi: vã rog sã fiti aspri si neîndurati fatã de orice ar putea sã ajute la dãinuirea credintei lor nebunesti, cãci socotesc urã fatã de oameni si despãrtire de Dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rãtãcirii eretice spre mai mare pierzanie a celor ce se tin de aceastã rãtãcire. (Sfantul Maxim Marturisitorul (epistola 12: PG91, 465C) )

sf-maxim-marturisitorul.jpg

Descoperim comori ale credinţei adevărate la timp potrivit. Ne este cunoscută, deja, viaţa Sfântului Maxim Mărturisitorul şi pilda sa atât de actuală dar, în acelaşi timp, atât de contrariantă şi de incomodă pentru duhul vremurilor noastre.

Prezentăm mai jos, în amănunţime, actele proceselor, interogatoriilor şi batjocoririlor la care a fost supus Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ar fi bine daca am putea să ne luăm un răgaz şi să citim acest text mai lung chiar până la ultima literă, cu tot cu note de subsol. Pentru că poate să fie extrem de important pentru mîntuirea noastră!

Sfântul Maxim Mărturisitorul a înfruntat prigoana imperiului şi a bisericii oficiale. Practic, toţi erau împotriva lui şi a puţinilor săi ucenici. Tot imperiul şi biserica se lepădaseră de Hristos. Acest bătrân duhovnicesc, deja trecut de şaptezeci de ani, cel mai luminat dascăl al Bisericii de atunci a fost luat la pumni, palme, înjurături şi acoperit, la propriu!, cu scuipat pe tot trupul şi pe toate veşmintele sale de către oamenii împăratului în faţa episcopului. “În numele lui Dumnezeu”, el a fost prigonit, bătut şi batjocorit. “În numele lui Dumnezeu”, a fost judecat, „anatemizat”, condamnat la tăierea limbii şi a mîinii drepte! Cel pe care noi astazi il pretuim ca pe unul din cei mai mari Filocalici, autor al unor scrieri teologice de o inaltime greu de ajuns si adesea greu de inteles pentru un crestin obisnuit a fost tratat ca un gunoi… si mult mai rau decat atat, a fost torturat cu bestialitate de catre reprezentantii de atunci ai institutiei ecleziale!

Acum devin foarte limpezi cuvintele Sfântului Nectarie de la Optina, care afirma că în vremurile de pe urmă Biserica o să fie sub chipul unui episcop, unui preot şi unui mirean, ca păstrători ai credinţei drepte. Chiar dacă nu trebuie luate literal, ele trebuie înţelese în sensul unui numar foarte mic de ortodocsi care vor refuza apostazia pana la capat. Vedem din viaţa Sfântului şi aceste acte că rămăsese, practic, în acel moment, în răsărit, singurul mărturisitor al adevăratei credinţe.

Să luăm aminte şi la necesitatea mărturisirii explicite, asa cum este argumentata de insusi Sfântul Maxim, redând un mic fragment din timpul prigonirilor la care a fost expus:

ROILOS: Crede în inima ta cum vrei, nimeni nu te împiedică.

MAXIM: Dar Dumnezeu n-a limitat la inimă întreaga mântuire, atunci când a spus: „Cel care Mă va mărturisi înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui Meu cel din ceruri” (Mt, X, 32). Iar dumnezeiescul Apostol învaţă spunând: „Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rm, X, 10).

Ce frumos ar fi să citească acest text şi cei care îl folosesc pe Sfântul Maxim (si nu numai pe el) pentru a îşi elabora complicatele şi lipsitele de viaţă raţionamente ale filosofiei iubirismului, moda fatarnica a zilelor noastre! Pentru că exisă nu puţini care cred că pricep ceva din scrierile filocalice ale Sfântului, foarte contemplative, foarte inalte, dacă ei le receptează intelectual. Însă priceperea intelectuală este nimic dacă ea nu este luminată de trăirea prin duh, adică prin experierea acelor principii expuse. Filocalia Sfântului este contemplativă în sensul în care autorul ei trăia şi experia cele descrise acolo, la un nivel de neimaginat pentru cititorii de astăzi. În lipsa experierii, scrierile Sfântului Maxim sunt transformate în filosofie abstractă, lipsită de viaţă, de duh. Cei care citesc astfel scrierile sale contribuie la formarea unei păreri de sine nocive care afirmă că deţin iubirea şi că o şi înfăptuiesc.

O “iubire” găunoasă, estetică, siropoasa, sentimentalista si inchipuita ce se exercită asupra unor “abstractiuni”, nu asupra unor oameni concreti – “iubim”, de pilda, homosexualii, dar nu pentru că trăim cu ei, ci aşa, de la distanţă, estetic, “iubim” pe eretici, “iubim” pe hulitori, în general, ne place sa-i “iubim” mai exaltat tocmai pe cei de care Scriptura zice să ne ferim si de ale caror păacate să ne delimităm. Ii “intelegem” si ii “iubim” nu pentru că simţim cu adevarat ceva pentru celălalt, ci pentru că ne place să ne considerăm, la rândul nostru, marginalizaţi şi neînţeleşi, eroi romantici ai unor drame care mângâie egoismul nostru pitit sub masca smereniei. De fapt este vorba o forma mascata a iubirii de noi insine, asa cum magistral arata Oana Iftime.

Cât de străină este această “dragoste” de sine de dragostea reală a Sfântului Maxim, acuzat că urăşte, acuzat de încăpăţânare şi călcat în picioare de cei care ziceau “pace, pace”! Si astazi, “atot-iubitorii” si “atot-tolerantii” fata de eretici, sodomiti, pagani, etc. ii zdrobesc, ii ponegresc, ii persecuta si ii urasc de moarte pe fratii lor care indraznesc sa se opuna ideilor gresite si planurilor ticluite de ei. Asta le si da in vileag falsitatea si caracterul inselator al vorbelor mari si frumoase despre iubire (pentru cine are ochi sa vada, dar…).

Dar duhul scrierilor filocalice ale Sfântului Maxim nu poate fi înţeles decât prin înţelegerea martiriului său, a dragostei nefăţarnice, reale, dusă până la moarte, a Sfântului faţă de Mântuitor şi faţă de noi, Biserica Sa.

În continuare, redăm textul, care este însoţit de note de subsol foarte bine redactate şi documentate, care nu ne aparţin.

st-maximus-the-confessor

ACTELE PROCESULUI SFÂNTULUI MAXIM MĂRTURISITORUL ŞI A UCENICILOR LUI

Audierea de la palat (655)

“Relatare a acţiunii juridice ce a avut loc între domnul avvă Maxim şi cei dimpreună cu el şi arhonţii (din Senat) în Consiliul Secret:

1. În ziua în care domnul avvă Maxim şi cei dimpreună cu el au fost aduşi pe mare în acest oraş imperial (Constantinopol), pe la apusul soarelui, venind doi „mandatores” (trimişi) împreună cu zece „execubitores” (soldaţi din garda imperială) i-au ridicat din navă dezbrăcaţi şi desculţi şi, despărţindu-i unii de alţii, i-au ţinut în arest în diferite „excubita” (unităţi de gardă). Şi după câteva zile i-au adus la palat şi-l introduc pe bătrânul în locul unde era adunat Senatul şi o mare mulţime, îl pun să stea în picioare în mijlocul arhonţilor aşezaţi jos, iar sakellarul (trezorier al casei imperiale, sakellarul era în Bizanţ echivalentul unui ministru al finanţelor, al administraţiei publice şi al controlului funcţionării instituţiilor imperiale. În procesele de înaltă trădare intentate papei Martin, lui Maxim şi însoţitorilor săi, el joacă şi rolul de prim-procuror imperial. Potrivit „Memorialului lui Teodor Spudeul” care, pentru a-i sublinia cruzimea, îi dă porecla de „Bukoleon” – Taurleu – el se numea probabil Leon) îi spune cu multă mânie şi furie:

– Creştin eşti tu?

Iar el a zis:

– Cu harul lui Hristos Dumnezeul a toate sunt creştin.

Iar acela a zis:

– Nu-i adevărat.

Răspuns-a robul lui Dumnezeu:

Tu zici că nu sunt. Dar Dumnezeu ştie că sunt şi rămân creştin.

Atunci acela i-a zis:

Dacă eşti creştin, cum îl urăşti pe împăratul (Constans II, 641-668)?

Răspunzând, robul lui Dumnezeu a spus:

De unde se vede aşa de evident aceasta? Pentru că ura, ca şi iubirea (agape) de altfel, e o dispoziţie ascunsă a sufletului.

Iar acela a zis:

– Din câte le-ai făcut te-ai arătat limpede tuturor că urăşti pe împăratul şi statul lui, fiindcă tu singur ai predat sarakinilor (arabilor) Egiptul, Alexandria, Pentapole, Tripolis şi Africa.

El însă a spus:

– Şi care e dovada acestor lucruri?

Atunci l-au adus pe Ioan, fost sakellar al lui Petru, fostul strateg al Numidiei Africii, care a zis:

– Acum 22 de ani (în 633), bunicul (Heraclie) împăratului de acum, a poruncit răposatului Petru să ia armată şi să plece în Egipt împotriva sarakinilor. Şi el ţi-a scris, grăind cu tine ca şi cu un rob al lui Dumnezeu şi încrezându-se în tine ca într-un bărbat sfânt, (întrebându-te) dacă-l sfătuieşti să plece. Iar tu i-ai scris răspunzându-i şi zicându-i să nu facă nimic asemănător, pentru că lui Dumnezeu nu-i place să se dea ajutor statului romanilor pe vremea împărăţiei lui Heraclie şi a neamului său.

Atunci robul lui Dumnezeu i-a zis:

– Dacă spui adevărul, negreşit că ai şi scrisoarea lui Petru către mine şi a mea către el.[1] Să fie aduse aici şi mă voi supune pedepselor prevăzute în lege.

Acela a zis:

– Eu n-am nici o scrisoare, nici nu ştiu dacă ţi-a scris cumva. Dar toţi cei din tabără vorbeau în acel timp aceste lucruri.

Atunci robul lui Dumnezeu a zis:

– Dacă întreaga tabără grăia aceste lucruri, cum de numai tu singur mă calomniezi pe mine? M-ai văzut tu vreodată pe mine sau eu pe tine?

Iar acela a zis:

– Niciodată.

Atunci, întorcându-se către Senat, robul lui Dumnezeu a spus:

– Judecaţi dacă este drept a aduce astfel de acuzatori sau martori, „căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura” (Mt. VII, 20), zice Dumnezeul a toate.

2. După aceasta l-au adus pe Serghie Magudan, care a zis:

– Acum 9 ani (în 646) răposatul avvă Toma venind de la Roma mi-a spus: papa Teodor (642 – 649) m-a trimis la patriciul Grigorie rebelul[2] să-i spun să nu se teamă de nimeni, fiindcă robul lui Dumnezeu avva Maxim a văzut un vis cum că în ceruri, la răsărit şi la apus, erau popoare de îngeri şi cei de la răsărit strigau: „Constantine Auguste, tu vincas (Auguste Constantine, tu să învingi!)” iar cele de la apus strigau: „Grigorie Auguste, tu vincas (Auguste Grigorie, tu să învingi!)” şi glasul celor de la apus întrecea în tărie glasul celor de la răsărit.

Atunci sakellarul a strigat:

– Dumnezeu te-a trimis să fi ars în oraşul acesta (Constantinopol).

A zis atunci robul lui Dumnezeu:

– Mulţumesc lui Dumnezeu Care printr-o pedeapsă fără voie mă curăţeşte de relele făcute cu voia. Însă „vai lumii din pricina smintelilor ei! Căci este necesar să vină smintelile, dar vai celui prin care vine sminteala!” (Mt. XVIII, 7). Într-adevăr nu trebuia să fie grăite unele ca acestea în prezenţa unor creştini, nici să rămână nepedepsiţi cei care au plăsmuit unele ca acestea spre a plăcea unor oameni care azi sunt, iar mâine nu mai sunt. Acesta trebuia să spună aceste lucruri încă pe când trăia Grigorie şi atunci trebuia să-şi facă cunoscut împăratului devotamentul lui faţă de el. Drept ar fi însă, şi v-ar ajuta şi pe voi, ca defăimătorul meu dinaintea acestuia să fie silit să meargă şi să-l aducă aici pe patriciul Petru, acesta să aducă pe avva Toma, iar acela pe răposatul papă Teodor; şi atunci în prezenţa tuturor aş zice patriciului Petru: „Spune, domnule patriciu, mi-ai scris mie sau eu ţie cândva despre cele de care a vorbit aici sakellarul tău?” Iar dacă ar răspunde afirmativ, mă voi supune pedepsei. Asemenea şi răposatului papă i-aş zice: „Spune, stăpâne, ţi-am povestit eu vreodată vreun vis?” Şi chiar dacă acela m-ar acuza de aceasta, vina ar fi a aceluia şi nu a mea, care l-aş fi văzut; fiindcă visul este un lucru involuntar, iar legea pedepseşte numai actele voluntare, în cazul în care acestea sunt contrare ei.

I-a zis atunci Troilos:

Îţi baţi joc, avvo? Nu ştii unde te afli?

– Nu-mi bat joc, a zis el, ci deplâng faptul că am fost ţinut în viaţă până acum ca să fac experienţa unor asemenea plăsmuiri.

A zis atunci patriciul Epifanie:

– Ştie Dumnezeu, bine face că-şi bate joc de acestea, dacă nu sunt adevărate. După care, sakellarul i-a spus iarăşi cu mânie:

Simplu spus: toţi mint, numai tu singur spui adevărul?

Răspunzând şi amestecând cu lacrimi cuvântul său, robul lui Dumnezeu a zis:

– Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, aveţi putere de viaţă şi de moarte. Însă dacă aceştia grăiesc adevărul, atunci şi satana este prin fire Dumnezeu. Dar dacă nu este, cum nici nu este de altfel, nici aceştia nu spun adevărul. Să nu mă învrednicesc a vedea împreună cu creştinii arătarea Dumnezeului Celui mai presus de fiinţă, a Făcătorului, Ziditorului şi Creatorului, a Proniatorului, Judecătorului şi Mântuitorului a toate, dacă i-aş fi povestit vreodată un asemenea vis sau aş fi auzit pe un altul povestindu-l, fără numai în ceasul acesta pe domnul Serghie, devotatul împărăţiei.

3. Apoi au produs pe un al treilea calomniator: pe Teodor, fiul lui Ioan, fost „candidatos”, numit şi Chila, ginerele de acum al domnului Platon patriciul (fost exarh al Ravennei, între anii 645-649, consultant pentru Italia al împăratului Constans II, Platon apare şi în procesul papei Martin), care a zis:

– Având noi la Roma o discuţie despre împărat, a lungit cuvântul făcând glume şi ironii.

Robul lui Dumnezeu însă i-a zis:

– N-am discutat cu tine decât numai o singură dată, împreună cu preacuviosul prezbiter, domnul Teoharist, fratele exarhului, şi aceasta din cauza primikirului (primul notar şi şeful cancelariei) care m-a îndemnat la aceasta printr-o scrisoare. Iar dacă voi fi găsit mincinos, îmi asum toate consecinţele.

4. După aceasta, aduc pe un al patrulea (calomniator), pe Grigorie, fiul lui Fotin, care a zis:

– M-am dus odată în chilia avvei Maxim la Roma şi, zicând eu că împăratul e şi preot, a zis avva Anastasie, ucenicul lui, că „nu merită să fie socotit preot”.

Şi îndată robul lui Dumnezeu îi zice:

– Teme-te de Dumnezeu, domnule Grigorie, căci în discuţia aceasta confratele meu Anastasie n-a spus absolut nimic despre aceste lucruri.

Şi, aruncându-se la pământ, a grăit Senatului astfel:

– Îngăduiţi robului vostru şi vă voi spune toate aşa cum s-au grăit şi să mă contrazică dacă voi minţi. Venind la Roma, domnul meu Grigorie a socotit că merită să vină în chilia robului vostru. Văzându-l, m-am aruncat, cum îmi este obiceiul, la pământ şi m-am închinat lui, l-am sărutat şi, după ce s-a aşezat, i-am zis: „Care e cauza afectuoasei veniri a stăpânului meu?” Iar el a zis: „Bunul şi de Dumnezeu întăritul nostru stăpân (împăratul), preocupându-se de pacea sfintelor lui Dumnezeu Biserici, a făcut o poruncă către de Dumnezeu cinstitul papă, împreună cu o danie către biserica Sfântului Petru, îndemnându-l să se unească cu întâi-stătătorul bisericii Constantinopolelui, mesaj şi danie pe care bine-credincioasa sa maiestate imperială a socotit vrednic să le trimită prin intermediul smereniei mele”.

Şi eu am zis: „Slavă lui Dumnezeu care te-a făcut vrednic de o asemenea slujire. Dar în ce mod a poruncit de Dumnezeu încoronata sa seninătate să se facă venirea?”

Iar tu ai zis: „Precum ştii, pe baza Typos-ului”[3].

Atunci am spus: „Este cu neputinţă, pe cât socot, să se facă acest lucru, pentru că romanii nu vor suferi ca glăsuirile purtătoare de lumină ale Părinţilor să fie suprimate dimpreună cu rostirile necurate ale ereticilor, nici ca lumina să dispară împreună cu întunericul.[4] Pentru că obiectul închinării noastre nu va mai fi nimic dacă se va face vreo suprimare a cuvintelor învăţate de Dumnezeu“.

Atunci ai zis: Typos-ul nu face o suprimare a rostirilor sfinte, ci doar o tăcere, ca să ajungem la pace prin «iconomie».

Şi eu am spus: Pentru dumnezeiasca Scriptură tăcerea este şi o suprimare, fiindcă Dumnezeu Însuşi a zis prin David: «Nu sunt graiuri nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă» (Ps. XVIII, 3). Deci, potrivit Scripturii, dacă nu se grăiesc şi nu se aud, atunci cuvintele despre Dumnezeu nici nu există în genere”.

Şi atunci ai zis: „Nu mă băga în hăţişuri de pădure. Mie îmi este de ajuns Sfântul Simbol (al credinţei niceo-constantinopolitane)”.

„Şi cum poţi să te mulţumeşti cu Sfântul Simbol – am zis – dacă primeşti Typos-ul?”.

„Dar ce lucru vătămător este – ai zis – în a primi Typos-ul şi a rosti şi Simbolul?”.

Iar eu am zis: „Pentru că Typos-ul suprimă în chip vădit Simbolul”. Şi tu ai zis: „Pentru Dumnezeu, dar cum?”.

„Rosteşte-mi Simbolul – am spus – şi vei cunoaşte cum este suprimat el de către Typos.

Şi ai început să zici: „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”. „Opreşte-te puţin – am zis – şi află cum anume este tăgăduită credinţa de la Niceea. Căci dacă e lipsit de o voire şi o lucrare naturală, în cazul în care El a făcut cerul şi pământul voind liber aceasta şi nefiind constrâns de vreo necesitate exterioară, dacă David în Duhul grăieşte adevărul atunci când spune: «Domnul în cer şi pe pământ toate câte a voit a făcut, în mări şi în toate adâncurile» (Ps. CXXXIV, 6), atunci Dumnezeu n-ar putea fi Făcător. Iar dacă, de dragul «iconomiei», împreună cu credinţa cea rea este suprimată şi credinţa mântuitoare, atunci o astfel de formă de pretinsă «iconomie» este de fapt o separare totală desăvârşită de Dumnezeu şi nu o unire. Fiindcă mâine iudeii cei cu nume rău vor zice şi ei: «Să facem şi noi pace şi unire între noi prin «iconomie», să suprimăm noi circumcizia şi voi Botezul şi nu ne vom mai război unii cu alţii!».

Acest lucru l-au propus în scris oarecând marelui Constantin şi arienii zicând: «Să suprimăm şi pe homoousios (de o fiinţă) şi pe heteroousios (de altă fiinţă) şi să se unească Bisericile!»[5]

Dar de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi n-au primit aceasta, ci mai degrabă au preferat să fie prigoniţi şi să moară decât să treacă sub tăcere expresia care înfăţişează Dumnezeirea cea una şi mai presus de fiinţă a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh.

Iar acestea s-au întâmplat deoarece Marele Constantin s-a aflat sub influenţa celor ce propuneau astfel de lucruri, precum se istoriseşte de mulţi care au scris cu iubire de osteneală cele petrecute pe atunci. Dar nici un împărat nu a reuşit să-i convingă pe de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi să se împace prin expresii intermediare (de compromis) cu ereticii de pe vremea lor[6], ci ei s-au folosit de expresii clare, proprii şi corespunzătoare dogmei aflate în cercetare, spunând deschis că preoţilor (episcopilor) le revine cercetarea şi definirea dogmelor mântuitoare ale Bisericii universale“.

Şi atunci tu ai zis: „Ce deci? Nu este orice împărat creştin şi preot?”

Iar eu am zis: „Nu este, fiindcă nu stă în preajma jertfelnicului, iar după sfinţirea Pâinii nu el o înalţă zicând: «Sfintele Sfinţilor!», nici nu botează, nici nu săvârşeşte mirungerea, nici nu hirotoneşte ori face episcopi, preoţi sau diaconi; nici nu sfinţeşte biserici, nici nu poartă simbolurile preoţiei: omoforul şi Evanghelia, cum le poartă pe cele ale împărăţiei: coroana şi purpura”. „Atunci cum spune Scriptura – ai zis – că Melchisedec este şi Împărat şi Preot (Fc. XIV, 18; Evr. VII, 1)?”

Iar eu am zis: „Melchisedec a fost o prefigurare unică a Unului Dumnezeu a toate Care, fiind prin fire Împărat, S-a făcut după fire Arhiereu pentru mântuirea noastră. Iar dacă spui că şi altcineva este împărat şi preot «după rânduiala lui Melchisedec (Ps. CIX, 4; Evr. VII, 17; V, 10)» atunci îndrăzneşte de spune despre el şi celelalte şi zi că este «fără tată, fără mamă, fără neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii (Evr. VII, 3)». Observă deci răul care ia naştere de aici, pentru că atunci unul ca acesta va fi găsit că este un alt «dumnezeu înomenit» şi lucrând după rânduiala lui Melchisedec şi nu după rânduiala lui Aaron mântuirea noastră. Dar ce să mai lungim atât vorba? La sfânta Anafora (euharistică rostită) deasupra Sfintei Mese, împăratul este pomenit după arhierei, diaconi şi tot cinul preoţesc, împreună cu laicii, fiindcă zice diaconul: «Încă şi pe laicii cei adormiţi în credinţă: Constantin, Constans şi ceilalţi» şi aşa şi pe împăraţii în viaţă îi pomeneşte după toţi cei sfinţiţi cu harul preoţiei.[7]”

5. Zicând el acestea, Mina (monah şi cleric, Mina intervine în procesul politic al Sfântului Maxim în calitate de consilier teologic al Senatului) a strigat:

– Spunând tu aceste lucruri, ai făcut schismă în Biserică.

Atunci el i-a spus:

Dacă cel ce grăieşte cuvintele Sfintelor Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi face «schismă» în Biserică, atunci ce se va arăta făcând Bisericii cel ce se arată suprimând dogmele sfinţilor, dat fiind că fără de ele nu este cu putinţă însuşi faptul de a exista o Biserică?[8]

Întorcându-se, sakellarul a spus cu strigăt oamenilor exarhului:

– Spuneţi exarhului: mai trebuie oare să laşi în viaţă un astfel de om acolo unde stăpâneşti?

Şi scoţându-l afară, îl introduc pe (Anastasie) ucenicul lui şi-i cer să vorbească împotriva povăţuitorului său cum că i-ar fi făcut necazuri lui Pyrrhus. Iar el le-a răspuns cu voce stinsă adevărul, cum că nimeni nu l-a cinstit pe Pyrrhus aşa cum l-a cinstit el. I s-a poruncit atunci să strige (cu voce tare). Şi întrucât n-a primit să se înstrăineze de vocea cucernică ce se cuvine monahilor, a poruncit să fie bătut de cei de faţă. Şi lovindu-l cu pumnii, l-au lăsat pe jumătate mort.

Şi pe când erau duşi ei în temniţă, îl ia în primire acum pe bătrânul (Maxim) Mina, zicându-i în prezenţa arhonţilor:

– Dumnezeu te-a azvârlit şi adus aici ca să primeşti şi tu câte ai făcut altora ducându-i în rătăcire (amăgindu-i) pe toţi spre dogmele lui Origen.

Iar robul lui Dumnezeu i-a spus în prezenţa tuturor:

– Anatema asupra lui Origen şi a dogmelor lui şi a oricui gândeşte ca el!

Atunci patriciul Epifanie a zis:

– S-a desfăcut şi destrămat, domnule avvă Mina, reproşul adus de tine împotriva lui, căci chiar dacă era origenist, după ce l-a anatemizat, s-a eliberat pe sine de un asemenea reproş. Eu, cel puţin, nu mai accept să se spună aşa ceva despre el.

Şi fiecare dintre ei a fost dus în locul unde era ţinut sub pază.

6. În aceeaşi zi, pe la aprinsul sfeşnicelor, Troilos patriciul şi Serghie Eukratas, cel peste masa împărătească, au venit la robul lui Dumnezeu bătrânul Maxim şi şezând i-au poruncit şi lui să şadă şi i-au zis:

– Spune-ne, domnule avvă, discuţia care a avut loc în Africa şi la Roma între tine şi Pyrrhus cu privire la dogme şi cum l-ai convins să anatemizeze dogma lui şi să fie de acord cu a ta?

Şi el le-a relatat în ordine toate câte le păstra memoria lui. Şi a mai zis aceasta:

– Eu n-am o dogmă proprie, ci pe cea comună a Bisericii universale. Fiindcă n-am lansat vreo expresie ca să fie numită dogma mea proprie.

Iar după relatare i-au spus:

– Nu eşti în comuniune cu scaunul Constantinopolului?

– Nu sunt în comuniune cu el, a zis el.

– Din ce cauză nu eşti în comuniune cu el? au zis ei.

Iar el a răspuns:

– Pentru că prin cele nouă Capitole (puncte) de unire întocmite la Alexandria (în iunie 633) şi prin Ekthesis-ul întocmit în acest oraş de Serghie (638) ca şi prin Typos-ul edictat în continuare aici în anul al 6-lea al indicţiei (în 647-648), acesta a respins cele patru Sfinte Sinoade Ecumenice; şi pentru că pe cele ce le-au dogmatizat prin Ekthesis le-au abrogat prin Typos depunându-se din treaptă (caterisindu-se) pe ei înşişi de tot atâtea ori. Prin urmare, cei osândiţi de ei înşişi şi de către cei din Roma şi caterisiţi, pe lângă aceasta şi de Sinodul care a avut loc aici în anul al 8-lea al indicţiei (Sinodul Lateran, în 649), ce fel de liturghie (μυσταγογιαν) vor mai săvârşi sau ce fel de Duh se va pogorî asupra celor săvârşite de unii ca aceştia?[9]

Atunci i-au spus:

– Aşadar, tu singur te vei mântui şi toţi ceilalţi vor pieri?

Iar el le-a zis:

– Cei trei tineri, care nu s-au închinat idolului la care s-au închinat toţi oamenii, n-au osândit pe nimeni (Dn III, 18), fiindcă nu se uitau la cele ale altora, ci cum să nu cadă ei înşişi din adevărata cinstire a lui Dumnezeu. Tot aşa şi Daniel, aruncat în groapa cu lei (Dn VI, 16), n-a osândit pe nimeni din cei care nu se rugau lui Dumnezeu, acceptând decretului lui Darius, ci s-a uitat la el însuşi şi cele ale lui preferând mai degrabă să moară decât să supere pe Dumnezeu şi să fie biciuit de conştiinţa proprie pentru călcarea legilor firii. Să nu-mi dea Dumnezeu nici mie să osândesc pe cineva sau să spun că numai eu mă voi mântui! Prefer însă mai degrabă să mor decât să am conştiinţa tulburată că am alunecat în vreun fel oarecare în ce priveşte credinţa.

7. Atunci i-au spus:

– Şi ce vei face dacă romanii se vor uni cu bizantinii? Căci iată că ieri au sosit apocrisiarii (emisarii) Romei şi mâine se vor împărtăşi cu patriarhul; şi va fi evident pentru toţi că tu i-ai întors de la credinţă pe romani; căci negreşit când ai fost luat pe sus tu de acolo, ei s-au unit cu cei de aici.[10]

El însă le-a zis:

– Chiar dacă cei care au venit se vor împărtăşi, nu vor aduce nici un prejudiciu scaunului Romei, pentru că n-au adus nici o scrisoare pentru patriarh; şi nu sunt deloc convins că romanii se vor uni cu cei de aici dacă ei nu vor mărturisi că Domnul şi Dumnezeul nostru vrea şi lucrează mântuirea noastră după fiecare din firile din care, în care şi care este El.

Şi ei i-au spus:

– Dar dacă romanii se împacă cu cei de aici, ce faci?

Şi el le-a zis:

Duhul Sfânt îi anatemizează prin Apostolul Pavel chiar şi pe îngerii care ar inova ceva pe lângă ceea ce s-a propovăduit[11] (Ga I, 18)

Şi ei au spus:

Este aşa de necesar să se vorbească de „voinţe” şi „lucrări” în Hristos?

Iar el a răspuns:

Este absolut necesar dacă vrem să fim drept-cinstitori ai lui Dumnezeu potrivit adevărului. Fiindcă nimic din cele ce sunt nu subzistă fără o lucrare (energie) naturală. Căci Sfinţii Părinţi spun limpede că nici o fire (natură) nici nu există, nici nu este cunoscută fără energia care o caracterizează în mod fiinţial. Iar dacă o fire nici nu este, nici nu e cunoscută fără energia care o caracterizează în mod fiinţial, cum este cu putinţă ca Hristos să existe şi să fie cunoscut ca Dumnezeu şi om adevărat prin fire fără energia Lui divină şi cea umană? Fiindcă, după Sfinţii Părinţi, leul care şi-a pierdut răgetul nu mai e leu şi câinele care şi-a pierdut lătratul nu mai e câine (SF. DIONISIE AREOPAGITUL, Despre numele divine). Şi orice alt lucru care şi-a pierdut ceva constitutiv lui în mod natural nu mai este ceea ce era.

Atunci ei au spus:

– Ştim într-adevăr că aşa stau lucrurile. Dar să nu-l întristezi pe împăratul care a făcut Typos-ul numai pentru pace, iar nu pentru suprimarea a ceva din cele înţelese în Hristos şi care pentru pace a poruncit „iconomia” tăcerii asupra expresiilor care creează diviziune.

Atunci aruncându-se la pământ, robul lui Dumnezeu a zis cu lacrimi:

– Bunul şi evlaviosul stăpân (împărat) nu se cade să se supere pe smerenia mea. Fiindcă nu pot să întristez pe Dumnezeu tăcând asupra celor ce El Însuşi a poruncit să fie grăite şi mărturisite. Dacă potrivit dumnezeiescului Apostol El Însuşi este Cel Ce „a aşezat în Biserică mai întâi apostoli, în al doilea rând profeţi, în al treilea rând, dascăli” (Ef IV, 11), atunci este evident că El este Cel Ce a greşit prin aceştia. Dar întreaga Sfântă Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, Sfinţii Dascăli şi Sfintele Sinoade ne învaţă că Dumnezeul întrupat vrea şi lucrează după divinitatea şi umanitatea Sa. Pentru că nu este lipsit de nimic din cele prin care este cunoscut ca Dumnezeu şi din cele prin care este recunoscut ca om, afară de păcat (Evr IV, 15). Iar dacă e desăvârşit după fiecare din acestea, ca Unul Ce nu este lipsit de nimic în fiecare din ele, atunci este limpede că acela care nu mărturiseşte că este Ceea Ce este împreună cu toate însuşirile naturale inerente Lui, după fiecare din cele în care şi care El este, falsifică cu totul taina Lui.

8. După o scurtă tăcere, plecându-se unii spre alţii, au zis:

– De unde poţi arăta că întâi-stătătorii scaunului Constantinopolului resping Sinoadele Ecumenice?

Iar el le-a zis:

– Faptul a fost arătat deja în parte din cele grăite de mine la Roma cu domnul Grigorie, secretarul; acum, dacă stăpânul doreşte să-i fie arătate mai pe larg, să poruncească să i se dea permisiune nevrednicului vostru rob şi atunci voi indica nişte cărţi, pentru că ale mele mi-au fost ridicate, şi voi face limpede acest lucru pentru toţi fără nici un fel de argumente sucite.

După care, grăind multe altele, au întors discuţia spre exerciţii şi teorii scripturistice, naturale şi tehnice, în care delectându-se au devenit mai veseli în dispoziţie şi au început a spune:

– Ştie Domnul că ne-am folosit şi de acum nu vă vom mai supăra.

9. Domnul Serghie însă i-a spus:

– De multe ori am venit în chilia ta de la Sfântul Sava (din Roma) şi am ascultat învăţătura ta; şi Hristos îţi va ajuta şi nu vei mai fi supărat. Într-un singur lucru însă îi întristezi pe toţi, pentru că pe mulţi îi faci să se separe de comuniunea cu Biserica de aici (din Constantinopol).

– Există cineva, a spus robul lui Dumnezeu, care spune că eu am zis: „Să nu stai în comuniune cu Biserica bizantinilor”?

Domnul Serghie a răspuns:

Însuşi faptul că tu nu eşti în comuniune este pentru toţi ca un glas mare să nu stea nici ei în comuniune.[12]

Atunci robul lui Dumnezeu a spus:

Nu există nimic mai silnic decât o conştiinţă care te acuză şi nimic mai îndrăzneţ decât o conştiinţă care te apără.

Auzind domnul Troilos că Typos-ul a fost anatemizat în tot apusul, i-a spus robului lui Dumnezeu:

– Bine este ca reputaţia evlaviosului nostru stăpân (împărat) să fie insultată?

Robul lui Dumnezeu a răspuns:

– Dumnezeu să-i ierte pe cei ce l-au silit pe stăpânul nostru să facă Typos-ul şi pe cei ce au îngăduit aceasta.

Atunci i-a zis:

– Cine sunt cei ce l-au silit şi cine cei care au îngăduit aceasta?

Iar el a răspuns:

Oamenii Bisericii l-au silit iar arhonţii Senatului au îngăduit. Şi iată că acum întinăciunea s-a extins de la cei responsabili asupra celui nevinovat şi curat de orice erezie. Dar sfătuiţi-l pe împărat să facă ceea ce a făcut bunicul lui de evlavioasă memorie (Heraclie). Pentru că acesta, simţind că unii din apus dădeau vina pe el, s-a eliberat pe sine de oprobriul Bisericii printr-o ordonanţă (κελευσις) (din 640-641) în care a scris: „Ekthesis-ul nu este al meu, fiindcă nu eu l-am dictat nici n-am poruncit să fie alcătuit, ci Serghie patriarhul l-a compus cu cinci ani înaintea întoarcerii mele din răsărit; el mi-a cerut, când am ajuns eu iarăşi în acest preafericit oraş, să-l propun (în 638) cu semnătură în numele meu, iar eu am acceptat cererea lui. Acum însă, cunoscând că unii se luptă între ei pentru el, fac cunoscut şi declar că nu-mi aparţine, nu este al meu.” Această ordonanţă a făcut-o către răposatul papă Ioan IV (640-642) care condamnase Ekthesis-ul în scrisoarea pe care o scrisese pe atunci lui Pyrrhus. (Cf. scrisoarea papei Ioan IV către împăratul Constantin III, păstrată în traducerea latină a lui Anastasie Bibliotecarul) Şi de atunci opinia generală este pretutindeni că Ekthesis-ul este al lui Serghie. Aceasta să o facă şi cel ce împărăţeşte acum în chip evlavios peste noi şi reputaţia sa va rămâne neîntinată de orice fel de reproş.

Atunci, clătinându-şi capetele, au tăcut, spunând numai acestea:

Toate acestea sunt cu anevoie de făcut şi fără ieşire.

Şi grăind acestea şi altele diverse, primind închinăciune şi închinându-ne la rândul lor, s-au retras veseli şi bine dispuşi.

10. În sâmbăta cealaltă i-au adus iarăşi la palat şi l-au introdus mai întâi pe ucenicul bătrânului, Anastasie Monahul, venind acolo şi cei doi patriarhi. (Petru al Constantinopolului, 654-668 şi Macedonie al Antiohiei, refugiat între 639-662 la Constantinopol) Şi au adus drept acuzatori ai bătrânului pe Constantin şi Mina, cerând ucenicului să consimtă în cele grăite împotriva lor. Dar ucenicul, Anastasie Monahul, a grăit Senatului cu toată îndrăzneala, fără teamă, astfel:

– Introduceţi pe Constantin în sala consiliului secret al palatului? Nu e nici preot, nici monah, ci un tribun muieratic şi de operetă. Era cunoscut africanilor şi romanilor ce fel de femeiuşti păscând a venit el acolo. Toţi ştiau vicleniile pe care le făcea ca să ascundă acest fapt; uneori zicea că sunt surorile lui alteori că le-a luat pentru că nu erau în comuniune cu scaunul Constantinopolului ca să nu fie întinate de comuniunea cu ereticii. Şi, iarăşi, dac-i lipseau desfătările şi găsea un ţinut unde nu era cunoscut, făcea acelaşi lucru de dragul câştigului ruşinos şi al plăcerii murdare. Este o mare ruşine pentru cei ce vor să trăiască demn chiar şi faptul de a discuta cu el.

După acestea, întrebat fiind dacă a anatemizat Typos-ul, a spus fără frică:

Nu numai că l-am anatemizat, dar am compus şi o cărticică (libel) împotriva lui.

– Ce deci? Nu recunoşti că ai făcut rău? i-au spus arhonţii.

Iar el a zis:

Să nu-mi dea Dumnezeu să spun că s-a făcut rău ceea ce am făcut bine şi după rânduiala bisericească.

Şi după ce a fost întrebat multe altele şi a răspuns după cum i-a dat lui Dumnezeu, a fost scos din secret.

11. Şi l-au introdus pe bătrânul Maxim, iar domnul Troilos i-a zis:

– Spune, avvo, vezi, spune adevărul şi se va îndura de tine stăpânul (împăratul). Fiindcă dacă trecem prin ancheta legală şi se va găsi adevărată chiar şi numai una din acuzaţiile aduse împotriva ta, legea te condamnă la moarte!

Iar el le-a zis:

Am spus-o deja şi o spun iarăşi că dacă şi numai una singură din cele spuse e adevărată, atunci şi satana este Dumnezeu. Dar dacă el nu este Dumnezeu ci apostat, atunci şi acuzaţiile aduse împotriva mea sunt mincinoase şi lipsite de temei. Dacă însă porunciţi să se facă ceva, faceţi-o. Cinstind pe Dumnezeu nu voi fi nedreptăţit.

Atunci Troilos i-a zis:

– N-ai anatemizat Typos-ul?

Şi el a răspuns:

Am spus de multe ori că l-am anatemizat.

Ai anatemizat Typos-ul? Pe împărat l-ai anatemizat.

Răspuns-a robul lui Dumnezeu:

– Eu pe împărat nu l-am anatemizat, ci o hârtie străină de credinţa ortodoxă a Bisericii.

– Unde a fost anatemizat? l-a întrebat.

– De către Sinodul de la Roma în biserica Mântuitorului (San Giovanni în Lateran) şi a Născătoarei de Dumnezeu (Santa Maria Maggiore).

Atunci eparhul (prefectul) i-a spus:

– Eşti în comuniune cu Biserica de aici, sau nu?

– Nu.

– De ce?

Pentru că a respins Sinoadele Ecumenice.

– Dacă a respins Sinoadele Ecumenice, cum se face că ele sunt menţionate în diptice (la Liturghie)?

Şi care e folosul unor nume dacă sunt respinse dogmele?

– Poţi să dovedeşti aceasta?

– Dacă mi se dă permisiunea şi porunciţi, pot să dovedesc foarte uşor aceasta.

Şi tăcând ei, sakellarul i-a spus:

– De ce pe romani îi iubeşti, iar pe greci îi urăşti?

Robul lui Dumnezeu a răspuns şi a zis:

– Poruncă avem să nu urâm pe nimeni. Pe romani îi iubesc ca pe unii de aceeaşi credinţă cu mine iar pe greci ca pe unii de aceeaşi limbă cu mine.

Sakellarul i-a spus iarăşi:

– Câţi ani zici că ai?

– Şaptezeci şi cinci.

– De câţi ani este cu tine ucenicul tău Anastasie?

– De treizeci şi şapte.

Atunci un cleric a strigat:

– Ţi-a dat şi ţie Domnul tot ceea ce ai făcut tu răposatului Pyrrhus. Acestuia nu i-a răspuns nimic.

12. În timp ce se grăiau acestea în sala consiliului secret nici unul dintre patriarhi n-a spus absolut nimic. Dar când s-a făcut vorbire despre Sinodul de la Roma, Demostene (scriptorul şi colaboratorul sakellarulului, care apare şi în procesul papei Martin I) a strigat:

– Sinodul acesta n-a fost ratificat pentru că cel ce l-a convocat (adică papa Martin I) a fost depus.

Atunci robul lui Dumnezeu a răspuns:

N-a fost depus, ci prigonit (persecutat). Ce act sinodal şi canonic s-a făcut privitor la cele făcute şi care să conţină în mod sigur depunerea lui? Dar chiar şi dacă ar fi fost depus în mod canonic, aceasta nu aduce nici un prejudiciu celor întărite în mod ortodox şi potrivit dumnezeieştilor canoane (în Sinod) şi cu care consună şi cele scrise de cel între sfinţi papă Teodor (642-649).

Auzind acestea, Troilos a spus:

– Nu ştii ce vorbeşti, avvo. Ce s-a făcut, s-a făcut.

Acestea sunt cele discutate şi spuse şi câte le-a reţinut memoria.

În acest punct procedurile iniţiate împotriva lor au luat sfârşit, iar ei l-au scos pe sfântul bătrân din Consiliul Secret ducându-l înapoi în arest.

13. În ziua următoare, care a fost o duminică, oamenii Bisericii au făcut sfat şi l-au convins pe împărat să-i condamne la acest exil aspru şi inuman, despărţindu-i pe unul de altul: pe sfântul bătrân la Bizya, castru din Tracia, iar pe ucenicii lui la Perberis, dincolo de care nu se mai întinde Imperiul Roman. Şi i-au trimis în acest exil nepregătiţi, dezbrăcaţi, fără hrană, lipsiţi de orice resurse necesare pentru trai, şi nu în apropiere de mare ca să nu poată primi vizita unor oameni milostivi. Şi aşa sunt ei acum acolo goi şi fără hrană, având doar nădejdea în Dumnezeu, îndemnându-i pe toţi creştinii şi strigând acestea:

Rugaţi pe Domnul ca Dumnezeu să facă mila Lui cu smerenia noastră şi să ne înveţe că aceia care navighează împreună cu El fac experienţa unei mări sălbatic dezlănţuite, când luntrea este aruncată încoace şi încolo de vânturi şi valuri fără a fi însă scufundată. Pentru că El îngăduie ca ei să sufere încercarea unei mari furtuni punând la încercare dispoziţia lor interioară faţă de El, ca ei să strige cu glas mare: «Doamne, scapă-ne, că pierim!»(Mt, VIII, 25), ca să înveţe să atribuie numai Lui toate cele ale mântuirii lor şi să nu se mai încreadă în ei înşişi, iar atunci vor afla linişte adâncă, vântul şi valurile potolindu-se. Fiindcă El îi trimite în mijlocul lupilor (Mt, X, 16) şi le porunceşte să intre pe poarta cea strâmtă şi să meargă pe calea cea îngustă (Mt, VII, 13-14), le pune înainte foame şi sete, goliciune, lanţuri şi închisori, izgoniri şi bice, cruce şi piroane, scuipări, palme şi pumni, ocări şi batjocuri, suferinţă, patimă şi morţi de multe feluri, al căror sfârşit însă e Învierea cea a tot strălucitoare care aduce cu sine pacea pentru toţi cei prigoniţi pentru El, bucuria pentru care au fost strâmtoraţi şi în necazuri pentru El, înălţarea la ceruri şi aducerea la tronul cel mai presus de fiinţă al Tatălui şi şederea «mai presus de toată începătoria, puterea şi domnia de sus, şi de tot numele ce poate fi numit în veacul de acum, cât şi în veacul ce va să vină» (Ef, I, 21); pe care fie să le dobândim toţi, cu rugăciunile şi mijlocirile Preaslăvitei, Preacinstitei şi Preamăritei prin fire şi cu adevărat Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria şi ale Sfinţilor Apostoli, Proroci şi Mucenici. Amin!”


Discuţiile de la Bizya şi Rhegium

(august – septembrie 656)

Tomos conţinând dogmele discutate între cel întru sfinţi Maxim şi Teodosie episcopul Cezareei Bithyniei şi arhonţii de la palat care erau împreună cu el.[13]

1. Am socotit necesar să vă fac cunoscute în mod limpede vouă tuturor celor ce stăruiţi în ortodoxie cele discutate despre preacurata noastră credinţă a creştinilor şi despre inovaţia introdusă în ea de cei potrivnici acesteia între avva Maxim şi Teodosie, episcopul Cezareei Bithyniei ca, putând să cunoaşteţi mai exact cele privitoare la acestea, să slăviţi mai mult pe Iubitorul de oameni Dumnezeul nostru Care dă cuvânt cu înţelegere întru deschiderea gurii lor (Ef, VI, 19) celor ce se tem de El, ca nu cumva vrăjmaşii adevărului care răspândesc cele contrare acestuia să tulbure inimile voastre.

2. Aşadar, în ziua a 24-a a lunii august, anul al 14-lea al indicţiei care a trecut (656), au venit la el în exilul în care era sub pază, adică în castrul Bizya, mai sus-menţionatul episcop Teodosie, trimis, cum spunea, în numele lui Petru, întâi-stătătorul Constantinopolului, ca şi consulii Pavel şi Teodosie, trimişi, cum spuneau, ca reprezentanţi ai împăratului. Şi intrând la numitul monah Maxim în locul unde era închis, au şezut şi i-au poruncit şi lui să şadă, împreună cu ei fiind, evident şi episcopul Bizyei.

3. Şi-i zice Teodosie episcopul:

– Cum îţi este, domnule avvă?

MAXIM: Cum a prehotărât Dumnezeu înaintea tuturor veacurilor desfăşurarea proniatoare a vieţii mele, aşa îmi este!

TEODOSIE: Ce deci? Dumnezeu a prehotărât înaintea tuturor veacurilor cele privitoare la fiecare din noi?

MAXIM: Dacă a precunoscut, negreşit a şi prehotărât (Rm, VIII, 29).

TEODOSIE: Ce înseamnă faptul că „a precunoscut” şi „a prehotărât”?

MAXIM: Preştiinţa este a gândurilor, cuvintelor şi faptelor care atârnă de noi, iar predestinaţia este a celor ce ni se întâmplă şi nu atârnă de noi.

TEODOSIE: Care sunt cele ce atârnă de noi şi care cele ce nu atârnă de noi?

MAXIM: Pe cât se pare, stăpânul meu care cunoaşte toate acestea discută cu robul său pentru a-l pune la încercare.

TEODOSIE: Pe adevărul lui Dumnezeu, te-am întrebat neştiind acestea şi vrând să aflu diferenţa dintre cele ce atârnă şi cele ce nu atârnă de noi şi cum unele sunt sub preştiinţa lui Dumnezeu, iar celelalte sub predestinaţia Lui.

MAXIM: Atârnă de noi toate cele voluntare, adică virtuţile şi viciile (relele). Nu atârnă însă de noi venirile peste noi ale modurilor pedepselor care ni se întâmplă sau ale celor contrare. Fiindcă nu atârnă de noi nici boala care ne pedepseşte, nici sănătatea care ne aduce bucurie, deşi cauzele care le produc sunt în noi. De pildă: o cauză a bolii este dezordinea vieţii, după cum o cauză a sănătăţii e o viaţă bine ordonată; o cauză a Împărăţiei cerurilor e paza poruncilor, după cum una a focului veşnic e călcarea acestora.[14]

TEODOSIE: Ce deci? De aceea te chinuieşti atunci în exilul acesta, pentru că ai făcut oarecare lucruri vrednice de acest chin?

MAXIM: Mă rog ca Dumnezeu să mărginească prin acest chin pedepsele celor ce au păcătuit prin călcarea preadreptelor Sale porunci.

TEODOSIE: Pentru mulţi chinul nu este oare din pricina unei puneri la încercare (dokime; Rm, V, 3-4)?

MAXIM: Punerea la încercare este proprie sfinţilor pentru ca prin chinul lor în viaţa oamenilor să se arate dispoziţiile lor interioare faţă de ce este bine prin fire şi împreună cu ele să se arate şi virtuţile lor ignorate de toţi, ca la Iov şi Iosif. Fiindcă unul a fost ispitit ca să se arate bărbăţia lui ascunsă, iar celălalt a fost încercat pentru arătarea înfrânării lui sfinţitoare. Şi oricare dintre sfinţii care au fost chinuiţi fără voie în veacul acesta, a fost chinuit printr-una sau alta din „iconomiile” de acest gen, pentru ca prin neputinţa îngăduită să vină asupra lui să calce în picioare balaurul cel trufaş şi apostat, adică pe diavolul (Lc, X, 19), căci în fiecare din sfinţi răbdarea este rodul încercării (Rm, V, 4; Iac, I, 3)[15]

4. TEODOSIE: Pe adevărul lui Dumnezeu, frumos ai vorbit şi recunosc folosul pe care l-am avut din cuvintele tale. Aş fi căutat să discut cu tine pururea despre astfel de lucruri, dar pentru că atât eu, cât şi iluştrii patricii am parcurs o distanţă atât de mare şi am venit la tine pentru un alt subiect, te invităm să primeşti cele ce-ţi vor fi propuse de noi şi să faci bucurie astfel la toată lumea.

MAXIM: Care sunt aceste propuneri, stăpâne, şi cine şi de unde sunt eu, ca pentru consimţământul meu la propunerile voastre să se facă bucurie la toată lumea?

TEODOSIE: Pe adevărul Domnului nostru Iisus Hristos, cele ce-ţi vom spune eu şi stăpânii mei, iluştrii patricii, le-am auzit din gura stăpânului nostru patriarhul şi a evlaviosului stăpân a toată lumea (împăratul).

MAXIM: Porunciţi, stăpânii mei, şi spuneţi ce voiţi şi ce aţi auzit?

TEODOSIE: Împăratul şi patriarhul vor să afle prin noi de la tine din ce cauză nu stai în comuniune cu scaunul Constantinopolului.

MAXIM: Aveţi pentru aceasta un mandat scris de la preaevlaviosul împărat sau de la patriarh?

TEODOSIE: Nu se cade, stăpâne, să nu ai încredere în noi. Fiindcă, deşi sunt umil, sunt totuşi episcop, iar stăpânii mei de aici fac parte din Senat, şi n-am venit să te ispitim, ferească Dumnezeu!

MAXIM: În orice chip veţi fi venit la robul vostru, eu vă voi spune fără nici o teamă cauza pentru care nu stau în comuniune cu scaunul Constantinopolului, chiar dacă altora le revine să mă întrebe din ce cauză, şi nu vouă, care cunoaşteţi negreşit mai bine decât mine cauza.

Cunoaşteţi inovaţiile făcute începând din anul al 6-lea al indicţiei care a trecut (din anul 647-648; aluzie la Ekthesis) şi începute la Alexandria prin cele Nouă capitole promulgate (în 633) de Cyrus, care nu ştiu cum de a ajuns întâi-stătător (patriarh) acolo, „capitole” care au fost întărite de scaunul Constantinopolului; cunoaşteţi şi celelalte schimbări, adaosuri şi micşorări făcute în sinod de cei care au fost mai înainte întâi-stătători (patriarhi) ai Bisericii Bizanţului: Serghie (610-638), Pyrrhus (638-641 şi 654), Pavel (641-653), inovaţii pe care le cunoaşte întreaga lume. Din această cauză nu stă robul vostru în comuniune cu Biserica Constantinopolului. Să fie ridicate prilejurile de poticneală aşezate de bărbaţii mai sus-numiţi, împreună cu cei ce le-au pus, cum a spus Dumnezeu: „Şi pietrele din drum aruncaţi-le” (Ir, L. 26) şi voi merge fără nici un îndemn de la oameni pe calea dreaptă a Evangheliei, netezită şi liberă de orice spini ai răutăţii eretice. Până însă ce întâi-stătătorii Constantinopolului se fălesc cu pietrele de poticneală puse şi cu cei ce le-au pus pe ele, nu există nici un argument sau mod care să mă convingă să stau în comuniune cu ei.

TEODOSIE: Dar ce lucru rău mărturisim ca să te separi de comuniunea noastră?

MAXIM: Pentru că spunând că există o singură lucrare (energie) a divinităţii şi umanităţii Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, confundaţi discursul despre Dumnezeu (θεολογια) cu discursul despre Întrupare (οικονομια). Căci dacă se cade să credem Sfinţilor Părinţi care spun că „cele ce au o singură energie au şi o singură fiinţă”, voi faceţi atunci din Sfânta Treime „pătrime”, dat fiind că atunci trupul Cuvântului devine conatural cu El şi iese din identitatea lui după natură cu noi şi cu cea care L-a născut. Şi iarăşi: suprimând lucrările şi decretând că există o singură voinţă a divinităţii şi umanităţii Lui, negaţi distribuirea celor bune ale Lui. Căci dacă nu ar avea nici o lucrare, potrivit celor ce au prescris şi ordonat această dogmă, este evident că nu s-ar putea milostivi de noi, chiar dacă ar voi, fiind lipsit de lucrarea celor bune, dat fiind că fără o lucrare naturală, nici o fiinţă nu poate prin fire să lucreze sau să facă ceva.[16]

De altfel, în acest chip faceţi ca trupul Lui să fie prin voinţa lui con-creator împreună cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul al tuturor veacurilor şi al celor din ele, iar Dumnezeirea care este prin fire creatoare sau, mai adevărat spus, fără de început în ce priveşte voinţa – pentru că voinţa divină e fără de început – o faceţi să fie ceva recent prin fire, lucru care întrece nu numai toată nebunia, dar este şi o lipsă de evlavie faţă de Dumnezeu. Fiindcă nu spuneţi simplu numai „o singură voinţă”, ci mai spuneţi şi că aceasta este „divină”. Dar nimeni nu poate gândi un început sau un sfârşit al voinţei divine, pentru că acest lucru nu este propriu nici naturii divine căreia îi aparţine voinţa fiinţială.

Introducând iarăşi o altă inovaţie, suprimaţi pe de-a întregul toate proprietăţile caracteristice şi constitutive ale divinităţii şi umanităţii lui Hristos, atunci când prin legi şi edicte (νομοις και τυποις) decretaţi că nu trebuie să se mai vorbească nici de o voinţă, nici de două voinţe, nici de o lucrare, nici de două lucrări în Hristos, ceea ce este propriu doar unui lucru neexistent. Fiindcă nici o fiinţă nu este lipsită, dacă e spirituală, de putinţa de a voi şi de a lucra; dacă e sensibilă, de o lucrare sensibilă; dacă e vegetală, de lucrarea creşterii şi hrănirii; iar dacă e cu desăvârşire neînsufleţită, de lucrarea şi capacitatea zisă „habitus”; şi ele arată toate fiinţele care sunt astfel fiind în stare să fie percepute de simţurile celor sensibile, întrucât lucrarea acestora este aceea de a cădea sub simţul vederii prin apariţia lor, sub simţul auzului prin sunet, sub cel al mirosului printr-o exalaţie de vapori conaturală, sub cel al gustului, prin unele savori şi sub cel al pipăitului prin consistenţa lor. Fiindcă aşa cum spunem că faptul de a vedea este o lucrare a vederii, aşa şi faptul de a fi văzut este o lucrare a celor văzute şi aşa mai departe în acelaşi fel pentru toate celelalte. Aşadar, dacă nici o fiinţă nu este cu totul lipsită de lucrare naturală, iar Domnul şi Dumnezeul nostru – miluieşte-mă Doamne! – nu are nici o voinţă sau lucrare naturală potrivit fiecăruia celor din care, în care şi care este El, cum mai puteţi fi sau să vă numiţi cinstitori de Dumnezeu, voi cei care ziceţi că Cel închinat de voi nu este în nici un chip voitor şi lucrător? Fiindcă noi am fost limpede învăţaţi de Sfinţii Părinţi care zic: „Ceea ce n-are nici o putinţă nici nu este ceva, nici nu există vreo afirmare a lui în genere”. (Sf. Dionisie Areopagitul, Despre numele divine)

TEODOSIE: Nu lua ca o dogmă propriu-zisă ceea ce s-a făcut prin „iconomie”.

MAXIM: Dacă Typos-ul care prescrie să nu se vorbească de nici o voinţă sau lucrare a Domnului – a căror suprimare indică de fapt inexistenţa celui lipsit de acestea – nu este o dogmă propriu-zisă pentru cei care-l primesc, atunci din ce pricină m-aţi predat fără de cinste unor neamuri barbare şi fără Dumnezeu? Din ce cauză am fost condamnat să locuiesc în Byzia, iar tovarăşii mei unul în Perberis iar altul în Mesembria?

TEODOSIE: Pe Dumnezeu Care mă va judeca, am spus-o şi când s-a făcut şi o spun şi acum: Typos-ul s-a făcut în chip rău şi spre dauna multora. Motivul edictării lui a fost sfada şi lupta ortodocşilor între ei pe tema voinţelor şi lucrărilor şi, pentru ca toţi să trăiască în pace, unii au considerat că astfel de expresii trebuie să fie reduse la tăcere.

MAXIM: Şi care credincios va accepta „iconomia” care reduce la tăcere expresiile pe care Însuşi Dumnezeul a toate a rânduit în Iconomia Lui să fie rostite de Apostoli, Proroci şi Dascălii Bisericii? Să observăm, domnule mare, la ce rău conduce acest punct pe care l-am atins. Pentru că, dacă Dumnezeu a aşezat în Biserică în primul rând apostoli, în al doilea rând proroci, iar în al treilea rând învăţători spre desăvârşirea sfinţilor (Ef, IV, 11), spunând în Evanghelie Apostolilor şi prin ei şi celor de după ei: „Ceea ce vă spun, spun tuturor” (Mc, XIII, 37), şi iarăşi: „Cel ce vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte şi cel ce vă dispreţuieşte pe voi, pe Mine Mă dispreţuieşte” (Mt, X, 40; Lc, X, 16), este limpede şi evident că acela care nu primeşte pe apostoli, pe proroci şi pe învăţători, ci nesocoteşte expresiile şi glasurile lor, acela dispreţuieşte pe Însuşi Hristos.

Să observăm însă şi alt lucru: Dumnezeu a ales şi a ridicat apostoli, proroci şi învăţători spre desăvârşirea sfinţilor (Ef, IV, 11-12), diavolul însă a ales şi a ridicat şi el apostoli, proroci şi învăţători mincinoşi împotriva dreptei cinstiri a lui Dumnezeu ca să lupte şi să combată atât Legea Veche, cât şi Evanghelia. Iar apostoli, proroci, învăţători mincinoşi cred că sunt doar ereticii ale căror cuvinte şi gânduri sunt perverse (Fa, XX, 30). Deci, aşa cum cel care primeşte pe adevăraţii apostoli, proroci şi învăţători primeşte pe Dumnezeu, tot aşa şi cel care primeşte apostoli, proroci şi învăţători mincinoşi primeşte pe diavolul. Aşadar, cel ce respinge pe sfinţi împreună cu ereticii cei spurcaţi şi necuraţi primiţi pe cel ce grăieşte adevărul!acela condamnă în chip vădit împreună cu diavolul şi pe Dumnezeu.

Aşadar, dacă discutând inovaţiile făcute pe vremurile noastre găsim că ele ajung de fapt la acest rău suprem, vedeţi ca nu cumva sub pretextul „păcii” să ne aflăm bolnavi de „apostazie” propovăduind-o pe cea despre care dumnezeiescul Apostol a spus (2Tes, II, 3) că va fi înainte – mergătoare a venirii lui antihrist.[17] Acestea vi le-am spus fără teamă şi reţinere, stăpânii mei, ca să vă feriţi atât pe voi înşivă, cât şi pe noi. Vreţi ca, având toate acestea scrise în cartea inimii, să vin să mă cuminec în Bisericile care propovăduiesc aceste lucruri şi să intru în comuniune cu cei care respingând, chipurile, pe diavolul, resping de fapt pe Dumnezeu? Să mă ferească Dumnezeu Care pentru mine S-a făcut om afară de păcat! (Evr, IV, 15)

Şi punând metanie, a zis:

– Dacă vreţi să faceţi ceva robului vostru, faceţi, dar eu nu voi intra nicicând în comuniune cu cei ce primesc unele ca acestea.

Uimiţi de cele spuse şi plecându-şi capetele, ei au tăcut o bună bucată de vreme, după care, ridicându-şi capul şi aţintindu-şi privirea asupra avvei Maxim, Teodosie episcopul a spus:

– Noi îţi răspundem în numele stăpânului nostru împăratul că, dacă intri în comuniune cu noi, va abroga Typos-ul.

MAXIM: Suntem încă foarte departe unii de alţii. Ce facem cu expresia ratificată sinodal de Serghie şi Pyrrhus cum că în Hristos există „o singură voinţă” cu eliminarea oricărei lucrări? (Poziţia Ekthesis-ului din 638)

TEODOSIE: Acest document a fost dat jos şi deci abrogat şi respins.

MAXIM: A fost dat jos de pe zidurile de piatră, nu însă din minţi şi din suflete. Să se primească condamnarea acestor lucruri edictată prin dogme şi canoane evlavioase de Sinodul din Roma (Lateran, 649) (Pentru Sf. Maxim Sinodul Lateran din 649 avea autoritatea unui Sinod Ecumenic) şi atunci şi peretele cel din mijlocul nostru va cădea (Ef, II, 14) şi nu vom mai avea nevoie de îndemnuri.

TEODOSIE: Sinodul din Roma n-a fost ratificat pentru că s-a făcut fără un ordin al împăratului.

MAXIM: Dacă ordinele împăraţilor şi nu credinţa ortodoxă confirmă sinoadele care se fac, atunci să fie primite şi sinoadele ariene făcute împotriva lui „χομοουσιοσ” pentru că ele s-au făcut din porunca împăraţilor; mă refer la cel din Tyr (335), la cel din Antiohia (341), din Seleucia (359), din Constantinopol pe vremea lui Eudoxie Arianul (360), cel din Niceea Traciei (între 357-360), cel din Sirmium (357), iar, la mulţi ani după aceasta, la cel de-al doilea sinod („tâlhăresc”) de la Efes (449) pe care l-a prezidat despotic Dioscor; căci pe toate acestea le-a reunit ordinul unor împăraţi şi, totuşi, toate au fost condamnate pentru ateismul impioaselor dogme ratificate de ele. Dar de ce nu respingeţi atunci şi sinodul (Antiohia, 264) care l-a depus pe Pavel al Samosatei pe vremea Sfinţilor şi fericiţilor Părinţi Dionisie papa Romei (260-267), Dionisie al Alexandriei (248-264) şi Grigorie Taumaturgul care a prezidat acest sinod, pentru că nu s-a făcut din ordinul împăratului? Ce canon statuează că trebuie ratificate numai acele sinoade care s-au întrunit din ordinul împăratului sau că toate sinoadele trebuie să se întrunească numai din ordinul împăratului? Regula evlavioasă a Bisericii le-a recunoscut drept sinoade sfinte şi aprobate pe cele pe care le-a judecat atare corectitudinea dogmelor.[18] Dar, aşa cum se ştie bine stăpânul meu şi cum învaţă şi pe alţii, canonul (Canonul 5 al Sinodului I Ecumenic – 325; cf. can. 19 al Sinodului IV Ec.; canonul 34 şi 37 apostolic, etc.) prevede, fără să se facă nici o menţiune de vreun ordin imperial ca anual să aibă loc în fiecare eparhie două sinoade pentru asigurarea credinţei mântuitoare şi îndreptarea tuturor punctelor care nu sunt în armonie cu dumnezeiasca lege a Bisericii.

TEODOSIE: E aşa cum spui. Rectitudinea dogmelor aprobă sinoadele. Dar nu primeşti „libelul lui Mina”[19] care a dogmatizat o singură voinţă şi o singură lucrare în Hristos?

MAXIM: Ferească Domnul Dumnezeu! Voi nu primiţi, ci îi respingeţi pe toţi dascălii care au luptat după Sinodul de la Calcedon – 451 – împotriva nebuniei lui Sever, iar eu să primesc „libelul lui Mina” care s-a făcut după acest Sinod şi care pledează deschis pentru Sever, Apolinarie, Macedonie, Arie şi toată erezia şi prin toate cele dogmatizate în el acuză sau mai degrabă respinge acest Sinod?

TEODOSIE: Ce deci? Nu primeşti defel „lucrarea unică”?

MAXIM: Care dintre dascălii aprobaţi ai Bisericii vorbeşte de o „lucrare unică”?

Şi Teodosie a adus citatele atribuite pseudonim de ei Sfinţilor Iulius al Romei, Grigorie Taumaturgul şi Atanasie cel Mare şi le-a citit.

MAXIM: Să ne temem de Dumnezeu şi să nu voim să-L mâniem prin producerea de citate eretice! Căci nu este un secret pentru nimeni că acestea aparţin impiosului Apolinarie. Dacă ai altele, arată-le. Pentru că proferându-le vă veţi convinge şi mai mult că într-adevăr sunteţi bolnavi de opinia rea (κακοδοξια) a impiosului Apolinarie şi a celor ce cugetă asemenea cu el.

Atunci episcopul Teodosie a mai adus alte două citate sub numele lui Hrisostom pe care citindu-le avva Maxim a spus:

Acestea sunt ale lui Nestorie care s-a îmbolnăvit de boala dogmatizării unei dualităţi personale în Hristos.

Iar episcopul fierbând de mânie, i-a spus îndată:

– Domnule monah, satana a grăit prin gura ta.

MAXIM: Să nu se supere stăpânul meu pe robul său.

Şi îndată a început să-i dovedească că acele citate sunt ale lui Nestorie şi să-i arate în ce tratate ale acestuia se află ele.

TEODOSIE: Dumnezeu ştie, frate, citatele acestea mi le-a dat patriarhul. Însă, iată, tu zici că unele sunt ale lui Apolinarie, iar altele ale lui Nestorie.

Şi producând un citat al Sfântului Chiril care spune: „arătând Hristos prin amândouă firile o lucrare unică şi comună”, i-a zis:

– Ce zici de acestea?

MAXIM: Sunt unii care arată că acest pasaj a fost adăugat împotriva adevărului în „Tâlcuirea evangheliei după Ioan” făcută de acest Sfânt Părinte de către monofizitul Timotei Elur (+477). Dar să admitem că ele sunt aşa cum spuneţi: Să cercetăm deci înţelesul expresiilor patristice şi să cunoaştem adevărul.

TEODOSIE: Nu îngădui să se facă acest lucru, căci trebuie să primeşti doar expresiile simple, aşa cum sunt.

MAXIM: Spune-mi, rogu-te, care e diferenţa dintre expresiile simple şi cele cu multe sensuri?

TEODOSIE: E ca tu să primeşti expresia aşa cum este şi să nu mai cercetezi înţelesul ei!

MAXIM: Este limpede că şi cu privire la expresii, introduceţi legi noi şi străine Bisericii. Dacă, după voi, nu trebuie să cercetăm expresiile Scripturilor şi Părinţilor, respingem de fapt întreaga Scriptură, atât cea veche, cât şi cea nouă. Să-l ascultăm însă pe David care zice: „Fericiţi cei ce cercetează mărturiile Lui şi-L caută cu toată inima” (Ps, CXVIII, 2) întrucât nimeni nu poate să-L caute pe Dumnezeu fără o cercetare. Şi iarăşi: „Înţelepţeşte-mă şi voi căuta legea Ta şi o voi păzi cu toată inima mea” (Ps, CXVIII, 34), întrucât căutarea duce la cunoaşterea legii iar prin dorinţa de cunoaştere convinge pe cei vrednici să o păzească în inima lor prin împlinirea sfintelor porunci aflate în ea. Şi iarăşi: „Minunate sunt mărturiile Tale, pentru aceea le-a cercetat pe ele sufletul meu” (Ps, CXVIII, 129). Pentru ce cuvântul Proverbelor (I, 6) vrea ca noi să cercetăm „parabolele”, „enigmele” şi „cuvintele obscure”? Pentru ce, vorbind în parabole, Domnul vrea ca ucenicii să le înţeleagă învăţându-i înţelesul parabolelor (Mt, XIII, 18; Lc, VIII, 11)? Pentru ce porunceşte: „Cercetaţi Scripturile!” (In, V, 39) ca unele ce dau mărturie despre El? Ce vrea să înveţe corifeul Apostolilor Petru atunci când spune: „Această mântuire au căutat-o cu stăruinţă şi au cercetat-o cu de-amănuntul prorocii” (I Ptr, I, 10)? Ce vrea să înveţe dumnezeiescul Apostol Pavel atunci când spune: „Iar dacă Evanghelia noastră este acoperită, este pentru cei pierduţi, căci dumnezeul veacului acestuia a orbit minţile necredincioşilor ca să nu-i lumineze lumina Evangheliei slavei cunoaşterii lui Hristos” (II Cor, IV, 3-4)? Pe cât se pare, vreţi ca noi să ne asemănăm iudeilor care, aplecându-şi mintea numai asupra expresiilor simple, adică asupra literei, au căzut din adevăr, având un văl pe inimile lor, ca să nu înţeleagă pe Domnul Care e Duhul cel ascuns în litera despre care s-a scris că „ucide”, dar „Duhul face viu” (II Cor, III, 6). Să fie încredinţat stăpânul meu că eu nu voi suferi să primesc o expresie (φονη) fără înţelesul (διανοια) care zace în ea, ca să nu devin iudeu pe faţă.

Auzind acestea Teodosie a zis:

– Trebuie să vorbim de o singură lucrare ipostatică a lui Hristos.

MAXIM: Să observăm mai îndeaproape răul născut de aici şi să fugim de această expresie străină, căci ea aparţine numai ereticilor politeişti. Căci dacă numim ipostatică o unică lucrare a lui Hristos, dar Fiul nu coincide vreodată după ipostas cu Tatăl şi cu Duhul, e evident că nu coincide nici după lucrarea ipostatică. Iar atunci vom fi constrânşi să atribuim lucrări ipostatice, ca şi Fiului, atât Tatălui, cât şi Duhului şi atunci, după voi, fericita Dumnezeire va avea patru lucrări: trei care disting Persoanele în care Ea există şi una comună indicând comunitatea de natură a celor Trei Ipostasuri. Şi dacă primim învăţătura lor, atunci potrivit Părinţilor suntem bolnavi de tetrateism; fiindcă ei susţin că orice lucrare / energie este naturală, nu ipostatică. Şi dacă acest lucru este adevărat, cum şi este, atunci ne vom înfăţişa spunând că există patru naturi, patru dumnezei diferind unii de alţii atât după ipostasă cât şi după natură. Dar cine a văzut sau contemplat o energie proprie a celor strânse sub aceeaşi specie şi orânduite prin natura lor sub definiţia comună a speciei? Căci niciodată ceea ce este comun după natură nu devine propriu doar cuiva, unuia anume. Pentru că semnele distinctive ipostatice, ca de pildă: nasul acvilin sau nasul cârn, ochii albaştri sau calviţia şi altele de acest gen sunt accidente distinctive ale indivizilor care diferă între ei prin număr. Fiindcă orice om lucrează întrucât este ceva prin natura sa şi nu întrucât este cineva prin ipostasul lui; el lucrează potrivit definiţiei (raţiunii) lui gândite şi enunţate despre el atât într-un mod foarte propriu, cât şi comun, ca de pildă: potrivit faptului că este o fiinţă vie, raţională şi muritoare, adică potrivit definiţiei noastre generale. Căci toţi participăm la aceeaşi viaţă, la aceeaşi raţionalitate, la acelaşi flux şi reflux al substanţelor vitale, la aceeaşi capacitate de a şedea şi de a sta în picioare, de a grăi şi de a tăcea, de a vedea, auzi şi pipăi; care toate ţin de definiţia noastră comună. Aşadar, nu se cuvine a inova expresii care nu au forţă nici scripturistică, nici patristică, nici naturală, ci una străină, excogitată prin distorsiuni ale oamenilor. Arată-mi însă că această expresie se află la un Părinte oarecare şi vom cerceta din nou gândul celui ce a rostit-o.

TEODOSIE: Dar ce? Nu trebuie să se vorbească deloc de „o singură lucrare în Hristos”?

MAXIM: Potrivit Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi, noi nu primim să se spună nimic asemănător, ci suntem obligaţi să credem şi să mărturisim că, aşa cum în Hristos există două naturi din care este El, aşa sunt şi voinţele şi lucrările naturale corespunzătoare Lui Care prin fire este deodată Acelaşi Dumnezeu şi om.

TEODOSIE: Într-adevăr, stăpâne, şi noi mărturisim atât naturile, cât şi lucrările diferite, adică cea divină şi cea umană şi că Divinitatea Lui este înzestrată cu voinţă, cum şi umanitatea Lui este înzestrată cu voinţă; pentru că sufletul Lui nu era fără voinţă. Dar nu spunem că sunt două, ca să nu introducem prin aceasta ideea că El S-ar lupta cu Sine Însuşi.

MAXIM: Ce deci? Când spuneţi două naturi, le introduceţi luptându-se între ele din cauza numărului?

TEODOSIE: Nu.

MAXIM: Ce, dar? Când numărul este atribuit naturilor nu le divizează, dar când este rostit despre voinţe şi lucrări are semnificaţia unei diviziuni?

TEODOSIE: Negreşit pentru acestea numărul are semnificaţia unei diviziuni şi Părinţii nu l-au atribuit voinţelor şi lucrărilor vrând să evite diviziunea, ci au vorbit despre „una” şi „alta”, „divină” şi „umană”, „dublă” şi „duală”. Şi eu grăiesc aşa cum au grăit ei şi spun ce au spus ei.

MAXIM: Pentru Dumnezeu! Dacă cineva îţi spune „una şi alta”, câte le-ai înţelege că sunt? Sau dacă îţi spune „divină şi umană”, câte le-ai înţelege că sunt? Sau dacă îţi spune că este „dublă sau duală”, câte ai înţeles că sunt?

TEODOSIE: Ştiu cum înţeleg, dar nu spun două.

Atunci întorcându-se spre arhonţi, avva Maxim a spus:

– Pentru Dumnezeu! Dacă aţi auzi spunându-se „una şi una” sau „una şi alta” sau „doi ori doi” sau „doi ori cinci” ce aţi răspunde că înţelegeţi celor ce vă spun acestea?

– Pentru că ne-ai făcut să jurăm, am răspunde: când auzim „una şi una”, înţelegem două, tot aşa când auzim „una şi alta”, iar când auzim „doi ori doi” înţelegem patru iar „doi ori cinci” înţelegem zece (Iată ce înseamnă să spui că 2+2 = 4!, n.mea).

Şi, ruşinat de răspunsul acelora, Teodosie a spus:

– Eu nu voi spune ceea ce n-a fost spus de Părinţi.

Şi îndată avva Maxim, luând cartea ce conţinea actele Sfântului Sinod apostolic de la Roma (din Lateran, 649), le-a arătat că Sfinţii Părinţi vorbesc explicit de două voinţe şi lucrări ale Mântuitorului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos; carte pe care luând-o de la el şi consulul Teodosie a citit şi el toate citatele Părinţilor.

Atunci răspunzând Teodosie episcopul a spus:

– Dumnezeu ştie, dacă acest sinod n-ar fi aruncat anateme şi asupra unor persoane, l-aş fi primit mai mult decât orice om.[20] Dar ca să nu pierdem timpul aici, dacă Părinţii au spus aşa ceva, atunci spun şi eu şi o fac şi în scris, că există două naturi, două voinţe şi două lucrări. Ci intră în comuniune cu noi şi să se facă unire.

MAXIM: Stăpâne, eu nu îndrăznesc să primesc de la voi un consimţământ scris despre aşa ceva, fiind un simplu monah. Dar dacă Dumnezeu v-a împuns la inimă să primiţi expresiile Sfinţilor Părinţi, trimiteţi voi, adică: împăratul, patriarhul şi sinodul lui, cum cere canonul, înscrisul privitor la acestea la Roma.[21] Fiindcă eu nu voi intra în comuniune până când lucrurile stau aşa, pentru că aici la Sfânta Anafora euharistică sunt menţionate persoane care au fost anatemizate, deoarece mă tem de osânda anatemei.

TEODOSIE: Dumnezeu ştie, nici eu nici altcineva nu-ţi reproşează această teamă. Dar, pentru numele Domnului, dă-ne un sfat, dacă e cu putinţă să se facă acest lucru.

MAXIM: Ce sfat aş putea să vă dau despre aceasta? Duceţi-vă, cercetaţi dacă s-a întâmplat vreodată aşa ceva, adică să fi fost absolvit cineva după moarte de o acuzaţie privitoare la credinţă sau de o osândă pronunţată împotriva lui. Şi împăratul şi patriarhul să accepte să imite pogorârea condescendentă a lui Dumnezeu şi să facă primul o ordonanţă sub formă de rugăminte, iar celălalt o suplică sinodală către papa Romei, şi negreşit se va găsi o modalitate bisericească care permite aceasta, se va împăca cu voi pe această temă din pricina dreptei mărturisiri a credinţei.

TEODOSIE: Aceasta se va face negreşit. Dar dă-mi cuvântul că, dacă mă vor trimite, vei veni cu mine!

MAXIM: Stăpâne, îţi este mai de folos să iei cu tine pe tovarăşul meu de robie din Mesembria (Anastasie Apocrisiarul) decât pe mine, căci acela cunoaşte şi limba latină şi ei îl cinstesc după vrednicie ca pe unul ce a fost pedepsit atâţia ani pentru Dumnezeu şi a ţinut cu tărie dreapta credinţă care domneşte în scaunul lor.

TEODOSIE: Am avut diferite ciocniri între noi şi nu-mi este plăcut să mă duc cu el.

MAXIM: Stăpâne, atunci când se va hotărî să se facă acest lucru, se va găsi o ieşire potrivită pentru cei ce vor lua această hotărâre; şi dacă porunciţi, vă voi însoţi.

Atunci s-au sculat toţi cu bucurie şi cu lacrimi, s-au pus în genunchi şi au făcut o rugăciune şi fiecare din ei a sărutat Sfintele Evanghelii, cinstita Cruce şi icoana Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi cea a Doamnei noastre care L-a născut, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, strângându-şi mâinile spre întărirea celor spuse.

5. După care, discutând între ei despre vieţuirea potrivit lui Dumnezeu şi paza dumnezeieştilor porunci, întorcându-se spre avva Maxim, Teodosie episcopul a spus:

– Iată că s-au soluţionat toate scandalurile şi s-a făcut şi se va face, prin Dumnezeu, pace. Dar, pentru numele Domnului, să nu-mi ascunzi: nu vorbeşti şi tu într-un fel oarecare şi spui că există o singură voinţă şi o singură lucrare în Hristos?

MAXIM: Nu se poate ca eu să fi spus cândva aceasta. Şi vă spun şi de ce: pentru că această expresie care spune că există o singură voinţă şi o singură lucrare a celor două naturi e străină Sfinţilor Părinţi. Apoi pentru că acela care zice în orice fel aceasta se găseşte întâlnind de-a dreptul absurditatea. Fiindcă dacă spun că această voinţă şi lucrare unică e „naturală”, atunci mă tem de contopire, iar dacă spun că e „ipostatică”, separ pe Fiul de Tatăl şi de Duhul şi mă arăt introducând în Treime trei voinţe şi trei ipostase care nu sunt în acord între ele. Iar dacă spun că voinţa şi lucrarea unică e „a unuia singur”, atunci sunt silit să spun, chiar dacă nu vreau, că există o voinţă ca a Unui singur Tată şi una ca a Unui singur Duh, iar cuvântul se va găsi atunci căzând în politeism. Iar dacă spun că e „relaţională”, atunci introduc diviziunea personală a lui Nestorie. Şi dacă spun că e pe lângă natură, atunci corup existenţa celui ce voieşte, căci faptul de a fi pe lângă natură este o corupţie pentru natură, precum spuneau Părinţii.

TEODOSIE: Trebuie să spunem că există numai o singură voinţă din cauza unirii Mântuitorului, precum au scris, înţelegând bine lucrurile, pe cât socot, Serghie şi Pyrrhus.

MAXIM: Dacă porunceşti, stăpâne, primeşte două vorbe ale mele pe această temă. Dacă din cauza unirii Dumnezeului şi Mântuitorului nostru s-a făcut, precum au scris Serghie, Pyrrhus şi Pavel, o singură voinţă, atunci, după ei, Fiul va avea o voinţă diferită de cea a Tatălui, Care are o singură voinţă cu Fiul din cauza naturii şi nu a unei uniri, dacă unire şi fire nu înseamnă acelaşi lucru. Dacă însă, după ei, din cauza unirii s-a făcut o singură voinţă a Mântuitorului nostru, aceasta va avea negreşit drept cauză unirea şi nici una din naturile din care este El; iar voinţa va aparţine, după ei, relaţiei şi nu naturii, întrucât cuvântul adevărului ştie că unirea e o relaţie şi nu o natură. Iar dacă din cauza unirii s-a făcut, precum spuneam, o singură voinţă a Mântuitorului, atunci prin care voinţă zic ei că s-a făcut această unire? Căci, dacă se îngrijesc de adevăr şi fug de absurditate, n-ar putea spune că s-a făcut prin ea însăşi. Dacă însă din cauza unirii s-a făcut o singură voinţă a Mântuitorului, atunci este evident că înainte de unire Acesta fie avea mai multe voinţe, fie n-avea absolut nici una. Iar dacă avea mai multe voinţe, asta înseamnă că a suferit o diminuare a multor voinţe care au fost restrânse una singură şi atunci este limpede că a suferit o schimbare: cea a reducerii voinţelor celor multe care preexistau în El în chip natural. Dacă însă mai înainte era cu totul lipsit de voinţă, asta înseamnă că El a arătat că unirea e superioară naturii, pentru că din aceasta I s-a furnizat o voinţă de care natura era lipsită; şi iarăşi Hristos se arată suferind schimbare, ca Unul Ce a câştigat prin relaţie ceea ce nu-I era inerent prin sine natură. Dacă din cauza unirii s-a făcut o singură voinţă în Mântuitorul nostru după fiecare din cele din care este El, atunci prin voinţă Dumnezeu a ajuns să fie ceva recent, rămânând însă Acelaşi din cauza unirii veşnic prin fire şi a ajuns prin voinţă om fără de început, rămânând însă recent prin fire, lucru cu neputinţă, ca să nu spun lipsit de evlavie. Iar dacă din cauza unirii s-a făcut o singură voinţă a naturilor, atunci de ce nu s-a făcut din aceeaşi cauză şi o natură unică a naturilor?

6. Retezând în acest punct mişcarea argumentării, Teodosie episcopul a spus:

– Atunci ce s-a făcut prin unire, dacă prin ea nu s-a făcut nimic din acestea?

MAXIM: Ea a arătat pe Însuşi Dumnezeu Cel netrupesc prin natură întrupat în chip nemincinos şi a înfăţişat pe Ziditorul a toate devenit prin natură în chip limpede om nu printr-o schimbare de natură sau printr-o micşorare a uneia din naturi, ci printr-o asumare adevărată a unui trup înzestrat cu suflet raţional, adică a unei umanităţi integre şi fără lipsuri şi curată prin natură de orice vină a păcatului strămoşesc. Şi, în virtutea schimbului, fapt cu adevărat şi uimitor şi uluitor pentru toţi şi toate, rămânând în întregime Acelaşi Dumnezeu întreg în cele omeneşti şi întreg în interiorul celor proprii Lui şi în întregime om întreg în cele dumnezeieşti, fără a cădea din nimic din cele proprii umanităţii; căci potrivit învăţăturii de Dumnezeu grăitorilor noştri Părinţi, prin unire a avut loc o întrepătrundere reciprocă (perichoresis) a naturilor şi proprietăţilor lor naturale inerente şi nu o strămutare (metachoresis) sau cădere, fapt care este propriu celor ce fac în mod pervers din unire o contopire şi care pentru aceasta o amestecă cu tot felul de inovaţii şi, din lipsa unei solidităţi a învăţăturii lor, îi persecută pe cei bine-credincioşi.

7. Auzind acestea, Teodosie episcopul împreună cu restul celor veniţi cu el au părut că primesc cele spuse. Şi acelaşi episcop i-a spus iarăşi avvei Maxim:

– Fă iubire. Ce este ceea ce ne-ai spus, cum că nimeni nu lucrează întrucât e cineva, adică potrivit ipostasei, ci întrucât e ceva, potrivit naturii? Fiindcă acest lucru îmi vine în minte, dacă mă gândesc bine, din cele ce ai spus.

MAXIM: Nimeni nu lucrează întrucât este cineva, ca ipostasă, ci întrucât este ceva, ca natură; de exemplu: şi Petru şi Pavel lucrează, dar nu întrucât sunt Petru şi Pavel, ci pentru că sunt oameni, căci amândoi sunt oameni prin natura lor, în virtutea raţiunii comune şi definitorii a naturii lor, iar nu prin ipostasă, sau prin calitatea proprie fiecăruia în parte. Tot astfel şi Mihail şi Gavriil lucrează, dar nu întrucât sunt Mihail şi Gavriil, ci întrucât sunt îngeri, căci amândoi sunt îngeri. Şi tot aşa, în orice natură ce este enunţată despre mai mulţi indivizi care diferă după număr vedem că lucrarea lor este comună şi nu individuală. Aşadar, cine spune că lucrarea e ipostatică acela introduce şi ideea că însuşi natura, care e unică, devine infinită prin lucrări şi diferită în sine însăşi după mulţimea indivizilor pe care-i conţine sub ea, fapt pe care dacă-l luăm de bun corupem împreună cu natura şi însăşi raţiunea modului ei de a fi.

8. Şi după ce au fost zise şi acestea, când s-au îmbrăţişat pentru a se despărţi, Teodosie consulul a zis:

– Iată că toate s-au făcut bine. Va accepta însă împăratul să facă o ordonanţă sub formă de rugăminte (paraklitikin keleusin)?

MAXIM: O va face negreşit dacă va voi să imite pe Dumnezeu şi să se smerească împreună cu El pentru mântuirea noastră comună, a tuturor, socotind întru sine că dacă Dumnezeu Cel Ce mântuieşte prin fire n-a făcut mântuirea până nu a voit să Se smerească, cum atunci omul care este prin fire mântuit se va mântui sau va mântui dacă nu se smereşte?

Şi Teodosie consulul i-a spus:

– Nădăjduiesc, dacă Dumnezeu îmi va ţine memoria, să-i ţin şi lui acest cuvânt şi se va convinge.

Şi îmbrăţişându-se unii pe alţii au plecat cu pace, episcopul dându-i avvei Maxim o mică sumă de bani trimisă lui, o tunică şi o cămaşă. Dar tunica i-a luat-o pe loc episcopul Bizyei, iar la Rhegium i s-a luat nu numai mica sumă de bani ci şi tot ceea ce mai avea primite ca binefacere împreună cu restul lucrurilor şi hainelor lui vrednice de milă.

9. După plecarea bărbaţilor menţionaţi, în ziua de 8 septembrie în anul al 15-lea al indicţiei de faţă (656), Pavel consulul a ieşit iarăşi în Bizya la avva Maxim purtând cu el un ordin cu următorul cuprins: „Îţi poruncim excelenţei tale să te duci la Bizya şi să-l aduci pe Maxim monahul cu multă cinste şi consideraţie pentru bătrâneţea şi neputinţele lui pentru că a fost cunoscut şi scump bunicilor noştri şi să-l aşezi în sfânta mănăstire a Sfântului Teodor ce se află aproape de Rhegium. Să vii apoi să ne informezi şi noi vom trimite în numele nostru doi patricii care ne iubesc din suflet şi care sunt iubiţi de noi şi care sunt însărcinaţi să discute cu el cele hotărâte de noi. Să mergi şi să ne vesteşti apoi venirea lui.” Şi acesta (Pavel consulul), aducându-l şi aşezându-l în sus numita mănăstire, s-a dus să-l vestească pe împărat.

10. Iar în ziua următoare au venit la el patricii Epifanie şi Troilos cu mult fast şi pompă împreună cu Teodosie episcopul şi au intrat la el în partea bisericii mănăstirii rezervată catehumenilor. Şi după obişnuita salutare s-au aşezat silindu-l şi pe el să şadă. Şi începând primul cuvântul, Troilos i-a spus:

Stăpânul nostru ne-a poruncit să venim la tine şi să-ţi spunem ce a hotărât de Dumnezeu întărita sa maiestate imperială. Dar mai întâi spune-ne: vei executa ordinul împăratului sau nu?

Maxim a spus:

Stăpâne, să ascult mai întâi ce porunceşte evlavioasa sa maiestate şi apoi voi răspunde cum se cuvine. Căci ce răspuns pot să dau la ceea ce nu cunosc?

Troilos a insistat zicând:

Nu putem să spunem ceva dacă nu ne spui înainte dacă vei executa sau nu ordinul împăratului.

Şi cum i-a văzut insistenţi şi privind cu ochi răi ezitarea lui şi că răspundeau repezit împreună cu toţi cei aflaţi împreună cu ei, oameni înalţi în demnităţi lumeşti, răspunzând avva Maxim a zis:

Pentru că nu suferiţi să spuneţi robului vostru cele hotărâte de stăpânul şi împăratul nostru, iată răspund, în auzul lui Dumnezeu şi al Sfinţilor Îngeri şi al vostru al tuturor, că orice mi se va porunci despre orice fel de lucru ce se distruge şi piere o dată cu veacul acesta, voi executa cu toată râvna (aplicarea cuvântului Mântuitorului – Daţi Cezarul ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu -n.mea).

Şi îndată ridicându-se Troilos a zis:

– Rugaţi-mă şi eu tot plec; căci acesta nu va face nimic.

Şi făcându-se mult tumult şi multă tulburare şi confuzie, le-a spus lor Teodosie episcopul:

– Spuneţi-i răspunsul şi luaţi bine aminte ce spune: pentru că nu este rezonabil să plecăm astfel, fără să spunem nimic şi fără să auzim nimic.

Atunci Epifanie patriciul a spus:

– Iată ce-ţi face cunoscut prin noi împăratul: „Pentru că întreg apusul şi toţi cei deturnaţi din răsărit privesc la tine şi toţi se răzvrătesc din cauza ta nevrând să se împace cu noi în credinţă, să te împungă Dumnezeu la inimă să intri în comuniune cu noi pe baza Typos-ului edictat de noi. Şi atunci vom veni noi înşine la Poarta de Bronz (Chalke) şi te vom saluta şi-ţi vom da mâna noastră şi te vom aduce cu toată cinstea şi slava în Marea Biserică (a Sfintei Sofii) şi vom sta împreună cu tine în locul unde stau de obicei împăraţii (faimosul „Omphalos” situat în mijlocul bazilicii Sfintei Sofii, loc sacru rezervat împăratului când asista la ceremoniile liturgice, se poate vedea marcat pe pavajul ei până astăzi) şi vom face îndată Synaxa euharistică şi ne vom cumineca cu Sfintele şi Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos, după care te vom proclama părinte al nostru. Şi se va face bucurie nu numai iubitorului de Hristos Oraş imperial al nostru, ci şi întregii lumi (un vremelnic conducător al unei biserici ortodoxe afirma, şi el, că nu bucură pe Dumnezeu declaraţiile anti-ecumeniste – n.mea). Căci ştim sigur că dacă tu intri în comuniune cu sfântul scaun patriarhal de aici, se vor uni cu noi toţi cei care din pricina ta şi a învăţăturii tale s-au rupt de comuniunea cu noi”.

11. Întorcându-se spre episcop, avva Maxim i-a spus cu lacrimi:

– Mărite domn, cu toţii aşteptăm ziua judecăţii. Ştii cele hotărâte şi stabilite de noi pe Sfintele Evanghelii, pe Crucea cea făcătoare de viaţă şi pe Icoana Dumnezeului şi Mântuitorului nostru şi Preasfintei Maicii Sale Pururea Fecioare din care S-a născut.

Şi pogorându-şi faţa în jos Teodosie episcopul i-a spus cu voce blândă:

– Şi ce pot face eu, dacă prea evlaviosului împărat i s-a înfăţişat altceva?

Şi avva Maxim i-a zis:

Atunci de ce tu şi cei împreună cu tine v-aţi atins de Sfintele Evanghelii, dacă soluţionarea celor grăite nu stătea în puterea voastră? Cu adevărat nici toată puterea cerurilor nu m-ar putea convinge să fac aceasta. Căci ce cuvânt de apărare aş putea avea, nu faţă de Dumnezeu, ci în faţa conştiinţei mele, pentru faptul de a fi trădat printr-un jurământ pentru slava oamenilor, care prin raţiunea ei de a fi n-are de fapt nici o existenţă, credinţa care-i mântuie pe cei ce o iubesc?

12. La aceste cuvinte, sculându-se în picioare şi furia stăpânindu-i pe toţi, l-au copleşit şi imobilizat smulgându-i barba şi părul, împingându-l şi lovindu-l cu pumnii şi palmele şi acoperindu-l din creştet şi până în vârful unghiilor cu scuipări, a căror ploaie n-a încetat până ce n-au fost umplute de ele toate hainele cu care era înveşmântat.

Şi sculându-se Teodosie episcopul a zis:

– Nu trebuia să se procedeze astfel; trebuia doar să ascultăm răspunsul lui şi să mergem să raportăm bunului nostru stăpân. Căci chestiunile canonice se administrează într-un alt mod.

Şi de-abia i-a convins episcopul să se liniştească, s-au aşezat iarăşi bătându-şi în continuare joc de el prin mii de ocări şi blesteme necugetate.

Iar Epifanie a grăit cu mânie şi asprime:

– Spune, bătrânule preaticălos şi lacom, ai spus aceste cuvinte socotindu-ne pe noi, oraşul nostru şi pe împărat ca pe nişte eretici? În realitate suntem mult mai creştini şi ortodocşi decât tine. Noi mărturisim că Domnul şi Dumnezeul nostru are şi voinţă divină şi voinţă umană şi suflet raţional; şi că orice natură raţională are negreşit prin natură putinţa de a voi şi de a lucra, pentru că mişcarea este proprie vieţii, iar voinţa e proprie minţii. Iar pe El Îl cunoaştem a fi înzestrat cu voinţă nu numai în Divinitatea, ci şi în umanitatea Lui. Nu negăm nici chiar cele două voinţe şi lucrări ale Lui.

Răspunzând, avva Maxim a spus:

– Dacă aceasta e credinţa voastră şi credeţi aşa, precum cred firile îngereşti şi Biserica lui Dumnezeu, cum de mă siliţi să intru în comuniune cu voi pe baza Typos-ului, al cărui singur scop e suprimarea acestor lucruri?

EPIFANIE: Acest lucru s-a făcut printr-o „iconomie”, ca poporul să nu se vatăme cu astfel de expresii foarte subtile.

Răspunzând, avva Maxim a spus:

– Dimpotrivă, orice om se sfinţeşte prin mărturisirea exactă a credinţei, nu însă prin suprimarea ei pe care-o conţine Typos-ul.

TROILOS: Şi la palat ţi-am spus că el nu suprimă nimic, ci porunceşte să se treacă sub tăcere aceste expresii, ca să avem cu toţii pace.

MAXIM: Tăcerea asupra acestor cuvinte este suprimarea acestor cuvinte. Căci zice Duhul Sfânt prin Prorocul: „Nu sunt graiuri, nici cuvinte al căror glas să nu se audă” (Ps, XVIII, 3). Aşadar, cuvântul care nu este rostit, nici nu mai există.

TROILOS: Crede în inima ta cum vrei, nimeni nu te împiedică.

MAXIM: Dar Dumnezeu n-a limitat la inimă întreaga mântuire, atunci când a spus: „Cel care Mă va mărturisi înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui Meu cel din ceruri” (Mt, X, 32). Iar dumnezeiescul Apostol învaţă spunând: „Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rm, X, 10). Aşadar, dacă Dumnezeu şi prorocii şi apostolii lui Dumnezeu poruncesc ca taina cea mare, înfricoşătoare şi mântuitoare a toată lumea să fie mărturisită cu glasurile sfinţilor, nu trebuie în nici un chip să fie redus la tăcere glasul care propovăduieşte această taină, ca să nu se micşoreze mântuirea celor ce tac.[22]

Răspunzând cu glas foarte aspru, Epifanie i-a zis:

– Ai semnat „libelul”?[23]

Şi avva Maxim a spus:

– Da, l-am semnat.

– Şi cum ai îndrăznit – a zis Epifanie – să semnezi şi să anatemizezi pe cei ce mărturisesc şi cred ca şi firile îngereşti şi Biserica universală? Cu adevărat, după judecata mea, ar trebui să te aducem în oraş şi să te expunem legat în for, să aducem mimi şi comediante şi desfrânatele din piaţă şi tot poporul, ca fiecare să te pălmuiască şi să te scuipe în faţă.

Răspunzând la acestea, avva Maxim a spus:

Să se facă aşa cum aţi spus dacă i-am anatemizat pe cei ce mărturisesc că există două naturi în Hristos şi cele două voinţe şi lucrări naturale corespunzătoare Celui Care este cu adevărat şi prin natură Dumnezeu şi om. Citeşte, stăpâne, „actele” şi „libelul” şi, dacă găsiţi cum aţi spus, faceţi ce vreţi. Căci eu şi tovarăşii mei de robie câţi am semnat i-am anatemizat pe cei ce zic o singură voinţă şi lucrare, ca şi Arie şi Apolinarie şi nu mărturisesc că Domnul şi Dumnezeul nostru este inteligent prin natură după fiecare din cele din care, în care şi care este El, drept pentru care El vrea şi lucrează mântuirea noastră prin fiecare din acestea.

Iar ei i-au zis:

– Dacă ne mai lăsăm duşi de acesta, nu mai mâncăm şi nu mai bem. Să ne sculăm, să prânzim şi să mergem. Să spunem ce-am auzit. Căci acesta s-a dat pe sine însuşi lui satan.

Şi sculându-se, au prânzit şi au intrat cu mânie (SIC!) în privegherea Înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci (13-14 septembrie 656)[24].

13. Ziua următoare, dis-de-dimineaţă, Teodosie consulul a revenit la avva Maxim şi i-a ridicat toate lucrurile pe care le mai avea zicându-i în numele împăratului: „Pentru că n-ai voit cinste, ea se va depărta de la tine (Ps, CVIII, 17). Du-te acolo unde te-ai socotit că eşti vrednic şi ia osânda ucenicilor tăi, a celui din Mesembria şi a celui din Perberis, care a fost notar al răposatei noastre bunici”.

Erau acolo şi Troilos şi Epifanie care i-au spus:

– Negreşit îi vom aduce şi pe cei doi ucenici ai tăi, pe cel din Mesembria şi pe cel din Perberis, şi-i vom ancheta şi pe ei şi vom vedea care va fi rezultatul în ce-i priveşte. Dar să ştii bine, domnule avvă, că dacă vom avea un mic răgaz de la tulburarea actuală pe care o avem cu neamurile barbare, – pe Sfânta Treime! – nu ne vom mai armoniza cu voi, ci vom pune mâna şi pe papa (Eugeniu I, 654-657) care se umflă acum în pene şi pe toţi cei care vorbesc acolo şi pe restul ucenicilor tăi şi vă vom topi pe toţi ca într-un cuptor, fiecare în locul potrivit lui, cum a fost topit Martin.[25]

Şi luându-l numitul consul Teodosie l-a predat soldaţilor şi l-au dus până la Salembria. (Actualul oraş Silivri, Turcia, pe ţărmul Mării Marmara)

14. Acolo au rămas două zile până ce unul din soldaţi a plecat în tabără şi a spus întregii trupe: „Monahul care blasfemiază pe Născătoarea de Dumnezeu a venit aici”, ca să instige armata împotriva avvei Maxim ca unul ce ar blasfemia pe Născătoarea de Dumnezeu. Şi după două zile întorcându-se soldatul, l-a luat în tabără şi, împuns de Dumnezeu, generalul, sau mai exact locţiitorul generalului, a trimis la el pe şefii companiilor, preoţi şi diaconi şi pe evlavioşii păzitori ai stindardelor. Văzându-i venind, avva Maxim s-a sculat şi a făcut metanie. Aceştia i-au răspuns la salut şi s-au aşezat poruncindu-i şi lui să şadă. Şi un bătrân foarte cinstit i-a spus cu mult respect: „Părinte, pentru că unii dintre noi s-au scandalizat de sfinţia ta cum că nu numeşti Născătoarea de Dumnezeu pe Doamna noastră, Preasfânta Pururea Fecioară, te jur în numele Sfintei, Celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei Treimi, să ne spui adevărul şi să depărtezi sminteala de la inimile noastre, ca să nu ne vătămăm pe noi înşine, scandalizându-ne pe nedrept.”

Şi punând metanie, avva Maxim s-a sculat şi, întinzându-şi mâinile spre cer, a zis cu lacrimi: „Cine nu spune despre Doamna noastră, preasfântă, preacurată şi cinstită de toată firea îngerească, că a fost cu adevărat şi Mamă naturală a lui Dumnezeu Cel ce a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt în ea, să fie anatema şi katathema de la Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi adorată, de la corul Puterilor cereşti, al apostolilor şi prorocilor şi de la nesfârşitul popor al mucenicilor şi de la tot duhul cel săvârşit întru dreptate, acum şi pururea şi în vecilor. Amin.”

Şi plângând s-au rugat pentru el zicând: „Dumnezeu să-ţi dea putere, părinte, şi să te învredniceşti să sfârşeşti fără poticneală alergarea aceasta! (II Tim, IV, 7)”

Iar pe când s-au spus aceste cuvinte, mulţi soldaţi s-au strâns ascultând multele cuvinte frumoase ce s-au discutat acolo. Şi văzând unul din domesticii generalului că se adunase armată multă şi că se zideau şi blamau cele ce se făceau cu el, bănuind Dumnezeu ştie ce, a poruncit să-l ia cu forţa de acolo şi l-a azvârlit la două mile de tabără, până ce se va face adunarea şi vor veni cei ce trebuiau să-l ducă la Perberis. Clericii însă, învinşi de dragostea dumnezeiască, au făcut cele două mile pe jos şi venind l-au îmbrăţişat şi s-au rugat pentru el. Şi ridicându-l cu mâinile lor l-au pus pe un dobitoc şi s-au întors cu pace la locurile lor. Iar el a fost dus în Perberis în arestul în care este deţinut acum.

15. Să se ştie şi aceasta, că la Rhegium, explicându-se faţă de avva Maxim, Troilos a spus că într-adevăr consilierul Ioan i-a scris despre acordul care le-a fost propus şi că „până să se facă aceasta, neorânduiala ucenicilor lui a împiedicat totul.” Cred însă că numitul consilier Ioan nu i-a scris lui Troilos, ci lui Mina monahul şi acesta a spus celor de la palat.

Fragment privitor la cel de-al doilea proces al Sfântului Maxim

şi al tovarăşilor săi în faţa unui sinod ţinut la Constantinopol

în mai-iunie 662

16. Iar după acestea i-au adus la Constantinopol şi au făcut un proces împotriva lor. Şi după ce i-au anatemizat şi afurisit pe cel întru Sfinţi Maxim, pe fericitul Anastasie, ucenicul său, pe preasfântul papă Martin, pe Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului şi pe toţi ortodocşii care cugetă la fel cu aceştia, l-au adus şi pe celălalt fericit Anastasie şi, lovindu-l cu aceleaşi anateme şi ocări, l-au predat arhonţilor din Senat grăind aşa:

„Şi tu, Anastasie, care ai îmbrăcat haina întunecată a blestemului public al anatemelor, ai fost scos de sub ascultarea canonică, ca unul ce ai fost deferit stării gheenei pe care ai ales-o. Ilustrul şi cinstitul sacru Senat, instanţa juridică prezentă împreună cu noi, aplicându-ţi, după cum vor hotărî, pedepsele prevăzute de legile politice de stat pentru blasfemiile şi comportamentele tale tiranice atât de mari.”

17. A treia sentinţă împotriva lor

„Prezentul sinod, cu împreună-lucrarea preaputernicului Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, a hotărât canonic măsurile ce trebuie luate împotriva voastră, Maxime, Anastasie şi Anastasie; pentru că s-a hotărât ca cele făptuite şi grăite de voi fără evlavie să fie supuse asprelor pedepse ale legilor, măcar că nu există pedeapsă vrednică pentru ofensele şi blasfemiile voastre. Lăsându-vă pentru o mai mare pedeapsă dreptului Judecător şi golind de valabilitate pentru viaţa voastră prezentă rigoarea legilor, drept pentru care v-aţi câştigat dreptul de a rămâne în viaţă, hotărâm pentru voi ca preaslăvitul eparh, aici de faţă, să vă ia îndată la el în pretoriul său de guvernator peste mulţi, să vă bată peste spate cu vine de bou, pe voi, pe Maxim, Anastasie şi Anastasie, după care va tăia din rădăcină organul neînfrânării voastre, adică limba voastră blasfemiatoare, apoi va tăia prin fier şi nelegiuita voastră mână dreaptă care a slujit gândului vostru blasfemiator. După aceasta, plimbându-vă, lipsiţi de aceste spurcate mădulare ce vă vor fi smulse, prin toate cele douăsprezece districte ale acestei doamne a oraşelor (Constantinopol), vă vor preda exilului veşnic şi arestului perpetuu pentru tot timpul vieţii care vă va mai fi rămas ca să vă plângeţi rătăcirile blasfemiatorii ale blestemului pe care l-aţi iscodit împotriva noastră şi care s-a întors acum asupra capului vostru.”

Luându-i deci eparhul şi aplicându-le pedeapsa le-a tăiat mădularele şi plimbându-i în jurul întregului oraş i-a exilat surghiunindu-i în Lazica”.


[1] Aceste scrisori probabil n-au existat. Ni se păstrează însă două importante epistole şi în acelaşi timp tratate de hristologie antimonofizită – epistola 12 şi 13 – fragmente dintr-o a treia şi un tratat despre calculul pascal adresate de Sfântul Maxim „ilustrului patriciu Petru”, care pare să fie acelaşi personaj cu strategul Numidiei de aici.

[2] În 646, Grigorie, exarhul Africii, iniţiase o rebeliune împotriva împăratului Constans II, murind însă în 647 în luptă cu invadatorii arabi. În iulie 645, Grigorie prezidase la Cartagina faimoasa dispută între Maxim şi fostul patriarh Pyrrhus, în care acesta a fost convins pentru scurtă vreme să renunţe la erezia monotelită.

[3] Decret imperial din octombrie 647, redactat de patriarhul Pavel II al Constantinopolului şi publicat în numele împăratului Constans II, care interzicea sub pedepse grave să se mai vorbească despre numărul lucrărilor şi voinţelor în Hristos.

[4] Aluzie la condamnarea monotelismului şi monoenergismului şi la dogmatizarea diotelismului şi bioenergismului.hristologic de către Sinodul de la Lateran din octombrie 649, prezidat de papa Martin I.

[5] Scrisoarea lui Arie şi Euzoios către împăratul Constantin în Istoria bisericească a lui Socrate

[6] Pe urmele Sfinţilor Părinţi anteriori, Sfântul Maxim se arată aici un adversar hotărât al aplicării abuzive la chestiuni de dogmă şi credinţă a principiului canonic al «iconomiei», respectiv al acomodării conjuncturale pe care voia să o impună prin Typos puterea politică în numele «simfoniei» şi «armoniei» reclamate de interesele salvării unităţii şi a înseşi existenţei Imperiului. În credinţă şi dogme nu poate exista decât «acrivie» – exactitate, rigoare – niciodată «iconomie», respectiv concesie, compromis. Typos-ul sacrifica astfel credinţa şi adevărul de dragul unităţii şi păcii Imperiului şi Bisericilor care trebuiau realizate cu orice preţ şi cu orice mijloace, inclusiv ale represiunii poliţieneşti şi compromisului cu erezia şi ereticii. Faţă de acest «ecumenism» teologic şi politic, ca şi faţă de protagoniştii lui oportunişti, Sfântul Maxim adoptă o atitudine riguros ortodoxă, intransigentă şi sacrificială în acelaşi timp, cu o valoare exemplară pentru ortodocşii din toate epocile istorice, mai ales în cele de confuzie şi derută spirituală.

[7] Întreagă această discuţie reprezintă o succintă şi remarcabilă punere la punct de principiu creştină a adevăratei relaţii între Biserică şi stat, între sacerdotium şi imperium în viziunea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Departe de a accepta pretenţiile teocratice ale bazileilor, funcţiile religioase şi caracterul sacerdotal al împăratului – cum o făceau membrii oportunişti ai administraţiei imperiale şi ai ierarhiei bisericeşti – Sfinţii Părinţi vor contesta profetic aceste pretenţii imperiale inacceptabile reafirmate cu vigoare de bazilei în timpul crizelor ariene, monofizite, monotelite şi iconoclaste. Gestul profetic al Sfântului Maxim va fi reluat în termeni aproape identici în secolele VIII şi IX de Sfinţii Ioan Damaschin – +749 – şi mai ales Teodor Studitul – +826.

[8] Mai bine schismă – ruperea comuniunii – pentru dogme, pentru Ortodoxie şi Adevăr, fără de care nu există în principiu Hristos şi Biserică, decât «comuniune» şi «iubire» în erezie şi heterodoxie, în care există doar congregaţii religioase ca asociaţii umane.

[9] Absenţa dreptei-credinţe atrage după ea şi pierderea harului şi deci nevalabilitatea Euharistiei şi a Tainelor săvârşite de heterodocşi sau eretici. Această atitudine rigoristă a Sfântului Maxim face plauzibil evenimentul descris în „Viaţa” siriacă care ne relatează faptul că, la instigarea Sfântului Maxim, călugăriţele unei mănăstiri din Constantinopol, unde fusese deţinut sfântul – se pare că înaintea acestui proces – au călcat în picioare „euharistia” săvârşită de preotul lor în comuniune cu patriarhul eretic al Constantinopolului, drept pentru care au fost arse pe rug.

[10] Aluzie la emisarii Bisericii Romei veniţi să negocieze – după condamnarea definitivă în martie 654 a sfântului papă martir Martin I la exil în Crimeea, condamnare acceptată însă mult prea uşor – sfinţirea noului papă ales, Eugeniu I, om conciliant, a cărui alegere fusese organizată de exarhul imperial. „Faptul că Sfântul Martin I e încă în viaţă şi protestează în scrisori contra acestei proceduri le ridică acestora, cum remarcă mai încolo Sfântul Maxim, orice drept de a angaja scaunul Romei în materie dogmatică. Comuniunea lor cu patriarhul monotelit Petru – 654÷668 – nu-i angajează decât pe ei înşişi. Totodată, se vede că la Constantinopol era binecunoscut rolul hotărâtor al Sfântului Maxim la Sinodul Lateran care condamnase în 649 oficial atât monotelismul, cât şi Typos-ul.” – GARRIGUES, Le Martyre; „„Roma acceptă o apropiere care seamănă cu un compromis în chiar momentul în care episcopul ei legitim e deportat, iar teologul ei cel mai ferm era în proces. Nu se va pierde ocazia de i se arăta grotescul situaţiei şi de ai se reproşa faptul de a fi, în sensul strict al cuvântului, mai papist decât papa” – GARRIGUES, Maxim le Confesseur, la Charite, avenir divin de l’homme).

[11] Referinţa la Ga I, 18 îl arată pe Sfântul Maxim departe de recunoaşterea harismei unei pretinse infailibilităţi scaunului Romei ca atare.

[12] „Indiciu al imensului credit spiritual de care se bucura Sfântul Maxim la Constantinopol şi în Imperiu, fapt care explică şi încrâncenarea pe care au depus-o autorităţile politice şi religioase mai întâi încercând să-l înduplece, apoi să-l reducă la tăcere şi să-l lichideze” – GARRIGUES, Le Matyre

[13] (La sfârşitul primului proces, Sf. Maxim e exilat la Bizya. În faţa fermităţii Romei care a respins „synodica” patriarhului Petru şi a ameninţării arabe, palatul şi ierarhia imperială încearcă o ultimă tentativă de compromis cu Sf. Maxim trimiţând la el un episcop însoţit de doi patricieni).

[14] Episcopul Teodosie nu era familiar cu atare dezvoltări asupra predestinaţiei, chestiune ce nu fusese abordată de Părinţii Răsăriteni. Trebuie văzută aici o urmă a cunoaşterii de către Sf. Maxim a operelor lui Augustin în timpul repetatelor sale şederi în Caratagina? În orice caz, el dă predestinaţiei un cu totul alt sens decât Augustin. Dacă Dumnezeu cunoaşte dinainte toate lucrurile prin atotputernicia Sa, predestinaţia Sa nu priveşte decât derularea naturală a lucrurilor în succesiunea cauzelor şi efectelor, lăsând intactă libertatea ipostatică a omului în faţa lucrurilor şi suferinţelor ce i se întâmplă. Mai mult, această sinergie ipostatică sau ratarea ei are consecinţe naturale diferite şi influenţează deci asupra cursului evenimentelor. – Alain Riou, Le Monde et l’Eglise selon Maxim le Confesseur.

[15] Episopul Teodosie prinde din zbor definiţia anterioară a Sf. Maxim pentru a o întoarce împotriva lui, zicând că potrivit ei, suferinţele sale actuale ar fi consecinţe ale unui păcat anterior; prin aceasta el vrea să insinueze că această greşeală trecută e chiar atitudinea lui în conflictul dintre Roma şi Constantinopol … Dar în răspunsul său, Sf. Maxim precizează că, dacă încercarea este efectiv consecinţa naturală a unei greşeli, aceasta nu este cu necesitate a sa, ci a celor ce au păcătuit. Este astfel îngăduit şi predestinat de Dumnezeu ca sfinţii să sufere consecinţele dureroase ale păcatelor altora Prin kenoza lui, sfântul poate enipostazia în încercările pricinuite de păcătoşi puterea distrugătoare a păcatului semenilor. Prin suferinţa sa, el deschide lumii păcătoase iertarea; realizează lucrarea cea mai tainică care există: neutralizează ceea ce în mod natural ar fi trebuit să aibă consecinţe catastrofale; mai mult, face din aceasta însăşi calea mântuirii lumii. În kenoza lui, el realizează astfel o diaconie eclezială; abolind categoriile naturale care îi opun pe cei păcătoşi, el îi mântuie şi adună în catolicitatea comuniunii sfinţilor. Acesta e „capătul” pe care nu l-a ales el, dar pe care-l asumă de bunăvoie în Providenţa divină şi prin care se împlineşte în el preamărirea lui Dumnezeu Care a murit şi este viu. – Alain Riou, Le Monde et l’Eglise selon Maxim le Confesseur).

[16] Întreagă această argumentaţie teologico-filozofică a Sf. Maxim împotriva monoenergismului va fi reluată în sec. XIV de Sf. Grigorie Palama – +1359 – şi Tomosul Sinodului palamit de la Constantinopol din 1351, care vor considera dogma despre energiile necreate şi împărtăşirea lor omului drept o simplă „explicitare” – αναπτυχις – a dogmei hristologice ortodoxe dioenergiste şi diotefite, precizate de Sf. Maxim şi oficializate de Sinodul V Ecumenic – 681 – Cf. „mărturisirea de credinţă a Sf. Grigorie Palama” traducere şi studiu dogmatico-istoric de dr. Ioan I. Ică jr.

[17] Acest pasaj, alături de alte câteva atestă că Sf. Maxim avea o lectură eshatologică a evenimentelor istorice ale epocii sale. Alungat din liniştea mănăstirii sale palestiniene de invaziile perşilor din 614 sau 626 şi aruncat pe marea dezlănţuită care era Imperiul bizantin în secolul VII, Sf. Maxim se deschide tot mai mult dimensiunii eshatologice a acestor evenimente înfricoşătoare. Ameninţarea vine, într-adevăr, de pretutindeni: fugind din Constantinopolul asediat de perşi şi avari, el va întâlni în Africa ascensiunea fulgerătoare a islamului, pe evreii care profitau de dezastrele imperiului creştin pentru a se răzbuna pentru umilinţele la care erau supuşi, intrigile prefecţilor imperiali care slăbeau administraţia şi armata şi mai cu seamă erezia prezentă peste tot în Orientul Apropiat unde biserica era deja definitiv sfâşiată în ciuda eforturilor disperate ale ierarhiei imperiale gata la toate compromisurile verbale pentru a salva mai degrabă unitatea politico-religioasă decât unitatea credinţei. Foarte repede Sf. Maxim înţelege că în acest cataclism istoric e derizorie ridicarea de baraje pentru a conjura inevitabilul; în această zguduire trebuie citită urma eshatologică a venirii lui Dumnezeu care trebuie privită în unicul mod cu putinţă de a primi pe „Cel ce vine”: prin mărturisire şi martiriu... Sf. Maxim a văzut în monotelism o fugă speculativă din faţa evenimentului tragic al invaziei – persane şi arabe – sau o formulă politico-religioasă destinată să conjure iminenţa eshatologică a sfârşitului lumii. În 646 Sf. Maxim a înţeles că prăbuşirea politică în faţa arabilor e legată de o eshatologie aparţinând unei Iconomii superioare: e judecata pe care o reprezintă pentru Biserică erezia şi că mărturisitorul trebuie să manifeste venirea Domnului înaintând până la martiriu. – GARRIGUES, Le Martyre..

[18] „Corectitudinea dogmelor” asigură deci ortodoxia sinoadelor, nu convocarea sau măcar ratificarea lor de către împărat sau papă, cum susţineau adepţii ecleziologiei imperiale bizantine şi, ulterior, teoreticienii ecleziologiei papale până astăzi.

[19] E vorba de un fals fabricat de patriarhul Serghie pentru a acredita formula monoenergistă atribuind-o patriarhului Mina – 536÷552 – şi Sinodului V Ecumenic – 553. Cu ajutorul lui însă, patriarhul Serghie l-a câştigat pentru monotelism pe episcopul Cyrus din Phasis care, ajuns în 630 patriarh al Alexandriei, va încheia pe baza formulei monoenergiste „unirea” cu monofiziţii de la Alexandria – 633 – declanşând începutul controverselor. „Libelul lui Mina” va fi prezentat de monoteliţi ca argument sinodal şi la Sinodul VI Ecumenic, care însă, după o anchetă în biblioteca patriarhală, l-a declarat inexistent în arhive, deci apocrif, confirmând verdictul anterior al Sfântului Maxim, extrem de atent în ce priveşte detectarea originii dubioase şi a neautenticităţii citatelor „patristice” invocate de monoenergişti şi monoteliţi în sprijinul opiniei lor, citate falsificate sau fabricate de-a binelea.

[20] Aluzie la canonul 18 al Sinodului Lateran care anatemiza împreună cu Teodor al Faranului şi Cyrus al Alexandriei – 631÷643 – şi pe patriarhii Constantinopolului Serghie – 610÷638 – Pyrrhus – 638÷641 – şi Pavel – 641÷653

[21] Aceeaşi atitudine a avut-o Sfântul Maxim în iulie 645 şi faţă de ex-patriarhul monotelit Pyrrhus pe care l-a învins în dispută publică la Cartagina: condiţiile reconcilierii lui cu Biserica Ortodoxă sunt un pelerinaj la mormintele Apostolilor la Roma şi o mărturisire de credinţă – libellus – ortodoxă dată episcopului Romei

[22] Nu există compromis şi „iconomie” în chestiunile de credinţă de care depinde mântuirea veşnică a sufletelor oamenilor. Credinţa trebuie mărturisită exact, explicit şi pe faţă, iar nu vag, implicit, cu subînţelesuri şi compromisuri inacceptabile ale Ortodoxiei cu heterodoxia sau erezia. Soluţia diplomatică a autorităţilor imperiale şi ecleziastice bizantine, care urmăreau prin formule miracol de compromis sau prin tăceri echivoce salvarea unităţii Imperiului cu preţul ereziei. Sfântul Maxim le opune soluţia eshatologică şi ascetică a mărturisirii şi martiriului.

[23] E vorba de libelul sau petiţia monahilor greci din Roma către Sinodul Lateran (octombrie 649) prin care aceştia cereau condamnarea Typos-ului. Avem aici confirmarea faptului că semnătura „Maximus monachus” care apare alături de cea a lui „Anastasius monachus” sub libelul prezent în Actele Sinodului Lateran – Mansi, X, 910 – sunt chiar cele ale Sfântului Maxim şi ucenicului său credincios. R. Riediger a demonstrat încă din 1980 faptul că Sfântul Maxim a avut o contribuţie hotărâtoare şi atotprezentă în redactarea Actelor şi Canoanelor Sinodului Lateran care trebuie enumerate printre operele lui şi considerate drept opera sa teologică.

[24] Notaţia nu este numai cronologică, ci şi liturgică. Umilirea şi batjocura, preludiu al martiriului pe care Sfântul Maxim îl va suferi în ziua următoare, vor avea loc în ziua în care Biserica prăznuieşte Înălţarea Sfintei Cruci. Simbolic, ea se situează deci în orizontul liturghiei eshatologice a Crucii.

[25] Tentativele de reconciliere eşuând, emisarii revin la ameninţări şi dezvăluie motivul ascuns al vizitei lor: refuzul papei Eugeniu I de a primi „synodica” monotelită a patriarhului Petru. Numai dificultăţile militare ale imperiului cu arabii au făcut ca Eugeniu I să nu aibă parte de acelaşi tratament violent ca şi Sfântul Martin I, arestat în iunie 653, judecat şi maltratat în decembrie 654 la Constantinopol şi mort la 16 septembrie 654 în exil în Chersonesul Crimeei.

Cititi si:


Categorii

1. SPECIAL, Dogme/ erezii, Marturisirea Bisericii, Meditatii duhovnicesti, Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri, Teologie ortodoxa, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

34 Commentarii la “SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL, nor calauzitor in intunericul generalizat al apostaziei prin tacere

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: IUBIREA DE VRAJMASI – PORUNCA “IMPOSIBILA” | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: Cuvant ascetic spre mustrarea cugetului de la SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL. Cum sa ne rugam neincetat si cum sa dobandim strapungerea inimii? | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: PARINTELE ARHIMANDRIT NICHIFOR HORIA – Cuvant cu putere multa despre PILDA SFANTULUI MAXIM MARTURISITORUL: “Sa traim poruncile lui Hristos, marturisind cu insasi viata noastra adevarul acestei trairi” (VIDEO) | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: SFINTENIA care MANGAIE SI ODIHNESTE si SFINTENIA care MARTURISESTE, INFRUNTAND RAUL, VICLENIA si EREZIA. De unde luam curajul marturisirii? Predica Parintelui Nichifor Horia despre PAZIREA si TRAIREA DREPTEI-CREDINTE (audio si text) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate