Cuvinte duhovnicesti esentiale de la Ioan Ianolide DESPRE INFRANARE SI INTELEPCIUNE IN MARTURISIREA ADEVARULUI

5-02-2008 Sublinieri

aug_2007_22_01.jpg

Pe 5 februarie 1986 trecea cu pace la Domnul Ioan Ianolide, prietenul cel mai apropiat al Sfantului Valeriu Gafencu si autorul nepretuitelor marturii reunite acum 2 ani de Manastirea Diaconesti si editura Christiana sub titlul “INTOARCEREA LA HRISTOS”.

In cinstea lui si spre folosul nostru, al nevrednicilor primitori ai cuvintelor sale tasnite din multa suferinta, lacrimi si iubire pentru noi, sa incercam sa ne sadim adanc in inimi mesajul sau duhovnicesc, de esenta filocalica, dar adapatat provocarilor grele ale timpului pe care si noi il traversam astazi. Dumnezeu sa-l pomeneasca impreuna cu Sfintii pe robul Sau Ioan, iar pe noi sa ne miluiasca si sa ne lumineze sa primim invatatura cea buna din experienta lui!


Despre infranare

“Tot ce facem trece prin constiinta, deci ne face responsabili. Daca simturile sunt lasate la intamplare ajung la exces, daca li se adauga fantezia devin patima, iar patima degenereaza si distruge insasi viata.

Conceptia materialista, care pune la baza ei nesatiul dupa placeri, nu numai ca nu ofera satiul senzorial, dar in final ii distruge si spiritual pe oameni, pana cand acestia, epuizati in cele materiale, obositi in placeri nestapanite, nemultumiti, goi si decazuti ajung a fi mai rai decat animalele, dezlantuindu-se in dezmat si denaturari ori in ura, miselie si bestialitate[1].

Nimic nu trebuie facut in exces. De pilda, nu avem dreptul sa mancam decat atat cat e bine sa mancam, nici mai mult, nici mai putin, raul fiind si-n ispitele de-a dreapta, si-n cele de-a stanga. Dar simturile nu au limita, ci limita trebuie sa o puna constiinta. Constiinta intra in aparent conflict cu simturile cand le infraneaza spre norma fireasca, dar si simturile intra in conflict cu constiinta cand indeamna la exces.

Prin viata religioasa omul primeste luminare de sus ca sa descopere chipul adevarat al lumii. Acesta nu este un proces strict intelectual, ci unul de traire, adica un proces de rupere de lume prin infranare si asceza. Asceza aduce cu sine bucuria vietii si pacea dintre oameni.

Patimile si pacatele trebuie infranate. La inceput se vor infrana patimile savarsite cu fapta, apoi cele savarsite cu limba, iar in cele din urma trebuie smulsa insasi radacina patimilor din gand, pana la curatirea mintii si a imaginatiei. Batalia trebuie data zilnic, prin cercetarea atenta a constiintei si prin hotararea ferma data de infranare[2].

Armele sunt multe si variate. Postul subtiaza madularele trupului pana ce devin transparente si mintea le poate citi adevarata rostuire. Dar postul are rigorile si primejdiile lui, deci trebuie practicat disciplinat. Rugaciunea ajuta mintea sa vada voia lui Dumnezeu, rostul vietii si ratiunile lucrurilor. Ea este irigarea cu har a oamenilor. Privegherea e necesara, caci prin ea ne smulgem din preocuparile cotidiene si cugetam la cele inalte, dumnezeiesti si vesnice. Lectura Sfintei Scripturi are si ea o uriasa inraurire asupra oamenilor, iar relatiile cu ceilalti se cer si ele a fi bine oranduite. Cadrul exterior in general il influenteaza pe om si acesta trebuie sa stie sa-si afle mediul prielnic.

Cand mediul nu este favorabil si sufletul este asaltat violent de patimi, se pot lua masuri mai aspre, care sa disciplineze simturile si mintea. Munca, istovirea trupeasca, sportul sunt mijloace cu eficacitate pedagogica. Boala, suferinta, durerea sunt prilejuri de tamaduire sufleteasca. Cugetarea la moarte are si ea mare inraurire asupra constiintei. De mare importanta este si atentia launtrica: o imagine patimasa obsesiva prin placere poate fi contracarata voluntar cu o imagine a urateniei acelei placeri, pana ce se spulbera placerea insasi. Trebuie evitate prilejurile care starnesc patimi. Paza severa trebuie pusa in primul rand in gand.

ianolide-arestare0.jpg

***

Despre intelepciune

Intre virtutile sau darurile cele mai rar intalnite la crestini este acela al intelepciunii (iscusintei, inteligentei, priceperii, masurii, pedagogiei si cunoasterii). Apasam cu multa insistenta asupra necesitatii intelepciunii crestine. Ea isi are redacinile in toata Scriptura si in Traditie. Mantuitorul Insusi ne cere: “Fiti intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii!” (Matei 10, 16). Alaturarea acestor doua notiuni – intelepciune si nevinovatie – elimina viclenia, perfidia, incorectitudinea, reaua-credinta, forma goala si intentia rea.

Indemnul la intelepciune se refera la iscusinta cu care crestinul stie: 1. sa gandeasca; 2. sa masoare (sa cantareasca, sa aprecieze); 3. sa procedeze in asa fel incat sa se situeze in realitate, sa o cumpaneasca bine si sa intervina cu pricepere.

Una dintre cauzele principale ale crizei pe care o parcurge crestinatatea moderna este lipsa ei de intelepciune, de cunoastere, de vigilenta observatie si de prompta interventie. Crestinii n-au gandit bine, n-au procedat bine si de aceea s-a imputinat harul lui Dumnezeu. Au fost mai “intelepti” fiii intunericului. Este necesara din partea crestinilor ravna, cautare, munca, jertfa, nebunie intru Hristos – si toate acestea pe fondul nevinovatiei – ca sa ni se dezvaluie Calea, Adevarul si Viata.

Hristos este totul si totul este in Hristos. Este scris sa nu slujim la doi domni, dar domnii acestei lumi vor sa ne stapaneasca si noi oscilam mereu intre Dumnezeu si satana, si deci intre nenumaratele aspecte dualiste ale conditiei umane.

In aceasta complexitate a existentei umane, intelepciunea de a discerne binele de rau este o necesitate imperioasa dar dificila. E necesara o cunoastere autentica a lumii si a vietii, desi mai exista si calea simplitatii si a bunului-simt, care merg mult mai aproape si mai direct la sursa.

Mantuitorul, in insasi iconomia dumnezeiasca a intruparii Sale, cat si in toata activitatea Sa, face dovada unei adanci intelepciuni. El ne invata cand, cum, cu cine si ce sa facem, procedand stralucit de fiecare data. Foloseste toata gama de a aborda omul, de la preamarirea pana la afurisirea lui. Minunile Sale sunt facute cu mestesug, cu arta si poarta in ele o stralucire sfanta si uimitor de frumoasa. Formularile Lui sunt sentinte ce merg atat la inima omului simplu, cat si a savantului. Nimic nu e facut fara a purta pecetea intelepciunii si a iscusintei de a actiona.

Dupa patruzeci de zile de post si rugaciune, Domnul a fost ispitit de trei ori de catre satana pe munte. Trebuie analizat modul materialist si orgolios in care pune problema satana si intelepciunea cu care ii raspunde Mantuitorul.

Aparent, ispitirea cu transformarea pietrelor in paini pare nevinovata, ea insa ar fi insemnat biruirea nevointei duhovnicesti a postului prin satisfacerea simturilor si in ultima analiza ar fi fost admiterea superioritatii materiei asupra spiritului. Sesizand deci intentia ascunsa a ispitirii, Mantuitorul stabileste prioritatea spiritului asupra materiei.

In acelasi timp, neraspunzand indemnului satanic, Domnul a dovedit inca o data respectul pentru conditia umana, caci fara a modifica statutul ei printr-o minune, ne arata ca trebuie sa ne mantuim valorificand posibilitatile pe care aceasta conditie ni le ofera. Nici piatra, nici painea, nici infometarea si nici minunea ceruta nu sunt rele in sine, ci rau este duhul satanic care speculeaza conjunctura.

A doua ispitire de pe munte a fost indemnul satanei ca Mantuitorul sa se arunce de pe aripa Templului. Acesta putea fi un indemn la sinucidere, caci minunea nu este initiativa omului, ci e totdeauna lucrarea lui Dumnezeu. Mantuitorul actioneaza aici conform firii umane asumate si, fara a pune in lucrare puterea Sa dumnezeiasca, refuza minunea, respecta conditia umana si respinge ispita satanica.

Chiar atunci cand va savarsi minuni, El nu o va face decat spre a misca necredinta oamenilor ori patruns de dragoste pentru ei, minunea fiind un argument pentru a trezi sufletele si o lucrare pentru a curma suferintele – dar nu o ispitire. Aici se arata pozitia corecta a omului in creatie: nu de orgoliu, nici de nimicnicie, ci de putere si smerenie prin credinta.

A treia ispitire a satanei este mai directa, acesta mizand pe oferta stapanirii pamantului, atat de ravnita de oameni. In schimbul imparatiei lumesti el cere Mantuitorului pretul pentru care de obicei distribuie puterea pe pamant: inchinarea inaintea lui.

Domnul vadeste insa minciuna satanei ca stapanirea lumii ii este data lui: toata puterea vine de la Dumnezeu. De fapt, nu puterea in sine este pusa in discutie, ci duhul in care ea se primeste si se exercita. Respingand oferta comoda a stapanirii prin puterea satanei, Mantuitorul are in vedere Golgota si Invierea, dragostea si adevarul, libertatea si credinta, care sunt criteriile puterii crestine.

Mantuitorul a fost ispitit si de evrei cu multa pricepere, cu deosebita subtilitate si indarjita perseverenta, dar nu S-a lasat prins in capcana, ci mereu i-a demascat. Raspunsurile sale dovedesc inteligenta, cunoastere, pricepere, finete, intr-un cuvant intelepciune, cu mult mai adanca decat a carturarilor si fariseilor evrei. Prin aceasta El ne-a aratat ca nu este ingaduit crestinului in general – si crestinilor responsabili pentru colectivitati, in special – sa se lase amagiti de fiii intunericului, ci cu un plus de intelepciune si har sa ii invinga. Masca dulceaga a evlaviei, naivitatii si simplitatii ii face pe crestini adesea vulnerabili in confruntarea cu dusmanii crestinismului (si au fost, din pacate, si crestini dusmani ai crestinismului).

Este cunoscuta cursa pe care au intins-o evreii Mantuitorului cand L-au ispitit cu banul dajdiei, incat parea, dupa socotinta lor, ca oricum le va raspunde, Il vor prinde-n cuvant. El insa i-a vadit cu asprime si i-a intrecut in iscusinta, dandu-le un raspuns dincolo de prevederile lor, evitand capcana unor eventuate acuzatii atat din partea evreilor nationalisti, cat si din partea romanilor imperialisti. Prin raspunsul Sau, Mantuitorul stabileste un principiu stralucit si mereu valabil pentru sufletul unui popor aflat in conflict cu stapanirea politica: „Dati Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu“.

Altadata fariseii si carturarii Ii reproseaza Mantuitorului ca nu si spala mainile cand mananca, conform datinii batranesti. Pentru a nu Se lasa prins intr-o cursa, El nu le raspunde direct, ci ii ia intrebari despre nenumaratele situatii in care ei insisi nu respecta Legea, citand in acest sens pe proorocul Isaia. Prin urmare, fiind acuzat, El trece la atac si ii bate pe potrivnici cu chiar argumentele lor. La urma spune despre carturari si farisei: “orice rasad pe care nu l-a sadit Tatal Meu Cel ceresc va fi smuls din radacina“, avertizand astfel poporul evreu sa nu ii urmeze pe acestia, ca unii care nu-L mai reprezinta pe Dumnezeu, ci sunt „calauze oarbe“.

Cand capeteniile evreilor au incercat sa-L prinda in cuvant intrebandu-L cu ce putere face minuni, El le-a raspuns printr-o intrebare incuietoare, care L-a scutit de alte explicatii: „Botezul lui Ioan, din cer a fost sau de la oameni?” (Marcu 11, 30). Apoi le-a spus pilda celor doi fii, unul care zice „da” si nu face si altul care zice „nu“, dar face voia lui Dumnezeu, aratand prin aceasta ca vamesii si pacatosii sunt cei alesi, iar carturarii si fariseii, cei alungati. Noul Israel nu este format din capeteniile evreilor, ci din cei ce se pocaiesc si plinesc voia lui Dumnezeu. Aceasta trebuie sa des de gandit si poporului evreu de azi, ca sa isi precizeze atitudinea: cu Hristos ori cu fariseii.

Mantuitorul nu este in defensiva, ci in ofensiva, caci El ii intreaba pe farisei: „Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este?” (Matei 22,42), si cand acestia Ii raspund ca al lui David, le demonstreaza prin chiar citate din proorocul psalmist ca Hristosul este Domn si al lui David. Apoi trece la acel rechizitoriu necrutator – „Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici…” (Matei 23, 13-29; 35-36) -, denuntandu-i pentru pacatele si crimele trecute, cat si pentru cele viitoare, a caror consecinta va fi venirea peste ei a urgiei sangelui varsat. Credeau ca-L vor incolti pe Mantuitorul cu intrebarea privind pedepsirea femeii prinse in adulter, dar El, ca intotdeauna, le dejoaca intentiile si-i pune pe ei in dificultate, silindu-i sa-si vada propriile greseli. Si intamplarea cu daramarea Turnului Siloamului este speculata de evrei cu intentia de a-L prinde in cuvant, insa El, cunoscandu-le viclenia, transforma problema nationalista in una umana si cheama la pocainta toti oamenii. Altadata Mantuitorul spune ucenicilor ca trebuie sa fie lumina lumii, prin lumina intelegand nu numai adevarul in sine, ci adevarul in viata, adica adevarul exprimat convingator si eficient. Numai daca stim sa exprimam adevarul si sa-l impunem in fata oamenilor – convingandu-i pe cei nelamuriti si vadindu-i pe cei vicleni si rai – el nu este tinut sub obroc. Caci adevarul invinge minciuna nu numai prin felul in care stie sa raspunda, ci si prin modul in care stim sa-l aratam. Stim ca adevarul va iesi oricum la lumina, dar nu trebuie sa intarzie sub obroc din pricina nepriceperii si lasitatii noastre. Adevarul reiese din confruntare, nu din cedare – a nu se confunda deci smerenia cu capitularea si dragostea cu slabiciunea, caci in primul rand iubim pe Dumnezeu, adica Adevarul. Sunt, e drept, imprejurari card adevarul se spune „la ureche” (Luca 12, 3) ori se marturiseste sub forma de parabola – dar asta se face din iconomie, ca o solutie de moment necesara pentru a se ajunge, la timpul cuvenit, la marturisirea publica si deschisa. Este o vreme anume pentru marturisirea adevarului, prin urmare trebuie stiut cand si cum sa spui adevarul, caci tot Domnul ne porunceste: „Nu aruncati margaritarele voastre inaintea porcilor” (Matei 7, 6).

Asadar marturisirea adevarului se face strategic, in cadrul unei lupte vizand victoria luminii asupra intunericului. lnsasi jertfa are iconomia ei, ratiunea ei, vremea ei potrivita: Mantuitorul fuge adesea din calea evreilor care voiau sa-L ucida, caci inca nu sosise vremea Lui. Intelept este Domnul si in atitudinea fata de cei care L-au dat la moarte. Daca lui Iuda – tipul omului care a gresit impotriva lui Hristos – ii acorda pana in ultima clipa posibilitatea de a nu trada, Anei si Caiafei – tipul oamenilor care gresesc impotriva Duhului Sfant, a Adevarului – nu le acorda nici un fel de mila si iertare. In fata lor Mantuitorul este dur, intelept si sententios ca un judecator. El, care spusese sa intorci si celalalt obraz card esti lovit, in fata lui Caiafa gaseste ca nu e cazul sa intoarca obrazul, ci sa interogheze cu severitate dar drept, lasandu-ne exemplul maret al cugetului dreptatii in suferinta.

Ana si Caiafa sunt lucratorii satanei, de la care Dumnezeu isi intoarce fata. De aceea inaintea lor Mantuitorul este retinut si ii lasa sa fiarba in oala fara apa a minciunilor lor. La intrebari le raspunde scurt si intelept. Se recunoaste pe Sine a fi Hristosul, declaratie care-L duce la moarte. Intelepciunea Lui n-a fost deci aceea de a scapa cu orice pret de moarte, ci aceea de a lupta pentru biruinta Adevarului, chiar cu pretul jertfei supreme. Sosise vremea.

Adanca este intelepciunea dumnezeiasca si cand lucreaza prin necredinciosi pentru implinirea planului de mantuire a lumii, asa cum a facut cu Nabucodonosor si cum face azi, lovindu-ne prin atei pentru a trezi credinta in lume. Biserica insasi este o taina a marii intelepciuni a lui Dumnezeu, caci a adus pana la anul 1980 [era anul in care scria Ianolide aceste randuri – nota noastra], fara stirbire, vestea cea buna a Mantuitorului, si asta in imprejurari din cele mai grele.

Acum insa se da batalia cea mare. Ultima arma a satanei este amenintarea cu suferinta si moartea. In fata mortii martirice omul trebuie sa ramana curat, daruindu-si viata pentru adevar si vesnicie. Adevarul este incomod lumii, necesita sacrificii materiale, morale si vitale, dar daca nu-L iubim mai presus de orice, suntem asemenea evreilor care nu L-au primit pe Hristos, dovedindu-se fii ai satanei.

Impartasim crestinilor aceste cugetari izvorate din martiriu si-i rugam sa aiba credinta inflacarata si adanca intelepciune in iconomia mantuirii lumii. Nu recurgem la cuvintele noastre, ci tot la ale Domnului, Care zice: Indrazniti. Eu am biruit lumea! (Ioan 16, 33).

Noi, desi umiliti, ostracizati, prigoniti si mereu amenintati, traim slava biruintei. Dumnezeu va gasi o cale prin care sa dea continuitate duhului crestin reinviat printre cei intemnitati aici. Ne facem datoria si ne cerem iertare pentru putinatatea de care dam dovada”.

______________________________________________________________________________________

[1] “Cu adevarat cel stapanit de draci este mai rau decat aceia” (Sf. Grigorie Sinaitul, Filocalia, VII, cap.115).

[2] “Deci toata grija omului sa fie pentru pazirea simturilor si a gandurilor, ca sa nu stea sau sa nu faca ceva ce nu i se pare ca este dupa Dumnezeu” (Sf. Petru Damaschinul, Filocalia, V, Despre infranare).

(din: Ioan Ianolide, “Intoarcerea la Hristos – document pentru o lume noua“, Editura Christiana, Bucuresti, 2006)

intoarcerea-la-hristos-coperta.jpg

Cititi si:


Categorii

Biserica rastignita, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Ioan Ianolide, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

17 Commentarii la “Cuvinte duhovnicesti esentiale de la Ioan Ianolide DESPRE INFRANARE SI INTELEPCIUNE IN MARTURISIREA ADEVARULUI

  1. Cata intelepciune! Minunat! Pagini cu adevarat ziditoare, care oricand ar putea intra (impreuna cu cele scrise de Virgil Maxim in “Imn pentru Crucea Purtata” sau de parintele Ilarion Felea in “Spre Tabor”) intr-un volum de “Filocalie” ca dovada a intaltimilor duhovnicesti atinse de marturisitorii crestini romani in temnitele comuniste. Va multumesc din suflet, fratilor, pentru ca ati marcat in felul acesta inca o aniversare din multele care ar trebui sa intre in constiinta noastra, a tuturor crestinilor din Romania si intr-un martirologiu deplin asumat de Biserica dreptmaritoare!

  2. Pingback: Război întru Cuvânt » De ce ne sunt de folos ispitele, incercarile si razboaiele launtrice?
  3. “Sunt, e drept, imprejurari cand adevarul se spune „la ureche” (Luca 12, 3) ori se marturiseste sub forma de parabola – dar asta se face din iconomie, ca o solutie de moment necesara pentru a se ajunge, la timpul cuvenit, la marturisirea publica si deschisa. Este o vreme anume pentru marturisirea adevarului, prin urmare trebuie stiut cand si cum sa spui adevarul, caci tot Domnul ne porunceste: „Nu aruncati margaritarele voastre inaintea porcilor” (Matei 7, 6).”

    Un raspuns pe care-l cautam. Multumesc mult, mult.

    Rugaminte: imi dati voie sa preiau materialul pe blog?

  4. Sigur, din partea noastra nu e nicio problema. Doamne, ajuta!

  5. Pingback: Război întru Cuvânt » Ioan Ianolide: glasul celui ce striga sfasietor in pustia vremurilor de pe urma
  6. Pingback: Război întru Cuvânt » CALEA IMPARATEASCA: ADEVARATA ORTODOXIE INTR-UN VEAC AL APOSTAZIEI - de Parintele Serafim Rose
  7. Pingback: Război întru Cuvânt » Ioan Ianolide - DETINUTUL-PROFET
  8. Pingback: Război întru Cuvânt » Marturisitorul Ioan Ianolide despre SENSUL APOCALIPTIC AL ISTORIEI SI BIRUINTA LUI HRISTOS
  9. Pingback: Război întru Cuvânt » Sf. Ioan Casian: SFATUIREA CU BATRANII SI FUGA DE EXTREME – CONDITIILE MANTUIRII
  10. Pingback: IOAN IANOLIDE – GLASUL CELUI CE STRIGA SFASIETOR IN PUSTIA VREMURILOR DE PE URMA: “Totul in Hristos!”. 5 feb. – Un sfert de veac de la plecarea sa la cer -
  11. Pingback: IOAN IANOLIDE despre Antihrist -
  12. Pingback: Ioan Ianolide despre Valeriu Gafencu, in urma cu un sfert de veac -
  13. Pingback: Comemorarea lui Ioan Ianolide la Paris. INEDIT: MARTURIA VIDEO A CONSTANTEI IANOLIDE, SOTIA MARTURISITORULUI. Cuvantul IPS Iosif - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  14. Pingback: DIN SCRISORILE INEDITE ALE LUI IOAN IANOLIDE catre Parintele Benedict Ghius de la Cernica: “Sangerez necurmat pentru mantuirea lumii… Dezastrul ranjeste in toata stralucirea civilizatiei” -
  15. Pingback: IOAN IANOLIDE, fericitul marturisitor si blandul patimitor al inchisorilor comuniste, IN AMINTIREA SOTIEI SALE, CONSTANȚA, SI A IPS BARTOLOMEU ANANIA: “Ma rog pentru mantuirea celor care m-au chinuit” -
  16. Pingback: IOAN IANOLIDE – 30 de ani de la mutarea la cele vesnice a unei ICOANE VII A BUNATATII JERTFITOARE | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: TESTAMENTUL UNUI NEBUN – IOAN IANOLIDE (II): “Sunt „fascist” fără să fi fost, sunt „antisemit” deşi iubesc pe evrei, sunt „reacţionar” deşi sunt deschis dialogului cu ateii. Sunt un pericol mondial!”. ULTIMII PR
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate