DIN SCRISORILE INEDITE ALE LUI IOAN IANOLIDE catre Parintele Benedict Ghius de la Cernica: “Sangerez necurmat pentru mantuirea lumii… Dezastrul ranjeste in toata stralucirea civilizatiei”

• Editura Christiana: Zece scrisori inedite ale lui Ioan Ianolide

IOAN IANOLIDE CĂTRE PĂRINTELE BENEDICT GHIUŞ

[1]

21 Martie 1977

Iubite Părinte Benedict,

De puteam să ne mai întâlnim poate că eram mai sănătos, căci de la ultima mea vizită, ori am muncit până la istovire, ori am avut conflicte pe care ştiam de la bun început că nu le pot nici înlătura şi nici câştiga.

Am încercat să-mi schimb serviciul, dar serviciul personal nu m-a admis pe baza unor superioare raţiuni. Muncesc în compensaţie. Am făcut lucruri frumoase. Se poate mări aria acţiunii, dar ce folos, căci mi-am aflat numai duşmani, care m-au şicanat până la epuizarea sistemului nervos. În acest interval am fost de două ori internat în spital. Şi nu-mi va fi bine până ce nu voi avea un mediu de viaţă propice sufletului meu.

Tac şi nu văd nici o speranţă. Mă inhib şi inhibiţia dă în plâns. Mă umilesc, dar o fac de frică şi nu din convingere. Tot mai gândesc despre lume şi tot mai departe mă simt de lume. Cred şi numai credinţa mă susţine. Deşi am stări de sensibilizare şi de depresiune psihică, totuşi îmi menţin echilibrul sufletesc.

Simt că Dumnezeu şi morţii ce au ajuns la El sunt alături şi de mine, şi de omenire. Calvarul rămâne totuşi calvar. Mă tot întreb: de ce a trebuit să trăiesc până acum?

Familia mă îngrijeşte. Ei sunt bine. Iată deci că totuşi sunt ocrotit. Şi simt ocrotirea Harului nu numai în fapte de viaţă, ci şi în adâncul sufletului meu.

Am aflat că vă simţiţi mai bine cu sănătatea şi sper că aşa este. Într-o direcţie anumită ştiu că suferiţi mai mult decât mine. Dar iată, pentru că ştiu că existaţi, pentru că vă rugaţi pentru mine şi pentru că mă bucur de dragostea dvs., este o dovadă că aveţi încă un rost şi un rol în iconomia divină.

În ceea ce priveşte parkinsonul, să-l trataţi necontenit şi cu specialişti şi astfel veţi trăi mult şi bine. Ar fi pentru amândoi un balsam sufletesc şi vigoare vitală, dacă am sta pe balcon întovărăşindu-ne inimile şi minţile pe tăinuitele căi ale Domnului.

Am înţeles că iubirea are contravirtute în ură. Urâm păcatul, urâm răul, urâm fărădelegea, urâm pe diavol în veci de veci, căci şi Dumnezeu nu-i poate suferi. Cel ce a zis: „Întoarce şi celălalt obraz”, totuşi în Sinedriu, când a fost pălmuit, a întrebat cu asprime şi poate cu mânie: „Pentru ce mă pălmuieşti, căci dacă am făcut rău, arată-mi cu ce am greşit, iar dacă am făcut bine, pentru ce mă loveşti?”.

Cred că Sfântul Augustin a făcut o eroare când a considerat că iubirea este ultima virtute şi acţiune a lui Dumnezeu, ci ea este judecata, şi numai după ce caprele vor fi despărţite de oi, pentru aceştia din urmă va urma marea iubire. Noi avem obligaţia iertării de 70 de ori câte 7, dar lăsând pedepsirea pe seama lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi aceasta ordinea lumii, atunci consecinţele ar fi catastrofale.

Iubesc părinte, iubesc şi pe duşmani, dar cred în Justiţie.

Slavă Domnului!

I. Ianolide

[2]

15 Oct. 1980

Părinte,

După căutările unei vieţi întregi, aşezată la răscruce de ere, doresc să nu termin alergarea fără a mărturisi concluziile la care am ajuns, deşi prilejul de a o face public îmi este interzis. Sunt însă convins că va veni o zi în care oamenii, treziţi din buimăceala acestor vremuri, aflându-ne şi pe noi sub ele, se vor dovedi interesaţi să afle ceva despre experienţa noastră. Deci, întrucât cred că ne aflăm în durerile facerii unui nou ev creştin – unica salvare pentru lume – încerc să sintetizez câteva aspecte ale lui.

Există un singur principiu unic (idee, forţă, punct, putere) şi acesta este Hristos. El este originea, vârful piramidei şi finalitatea sufletului şi existenţei umane, cât şi a naturii şi creaţiei întregi. Condiţia umană este complexă şi organizată pe principii duale (contrarii, bipolice, contradictorii), dar toate converg în principiul unic: Hristos. Alţii au luat alte principii unice, dar nici unul nu este încărcat cu adevărul revelat despre Dumnezeu, cum este creştinismul şi, în consecinţă, aceia conduc la erori de viziune şi de trăire umană.

Fără Hristos, gândirea oamenilor este eronată, poate fi degradantă, iar dacă este împotriva lui Hristos, ea ajunge satanică. Dar nu numai cei ce sunt în afara lui Hristos pot greşi, ci şi creştinii înşişi. Dacă mântuirea lumii este scopul Bisericii, dacă îndumnezeirea oamenilor este metoda Bisericii, suntem obligaţi să observăm că în faţa creştinătăţii stă un imperativ imediat: reîncreştinarea creştinilor şi a creştinismului. Căci ne aflăm într-o profundă criză religioasă, spirituală, morală, culturală, politică, socială, ştiinţifică, tehnică, economică şi militară – deci generală. Deci coordonata superioară a unui nou ev este religiozitatea! Tocmai religiozitatea trebuieşte definită, pentru a nu repeta erorile trecutului, ci pentru a realiza o formulă de viaţă umană ideală. Ideală, dar reală. Religiozitatea trebuie să fie atotcuprinzătoare, într-o orânduire deplină, în care spiritul şi materia, viaţa şi moartea, idealul şi realul, misterul şi concretul, ideea şi actul, eternitatea şi vremelnicia, sacrul şi profanul, în fine, Dumnezeu şi omul – să formeze un tot unic şi armonios, apt să dea toate răspunsurile şi să rezolve toate problemele umane. Pentru a realiza această stare, concentraţi şi uniţi în Hristos, având conştiinţa ştiinţifică şi obiectivă a realităţii, să cerem să ni se descopere adevărul. Cu alte cuvinte, la adevărurile descoperite de om, să cerem adevărul revelat de Dumnezeu. Hristos este necesar şi într-un caz, şi în altul. Omul trebuie să vâslească permanent între vis şi realitate. Pentru a nu greşi, trebuie să începem aşa:

1) Integritate în spirit, în principii, în învăţătura dată de Hristos – fără a evita ori a răstălmăci nici o iotă. Or, se pare că oamenii, fie din neputinţă, fie din decadenţă, şi-au croit o viziune convenabilă lor şi vremurilor. Este foarte greu a lupta cu formele degradate ale valorilor creştine, izvorâte din păcatele conştiente ale oamenilor, dar este mai greu a lupta cu incapacitatea oamenilor de a se dezvolta în mod unitar şi armonios, ei alunecând mereu spre o extremă. Deci trebuiesc înlăturate compromisurile morale, cât şi unilateralitatea de viziune. De exemplu, este greu a lupta cu egoismul individualist al unei lumi burgheze, pretins creştine – dar este şi mai greu de a nu aluneca în nici o extremă principială: autoritate – libertate, individ – colectivitate, tradiţie – inovaţie, pace – război etc.

2) Integralitatea existenţială, adică rezolvarea tuturor problemelor umane într-o perfectă armonie şi fără exagerare. Aici funcţionează calea împărătească, ori a dreptei socoteli. Ea se realizează în toate planurile şi toate domeniile vieţii. În acest sens, creştinătatea trebuie să-şi asume depline răspunderi, dar să o facă cu adâncă iscusinţă şi înţelepciune.

Biserica, prin cler, îşi rezervă domeniul sacrului şi al cuvântului, dar observăm că nici sfânt nu a fost, iar cuvântul a fost adaptat vremurilor şi nu vremurile au fost modelate de cuvânt. Deci clerul trebuie să dovedească sfinţenie în trăire şi integritate în mărturisire – ceea ce nu s-a prea întâmplat în realitate. Dar Biserica nu se reduce la cler, ci se cuprinde în laici; deci nu se rezumă nici la sacru şi la cuvânt, ci cuprinde toate domeniile existenţei umane. Pentru aceasta, creştinii laici trebuie să formeze organisme specializate pe probleme, care să conlucreze la mântuirea oamenilor – căci aşa au procedat şi apostolii când au creat diaconatul.

Lumea, viaţa, istoria, societatea, trebuiesc abordate cu îndrăzneală şi răspundere. Biserica trebuie să slujească pentru a mântui oamenii. Dar pentru asta e nevoie de credinţă, iubire, jertfă, nebunie, putere, iscusinţă, luptă şi speranţă. Aşa vede un om a cărui viaţă e făcută scrum, dar al cărui suflet e viu.

I. Ianolide

[3]

18 Oct. 1981

Părinte Benedict,

M-am despărţit de Dumneavoastră cu mulţumirea că sănătatea vi s-a refăcut.

În discuţia avută consideram necesitatea prioritară a afirmării credinţei, dar precizez că nu gândeam la credinţă ca virtute, ci la credinţă ca viziune, concepţie, spirit de viaţă creştină, ca o reîmprospătare evanghelică, ca o nouă inspiraţie a Spiritului Sfânt, valabilă actualităţii. Altfel spus, consider că cel mai necesar este Hristos, un Hristos actual, viu, puternic, dinamic, mesianic, jertfitor şi biruitor totodată. Hristos ca om, Hristos ca idei, Hristos ca mod de viaţă.

În Hristos, fiecare om şi fiecare epocă îşi află corespondentul valorilor de care are nevoie, căci El este deplin, integral, unic, iar noi năzuim treptat şi succesiv spre El.

Hristos prinde în personalitatea Sa toate necesităţile spirituale, sociale şi economice ale tuturor oamenilor din toate timpurile, în toată diversitatea lor.

Noi trăim o epocă în care avem nevoie cu osebire de unitatea şi armonia personalităţii şi viziunii hristice. De dorit ar fi ca toţi oamenii să aibă clară figura desăvârşită a Domnului, chiar atunci când ei au nevoie mai intensă de o anume parte din El, căci în acest fel lumea va năzui permanent spre desăvârşirea hristică şi nu-L va reduce pe El la una, ori la altă cultură.

Cei ce cred şi cei ce nu cred, chiar cei ce urăsc credinţa, au nevoie de omul-Hristos. Creştinii ar trebui să fie ei oamenii-Hristos. Bucurându-ne, deci, întru Hristos, să-L urmăm până la sfârşit!

Vă îmbrăţişez cu toată dragostea.

Ioan I.

[…]

[6]

23 Ian. 1983

Părinte Benedict,

Preamărit fie Hristos – Biserica Lui – şi lumea Lui! Iar noi cu vrednicie să-I slujim!

Necontenit sunt preocupat şi angajat în afla care e voia – acum – a lui Dumnezeu, nealterată nici de laşitatea din oameni, nici de ipocrizia oamenilor şi nici de multa noastră ignoranţă. Chinul de a afla voia lui Dumnezeu îmi umple şi-mi mângâie viaţa. Mă simt ca pustnic, ca eremit, ca ascet al acestor vremuri, şi port în mine întrebările cutremurătoare ale lumii moderne.

Din toate punctele de vedere lumea e în criză, lumea e în răscruce de epoci, pentru că e în joc însăşi existenţa ei. Creştinii au absentat din istoria ultimelor secole, încât ne aflăm în criză şi în derută. Ce este de făcut? Care sunt planurile lui Dumnezeu pentru viitorul lumii?

Ştiu bine că eu personal nu pot face nimic practic pentru lume. Trăiesc deci singur, izolat, anonim. Boala mi-a accentuat singurătatea, căci mă deplasez cu multă greutate. Camera mea este chilia mea. Inima mea este lumea mea. Gândurile mele sunt lucrarea mea. Rugăciunea e viaţă pentru mine. Iubesc! Iubesc oamenii [pe] care îi iubeşte Hristos. Sângerez necurmat pentru speranţa mântuirii lumii. Cred în mântuirea lumii. Cred în oamenii asemeni lui Dumnezeu. Pentru tristul meu destin nu acuz pe nimeni, ci mai adânc mă rog pentru tragedia secolului. Cea mai cumplită durere o resimt în greşelile creştinătăţii, săvârşite de-a lungul veacurilor. Adesea lumina ce o văd mă umple de atâta râvnă încât mă chinuie mai cumplit decât tot chinul. Păstrez echilibrul spiritual între bucurie şi durere. Echilibrul spiritual ajută mult dezechilibrului sănătăţii mele.

Ar fi bine să nu fiu aşa izolat. Am nevoia comuniunii, a informaţiei şi a mărturisirii, dar e înţelept să rămân claustrat în mine însumi. Sper să fiu de ajutor şi prin tăcere. Sper ca într-o zi cineva să afle frumuseţea ce port în mine. Mă străduiesc a fi, exclusiv, lucrare divină. Exemplul de viaţă, afirmare şi trăire este Hristos – chiar apostolii au oscilat în modelul hristic de vieţuire, iar noi suntem cu mult prea departe de El – şi eu, sincer fiind, găsesc necesar a-L afirma cu îndrăzneala, capacitatea şi înţelepciunea ce-I este Lui proprie.

Toate acestea, şi altele asemeni, sunt numai înţelesuri, căci eu sunt mut. Şi voi rămâne mut! Regret că nu pot să vă văd. De voi găsi pe cineva cu maşină, voi veni prin Cernica. Mă bucur că Dumnezeu vă prelungeşte rugăciunea şi strădania vieţii.

Vă doresc pace lăuntrică în încleştarea ce desparte viaţa aceasta de aceea veşnică. Trecerea aceasta este transfigurare şi a sufletului, şi a trupului – eternizare. Bucuria va sta în faţă – iată minunea oferită de credinţă acum şi în veci: Hristos transfigurează lumea.

Părinte Benedict, cu suflet mişcat de adâncă iubire, vă îmbrăţişez. Peste câteva zile voi împlini 64 de ani.

Ioan I.

[…]

[8]

Sâmbăta Patimilor
7 Mai 1983

Iubite Părinte Benedict,

Sunt la Cozia.

Iisus este în mormânt!

Aşteptăm Învierea!

Agonia prelungită duce la deznădejde. În chinurile ce nu se mai termină, mă întreb cu disperare: cu ce am greşit, Doamne? Ce trebuie să facem, Doamne? Cum ne vom mântui, Doamne? Năvălesc mulţime de gânduri ce-mi zic că departe este creştinătatea de Hristos.

Mi-e cugetul smerit, căci cu adevărat mă simt ca cel mai ticălos om.

Văd calea salvării şi nu pot să fac nimic. Nu-mi e îngăduit nimic. Şi clocoteşte dragostea de oameni în mine.

Şi tac, şi suspin, şi plâng. În mormânt, viu mă aflu, e beznă, în mine e lumină, în lume e vrajbă, în Biserică e pustiu, mănăstirea se sfarmă, poporul aprinde lumânări, copiii stau uimiţi în faţa tainei, păcatele mocnesc, minţile sunt rătăcite, ard trupurile de patimi, geme pământul de răul oamenilor, suferă firea de patimile noastre, şi mă simt epuizat, slab, netrebnic, vibrează dorurile sfinte în trup jilav, stă omul viu în pământul reavăn, Duhul Sfânt e înmormântat cu mine, în tină, în păcat, jelesc, cer cu disperare, nu de la oameni, ci de la Dumnezeu, cer Înviere!

E răul atât de adânc în veac, încât e necesară o intervenţie divină. Nu mai există punct fix pentru conştiinţe. Nu mai există bună-credinţă în oameni. Dezastrul rânjeşte în toată strălucirea civilizaţiei secolului XX.

Forţe colosale stau gata să sfarme planeta. Duhuri învrăjbite îi stăpânesc pe oameni. Lume fără Dumnezeu!

Stau mic, tăcut, izolat în chilia în care sunt tolerat puţin timp, în Cozia – numai duhul arde în mine şi-mi chinuie sufletul şi mintea. Mă rog, simt, trăiesc, atât mi-a mai rămas.

Am dorit să-mi îndeplinesc datoria de creştin şi de om, acum am ajuns să-mi cer sfârşitul de cuviinţă – Dumnezeu, El singur, va şti ce să facă, cu lumea şi cu robul său cel mai netrebnic Ioan.

Iubite Părinte Benedict, Hristos a înviat!

E speranţa lumii aici şi în eternitate!

Bucuria Învierii s-o purtaţi până la strămutarea obştească.

Vă îmbrăţişez cu toată dragostea.

Ioan I.

[…]

Integral la SURSA

Legaturi: