TESTAMENTUL UNUI NEBUN – IOAN IANOLIDE (II): “Sunt „fascist” fără să fi fost, sunt „antisemit” deşi iubesc pe evrei, sunt „reacţionar” deşi sunt deschis dialogului cu ateii. Sunt un pericol mondial!”. ULTIMII PRIETENI – COPIII: “Copiii, minunea ce-mi lipsea; copiii, frumuseţea ce-mi secase”

7-03-2016 Sublinieri

“Mă simt plin, plin de poveşti, plin de idei şi plin de spirit. Aş scrie o viaţă întreagă, aş vorbi mereu şi aş dezvolta energii inepuizabile, mă simt însă părăsit, uitat, neglijat. Numai Securitatea mă preţuieşte…”

ioan Ianolide cu nepotica Ruxandra in brate

testament

“[…]

Reuşisem deci să mă lămuresc cu societatea socialistă românească. Temerile trecutului mă urmăreau îndeaproape, dar închideam drama mea în mine. Am trecut prin trei spitale. Aveam ciroză hepatică, diabet zaharat, cardiopatie ischemică şi spondiloză. Doctorul meu psihiatru se dovedea iscusit, dar şi cu bunăvoinţă. In cele din urmă am stat mai mult de vorbă cu el şi m-am decis să-i vorbesc deschis. Doctorul s-a arătat uimit, nu ştia ce să mai creadă: cele ce-i mărturiseam erau o născocire a minţii mele bolnave ori realitatea vieţii mele? A trebuit să fiu eu tolerant cu el şi să-l las să se lămurească.

– Ştiu ce vi s-a spus despre mine, dar adevărul este acesta şi nu acela, deci datele servite de Securitate şi de medicii din puşcărie trebuie interpretate după mărturisirea mea!

El nu se da convins, căci în psihiatrie terenul e atât de mişcător, încât orice manifestare poate fi interpretată ca simptom al unei maladaii mentale. Atunci l-am trimis la câţiva oameni: un legionar, un socialist, un evreu şi un burghez, care păşiseră oarecum pe acelaşi drum cu mine şi care nu erau etichetaţi drept nebuni. Doctorul a consumat multă energie ca să facă aceste investigaţii, dar cazul îl pasiona şi voia să se lămurească. Pe parcurs se simţea tot mai ataşat de mine, învăţa de la mine, mă lua ca model de om, mă admira şi mă iubea. Sentimentele lui au fost întâmpinate de marea mea nevoie de comuniune sufletească, aşa că s-au statornicit repede între noi relaţii prieteneşti.

El mi-a mărturisit:

– Sunt un privilegiat al regimului fiindcă tatăl meu a fost francmason, iar mama mea evreică. Tata a scris pentru ei, deşi nu este un comunist, el este un estetician. Mama este evreică creştină. Nici tata şi nici eu nu credem în nimic. Eu nu prea ştiu cum să mă situez pe mine însumi în lume, caci sunt ateu fără a fi materialist şi sunt materialist fără a fi ateu. Sunt membru de partid fără a face politică şi totuşi am desfăşurat o vie activitate în slujba partidului. Sunt prizonier al formaţiei mele medicale pe baze obiectiv – materialiste, dar nu sunt convins de ce ştiu şi nici de ce fac. Am folosit medicina în scopuri politice şi aşa se explică faptul că v-au adus la mine ca la un om de încredere al partidului. Mereu sunt chestionat, mereu mi se dau instrucţiuni, mereu mi se cer informaţii despre dumneavoastră. La început am fost sincer cu ei, căci credeam în ei, apoi au început rezervele. Când aţi sosit aici, deja se trezise ceva în conştiinţa mea, încât aţi fost omul care aţi produs schimbarea mea deplină. Sunt vindecat de materialismul comunist, dar nu am încă nici o altă orientare. Nu reuşesc să realizez în mine lumea dumneavoastră. Simt că aveţi un echilibru ce-mi lipseşte mie, simt că aveţi un mod de a vedea ce vă încântă, simt că în credinţă e cheia ordinii lăuntrice din oameni, dar sunt inapt pentru ea, cel puţin deocamdată rămân în afara ei, deşi regret că nu o am!

Intr-o zi, doctorul m-a invitat să-l cunosc pe tatăl său, un om distins, cult, dar bolnav prea devreme. Scria mereu, citea mult şi vorbea frumos.

– Mi-a vorbit fiul meu despre dumneavoastră, mi-a spus. Nu ştiu cât voi mai avea de trăit. Aş vrea să-mi ard toată opera şi să scriu cu totul altceva. Am susţinut o utopie criminală şi nu am nici o scuză, nici pentru eroarea utopiei şi nici pentru cea a crimelor săvârşite de ea. M-am tupilat mereu sub orizontul preţios al esteticii, din care am făcut o boltă de temniţă a Duhului Sfânt. Frumosul este cătuşă dacă nu permite transcenderea în mistic. Nici mistica nu este lipsită de riscuri, dar comunicarea transcendentă este reală şi este desăvârşirea însăşi. Poate că într-o singură pagină aş concretiza tot testamentul meu, deşi voi purta stigmatele tuturor erorilor ce le-am provocat în intelectualitatea românească. Poate că sunt vinovat de sângele vărsat al oamenilor. Am militat pentru stângism, am triumfat când au preluat puterea, le-am cântat în strună când au nimicit „trecutul burghez” şi m-am trezit la realitatea crudă şi pocită pe care au instalat-o în lume şi care nu mai are rival. Nu pot să-mi tolerez ignoranţa. Am fost dominat de idei preconcepute şi de concepţii pozitiviste. De aceea azi nu pot să mă opresc la nici o formă cu iz raţionalist şi simt nesaţiul vederii în spirit. De fapt, este un proces intelectual, dar bazat pe sensibilitatea inimii din mine. Am însă nevoie de o călăuză, căci mă simt orb şi dezorientat…

Tatăl doctorului nu a mai trăit mulţi ani. Am fost confidentul lui în această perioadă şi sper că se vor păstra paginile pe care le-a scris.

In ceea ce îl priveşte pe doctor, el mi-a rămas prieten sincer şi devotat, deşi nu a fost capabil de mari răsturnări sufleteşti. A făcut un referat foarte abil ticluit în care care m-a declarat şi sănătos şi bolnav şi în concluzie spunea că sunt inofensiv politic şi cerea să fiu încadrat „în câmpul muncii”. Tot el mi-a făcut acte de pensionare medicală şi am obţinut o pensie mică, dar care mă scutea de orice angajare politică, socială ori economică.

Nu aş fi reuşit totuşi să trăiesc cu ce aveam, dar doctorul m-a dus la doamna Maria, sora mamei lui, o femeie distinsă şi cu mari şi splendide adâncimi sufleteşti, mai în vârstă cu zece ani decât mine, dar sănătoasă şi plină de energie. Soţul ei murise de mulţi ani şi trăia singură. Avea talent la pictură şi făcea asta de plăcere, fiind însă binecunoscută publicului şi criticii de artă plastică. Era şi membră a „Uniunii Artiştilor Plastici”, făcea expoziţii şi câştiga destul de bine.

In casa ei trăiam izolat de lume, dar cu lumea în cuget, căci cugetul meu veghea în faţa lui Dumnezeu problemele acestei lumi chinuite. Camera pe care mi-o pusese la dispoziţie era simplu mobilată, dar cu gust. Bunurile mele se reduceau la o bocceluţă. Camera mea era chilia pustniciei mele. Aveam acolo un imperiu rupt de lume, unde încercam să gândesc o lume creştină cum încă n-a fost.

– Scrie, scrie! mă îndemna doamna Maria. Scrie şi răspund eu de aceste manuscrise! Le voi expedia pe căi sigure acolo unde pot fi păstrate fără pericol! Eşti obligat să-ţi faci cunoscută experienţa. Viitorul nu trebuie să repete drama voastră!

Dar eu nu puteam să mă decid. Teama mai persista în mine şi luciditatea îmi spunea că ar fi zadarnic. Oamenii văd numai pământul şi nu cerul, oamenii au numai simţuri, nu şi inimă, oamenii au numai raţiune, nu şi Dumnezeu. Pământul e împânzit de maşini ce ucid viaţa. Oamenii alienaţi stau cu mâna pe butonul atomic şi sunt incapabili să renunţe la patima dominării absolute. De prea mult egoism, s-a legalizat omuciderea, pentru prima oară de la Cain până azi. Forţele declanşate în lume nu mai pot fi stăpânite şi mă întreb cutrermurat: ce rost are dezastrul acesta?!… Cea mai strălucitoare civilizaţie se autonimiceşte, căci a crescut în ea germenul morţii ei. Ce rost are lumea, dacă asta este realitatea?!…

Sper că viaţa şi omenirea vor supravieţui dezastrului şi dezastrul va deschide ochiul închis al credinţei din oameni, încât se va deschide o nouă eră creştină. Dar era necesar acest dezastru pentru o astfel de cauză nobilă? Dacă S-a răstignit însuşi Fiul lui Dumnezeu pentru a mântui lumea, atunci cum să nu înţelegem sacrificarea unei civilizaţii? Asta e taina libertăţii şi majestăţii oamenilor. Va veni ziua în care îndumnezeirea va fi act de conştiinţă colectivă.

Frumuseţea acestei perspective mă încântă şi acoperă toate prăpăstiile din mine şi din istorie.

Ianolide cu nepotica in brateAcum duc o viaţă liniştită. Fac scurte plimbări şi am o mulţime de prieteni mici într-un parc din apropiere. Stau ore întregi între copii şi mă înnoiesc pe dinăuntru. Ei îmi spun „Bunul” şi când mă văd, sar şi mă strigă:

– Bunule! Bunule! Ce ne-ai adus, ce poveste ne mai spui azi?

Copiii, minunea ce-mi lipsea; copiii, frumuseţea ce-mi secase; copiii, visul suferinţelor mele! Copiii sunt bucuria mea. Ochii lor inocenţi, largi şi sinceri îmi îmbălsămează sufletul şi trupul. Jocurile lor mă duc în vis. Lumea lor deschide cerurile din mine. Copilul ce l-am purtat în mine şi care a murit de mii de ori, acum reînviază. Copilul ce am fost este prăfuit în amintirea mea şi se scutură acum în imagini de cămin ideal, cu mamă sfântă şi tată ocrotitor. In contact cu copiii am senzaţia că se spală din memoria mea imaginea ursuză a temniţaşilor şi temnicerilor. Lângă ei, prin ei, redevin copil ca prin farmec, căci se declanşează toate resorturile pure inhibate într-o viaţă mizerabilă. Intru cu uşurinţă în orizontul lor şi încep să gândesc ca ei. Fantezia mi se deschide în nesfârşite poveşti, care nu sunt tocmai fanteziste, dar nici prea reale – par imagini de vis spulberat. Nu pot însă ocoli coşmarurile şi în toate poveştile mele transpar răul, suferinţa şi mizeria. Copiii mă ascultă cu sufletul la gură şi se bucură de victoriile eroilor lor dragi. Sunt nesecat în povestiri, iar ei, nesătui în a asculta. Am prieteni de la doi ani până la doisprezece ani, care vin să mă asculte. Se creează singura comuniune care nu-mi este interzisă, dar şi aici sunt pus la încercare, căci copiii îmi pun întrebări politice la care nu am dreptul să răspund:

– Bunule, e adevărat că partidul este părintele nostru?

– Bunule, de ce poveştile tale sunt mai frumoase decât ale tovarăşilor?

– Bunule, mama a zis: „Ducă-se dracului de partid!”…

– Bunule, tu ştii poveşti cu Bulă?…

– Bunule, tata zice că s-a săturat până peste cap de minciuni!

– Bunule, mai vrem să venim la tine, că la grădiniţă ne spun poveşti numai cu „Tovarăşul”!…

Mă simt plin, plin de poveşti, plin de idei şi plin de spirit. Aş scrie o viaţă întreagă, aş vorbi mereu şi aş dezvolta energii inepuizabile, mă simt însă părăsit, uitat, neglijat. Numai Securitatea mă preţuieşte. Am încercat să trec hotarele spre Apus, pentru a-mi îngriji sănătatea, dar nu mi s-a permis. Cu toate că sunt bolnav şi ciroza mi-a numărat zilele, totuşi nu sunt iertat şi nici tolerat. Rămân prizonier, bandit şi criminal. Pentru mine nu intervine nici un for de autoritate internaţională, căci sunt „fascist” fără să fi fost, sunt „antisemit” deşi iubesc pe evrei, sunt „reacţionar” deşi sunt deschis dialogului cu ateii. Sunt un pericol mondial! Mă uit la picioarele mele umflate, simt durerile din coloana vertebrală, ascult inima şi o întreb când va face un stop şi îmi spun cu amărăciune: „Eşti un bandit!”…

*

La insistentele doamnei Maria, m-am decis, totuşi, să scriu. Şi am scris. E un testament.

Dar testamentul unui nebun va convinge oare pe oamenii cei atât de înţelepţi?!…

(din: Ioan Ianolide, Testamentul unui nebun, Editura Bonifaciu, 2015)

Ioan_Ianolide____5556076d2173b

Legaturi:

***


Categorii

Ioan Ianolide, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Reeducarea ieri, azi si maine

Etichete (taguri)

, , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “TESTAMENTUL UNUI NEBUN – IOAN IANOLIDE (II): “Sunt „fascist” fără să fi fost, sunt „antisemit” deşi iubesc pe evrei, sunt „reacţionar” deşi sunt deschis dialogului cu ateii. Sunt un pericol mondial!”. ULTIMII PRIETENI – COPIII: “Copiii, minunea ce-mi lipsea; copiii, frumuseţea ce-mi secase”

  1. Cred ca va fi judecata de apoi si este infricosatoare.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate