SFANTA NONA, icoana sotiei crestine si o foarte frumoasa OMILIE DESPRE CASATORIE a Arhim. Emilianos Simonopetritul

5-08-2008 Sublinieri

“SUNT CASATORIT, SUNT ROBUL LUI HRISTOS”

nona.jpg

Drumul duhovnicesc pe care il strabatem parcurgand praznicele din calendar ne pune inainte in fiecare an pleiada de sfinti care au dovedit dragostea pentru Hristos prin sfarsitul lor mucenicesc sau prin nevointe pustnicesti suprafiresti. Intr-atat de coplesitoare este trairea lor intru credinta si grozavia incercarilor pe care le-au depasit pentru a dobandi cununa, incat, cunoscandu-ne puterile noastre sufletesti pipernicite, riscam sa deznadajduim, considerand sfintenia inaccesibila, iar exemplul vietii lor inaplicabil pentru noi. Astazi, prin praznuirea Sfintei Nonna, putem gasi prilej duhovnicesc pentru a ne intari intru nadejde, convingandu-ne ca Dumnezeu nu daruieste cu masura harul Sau celor care Il cauta cu sinceritate si sarguinta, chiar daca existenta si lucrarea acestora se desfasoara doar in universul familial.

Desi se tragea dintr-o familie de crestini evlaviosi, care indurasera prigoanele imparatilor romani pagani, Nonna se casatoreste cu un notabil din Nazianz, barbat bun si instarit, dar din afara Bisericii. In ciuda acestei sarcini anevoie de purtat si a grijilor unei gospodarii intinse, Nonna nu inceteaza a se ruga lui Dumnezeu pentru intoarcerea barbatului sau la credinta adevarata si pentru a dobandi un prunc de parte barbateasca, pe care promite sa-l afieroseasca lui Dumnezeu. Pentru a ne vadi credinta ei neclintita, Domnul nu ii raspunde vreme de zeci de ani. Apoi, prin revarsarea darului dumnezeiesc fara de masura, sotul Grigorie primeste semn, se boteaza, ajungand ierarh foarte rapid si, desi se apropia de batranete, Dumnezeu ii lungeste viata, rascumparand parca anii in care nu a raspuns rugaciunilor consoartei, lasandu-l sa pastoreasca turma sa vreme de aproape jumatate de secol. Randuindu-i-se si a doua mare bucurie, Nonna naste intr-un tarziu pruncul cerut indelung, pe care-l numeste Grigorie, dupa tatal sau, iar Domnul ii mai daruieste pe Gorgonia si Chesarie. Chiar daca atunci cand adoarme, la aproape o suta de ani, nu il mai lasa vietuind pe pamant decat pe fiul sau pe care-l afierosise lui Dumnezeu, care avea de savarsit lucrarea sa pentru care va fi numit Teologul, Nonna primeste astfel binecuvantarea de a sti ca toti cei dragi, pentru care se rugase o viata, sunt sfinti si se vor intalni intru bucuria Imparatiei celei vesnice. Ca o incununare, Nonna isi da sufletul sprijinita de Sfanta Masa, murmurand rugaciuni. Desi din viata Nonnei nu cunoastem decat crampeie, roada sfinteniei intregii sale familii marturiseste pentru ea, mladita alipita in Hristos, care a copt prin fierbinteala rugaciunilor statornice prinosul sufletelor celor cu care se inrudea dupa trup. Sfanta Nonna sa ne fie indemn catre casnicii nostri, prin care sa gasim calea mantuitoare aflata in permanenta la indemnana noastra, nadajduind in darurile pe care Dumnezeu ni le va imparti fara de masura.

***

Am primit chiar astazi una dintre omiliile cele mai frumoase despre casatorie, rostita de Arhimandritul Emilian Simonopetritul de la Muntele Athos acum mai bine de treizeci de ani in în biserica Sfântului Nicolae din Trikala (Grecia), pe care, considerand-o cat se poate de potrivita pentru praznuirea Sfintei Nonna, v-o impartasim:

nunta-cana.jpg

Nimeni nu va tăgădui că cea mai însemnată zi din viaţa unui om, după naştere şi botez, este cea a nunţii. De aceea, nu este surprinzător faptul că mişcările contemporane lumeşti şi instituţionale au ca scop anume nimicirea preacinstitei şi sfintei taine a cununiei. Pentru mulţi, căsătoria este doar un prilej de plăceri şi distracţii. Viaţa, însă, este un lucru serios. E o luptă duhovnicească, un urcuş înspre un ţel – cerul. Punctul cel mai crucial şi mijlocul cel mai însemnat al acestui urcuş este căsătoria. Nimănui nu îi este îngăduit să se ferească de legătura căsătoriei, fie că va face o nuntă de taină (mistică), dăruindu-se pe sine lui Dumnezeu [în monahism], fie că va face o nuntă de sfinţire (sacramentală) cu un partener de viaţă.

Astăzi ne vom ocupa îndeosebi cu nunta de sfinţire. Vom vorbi despre cum poate contribui căsătoria la viaţa noastră duhovnicească, urmând tema cuvântului de dinainte. Ştim că nunta este un aşezământ rânduit de Dumnezeu. Este „cinstită” (Evr. 13:4). Este o „taină mare” (Efes. 5:32). Cel necăsătorit trece prin viaţă şi apoi o părăseşte; cel căsătorit, însă, trăieşte şi experiază pe deplin viaţa.

Unii s’ar putea întreba ce cred oamenii de astăzi despre sfântul aşezământ al nunţii, această „taină mare“, binecuvântată de Biserică. Ei se căsătoresc ca şi cum ar fuziona două firme sau două conturi bancare. Doi oameni se unesc fără să aibă un ideal – două zerouri, s’ar putea zice, fiindcă oamenii fără idealuri, fără căutări, nu sânt nimic altceva decât un zero. „M’am căsătorit ca să-mi trăiesc viaţa“, îi auzi spunând pe unii, „nu ca să stau închis între patru pereţi“. „M’am căsătorit ca să mă bucur de viaţă“, spun ei, şi apoi îşi lasă copiii – dacă au copii – în grija unei străine, ca să poată fugi la teatru, la film sau la vreo altă adunare lumească. Şi astfel, casele lor ajung nişte hoteluri în care se întorc seara sau, mai degrabă, noaptea, după ce s’au distrat şi le trebuie odihnă. Oameni ca aceştia sunt goi pe dinlăuntru, şi simt un gol adevărat în casele lor. Nu găsesc acolo nici o mulţumire, aşa că se grăbesc să alerge de colo-ncoace, în căutarea fericirii. Ei se căsătoresc fără să se cunoască, fără un simţ al răspunderii, pur şi simplu fiindcă vor să se căsătorească sau cred că trebuie să o facă pentru a fi nişte buni membri ai societăţii. Însă care sânt urmările? Le vedem în fiecare zi. Căsătoriile eşuate ne sânt cunoscute tuturor. O căsătorie lumească, aşa cum e înţeleasă astăzi, nu are decât o singură caracteristică – uciderea vieţii duhovniceşti a unei persoane. Trebuie să conştientizăm că dacă dăm greş în căsătorie, am dat greş mai mult sau mai puţin şi în viaţa duhovnicească. Dacă reuşim în căsătorie, am reuşit şi în viaţa duhovnicească. Reuşita sau eşecul, sporirea sau năruirea, încep în viaţa duhovnicească cu căsătoria. Pentru că este o problemă atât de serioasă, să trecem în revistă câteva condiţii necesare pentru o căsătorie fericită şi cu adevărat creştină.

Pentru a avea o căsătorie izbutită, e nevoie încă din copilărie de o educaţie potrivită. Aşa cum un copil trebuie să studieze, aşa cum învaţă el să gândească şi să se preocupe de părinţi sau de sănătatea sa, la fel trebuie şi să fie pregătit pentru o căsătorie izbutită. În veacul de acum, însă, nimeni nu mai este interesat să-şi pregătească copiii pentru această taină mare, o taină care va juca un rol crucial în viaţa lor. Părinţii nu sânt interesaţi de aşa ceva, în afară de zestre sau de ale probleme băneşti, care îi preocupă adânc. Copilul trebuie să înveţe încă din pruncie să iubească, să dăruiască, să sufere lipsuri, să asculte. Trebuie învăţat să simtă că curăţia sufletului şi a trupului său este o comoară de mare preţ, care trebuie păzită ca lumina ochilor. Firea copilului trebuie modelată corespunzător, pentru a ajunge un om cinstit, curajos, hotărât, deschis, vesel, iar nu o făptură care-şi plânge de milă şi se vaită de soarta sa, un lucru slab şi neputincios, fără putere de a gândi. Încă din pruncie, copilul trebuie învăţat să se preocupe de un subiect anume sau să se îndeletnicească cu ceva anume, pentru ca în viitor să-şi poată întreţine familia sau, în cazul unei fete, să ajute dacă e nevoie. O femeie trebuie să înveţe să fie gospodină, chiar dacă are studii superioare. Trebuie să înveţe să gătească, să coasă, să brodeze. Dar, veţi spune: părinte dragă, toate astea sânt de la sine înţelese. Întrebaţi-i, însă, pe cei căsătoriţi, şi veţi vedea cât de multe femei gata să se căsătorească nu ştiu nimic despre gospodărit.

De la o anumită vârstă, cu atât mai mult, alegerea tovarăşului de viaţă este un lucru care nu trebuie trecut cu vederea. Nu trebuie nici făcut în grabă, fiindcă, după cum spune o zicală, „iute la însurătoare, iute la disperare“. Nu trebuie însă nici aşteptat prea mult, fiindcă întârzierea este o primejdie ucigătoare de suflet. Ca regulă, ritmul firesc al vieţii duhovniceşti începe cu căsătoria. Cel necăsătorit se aseamănă cuiva care încearcă să locuiască pentru totdeauna în hol: nu pare să priceapă la ce folosesc camerele. Părinţii ar trebui să se intereseze de viaţa socială a copilului, dar şi de viaţa sa de rugăciune, încât fericitul ceas să vină ca un dar de la Dumnezeu. Fireşte, când e vorba de alegerea unui partener, copilul va lua seamă la părerea părinţilor săi. Cât de des nu simt părinţii un cuţit trecându-le prin inimă, atunci când copiii nu-i întreabă despre cel care le va fi tovarăş în viaţă? Inima de mamă este sensibilă, şi nu poate îndura o astfel de lovitură. Copilul ar trebui să vorbească despre aceste probleme cu părinţii săi, pentru că aceştia au o intuiţie anume, ce le dă putinţa să conştientizeze lucrurile care-i îngrijorează. Aceasta nu înseamnă însă că tatăl şi mama ar trebui să facă presiuni asupra copilului. În cele din urmă, el trebuie să fie liber să hotărască de unul singur. Dacă vă veţi împinge copilul spre căsătorie, vă va socoti răspunzător dacă lucrurile nu vor decurge bine. Nimic bun nu vine în urma presiunilor. Trebuie să-l ajutaţi, dar trebuie şi să-i îngăduiţi să aleagă persoana pe care o preferă sau pe care o iubeşte – însă nu pe cineva de care i-e milă sau de care-i pare rău. Dacă copilul vostru, după ce se cunoaşte cu cineva, vă spune: „Mi-e milă de săracul om, mă voi căsători cu el“, să ştiţi că sânteţi în pragul unei căsătorii eşuate. Doar o persoană pe care el sau ea o preferă sau o iubeşte poate sta lângă copilul vostru. Şi bărbatul, şi femeia trebuie să fie atraşi unul de celălalt şi trebuie să vrea cu adevărat, în chip lăuntric, fără grabă, să trăiască împreună. În această privinţă, totuşi, nu putem face presiuni asupra copiilor noştri. Uneori, din dragoste, simţim că ei ne aparţin, că sânt ai noştri, şi că putem face ce vrem cu ei. Şi aşa copilul ajunge o făptură neputincioasă să trăiască – fie căsătorit, fie necăsătorit.

De bună seamă, procesul de cunoaştere şi apropiere, o problemă foarte delicată – dar pe care adesea o trecem cu vederea – ar trebui să aibă loc înaintea căsătoriei. Nu trebuie să avem rezerve în a ne cunoaşte unul pe celălalt, mai ales dacă nu sântem siguri de sentimentele noastre. Dragostea n’ar trebui să ne orbească, ci să ne deschidă ochii pentru a-l vedea pe celălalt aşa cum este, cu neputinţele sale. „E mai bine să iei din casa ta o încălţare, chiar dacă-i pingelită“, spune o zicală. Adică e mai bine să iei pe cineva cu care ai ajuns să te cunoşti. Iar cunoaşterea trebuie întotdeauna să fie legată de logodnă, o chestiune la fel de anevoioasă.

Atunci când i-am sugerat unei tinere că ar trebui să se gândească serios dacă să-şi ţină logodna, ea mi-a răspuns: „Dac-o să rup logodna, mama mă va omorî“. Dar ce fel de încredinţare e aceasta, dacă nu-ţi dă voie să renunţi la ea? A te logodi nu înseamnă neapărat că mă voi căsători. Înseamnă că fac o încercare pentru a vedea dacă ar trebui să mă căsătoresc cu persoana cu care m’am logodit. Dacă o femeie n’are posibilitatea să rupă logodna, atunci n’ar mai trebui să se logodească, sau, mai degrabă, n’ar trebui să meargă mai departe cu căsătoria. În perioada logodnei, trebuie să avem grijă în chip anume. Cineva a spus cândva că în perioada de cunoaştere a celuilalt trebuie să-ţi ţii inima cu amândouă mâinile, ca pe o fiară sălbatică. Ştiţi cât de primejdioasă e inima: în loc să te ducă la căsătorie, te poate duce la păcat. Există posibilitatea ca persoana aleasă să te socotească doar o jucărie, sau o periuţă de dinţi bună doar de încercat. Mai apoi, te vei deprima şi vei vărsa multe lacrimi. Dar atunci va fi prea târziu, fiindcă îngerul tău se va dovedi unul de lut.

Nu alegeţi pe cineva care-şi pierde vremea prin cluburi, distrându-se şi aruncându-şi banii pe excursii şi luxuri. N’ar trebui să alegeţi nici pe cineva care, după cum veţi afla mai târziu, îşi ascunde egocentrismul în spatele unor cuvinte de dragoste. Nu alegeţi drept soţie o femeie ca praful de puşcă, care, de îndată ce-i zici ceva, sare în sus. Nu-i o nevastă bună. Mai mult, dacă vreţi să aveţi o căsătorie cu adevărat izbutită, nu vă apropiaţi de tânăra sau tânărul neputincios să-şi lase părinţii. Porunca lui Hristos este limpede: „va lăsa omul pre tatăl său şi pre muma sa, şi se va lipi de femeia sa” (Marcu 10:7). Dar când îl veţi vedea pe celălalt legat de mama sau tatăl lui, când veţi vedea că îi ascultă cu gura deschisă şi este gata să facă orice-i vor zice, să vă ţineţi departe. Este o persoană bolnavă sufleteşte, imatură psihologic, şi nu veţi izbuti să faceţi cu dânsul o familie. Bărbatul care vă va deveni soţ ar trebui să fie plin de viaţă. Însă cum ar putea fi aşa, dacă nu şi-a dat seama, dacă n’a înţeles, dacă n’a asimilat faptul că casa părinţilor nu e nimic altceva decât o glastră în care a fost aşezat, pentru a fi scos mai târziu şi răsădit în alt loc? De asemenea, când vă veţi alege soţul, încredinţaţi-vă că nu este un om necomunicativ – în care caz nu va avea prieteni. Şi dacă azi n’are prieteni, mâine va socoti anevoios să vă aibă drept prieten şi tovarăş. Păziţi-vă de oamenii nemulţumiţi, plângăcioşi şi întunecaţi, ce se aseamănă unor păsări mohorâte. Păziţi-vă de cei ce se jelesc mereu, zicând: „Nu mă iubeşti, nu mă înţelegi” şi altele de acest fel. Ceva la aceste făpturi ale lui Dumnezeu nu e în regulă. Păziţi-vă şi de fanaticii religioşi şi cei excesiv de evlavioşi; adică de cei ce se supără din pricina unor lucruri mărunte, care critică tot şi sânt hipersensibili. Cum veţi putea trăi cu un astfel de om? Veţi şedea ca pe ghimpi. Feriţi-vă şi de cei ce socotesc căsătoria ceva rău, ca un soi de întemniţare, de cei ce zic: „Dar niciodată în viaţă nu m’am gândit să mă căsătoresc!

Păziţi-vă de falşii creştini, care văd în căsătorie ceva dezgustător, asemenea unui păcat, şi-şi coboară grabnic ochii când aud vorbindu-se despre ea. Dacă vă veţi căsători cu unul ca acesta, vă va fi un ghimpe în trup, şi o povară pentru mănăstirea sa, dacă se va călugări. Păziţi-vă de cei ce se cred desăvârşiţi şi nu află greşeală într’înşii, dar găsesc mereu greşeli la ceilalţi. Păziţi-vă de cei ce se cred aleşi de Dumnezeu ca să-i îndrepte pe ceilalţi.

Mai este o problemă serioasă căreia trebuie să-i daţi atenţie: ereditatea. Căutaţi să-i cunoaşteţi bine pe tatăl, mama, bunicul, bunica, unchiul celuilalt. Trebuie să existe şi minime condiţii materiale. Mai presus de toate, îngrijiţi-vă să aflaţi despre credinţa celuilalt. Are el sau ea credinţă? Are idealuri persoana pe care vă gândiţi să v’o faceţi tovarăş de viaţă? Dacă pentru el Hristos nu înseamnă nimic, cum vei putea să intri tu în inima sa? Dacă n’a fost în stare să Îl preţuiască pe Hristos, crezi că te va preţui pe tine? Sfânta Scriptură îi spune bărbatului că soţia trebuie să fie a „legământului tău” (Mal. 2:14), adică de credinţa ta, de religia ta, ca să ţi se poată alătura spre Dumnezeu. Doar atunci veţi putea avea, după cum zic Părinţii Bisericii, o căsătorie „cu încuviinţarea episcopului“, adică cu consimţământul Bisericii, şi nu un simplu act formal.

Discută mai înainte lucrurile cu duhovnicul. Examinează împreună cu el fiecare amănunt, şi el va sta de partea ta ca un prieten adevărat, iar când îţi vei atinge ţinta, căsătoria ta va fi un dar de la Dumnezeu (cf. 1 Cor. 7:7). Dumnezeu dăruieşte fiecăruia în parte darurile sale. Pe unul îl duce înspre căsătorie, iar pe altul înspre feciorie. Nu că Dumnezeu ar face această alegere zicând „tu du-te aici” şi „tu du-te acolo“, însă ne dă tăria de a alege după dorirea inimii noastre, precum şi bărbăţia şi puterea de a îndeplini această alegere. Dacă ţi-ai ales astfel soţul, mulţumeşte Domnului! Fă-i cunoştinţă cu duhovnicul tău. Dacă n’ai unul, amândoi ar trebui să alegeţi împreună un duhovnic care să vă fie Stareţ, părinte, cel care vă va aminti de Dumnezeu şi vi-L va arăta.

În viaţă veţi avea multe greutăţi. Vor fi o sumedenie de probleme. Grijile vă vor înconjura, şi nu va fi uşor să duceţi o viaţă creştinească. Însă nu vă temeţi. Dumnezeu vă va ajuta. Faceţi ce vă stă în putinţă. Puteţi citi cinci minute în fiecare zi dintr’o carte duhovnicească? Să citiţi. Vă puteţi ruga cinci minute în fiecare zi? Rugaţi-vă. Şi dacă nu izbutiţi cinci minute, rugaţi-vă două. Celelalte ţin de Dumnezeu. Când veţi întâmpina greutăţi în căsătorie, când veţi vedea că nu sporiţi în viaţa duhovnicească, să nu deznădăjduiţi. Să nu vă mulţumiţi, însă, nici cu sporirea pe care aţi dobândit-o până acum. Înălţaţi-vă inimile către Dumnezeu. Urmaţi celor ce au dat totul lui Dumnezeu, şi faceţi ce puteţi ca să vă asemănaţi lor, chiar dacă tot ce puteţi face este să vă doriţi în inimă asemănarea cu ei. Lăsaţi făptuirea în seama lui Hristos. Şi, când veţi urca pe calea aceasta, veţi simţi cu adevărat care este rostul căsătoriei. Altfel, veţi orbecăi în viaţă asemenea unui nevăzător.

Care este, aşadar, rostul căsătoriei? Vă voi spune trei din ţelurile de căpătâi ale acesteia. Mai întâi de toate, căsătoria este o cale a durerii. Tovărăşia dintre bărbat şi femeie se cheamă „împreună-înjugare” (sizighia), adică lucrarea celor doi cu o sarcină comună. Căsătoria este o împreună-mergere, o porţie comună de durere şi, bineînţeles, de bucurie. Dar, de obicei, şase strune ale vieţii răsună trist, şi doar una vesel. Soţul şi soţia beau din acelaşi pahar al lipsurilor, tristeţilor şi căderilor. La slujba cununiei, preotul le dă noilor căsătoriţi să bea din acelaşi pahar, numit „pahar de obşte“, pentru că împreună vor purta poverile căsătoriei. Paharul se mai cheamă şi „unire“, pentru că ei se unesc spre a împărtăşi bucuriile şi necazurile vieţii. Când doi oameni se căsătoresc, e ca şi cum ar zice: Împreună vom merge înainte, mână de mână, prin vremuri bune şi rele. Vom avea ceasuri întunecate, ceasuri de tristeţe, împovărătoare, ceasuri plictisitoare. Însă, în adâncul nopţii, vom crede pe mai departe în soare şi-n lumină. O, dragi prieteni, cine poate spune că viaţa sa n’a cunoscut clipe grele? Dar nu e lucru mic să ştii că în clipele-ţi grele, în griji, în ispite, vei ţine mâna celui iubit ţie. Noul Legământ spune că tot omul va suferi, mai ales cei ce se căsătoresc. „Dezlegatu-te-ai de femeie?” – adică, eşti necăsătorit? – întreabă Apostolul Pavel. „Nu căuta femeie. Iar de te-ai şi însurat, nu ai greşit, şi de s’a măritat fecioara, nu a greşit; însă asupreală trupului vor avea unii ca aceştia; iară eu cruţ pre voi” (1 Cor. 7:27-28). Ţineţi minte: din clipa în care te căsătoreşti, zice el, vei avea parte de multe dureri, vei suferi, şi viaţa ta va fi o cruce, însă o cruce ce înfloreşte cu flori. Căsătoria va avea bucuriile sale, surâsurile sale, lucrurile sale minunate. Să vă amintiţi, însă, în zilele cu soare că toate aceste flori preafrumoase ascund o cruce, care poate ieşi în orice clipă la lumină.

Viaţa nu e o petrecere, aşa cum cred unii, care, după căsătorie, se prăvălesc din cer pe pământ. Căsătoria este o mare întinsă, şi nu ştii când te va arunca pe ţărm. Te însori cu persoana aleasă cu frică şi cutremur, şi cu mare grijă, apoi, după un an, doi, cinci, descoperi că te-a tras pe sfoară.

Să credem că nunta ar fi un drum spre fericire este o măsluire a căsătoriei, asemenea unei tăgăduiri a crucii. Bucuria căsătoriei înseamnă pentru bărbat şi femeie împingerea împreună a carului pe drumul urcător al vieţii. „N’ai suferit? Atunci n’ai iubit“, spune un poet. Doar cei ce suferă pot iubi cu adevărat. Şi, de aceea, tristeţea este o însuşire necesară a căsătoriei. „Căsnicia“, zice un filosof din vechime, „e o lume înfrumuseţată de nădejde şi întărită de năpastă“. Aşa cum oţelul se căleşte în furnal, aşa şi omul se întăreşte în căsătorie, în focul greutăţilor. Când vă priviţi căsătoria de la depărtare, toate par minunate. Însă când vă apropiaţi, veţi vedea ce multe clipe grele are.

Dumnezeu zice că „nu este bine să fie omul singur” (Fac. 2:18), aşa că i-a pus alături un tovarăş, pe cineva care să-l ajute în viaţă, mai ales în luptele sale de credinţă, fiindcă pentru a-ţi păstra credinţa trebuie să pătimeşti şi să rabzi multă durere. Dumnezeu ne trimite tuturor harul Său. El ni-l trimite, însă, atunci când vede că sântem gata să suferim. Unii, de îndată ce văd o piedică, o iau la fugă. Uită de Dumnezeu şi de Biserică. Însă credinţa, Dumnezeu şi Biserica nu sânt o cămaşă pe care s’o dai jos de îndată ce ai început să asuzi.

Căsătoria este, aşadar, o călătorie printre necazuri şi bucurii. Când necazurile par copleşitoare, ar trebui să-ţi aminteşti că Dumnezeu este cu tine. El îţi va ridica crucea. El a fost Cel ce ţi-a pus pe frunte cununa căsătoriei. Dar când Îl rugăm ceva pe Dumnezeu, El nu ne dă de îndată soluţia. Ne îndrumă înainte foarte încet. Uneori, îi ia ani ca s’o facă. Trebuie să cercăm durere, altfel viaţa nu va avea înţeles. Veseleşte-te, însă, căci Hristos pătimeşte cu tine, şi Sfântul Duh „se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite” (cf. Rom. 8:26).

În al doilea rând, căsătoria este o călătorie a dragostei. Înseamnă plăsmuirea unei noi făpturi omeneşti, a unei noi persoane, căci, zice Evanghelia, „vor fi amândoi un trup” (Mat. 19:5; Mar. 10:7). Dumnezeu uneşte doi oameni şi îi face una. Din această unire a doi oameni, care se înţeleg să-şi sincronizeze paşii şi să-şi armonizeze bătăile inimii, răsare o nouă făptură omenească. Dintr’o astfel de dragoste adâncă şi spontană, unul devine o prezenţă, o realitate vie, în inima celuilalt. „Sunt căsătorit” înseamnă că nu pot trăi nici măcar o zi, nici măcar o clipă, fără tovarăşul meu de viaţă. Soţul meu, soţia mea, e parte din mine, din trupul meu, din sufletul meu. El sau ea mă împlineşte. El sau ea este cugetul minţii mele. El sau ea este pricina pentru care-mi bate inima.

Perechea schimbă inele pentru a arăta că vor rămâne uniţi în încercările vieţii. Fiecare poartă un inel cu numele celuilalt scris pe el, ce se pune pe degetul de la care o venă duce direct la inimă. Numele celuilalt, adică, e scris în propria inimă. Am putea spune că unul dă celuilalt sângele inimii sale. El sau ea îl cuprinde pe celălalt în însăşi miezul fiinţei sale. „Ce mai faci?“, a fost întrebat odată un scriitor. Acesta a rămas surprins. „Ce mai fac? Ce întrebare ciudată! O iubesc pe Olga, soţia mea“. Soţul trăieşte pentru a-şi iubi soţia, iar soţia trăieşte pentru a-şi iubi soţul.

Lucrul cel mai însemnat în căsătorie este dragostea, iar dragostea înseamnă a uni două în una. Dumnezeu urăşte despărţirea şi divorţul. El vrea o unire nezdruncinată (cf. Mat. 19:3-9; Mar. 10:2-12). Preotul ia inelele de pe degetul mâinii stângi, le pune pe cel al mâinii drepte, apoi iarăşi pe stânga, şi în cele din urmă le pune înapoi pe mâna dreaptă. Începe şi sfârşeşte cu mâna dreaptă, fiindcă aceasta este mâna cu care lucrăm îndeosebi. Aceasta înseamnă şi că celălalt are acum mâna mea. Nu fac nimic din ce nu ar vrea perechea mea. Sânt legat de celălalt. Trăiesc pentru celălalt, şi pentru aceasta îi trec cu vederea greşelile. O persoană care nu poate avea îngăduinţă pentru alta nu se poate căsători.

Ce vrea perechea mea? Ce-l interesează? Ce-i face plăcere? Aceleaşi lucruri ar trebui să mă intereseze şi să-mi facă şi mie plăcere. Caut şi prilejuri de a-i face mici bucurii. Cum îl voi mulţumi astăzi pe soţul meu? Cum o voi mulţumi astăzi pe soţia mea? Această întrebare ar trebui să şi-o pună zilnic orice om căsătorit. Ea se interesează de grijile lui, de preocupările lui, de slujba lui, de prietenii lui, pentru a putea avea toate în comun. El îi dă întâietate de bunăvoie. Pentru că o iubeşte, merge ultimul la culcare şi se trezeşte primul. Îi socoteşte părinţii ei ca şi cum ar fi ai săi, îi iubeşte şi li se dăruieşte, fiindcă ştie că căsătoria este anevoioasă pentru părinţi. Îi face mereu să plângă, deoarece i-a despărţit de copilul lor.

Soţia îşi arată dragostea pentru soţ prin ascultare. Ea îl ascultă întocmai cum Biserica ascultă de Hristos (Efes. 5:22-24). Fericirea ei este să facă voia soţului. Împotrivirea, încăpăţânarea şi nemulţumirea sânt securile care retează pomul fericirii conjugale. Femeia este inima. Bărbatul este capul. Femeia este inima care iubeşte. În clipele grele ale bărbatului, ea îi stă alături, precum împărăteasa Theodora lângă împăratul Iustinian. În clipele lui de bucurie, ea încearcă să-l suie la înălţimi şi la idealuri şi mai mari. La vreme de necaz, ea stă lângă el, ca o lume sublimă şi plină de pace, dăruindu-i linişte.

Bărbatul ar trebui să ţină minte că soţia i-a fost încredinţată de Dumnezeu. Soţia sa este un suflet pe care Dumnezeu i l-a dat, şi pe care într’o bună zi va trebui să-l dea înapoi. El îşi iubeşte femeia aşa cum Hristos iubeşte Biserica (Ef. 5:25). O ocroteşte, îi poartă de grijă, îi dă încredere, îndeosebi când este tulburată sau când este bolnavă. Ştim cât de sensibil poate fi sufletul unei femei, pricină pentru care Apostolul Petru îi îndeamnă pe bărbaţi să-şi cinstească femeile (cf. 1 Pet. 3:7). Sufletul unei femei se răneşte, este adesea mărunt, schimbător şi poate cădea dintr’odată în deznădejde. De aceea, bărbatul trebuie să fie plin de dragoste şi gingăşie, şi să facă din ea comoara sa cea mai de preţ. Căsătoria, dragi prieteni, este o bărcuţă care pluteşte pe valuri şi printre stânci. Dacă o scapi din grijă chiar şi o clipă, se va scufunda.

După cum am văzut, căsătoria este mai întâi de toate o călătorie a durerii; în al doilea rând, o călătorie a dragostei; şi, în al treilea rând, o călătorie spre cer, o chemare de la Dumnezeu. Este, aşa cum zice Sfânta Scriptură, o „taină mare” (Ef. 5:32). Vorbim adesea de şapte taine. În această privinţă, o „taină” este semnul prezenţei mistice a unei persoane sau a unei întâmplări adevărate. O icoană, de pildă, este o taină. Când i ne închinăm, nu ne închinăm lemnului sau vopselei, ci lui Hristos, sau Născătoarei-de-Dumnezeu, sau sfântului zugrăvit în chip mistic. Sfânta Cruce este un simbol al lui Hristos, ce cuprinde tainica sa prezenţă. Şi căsătoria este o taină, o prezenţă mistică, deşi nu ca acestea. Hristos zice: „unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mat. 18:20). Şi de fiecare dată când se cunună doi oameni în numele lui Hristos, ei devin un semn care-L cuprinde şi arată pe însuşi Hristos. Când vedeţi o pereche ce are conştiinţa acestui lucru, e ca şi cum l-aţi vedea pe Hristos. Împreună, ei sânt o theofanie (arătare a lui Dumnezeu).

Acesta este şi motivul pentru care pe capetele lor se pun cununi, în timpul slujbei cununiei, deoarece mireasa şi mirele sânt un chip al lui Hristos şi al Bisericii. Şi nu doar acestea, dar şi toate celelalte sânt simbolice. Lumânările aprinse simbolizează fecioarele cele înţelepte. Atunci când preotul pune aceste lumânări în mâinile noilor căsătoriţi, e ca şi cum le-ar zice: Aşteptaţi-l pe Hristos asemenea fecioarelor celor înţelepte (Mat. 25:1-11). Lumânările mai simbolizează şi limbile de foc care s’au pogorât la Cincizecime, şi care au arătat, în esenţă, prezenţa Sfântului Duh (F.Ap. 2:1-4). Inelele de cununie se ţin în altar, până ce sânt luate de acolo de către preot, fapt care arată că nunta îşi are începutul în Hristos şi va sfârşi în Hristos. Preotul le împreunează şi mâinile, pentru a arăta că însuşi Hristos este Cel ce îi uneşte. Hristos este în centrul tainei şi în centrul vieţii lor.

Toate elementele slujbei cununiei sânt umbre şi simboluri care arată prezenţa lui Hristos. Când stai undeva şi vezi dintr’odată o umbră, ştii că se apropie cineva. Nu-l vezi, dar ştii că e acolo. Te trezeşti dis-de-dimineaţă, şi vezi zarea roşie a răsăritului. Ştii că, peste puţină vreme, va ieşi soarele. Şi într’adevăr, de după munte, începe să răsară soarele. Când îţi vezi căsătoria, soţul, soţia, trupul perechii tale, când îţi vezi necazurile, toate cele ale casei tale, să ştii că sânt semne ale prezenţei lui Hristos. E ca şi cum ai auzi paşii lui Hristos, ca şi cum ar veni, ca şi cum ai fi gata să-i auzi glasul. Toate acestea sânt umbre ale lui Hristos, descoperindu-ne că este cu noi. E adevărat totuşi că, din pricina grijilor şi neliniştilor, simţim că El lipseşte. Dar Îl putem vedea în umbre, şi ne încredinţăm că este cu noi. De aceasta, în Biserica timpurie nu exista o slujbă aparte a cununiei. Bărbatul şi femeia mergeau pur şi simplu la Biserică şi se împărtăşeau împreună. Ce înseamnă asta? Că de aici încolo viaţa lor devine o singură viaţă în Hristos.

Cununiile sau coroanele de nuntă sânt şi ele simboluri ale prezenţei lui Hristos. Şi anume, ele simbolizează mucenicia. Soţul şi soţia poartă cununi pentru a arăta că sânt gata să se facă mucenici pentru Hristos. A spune că „Sunt căsătorit” înseamnă că trăiesc şi mor pentru Hristos. „Sunt căsătorit” înseamnă că tânjesc şi însetez după Hristos. Cununile sânt şi semne împărăteşti, aşa că soţul şi soţia sânt împărat şi împărăteasă, iar casa lor este împărăţie, o împărăţie a Bisericii, o prelungire a Bisericii.

Care a fost începutul căsătoriei? Căderea în păcat a omului. Înainte de aceasta, nu era căsătorie – nu în înţelesul de astăzi. Abia după Cădere, după ce Adam şi Eva au fost izgoniţi din rai, Adam a „cunoscut” pe Eva (Fac. 4:1) şi s’a pus început căsătoriei. De ce atunci? Pentru ca să-şi amintească de căderea lor şi de izgonirea din Rai, şi să caute să se întoarcă acolo. Căsătoria este, prin urmare, o întoarcere în raiul duhovnicesc, Biserica lui Hristos. „Sunt căsătorit” înseamnă, aşadar, că sânt un împărat, un mădular credincios şi adevărat al Bisericii.

Cununile simbolizează şi biruinţa cea mai de pe urmă, ce va fi atinsă în împărăţia cerurilor. Când preotul ia cununiile, îi zice lui Hristos: „primeşte cununile lor întru Împărăţia ta“, ia-le în împărăţia Ta şi le ţine acolo, până la biruinţa cea mai de pe urmă. Aşadar, căsătoria e un drum: începe pe pământ şi se sfârşeşte în cer. Este o împreunare, o legătură cu Hristos, Care ne încredinţează că ne va duce la cer, spre a fi pururea cu Dânsul. Căsătoria este un pod care ne duce de la pământ la cer. E ca şi cum taina ar zice: Dincolo şi mai presus de dragoste, dincolo şi mai presus de soţul tău, de soţia ta, mai presus de întâmplările de zi cu zi, adu-ţi aminte că eşti menit cerului, că ai plecat pe un drum care te va duce acolo negreşit. Mireasa şi mirele îşi dau mâna unul altuia, iar preotul le ţine pe ale amândurora, şi îi duce în jurul mesei, dănţuind şi cântând. Căsătoria este mişcare, este sporire, este o călătorie ce se va încheia în cer, în veşnicie.

Căsătoria pare să unească două persoane. Însă nu sânt două, ci trei. Bărbatul se căsătoreşte cu femeia, şi femeia se căsătoreşte cu bărbatul, iar cei doi împreună se căsătoresc cu Hristos. Aşadar, trei iau parte la taină, trei rămân împreună în viaţă. În dănţuirea din jurul mesei, perechea este purtată de preot, care este un chip al lui Hristos. Aceasta înseamnă că Hristos ne-a prins, ne-a izbăvit, ne-a răscumpărat şi ne-a făcut ai Săi. Aceasta este „taina cea mare” a nunţii (cf. Gal. 3:13).

În latină, cuvântul „taină” a fost tradus cu „sacramentum“, care înseamnă jurământ. Şi căsătoria este un jurământ, o făgăduinţă, o împreunare, un legământ, aşa cum am mai zis. Este o legătură netrecătoare cu Hristos. Sunt căsătorit“, aşadar, înseamnă că mi-am robit inima lui Hristos. Dacă vreţi, vă puteţi căsători. Dacă vreţi, nu vă căsătoriţi. Dar dacă vă căsătoriţi, acesta este înţelesul căsătoriei în Biserica Orthodoxă, cea care v’a adus întru fiinţă. Sunt căsătorit” înseamnă: sânt robul lui Hristos.”

(Din: Biserica în rugăciune – Tainica liturghie a inimii, de Arhimandritul Emilian Simonopetritul, Sfânta Mănăstire a Buneivestiri – Ormilia, Grecia, 2005, pp. 111-125).

Traducere: Radu Hagiu

1ja90.jpg

Cititi si:


Categorii

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Parinti athoniti contemporani, Sfanta Nona, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri, Viata de familie

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

14 Commentarii la “SFANTA NONA, icoana sotiei crestine si o foarte frumoasa OMILIE DESPRE CASATORIE a Arhim. Emilianos Simonopetritul

  1. Foarte frumos!

    Foarte lamuritor!

    Cati constientizeaza insa “E ca şi cum taina ar zice: Dincolo şi mai presus de dragoste, dincolo şi mai presus de soţul tău, de soţia ta, mai presus de întâmplările de zi cu zi, adu-ţi aminte că eşti menit cerului, că ai plecat pe un drum care te va duce acolo negreşit.” apropos de ‘iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti’ deci nu mai mult pe el/ea decat pe Dumnezeu…ca te arzi, faci rana si te doare…sau “„Sunt căsătorit“, aşadar, înseamnă că mi-am robit inima lui Hristos.”?

    De obicei intelestul lumesc predomina, cel duhovnicesc este lasat deoparte! Ar trebui scoase brosuri cu explicarea fiecarei Taine in parte pentru a se edifica oricine vrea sa cunoasca care le este rolul iar prin cunoasterea lor sa avem raspuns si celorlalti care vin cu chestii de genul: ‘lasa-ma dom’le in pace cu dogma si cu Tainele tale; care este/sunt originea lor?’ – cati ar putea sa dea raspuns clar si corect pentru fiecare in parte?

    Imi place ca atinge toate tipurile de oameni la care trebuie sa iei aminte si sa te feresti indiferent de celelalte atribute ce te cuceresc si iti i-a ‘fata’ in prima faza: nemultumitii, plangaciosii, ursuzii, neprietenosii, mamosii…si nu in ultimul dar cel mai important rand necredinciosii si/sau raucredinciosii ori ateii in ciuda sau tocmai impotriva contului lor bancar, a casei, masinii ori functiei pe care acestia (barbati sau femei) le detin, a frumusetii, a inteligentei sau culturii!

    Ca unirea dintre barbat si femeie este CRUCE este o realitate pe care nimeni si nimic nu o contesta dar majoritatea o ignora; problema se pune: cine si cat timp este in masura sa o poarte fiindca – in functie de alegerea facuta – ea – casnicia poate deriva de la caznicie, adica de la cazne; ea sta bine daca se cunosc si se asuma diferentele naturale pornind de la rolul hormonilor pana la spiritualitate (omul este si trup si duh), ereditate si implicarea tuturor acestora in starea omului de iad sau de rai;

    Pr.Arsenie Boca spunea:

    “Hormonii, prin trup influenteaza spiritul; intr-un fel al barbatului si intr-alt fel, al femeii; astfel barbatul dobandeste, pe langa configuratia vigorii anatomice si sentimentul virilitatii sale. Intelectualitatea biruie asupra sensibilitatii; puterile mintii se dovedesc creatoare. Cu altii e activ; inclinat mai mult spre tiranie, decat spre supunere; mai curand spre brutalitate, decat spre bunatate. Cu cat notele diferentiale sunt mai accentuate, cu atat avem de-a face cu un caracter mai agresiv. Mi se pare ca aici trebuie cautat si suportul trufiei. Foliculina, hormonul feminin are o actiune cu totul diferita. Astfel, pe langa configuratia anatomica, proprie destinului de mama, ii pastreaza totusi insusirile copilariei: voce subtire, infatisare de copil, prietena copiilor; mai mult sensibila decat intelectuala, mai mult primitoare decat creatoare. Presimte prin instinct, nu prin judecati. Mintea ei este inima. E inclinata mai bucuros spre suferinta si supunere, decat spre asuprire si dominatie si, dupa Scriptura, vesnic atrasa (preocupata) spre barbat (Facere 3,16).

    Deci, daca am socoti numai capatul fiziologic al deosebirii barbat-femeie, gasim o mare disonanta. Tot rostul fiziologic al barbatului – ca de altfel al intregului regn animal – nu e altul decat aventura, cu prima intamplata in cale.

    Barbatul este poligam din fire – asa ca evreii de odinioara si ca turcii de deunazi. Inteleptul Solomon avea o mie de femei, insa i-au platit femeile bine – ca l-au smintit la minte, incat s-a lepadat de Dumnezeu (3Regi 11,3-4).

    Tot rostul si configuratia femeii este maternitatea. Chiar si mantuirea ei este conditionata de nasterea de fii – daca staruie cu deplina intelepciune in credinta, iubire si in sfintenie (1Timotei 2,15)

    Intre instincul poligamic si instinctul maternitatii e un adevarat conflict biologic si pricina de tragedii. Ce vrea unul, nu corespunde cu ce vrea altul. Drept aceea, li s-au dat oamenilor normele divine si minte, ca sa traiasca intr-o oranduiala dupa fire – randuiala morala si spirituala, dispuse ierarhic – iar nu sa-si faca de cap, traind impotriva firii, impotriva moralei, impotriva spiritului, cu totul anarhic, ceea ce de multe ori au sa plateasca cu capul, sau ei, sau urmasii lor.”

  2. Buna ziua doamna Magda. cand teoria stiintifica: “barbatul e poligam din fire”, e adevarata, atunci cand i se poate atribui acestuia vreo vina morala? scuzati-ma, nu o sa vorbesc mai mult, pt ca nu am ajuns inca la poligamie. atat mai zic: sub aspectul moralei crestine, atunci cand afirmi ca “barbatul e poligam din fire” e tot una cu a spune : ” Raul are ca sursa pe Dumnezeu”. va salut cu dragoste si va urmaresc cu interes comentariile.

  3. @Stanciu Adrian

    – personal – am ramas uimita cum, un barbat si preot a putut spune despre aplecarea lesne a barbatului de a fi poligam fiindca nici femeile din ziua de azi (intre noi fie vorba)nu-s mai breze ori mai rasarite in ceea ce priveste morala; cand uiti ca esti om si crestin pe deasupra cazi in treapta de subspecie (parere personala); cred ca e vorba de o tara, de o slabiciune transmisa din mosi-stramosi, exemplu personal (parinti, bunici, rude,) mediul ambiant (societate, mass-media), samd…

    -de altfel, Pr.Arsenie Boca tocmai pe asta bate moneda – importanta exemplului personal (parintii in primul rand) ca amprenta definitorie a adultului de mai tarziu si de-aici modul de pornire in viata (cu stangul ori cu dreptul) fiindca este mai greu sa dezradacinezi niste apucaturi pe baza instinctelor lasate in voia lor decat sa constientizezi ce-ti bate razboi si cum sa le/te potolesti.

    Parintele se refera la infrinarea de care trebuie sa dam toti dovada: “organismul intreg si indeosebi sistemul nervos se dezvolta bine datorita si hormonilor genezici – insa numai sub o cenzura si o infranare. De aceea, pana la casatoria legala, toti tinerii trebuie sa fie curati, cu fecioria pazita, si baieti si fete. Minunea e si cu putinta si cu trebuinta” (in ziua de azi o asemenea minune nu stiu daca mai e posibila chiar daca ar fi ‘cu putinta’ si cu trebuinta….)

    Apoi! Vine cu o precizare: “Barbatii cu un sistem nervos rezistent sunt capabili de infranare. Pe cand slabii, nervosii, dezechilibratii devin si mai anormali in urma infranarii poftelor lor genezice. Persoanele tari se fac mai tari prin aceasta forma de asceza” –nu suna totul ca ultimatum irevocabil, irecuperabil…

  4. Dna. Magda, va multumesc pt efortul dvs. de a incerca o explicatie a lucrurilor. aveti un cuvant ziditor. Doamne ajuta!

  5. Pingback: Război întru Cuvânt » Casatoria - taina cea mare
  6. Magda stie sa spuna lucrurilor pe nume si asta e bine.Eu nu am acest talent.Am suflet de artist si nu am in minte totul foarte exact.Tot ce pot spune, este ca in sufletul meu sunt atatia Parinti preoti…Sfantul Nectarie,Parinetele Porfirie,Parintele Arsenie Boca,Parintele Paisie Aghioritul…si alti…Atat de fericita sunt ca pot citi ce au spus dumnealor!Le multumesc in fiecare clipa ca imi incarca sufletul de intelepciunea,bunatatea si toata invatatura,traitrea dansilor in Dumnezeu…

  7. Foarte detaliata analiza a scopului si a rolului casatoriei. Ar trebui data, sub forma de brosura, la fiecare tinar si tinara.
    Iar completarea, doamnei Magda, din Pr. Arsenie Boca (Sf. Arsenie Boca), foarte potrivita.
    Despre tendinta poligama a barbatului tot ce pot sa spun ca aceasta exista la barbatul egoist, care simte putin sau aproape de loc, iar ”ratiunea de sine” il stapineste cu totul. Cel care iubeste, nu poate trada. Mai ales daca iubeste intru Hristos. Iar ultimele afirmatii sunt valabile si pentru femei.
    Doamne ajuta!

  8. Pingback: CUM SA NE CRESTEM COPIII? (III) Bazele vietii crestine. DEPRINDERILE CAII CELEI STRAMTE
  9. Iubiti frati Doamne Ajuta!
    DESI au trecut 7 ani de cand ati postat acest material…eu l-am citit abia acum pentru prima data si parca a fost ca un MIR peste sufletul meu, parca mi-a REIMPROSPATAT si INTELEGEREA LAMURIRII despre ce inseamna CASATORIA, dar si Hotararea de a-i bineplacea Domnului pe calea CASATORIEI pe care am ales ca sa merg catre Cer cu sotia mea.
    Va multumesc ca ati postat acest material, caci lecturandu-l am simtit parca ca niste “VITAMINE duhovnicesti” sau “GLUCOZA duhovniceasca” care mi-au intrat in suflet si mi-au revigorat si INTARIT in Ravna si in Hotararea de a-mi TRAI casnicia asa cum am jurat in fata Domnului Hristos, CAND am primit TAINA Cununiei!
    Slavit Sa Fie Domnul pentru DARUL acesta de LUMINA pe care ni l-a daruit prin cel care a scris aceste Invataturi si prin VOI care ni le-ati adus la cunostinta inimilor noastre!
    Iar voua sa va daruiasca Hristos RASPLATIREA sa pentru BINELE pe care il faceti mereu oamenilor cu “PERFUZIILE duhvnicesti” de care ii ajutati sa aiba parte, intr-o vreme de SLABIRE si EXTENUARE duhovniceasca accentuata, ca sa se intareasca pe calea vietuirii crestine si ca sa isi lucreze si dobandeasca mantuirea sufletelor lor!
    Amin!

  10. Poate ma ajuta cineva sa inteleg cum trebuie aceasta: “Sfanta Nona era casatorita cu un barbat din afara Bisericii” – inainte Biserica era de acord cu aceste casatorii? Imi este foarte greu sa cred ca Sfanta ar fi facut ceva impotriva randuielilor Bisericii.
    Nu cu mult timp in urma am ascultat pe acest site o predica in care Parintele Ciprian Negreanu zicea ca se pot face slujbe de cununie intre un crestin si un necredincios, cu conditia ca cel necredincios sa promita ca este de acord ca eventualii copii ce se vor naste vor fi botezati in Biserica Ortodoxa. N-am prea inteles cum se poate face slujba de cununie. Cum va zice preotul “se cununa robul lui Dumnezeu cu roaba lui Dumnezeu” daca unul este robul lui Mahomed, Buda sau oricare alt dumnezeu?

    Si inca ceva ce nu imi este clar “Ca o incununare, Nonna isi da sufletul sprijinita de Sfanta Masa, murmurand rugaciuni”. Nu se spune nicaieri ca ar fi fost diaconita sau monahie. Era ingaduit in vechime ca femeile sa intre in Sfantul Altar?

  11. @cititor
    În primele secole creștinii erau foarte puțini și se converteau de multe ori la o vârstă înaintată, când deja erau căsătoriți. Probabil că era greu să-și găsească soți doar dintre creștini și se căsătoreau și cu păgâni care aveau o așezare sufletească bună. Dar, de când Biserica a devenit oficială și majoritară, de când creștinismul nu mai este prigonit, s-au schimbat și datele problemei și căsătoria cu cineva de altă credință implică o cedare morală, o unire în care Dumnezeu nu-și găsește locul. E o problemă de studiat și situația Sf. Nona, care s-a căsătorit cu un bărbat (păgân) mai în vârstă cu vreo 10 ani decât ea, blând și cumpătat, care a dobândit abia la bătrânețe (42 de ani) doi fii, pe lângă fiica din tinerețe. Nu avem foarte multe informații despre condițiile în care s-a căsătorit.
    Eu auzisem o interpetare că un ortodox se poate cununa cu un neortodox dacă acela are perspective de a se boteza și este de acord ca toți copiii să fie botezați ortodox. Cel mai interesant este canonul 14 al Sinoduluii IV Ecumenic, care interzice nunta cu eretici, afară de cazul că ar făgădui să vină la ortodoxie (în interpretarea Sf. Nicodim, e de la sine înțeles că nunta are loc după împlinirea făgăduinței, adică după botez).
    Sf. Nona nu și-a dat sufletul sprijinită de Sfânta Masă, ci s-a vindecat de o boală grea după ce a stat o noapte în rugăciune în Altar și s-a împărtășit sprijinindu-se de Sfânta Masă după cum s-a atins femeia cu scurgere de sânge de poalele Mântuitorului. Lucrul acesta a fost o iconomie, pe care Sf. Grigorie Teologul o dezvăluie după moartea mamei sale, nefiind știut de nimeni până atunci. Oricui îi este îngăduit să intre în Altar, cu condiția să fie cu un scop precis. De obicei intră clericii, paraclisierul și maicile care fac curățenie în biserica mănăstirii lor. Nu există o interdicție absolută femeilor să intre în Altar, ci pe motiv că nu au ce face acolo, putând fi suplinite de paraclisier, de un bărbat. În sensul acesta, nici bărbații nu pot intra decât cu o trebuință anume, cu acordul preotului.

  12. un ieromonah1,
    Va multumesc pentru raspuns.
    Il voi spune si parintelui meu duhovnicesc. Am discutat cazul sfintei Nona si cu sfintia sa, si nu ii era clar nici dumnealui cum a trait Sfanta Nona viata in Biserica. Adica, se intreba daca i se facuse slujba cununiei, daca avea dezlegare la Sfanta Impartasanie…
    Mai sus am citit ca Sfanta si-a dat sufletul in Sfantul Altar si tot asa zicea si parintele meu duhovnicesc. In fine, asta nu e asa important. Multumesc inca o data pentru lamuriri!

  13. Nu pot spune că ea constituie un caz din care să tragem concluzii foarte sigure tocmai pentru că există multe elemente lipsă. După ce soțul ei s-a botezat și a devenit episcop, s-a rugat mult pentru alți copii și a dobândit pe Sf. Grigorie Teologul și Chesarie. Nu există o sursă detaliată despre viața ei, ci doar unele informații într-o predică a Sf. Grigorie despre tatăl său și una despre sora sa, în care se prezintă aspectele pozitive, mai ales pe care le știa el. Așadar, e posibil să fi fost la mijloc și niște zbateri între credință și cerințele lumii înainte de a apuca definitiv pe calea credinței. Deci sfințenia ei a strălucit mai ales după creștinarea soțului și chiar hirotonia lui. Deci nu se mai pune problema cununiei și a împărtășirii.
    Întâmplarea cu rugăciunea din Altar este descrisă într-o omilie a Sf. Grigorie Teologul. Am văzut ce scrie în articol, dar n-am verificat dacă există și o astfel de consemnare despre moartea ei.

  14. un ieromonah1,
    Bogdaproste! Domnul sa va rasplateasca osteneala!

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate