NAŞTEREA CINSTITULUI ÎNAINTEMERGĂTOR. Cum să aplicăm asupra sufletului nostru lucrarea Sfântului Ioan Botezătorul pentru A NE TREZI DIN AMEȚEALA DULCILOR AMĂGIRI COTIDIENE? “Uite cine sunt eu! Am uitat cumva cine sunt?”

24-06-2017 Sublinieri

(icoana de Ioan Popa)

Pentru sarbatoarea Sfantului Proroc Ioan Botezatorul, va mai recomandam:

***

Arhim. Emilianos Simonopetritul:

NAŞTEREA CINSTITULUI ÎNAINTEMERGĂTOR*

Astăzi îl sărbătorim pe Sfântul Ioan Botezătorul, cel care şi-a plecat mâna peste capul Domnului şi L-a preînchipuit prin viaţa sa. Anul acesta este foarte semnificativă prăznuirea Naşterii Sfântului Ioan, deoarece s-a întâmplat în Duminica Tuturor Sfinţilor, dintre care până atunci făceau parte numai sfinţii Vechiului Legământ, şi pe care acesta i-a unit cu sfinţii din Noul Legământ. Prima sărbătoare care urmează după Naşterea Sfântului Ioan este praznicul Sfinţilor Apostoli, care şi-au întins mrejele şi au umplut Biserica cu popoarele întregii lumi.

Cinstitul Înaintemergător este cel mai mare dintre toţi sfinţii Vechiului Legământ şi, am putea spune, de neajuns în sfinţenie. Cu toate că a fost numit cel mai mic în Împărăţia cerurilor (cf. Mt. 11, 11; Lc. 7, 28), asta nu înseamnă că nu are un loc esenţial înaintea lui Hristos. Toate acestea sunt semne ale dumnezeieştii iconomii, şi de aceea rămâne primul după „Prima”, cea care L-a născut pe Hristos.

Sfântul Ioan Botezătorul a fost trimis ca înainte-vestitor şi la cei din iad, adică a propovăduit tuturor morţilor venirea lui Hristos [Troparul de la Tăierea cinstitului cap al Sfântului Ioan Botezătorul (29 august)]. I-a pregătit, la fel ca şi pe cei vii, prin faptele lui, prin pustnicia lui, prin „cuvintele” gurii lui, care erau o adevărată sabie duhovnicească (cf. Ef. 6, 17), dar şi o armă împotriva diavolului, şi care erau, în acelaşi timp, mângâiere, dulceaţă şi expresie a bunătăţii lui Dumnezeu.

Sfântul Înaintemergător este un exemplu pentru noi, monahii, care nu putem să trăim fără el. Vai nouă dacă nu-l avem zi şi noapte drept model! Slava de la Litie îl numeşte „înger pământesc şi om ceresc“. Faptul de a fi „înger pământesc” este mai greu, dar, în acelaşi timp, este şi „om ceresc”, care e insuflat de cer, trăieşte şi se hrăneşte, este adăpat şi hrănit „cu sânge ceresc” şi primeşte „o transfuzie de sânge” din cer. El se dă pe sine însuşi pentru plinirea cerului, iar cerul îi dă hrană ca să sporească şi mai mult.

Stihira continuă numindu-l şi „ostaş”. „Ciudat!”, ar putea zice cineva. Ostaşul este cel care a fost rânduit împreună cu cei trimişi la război, care-i ameninţă pe vrăjmaşi şi nu se încurcă, după cum zice Apostolul Pavel, cu lucrurile lumeşti, pentru că sunt înrolaţi de către Însuşi Hristos în oastea Sa (cf. 2 Tim. 2, 4). Prin urmare, substantivul „ostaş” înseamnă: nu mă îndeletnicesc cu nimic altceva decât cu războiul, cu lupta, până îmi va cădea capul. Şi va cădea prin smerenie, prin lepădare de sine, prin ascultare, prin a face invers decât îmi place mie, prin a nu mă interesa de nimeni şi de nimic, ca să împlinesc Evanghelia. Prin urmare, ostaş al lui Hristos este cel neamestecat cu lumea, cu gândurile, cu faptele, cu interesele acestei lumi, iar viaţa lui este o expediţie, o călătorie către moarte.

Stihira continuă numindu-l pe Ioan Înaintemergător al lui Hristos”. Prin faptul că imnograful a aşezat, întâi, ideea de ostaş şi, mai apoi, pe cea de Înaintemergător vrea să arate că Ioan nu poate fi în niciun alt fel Înaintemergător al lui Hristos, şi nici noi nu putem fi înaintemergători ai Celui Ce vine, ai lui Hristos, Care este prezent de-a lungul istoriei prin noi, decât printr-o campanie ostăşească şi prin moarte. Cum îl numeşte Domnul Însuşi pe Ioan? Îl numeşte „înger”, folosind cuvintele Vechiului Legământ: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta!” (Mal. 3, 1; Mt. 11, 10). Hristos S-a răstignit, ascultând întru toate de Tatăl Său. Trebuia ca El Însuşi să-Si hotărască moartea, si de aceea a mers înaintea ucenicilor la moarte. Lucrul acesta l-a preînchipuit Înaintemergătorul, care, prin tăierea capului său, a preînchipuit alergarea lui Hristos către moarte. Ucenicii s-au temut de această călătorie a lui Hristos, dar mai târziu au aflat adevărul.

Hristos continuă să Se refere la Ioan, zicând: „El este Ilie cel ce va să vină” (Mt. 11, 14). Numele de „Ilie” este dumnezeiesc şi descoperă lucrarea şi calea lui Dumnezeu. Şi numele de „Ioan” descoperă lucrarea lui Dumnezeu, arătând ceva care este dăruit si se transmite, ceva care este pus în lucrare dinlăuntrul lui Dumnezeu. De aceea şi Hristos, referindu-Se la Ioan, spune: „Dacă vreţi, aşa cum au spus prorocii, să vină Ilie, Eu vă spun că Ilie deja a şi venit (cf. Mt. 17, 12). Prin urmare, Ioan nu a avut niciun alt scop, decât să preînchipuie lucrarea Domnului, şi de aceea a fost numit „luceafăr”. El a luminat lumea, pentru că era o preînchipuire a lui Hristos, adevăratul Ilie care trebuie să vină. Aşa cum prin proroci, prin drepţi şi prin mucenici a fost profeţită venirea şi arătarea Fiului lui Dumnezeu în trup, în acelaşi fel au fost folosite şi persoanele ca preînchipuiri. Este ca şi cum Hristos ar spune: „Ioan trebuia să pătimească pentru a preînchipui propria Mea patimă, fiindcă lumea pe Mine Mă aşteaptă.”

De aceea şi stihira spune mai încolo că Ioan este „glasul Cuvântului“, adică nu este un om simplu. Fiul este Cuvântul Tatălui, iar Ioan este „glasul Cuvântului“, preînchipuie propovăduirea lui Hristos. Hristos a preluat propovăduirea lui Ioan. Ioan propovăduia un singur lucru: pocăinţa; spunea neîncetat „Pocăiţi-vă!”. Acelaşi lucru l-a făcut şi Hristos (Mt. 3, 2; 4, 17). Toate coincid, ca să arate că era o singură arătare a Fiului lui Dumnezeu în istorie şi în viaţa zilnică.

Într-adevăr, Ioan a fost un propovăduitor neîntrecut al pocăinţei. Dacă cercetaţi, din adevărata sa perspectivă, predica lui Ioan, veţi găsi, în parte, toate elementele propovăduirii lui Hristos – deplinătatea se găseşte în Hristos – şi veţi vedea cât de bucuros era în predica sa şi câtă bucurie, renaştere, înviere si vioiciune le transmitea oamenilor. Nimeni nu rămânea posomorât auzindu-i predica, ci alergau să-l audă până şi desfrânatele, tâlharii, vameşii, fariseii şi saducheii, cu toţii alergau la el, ceva îi atrăgea ca un magnet. Ioan era un astfel de om, încât nimeni nu pleca fără să se fi cutremurat. Era mângâietor, foarte îngăduitor şi dulce. Deşi părea aspru şi neabătut, de fapt în cerinţele lui faţă de popor era foarte îngăduitor, ca şi cum le-ar fi spus: „Este foarte uşor să te mântuieşti!”; „Iată, faceţi asta şi vă veţi mântui!“. În acelaşi fel le vorbea si ostaşilor, si vameşilor, si desfrânatelor. Ioan deschidea inima oamenilor, le crea premisele ca să poată primi luminarea Sfântului Duh, Cel care este trimis prin Fiul lui Dumnezeu. De aceea Imnograful spune că Ioan este un „povăţuitor al Luminii“. Acest „luceafăr”, Ioan, îi povăţuia pe toţi către deplinătatea luminii Domnului. S-a făcut „povăţuitor al Luminii” pentru că a rămas pustnic, nu a schimbat nici o singură zi din viaţa de pustie, nu şi-a scos nici pentru o zi cureaua de piele, care arăta mortificarea vieţii sale. Nu a existat nici o zi în care să nu postească, în care să nu fie aspru cu sine însuşi, ca un ostaş al propriei sale fiinţe. Acest pustnic a fost cel mai potrivit ca să devină „povăţuitor al Luminii”.

Pentru că Biserica poate să sporească şi să nască sfinţi doar întru Lumină, înţelegeţi că nici noi nu putem trăi altfel decât întru Lumină, adică urmând cu credincioșie vieţuirea noastră monahală, care este o viaţă apostolică. De aceea, în aceeaşi stihiră se spune că Ioan este „începutul apostolilor”, primul „pre-apostol”, am putea spune. Mrejele sale s-au întins în toată Iudeea, iar apoi mrejele apostolilor s-au întins în întreaga lume.

* Fragmente din cateheza rostită în Sfânta Mănăstire Simonos Petras, 24 iunie 1989.

(Din: Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători, Editura Sf. Nectarie, 2016, p. 19-30).

***

Predici audio ale Parintelui Ciprian Negreanu la NASTEREA SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL. De ce a fost pedepsit Zaharia? Pe cine trebuie sa certam cu asprime si cui putem descoperi noi pacatele, dupa modelul Proorocului Ioan?

[…]
Cum am putea, deci, aplica această calitate a Sfântului Ioan Botezătorul în viaţa noastră? În niciun caz aşa, de a ne apuca noi să zicem păcatele altora şi ale neamului nostru! Deşi trebuie să le conştientizăm. Dar cum? Trebuie să punem în inima noastră că Sfântul Ioan Botezătorul a fost un om care a spus lucrurile în faţă, dar și cu glas tare. Nu pe ascuns, nu prin dos, nu prin case, ci tare, în pustietate, auzea tot poporul, tot omul. Cum putem noi face asta? Şi vă dau câteva exemple, ca să vă daţi seama că, de fapt, toată istoria creştinismului şi a învăţăturii creştine e plină de această învăţătură, că trebuie să fim aşa şi noi, de fapt, nu suntem.

Citiţi Canonul Sfântului Andrei Criteanul. Ce scrie acolo? O să auziți că tot timpul zice:

O, suflete al meu, ai văzut pe Abel, ai văzut pe Cain! Dar tu nu eşti asemenea lui Abel, eşti asemenea lui Cain! De ce dormi? Până când vei mai dormi?

Şi vedem o ceartă continuă, clară, dură, spusă tare, cu glas tare, asupra sufletului nostru. Aici aplicăm noi această calitate a Sfântului Ioan Botezătorul! Claritatea, asprimea – asupra noastră! Rugăciunile sfinţilor, dacă o să le citiţi, tot timpul spun:

Iar eu, nevrednicul, mai păcătos decât toţi păcătoşii…!

Toate rugăciunile sau psalmii Sfântului Efrem Sirul, toate sunt aşa. Iată cum sunt, l-am judecat pe celălalt şi l-am asuprit şi se judecă pe sine cu glas tare şi cu asprime. Aceşti oameni toţi urmau lucrarea Sfântului Ioan Botezătorul, care era mântuitoare, de a-şi mărturisi pe faţă şi clar lor înşişi, deschis:

Uite cine sunt eu! Am uitat cumva cine sunt? Iată cine sunt!

Toate rugăciunile mari ale Ortodoxiei au această lucrare, de a ne descoperi tot timpul nouă înşine cine suntem.

Marii sfinţi, începând cu Sfântul Macarie Egipteanul, pe care oricine trecea pe lângă chilia lui şi stătea puţin mai mult auzea cum se prihănea pe sine, cum se judeca pe sine și zicea:

Bătrân rău şi cărpănos, ai mâncat, mai vrei să mănânci! Acum vrei să pleci în Alexandria, vrei să te plimbi, nu vrei să fii monah! Ai vrut să fii monah, păi stai monah aici!

Şi se certa pe sine tot timpul, se lupta cu sine! Şi lucrurile astea par copilăreşti la prima vedere sau par de râs, dar să ştiţi că sunt fundamentale pentru sufletul nostru, adică şi noi trebuie să facem la fel. Asta e ce vreau să zic, e foarte important. Dacă citiţi Patericul, e plin de astfel de oameni care tot timpul îşi adresau loruşi vorbe. De exemplu, era un părinte care făcea 10-15 paşi şi zicea:

Oare ce va fi cu mine? Oare mă voi mântui? Nu mă voi mântui cum sunt acum!

Şi-şi mărturisea tot timpul sieşi starea sa. Şi zicea:

A, mă îndulcesc cu gândul acela? Nu, nu trebuie să mă îndulcesc!

Altul avea darul lacrimilor și la un moment dat a început să plângă şi a început să zică: Oare de ce plâng? Şi a văzut că plânge şi mai tare. Oare de ce plâng?, a zis iar.

Oare nu cumva mor şi Dumnezeu mi-a dat acum, înaintea morţii, lacrimi ca să-mi plâng măcar la sfârşit păcatele?

Şi mai tare plângea. Dar vorbea cu sine tot timpul.

Noi am uitat de mult să vorbim cu noi înşine, nu ne-am mai pus la respect. Noi uităm că sinele nostru și adâncul nostru este tot ca de copil care trebuie trezit din când în când, aşa cum îţi trezeşti copilul să-l duci la şcoală şi dacă nu merge strigi la el: „Măi, trezeşte-te!”, nu <Lasă, că s-o trezi el cândva, că ştie el, e destul de conştient…> Nu, nu ştie! Trebuie să-l trezeşti, trebuie să fii puţin aspru, trebuie să te răsteşti la un copil bleg care nu vrea să se trezească. Aşa e şi sufletul nostru. Exact aşa. Trebuie tot timpul să ne tratăm cu asprime pe noi înşine, asupra noastră înşine noi facem lucrarea Sfântului Ioan Botezătorul. Nu cu alţii!

Noi tot timpul ne aplecăm la alţii, pe alţii îi trezim, cu alţii suntem tari…; poate că această rânduială o mai au duhovnicii la unii şi la alţii, dar nu toţi avem această rânduială. Și atunci asupra noastră înşine să facem asta, tot timpul să ne trezim, să ne ridicăm la înţelegere, să ne aducem aminte cine suntem, să ne prihănim pe noi înşine, să ne mărturisim nouă înşine păcatele. Această aşa-zisă vorbire a omului cu sine poate fi la nivelul minţii, dar de multe ori e nevoie să fie chiar tare, cu glas tare, dar bine ar fi ca aceste lucruri să le faci de unul singur, nu cu alţii de faţă. Oricum, de multe ori aceste cuvinte spuse clar, cu glas tare, către tine însuţi, către sufletul tău, te trezesc.

De exemplu, ne e uşor să nu ne facem rugăciunea timp de o săptămână, că zicem că nu astăzi, că mâine, mâine zicem că azi a fost o zi grea, că poimâine, iar poimâine e o zi foarte frumoasă, nu pot să pierd momentul ăsta de acum cu prietenii, răspoimâine şi tot timpul ne amăgim aşa, ne ameţim cu vinul nevăzut cu care ne hrănim neîncetat și ne ameţim mintea şi trec zilele. Dar dacă ne-am zice cu claritate: <N-ai făcut rugăciunea ieri, nimic, nici cinci minute nu I-ai dat lui Dumnezeu!>, să ne zicem nouă înşine aşa cu asprime. <Nici astăzi n-ai chef! N-ai chef, dar de mâncat ai mâncat, de băut ai băut, de făcut aia ai făcut, 50 de minute ai stat la televizor, o oră ai stat nu-ştiu-unde, 6-7 ore ai dormit… Zece minute nu poţi să-i dai lui Dumnezeu?> Imediat te apucă rușinea: <Cum să nu-I dau, domnule? Cum să nu dau?? Mă pun și-I dau!> Înţelegeţi? E de mare nevoie o astfel de raportare clară la noi înşine. Acest fel de a fi s-a uitat, deşi să ştiţi că străbate clar toată istoria creştinismului ca un fir roşu, toate rugăciunile şi toate vieţile sfinţilor sunt pline de astfel de treziri, de atenţionări, de treziri, începând de la Canonul cel mare sau rugăciunile de dinainte de împărtăşanie, în care parcă vorbeşte cu sine sfântul:

Iar eu, nevrednicul, n-am făcut aia şi n-am făcut cealaltă și iată, acum vin la Tine şi mă înfăţişez Ţie, dar cum îndrăznesc eu să mă înfăţişez Ţie?

Parcă tot timpul se judecă pe sine. Nu că lui Dumnezeu Îi place să vadă că ne judecăm pe noi înşine şi să ne tragem palme şi zice Dumnezeu: Hai că te-ai chinuit destul, hai că-ţi dau… Nu! Ci nouă ne foloseşte această stare, că ne trezeşte, că noi avem de-a face cu suflete încă nematurizate, imature, ca de copii, pe care trebuie să le trezim. Aşa cum un copil, după ce îl ceartă mama sau tata şi îi deschid ochii să vadă cât timp a pierdut, că a trecut vacanţa şi n-a făcut nimic, se trezeşte şi măcar în ultimele zile se apucă şi face acolo; se trezeşte şi nu mai zice nimic, că-şi dă seama. Ei, aşa trebuie făcut şi cu sufletul. Noi ne tratăm sufletele ca pe nişte suflete mature, cum că ele vor simţi la un moment dat, când vor trebui ele, când vor simţi… Nu vor simţi! Trebuie luate cu tărie, cu asprime! Altfel nu se poate. Să ştiţi că asta e asprimea pe care o aveau Părinţii cu ei înşişi. Cine nu aplică această smerenie asupra inimii lor şi sufletului lor, nu se va mântui. Aşa cum zice psalmul:

Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

Deci această inimă o iubeşte Dumnezeu, acest suflet îl iubeşte Dumnezeu, care se înfrânge şi se smereşte pe sine, care–şi aduce aminte cine e el şi tot timpul îşi pune în faţă.

Dumnezeu ne sfătuieşte despre asta şi zice:

Când te vor lovi peste obrazul drept, întoarce-l şi pe cel stâng.

La asta se referă, în afară de înţelesul simplu al cuvântului. Mai este un înţeles, că atunci când diavolul te va lovi peste obrazul drept, în sensul că nu-ţi mai vine să faci faptele bune – că partea dreaptă înseamnă întotdeauna faptele bune, lucrurile bune și frumoase pe care le poţi face, legătura cu Dumnezeu, rugăciunea…, toate acestea sunt cele de-a dreapta, cele bune, folositoare – când diavolul te va lovi peste obrazul drept şi nu le vei mai face, te vei opri din rugăciune, te vei opri din facerea de bine din diverse pricini, ba că eşti prea obosit, ba că altceva, se vor găsi tot timpul motive, atunci întoarce-l şi pe cel stâng. Ce înseamnă cel stâng? Partea stângă este partea greşelilor, a prostiilor, a faptelor rele. Să le avem ca într-o panoplie, ca puse într-o expoziţie, aşa să le avem. Şi întorci faţa spre stânga şi zici:

– Ei, ia să văd eu cum sunt eu! Atunci am făcut aşa, când a fost momentul să nu-ştiu-ce am fugit repede, dincolo am fost un laş, acolo am fost aşa, dincolo am făcut aşa… Deci nu trebuie să mă rog? Trebuie să mă rog! Mă mai rabdă Dumnezeu? Nu cred că mă mai rabdă. Să mă duc să mă rog!

Si tot timpul să-ţi aduci aminte, asta te va trezi! Nu vedeţi în toate rugăciunile? Sfinţii nu erau nişte oameni care voiau să se auto-chinuiască, aşa, şi le plăcea tot timpul să-şi aducă aminte de păcatele lor. Noi zicem că de ce îşi tot aduceau aminte, că erau sfinţi, erau curaţi, n-avea rost să-şi mai aducă aminte? Dar ei îşi aduceau aminte de acestea pentru că amintirea păcatelor, amintirea răutăţilor lor, amintirea prostiilor şi a îndepărtărilor lor de Dumnezeu, toate acestea făceau să se reînnoade legătura lor cu Dumnezeu, să o reînvie.

Am nevoie de Dumnezeu! De mă va lăsa Dumnezeu doar cu ale mele, iată ce sunt! Îmi place cum sunt? Nu-mi place! Vreau să rămân aşa? Nu vreau să rămân aşa! Vreau să rămân eu singur cu mine aşa? Nu, nu, nu vreau!

Şi atunci te întorci spre Dumnezeu şi-L cauţi şi-L vrei. Asta este calea pe care au folosit-o sfinţii, asta este una dintre laturile pocăinţei. Şi atunci când îl întorci pe stângul, trebuie să ştii ce păcate ai, să ai la ce te întoarce, nu să te trezeşti că zici: <Mm, eu nu prea am păcate aşa, eu sunt un om bun…> Ăla nu prea şi-a făcut expoziţie bună şi ălora nu prea ai ce să le faci, nici pe patul de moarte, că nu şi-au pregătit. Ştiţi, dacă de atâtea ori a fost lovit peste obrazul drept, n-a mai făcut fapte bune, nu s-a mai rugat, s-a mândrit, s-a lăudat, deci dacă de atâtea ori a fost lovit peste obrazul drept, peste legătura lui cu Dumnezeu, şi el nu l-a întors pe cel stâng, nu şi-a văzut păcatele, n-o să şi le vadă nici pe patul morţii. E şi o cultivare.

Să ne aducem aminte, în Vechiul Testament Dumnezeu aşa făcea şi cu poporul său. Tot timpul le spunea:

Aduceţi-vă aminte cum v-am scos din pustia Egiptului, cum v-am dus prin pustietăți, v-am hrănit şi voi iar aţi făcut aşa…

şi celelalte, citiţi psalmul 105 sau 106. E o amintire a părţii de-a stânga, ca să întărim legătura cu Dumnezeu. Psalmii, în general, sunt un început al acestui tip de rugăciune puternice, în care ne trezim, David începe prin lucrarea Duhului Sfânt să facă această trezire a sufletului şi tot el pune şi dreapta şi stânga:

Tu, Doamne, ai făcut aşa şi noi aşa…

Şi acest fel de a fi tot lucrare a Duhului Sfânt este şi în Noul Testament șu trebuie să fie şi la noi. Aceasta să fie învăţătura Sfântului Ioan Botezătorul pentru noi, ca să ne fie folositor de acum înainte măcar prin această învăţătură; pe noi înşine trebuie să ne judecăm, pe noi înșine trebuie să ne criticăm. A ne spune lucrurile pe faţă clar ne scoate din tot felul de ameţeli, din adâncuri de nepăsare, de uitare. Putem să uităm şi de ce suntem creştini. Uităm, pur şi simplu. Şi trebuie să-ţi aduci aminte: ai făcut tu cele ale creştinului? Zici că eşti creştin, ai făcut aia? N-ai făcut! Şi aşa te smereşti.

Tu cu tine să faci asta, tot timpul să intri la judecată cu tine însuţi. Cine se judecă pe sine nu va mai fi judecat de Dumnezeu. Deci să nu ne tratăm cu blândeţe, gen <Sărăcuţul de mine, am fost și eu necăjit…> Nu, nu că am fost necăjit, că eu ştiu foarte bine ce puteam să fac şi n-am făcut! Am pierdut miliarde de clipe, dar zic că n-am putut să mă rog sau n-am putut să fac aia sau ailaltă.

[…]

  • Continuare si mai mult (audio si text) de la Pr. Ciprian Negreanu:

AICI

(icoana de Gabriel Toma Chituc)


Categorii

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul, Parintele Ciprian Negreanu, Pocainta

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate