SFÂNTUL DUH, ÎMPĂRATUL și MIJLOCITORUL ÎNFIERII NOASTRE – Omilia Părintelui Emilianos Simonopetritul: “Intră înăuntru, închide-te bine şi doreşte-L cu ardoare pe Sfântul Duh! Tânjeşte după El, caută-L!”

3-06-2017 Sublinieri

Cititi si:

***

***

ARHIMANDRIT EMILIANOS SIMONOPETRITUL:

SFÂNTUL DUH

Sfântul Duh domneşte în întreaga lume, le mişcă pe toate si este cel care înrâureşte viata oamenilor, mai ales viaţa duhovnicească.

[…]

Dar să venim acum la subiectul nostru: Sfântul Duh, Care le susţine pe toate.

În secolul XII î.Hr., trăia în Palestina o femeie evlavioasă, care era stearpă (cf. 3 Jud. 13, 3 ş.u.). Într-o zi, i s-a înfăţişat îngerul Domnului şi i-a spus: „Iată, tu, cea stearpă, vei zămisli un fiu!”, dar nu ai voie să bei nici vin, nici alte băuturi ameţitoare, pentru că „copilul din pântecele tău va fi nazireu al lui Dumnezeu”, va fi afierosit lui Dumnezeu încă din pântecele tău.

Femeia s-a dus de îndată să-l întâlnească pe soţul ei şi i-a vestit că l-a văzut pe un oarecare trimis al lui Dumnezeu, a cărui înfăţişare era înfricoşătoare şi semăna cu îngerul Domnului. Atunci Manoe, bărbatul ei, s-a rugat lui Dumnezeu ca omul acela să revină, iar când a venit si l-a întâlnit, l-a întrebat care este numele lui. Îngerul i-a răspuns că numele lui este minunat, pentru că numele este expresia persoanei. Sigur că cel ce se arătase nu era nici om, nici înger, ci ceva mai mult.

Manoe l-a rugat pe omul lui Dumnezeu să accepte să-i pună la masă un ied, dar îngerul i-a spus să-l aducă jertfa. Manoe a ascultat, a pus lemne pe o stâncă, iedul deasupra şi jertfa nesângeroasă – turte, untdelemn şi tămâie — şi a aprins lemnele, pentru ca jertfa să ardă şi să se urce la cer. Focul s-a aprins. Când flăcările au început să se înalţe, Manoe şi femeia sa l-au văzut pe înger în mijlocul flăcărilor, înălţându-se la cer. Atunci Manoe a înţeles că acela fusese îngerul Domnului. Totuşi, nu fusese îngerul Domnului, ci Fiul lui Dumnezeu, pe Care întreaga lume Îl aştepta să vină.

Pruncul s-a născut, aşa cum a vestit mai dinainte îngerul lui Dumnezeu, şi a fost numit Samson. Îndată ce „pruncul a crescut, Domnul l-a binecuvântat. Şi a început Duhul Domnului a-l însoţi” (Jud. 13, 24-25). Îndată ce Samson a ajuns la vârsta la care putea gândi, a simţit că Duhul Domnului, adică Sfântul Duh, îi vorbea. Iată cărui fapt se datorează puterea lui Samson: oriunde mergea, Sfântul Duh era împreună cu el! Când Vechiul Legământ spune că „Domnul l-a binecuvântat”, înţelege prin „Domnul” pe Fiul lui Dumnezeu, Care i L-a dat lui Samson pe Duhul Sfânt.

Să ne învrednicească şi pe noi Dumnezeu ca nu Sfântul Duh, ci măcar vreun înger sau vreun sfânt să fie pururi împreună cu noi! De la Adam şi până la sfârşitul veacurilor nu s-a născut nimeni, si nici nu se va naşte, fără participarea Sfântului Duh. El este Cel ce face să apară viaţa noastră. El trebuie să intre în viaţa părinţilor, ca să se nască copilul. E firesc să fie aşa, pentru că „prin Sfântul Duh se ţin toate cele văzute împreună cu cele nevăzute, căci este Stăpânitor” [Antifoanele glasului 1.]. Sfântul Duh este Stăpân, Împărat, le susţine pe toate cele văzute şi nevăzute, chiar şi pe cele care încă nu au venit la existenţă.

La crearea lumii, pământul era acoperit de ape, de întuneric şi de adâncuri, dar Duhul lui Dumnezeu – adică lucrarea Sfântului Duh – Se purta pe deasupra apei (Fc. 1,2). Pământul era nevăzut, şi numai Duhul lui Dumnezeu pătrundea întunecimile şi adâncurile. Apoi, Dumnezeu l-a făcut pe om „luând ţărână din pământ; şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul cu suflet viu (Fc. 2, 7).

Expresia „Duhul lui Dumnezeu” arată limpede că, la crearea lumii, Duhul Sfânt împărăţea şi exprima, ca un Stăpân, Dumnezeirea. Dar când Dumnezeu l-a făcut pe om, atunci „a suflat în faţa lui suflare de viaţă”. Suflarea aceasta de viaţă este o umplere cu Duhul lui Dumnezeu, care dă viaţă omului făcut din nimic. Este lucrarea necreată a lui Dumnezeu, săvârşită prin mijlocirea Duhului Sfânt.

Dar, pentru că Dumnezeu „l-a făcut pe om luând ţărână din pământ”, omul era ţărână, iar ţărâna nu devine duh. De aceea Dumnezeu, prin suflarea Sa, prin propria Sa irumpere din adâncurile existenţei Sale, a aruncat în ţărână propria Sa rază de lumină, pe Sine Însuşi, transmiţându-i o lucrare foarte strălucitoare şi foarte activă, care i-a dat viaţă. Astfel că omul a ajuns ca, din nimic, să fie „cu suflet viu”, asemenea lui Dumnezeu. Acum sufletul lui, duhul lui erau o existenţă vie, şi el putea să vorbească faţă către faţă cu Dumnezeu şi cu Sfântul Duh (cf. 1 Cor. 13, 12).

Suflarea de viaţă, suflarea Duhului Sfânt, este o pecete, o întipărire, care nu se mai şterge. A fost pusă pe om şi a devenit bunul lui definitiv. Potrivit Părinţilor, suflarea de viaţă se numeşte „chip al lui  Dumnezeu”. Sfântul Duh Şi-a arătat interesul faţă de om şi l-a făcut chip viu al lui Dumnezeu, ca să ajungă la asemănarea prototipului dumnezeiesc. Prin urmare, Sfântul Duh Se îndeletniceşte cu noi, Îl purtăm înlăuntrul nostru, Îl respirăm, ne vorbeşte, ne iubeşte, ne învăluie. Şi totuşi, nu Îl simţim. Cum am putea să-L simţim? Ce receptor puternic ni L-ar putea aduce, asa încât să-L vedem si să vorbim cu El? Nimeni altul decât Însuşi Sfântul Duh, în numele Fiului. Duhul dumnezeiesc care m-a făcut şi suflarea Celui Preaînalt care m-a învăţat”, zice Iov (38, 8), adică Duhul Sfânt m-a făcut, iar suflarea Lui, harul Lui, mă învaţă ce vrea Fiul si Atotţiitorul vieţii mele.

După ce am văzut naşterea omului, după ce ştim că Dumnezeu, Sfântul Duh, este cu noi, să vedem acum câteva întâmplări din Vechiul Legământ.

Duhul Sfânt nu a încetat să-i cerceteze pe oameni, lucra împreună cu ei ca să reuşească să ajungă dumnezei, întotdeauna îi cerceta fie ca o persoană, fie ca mai multe. Să luăm câteva exemple.

Moise, pentru că iudeii murmurau mereu, a obosit şi nu mai putea să conducă singur atâta popor. Atunci Dumnezeu i-a spus să aleagă şaptezeci de bărbaţi dintre bătrânii poporului şi să-i aducă la Cortul Mărturiei. Acolo i-a cercetat Sfântul Duh: „Şi a coborât Domnul în nor, şi i-a vorbit, şi a luat din duhul care era peste el şi l-a pus peste cei şaptezeci” (Num. 11, 25).

A coborât Domnul din ceruri? Cum L-au văzut? Ca pe un fulger? Ca pe un trăsnet? Ca pe un bărbat? Ca pe un înger? Nu, ci „în nor”, ca să arate că un nor cu totul luminos Îl acoperea pe Domnul. Întrucât Domnul este nevăzut, îţi dai seama că înlăuntrul norului, care se înfăţişa cu atâta dulceaţă şi lumină înaintea ochilor celor şaptezeci, Se afla Domnul, şi deopotrivă Duhul Sfânt.Şi i-a vorbit” Domnul din nor „şi L-a pus peste ei” pe Duhul Sfânt. Domnul a revărsat din adâncurile Sale pe Duhul Sfânt, şi cei şaptezeci de îndată au început să prorocească.

Mai târziu, cu puţin înainte de moartea sa, Moise l-a lăsat ca urmaş al său pe Iisus Navi. „Şi şi-a pus Moise mâinile peste el, şi Iisus, fiul lui Navi, s-a umplut de duhul priceperii (Deut. 34, 9). Moise ajunsese la vârsta de o sută douăzeci de ani si trebuia ca altcineva să-i conducă pe evrei în pământul făgăduinţei. Pe cine a ales Duhul Sfânt ca urmaş? Pe Iisus Navi. Şi Moise „şi-a pus mâinile lui peste el”, în locul Tatălui şi al Fiului, ca să arate că prin voia sa proprie îl lasă pe acesta ca urmaş.

Să mai luăm încă un exemplu. Cine l-a uns pe David? „Samuil l-a uns (…) şi a venit Duhul Domnului peste David” (1 Împ. 16, 13). În clipa în care prorocul Samuil l-a uns pe David, „a venit Duhul Domnului”, adică Duhul Sfânt a intrat năvalnic în David, i-a inundat fiinţa, şi David a devenit un proroc, un rege important şi un salvator al iudeilor. El însuşi spune undeva: „Duhul Domnului a grăit întru mine (2 Împ. 23, 2). De ce a intrat Duhul Sfânt în David? Pentru că era nevinovat, simplu şi credincios.

Oare nu putem găsi şi noi o modalitate, o metodă, aşa încât să-L facem pe Dumnezeu să ni-L dea pe Duhul, şi El să năvălească în cele dinlăuntru ale noastre? Să ne rugăm ca să reuşim lucrul acesta şi veţi vedea cum se va schimba viața noastră!

Un alt proroc, Iezechiel, spune: Am ieşit în câmpie, şi iată, acolo era slava Domnului (…), şi Duhul a venit peste mine, şi m-a aşezat pe picioarele mele, şi mi-a grăit şi mi-a zis: «Intră şi zăvorăşte-te în casa ta!»” (Iez. 3, 23-24). Iezechiel a văzut slava Domnului, şi atunci a venit Sfântul Duh peste el şi i-a luminat întreaga fiinţă. Cum a intrat Duhul înlăuntrul său? Ca un vânt. L-a luat pe sus şi, suflând cu putere, l-a ridicat întru înalturi, i-a întărit picioarele şi i-a spus: „Închide-te în casa ta, pentru că acum L-ai luat pe Duhul Sfânt, şi cel mai bun lucru pe care îl poţi face este să te rogi şi să citeşti Sfânta Scriptură.”

Până acum ne-am referit la câteva dintre cercetările Sfântului Duh, prin care unii dintre oamenii din Vechiul Legământ au ajuns pnevmatofori. În vremea aceea, Sfântul Duh nu încetase să-Şi arate prezenţa prin graiul Său, prin suflarea Sa, prin puterea Sa, prin capacitatea de a mustra, de a împiedica, de a îndepărta, de a fi prezent, cu timp şi fără timp, ca să ajute pe cineva.

În Noul Legământ, Duhul Sfânt îi cheamă pe oameni, îi povăţuieşte, îi zideşte, îi sfinţeşte, „vine în ajutor neputinţelor noastre” (Rom. 8, 26). În bolile noastre sufleteşti, duhovniceşti şi trupeşti, vine şi Se face ajutorul nostru. Sfântul Duh „Se roagă pentru noi cu suspine negrăite (Rom. 8, 26), ca să învăţăm şi noi să ne rugăm. Devine mijlocitor, mijloceşte şi mângâie. Când suntem întristaţi, când ne e frică, ne mângâie, ne întăreşte, ne împărtăşeşte harul şi îndurările Lui, şi de aceea se şi numeşte „Mângâietorul”.

Cu toate acestea, nu putem spune că ne-am desfătat de El, că L-am sesizat, că ni S-a descoperit. Se ascunde. Vine prin pogorământ în mijlocul nostru, când ca vânt sau ca foc, când în chip de porumbel sau de rug care arde, alteori ca apă vie, ca lumină sau ca multe alte simboluri. Pe toate le foloseşte, prin toate acestea intră înlăuntrul nostru şi dă din nou viaţă existenţei noastre, şi totuşi încă n-am aflat ce este El.

Pe când noi nu putem să-L cercetăm, El cercetează adâncurile lui Dumnezeu (cf. 1 Cor. 2, 10), ale întregii Treimi. Şi, pentru că este unit cu Tatăl şi cu Fiul, se numeşte Duhul Tatălui şi al Fiului (cf. Gal. 4, 6; 1 Ptr. 1, 11; Rom. 8, 9), al lui Hristos, sau Sfântul Duh, pentru identitatea naturii dumnezeieşti, cu toate că sunt trei Persoane.

Cum înţelegem lucrarea Duhului Sfânt în noi? Fiecare lucrare a lui Dumnezeu începe în mod personal de la Tatăl şi este săvârşită prin Fiul, în Sfântul Duh. Lucrează toate cele trei Persoane împreună, având o singură voinţă şi o singură înţelegere a lucrării care ni se împărtăşeşte nouă, oamenilor.

Dar Sfântul Duh suflă şi de la Sine Însuşi, din propriul Său Ipostas, şi devine suflarea lui Dumnezeu care pătrunde înlăuntrul omului ca o adiere şi participă la mântuirea şi îndumnezeirea lui. El este locul, mediul în care se împlineşte îndumnezeirea omului. Suflarea lui Dumnezeu iese din adâncurile Lui şi produce o stare, pe care Marele Vasile o numeştepatria celor sfinţiţi”. Când Sfântul Duh suflă, se sfinţesc mulţi. Sfântul Grigorie Palama spune că suflarea aceasta este „bucuria mai dinainte de veci a Tatălui şi a Fiului. Sfânta Treime a aşteptat ca această bucurie mai dinainte de veci a Tatălui şi a Fiului să fie revărsată peste oameni, ca ei să poată trăi.

Să vedem acum ce este Cincizecimea şi ce este Biserica.

***

Înţelesurile sunt grele, dar încercăm să le facem, atât cât putem, mai simple. Vom evita şi acrivia, ca să simţim nevoia de a trăi bucuria Sfintei Treimi, singura care ne poate umple.

Biserica nu ar putea trăi fără Sfântul Duh. Noi, ca mădulare ale ei, ca să-L avem pe Duhul, avem nevoie de invocarea Bisericii, adică trebuie să colaborăm cu Biserica, şi Biserica să-L cheme pe Sfântul Duh. De aceea, slujbele noastre încep cu „Împărate ceresc” şi ne referim întotdeauna la Sfânta Treime.

Sfântul Duh lucrează fără să-Şi descopere Ipostasul sau Persoana Sa. Principiul, izvorul Dumnezeirii este Tatăl ceresc. Sfântul Duh porneşte din acest izvor al Dumnezeirii, care este Tatăl, şi este trimis prin Fiul. Tatăl ni L-a dat pe Fiul, iar Fiul ni L-a făcut cunoscut pe Tatăl în Noul Legământ şi ni L-a trimis pe Sfântul Duh.

Purcezând din Tatăl, Sfântul Duh Se odihneşte în Fiul. Aşadar, Duhul „era în Tatăl, slăvit împreună cu Fiul, o putere, o fire, o dumnezeire” [Slava de la Vecernia Cincizecimii]. El umple şi lumea: „Duhul Domnului a umplut lumea”, zice Sfânta Scriptură (Înțel. Sol. 1,7). Sfântul Duh a umplut lumea văzută si nevăzută, ştiută si neştiută. Așa cum buretele, când intră în apă, se umple de apă, tot aşa şi „apa cea săltătoare” (In. 4, 14) – Duhul Sfânt – umple lumea.

Sfânta Scriptură spune într-alt loc: „Duhul Tău cel nestricăcios este întru toţi” (Întel. Sol. 12, 1). În toţi şi în toate, pretutindeni, oriunde te-ai duce, Îl întâlneşti pe Duhul Sfânt. Oriunde ai privi, în ceruri, în nori, în iad, pretutindeni, Se află Duhul nestricăcios şi veşnic. Dacă învăţăm să-L cerem, dacă ochii noştri varsă lacrimi şi dacă inima noastră se zdrobeşte şi Îl cere, Îl vom găsi cu uşurinţă.

Prorocul Ioil spune: „Iar după acestea, voi vărsa din Duhul Meu peste tot trupul” (Ioil 3, 1). Înţeleptul Solomon ne-a spus mai înainte că pretutindeni şi în toate Dumnezeu Îl dă pe Duhul Său. Acum, Ioil ne spune: „peste tot trupul”, ca şi cum Dumnezeu ar spune: „Eu pentru om am venit, pentru om îl am pe Sfântul Duh!”.

Toate cercetările Sfântului Duh din Vechiul Legământ erau trecătoare, neobişnuite, pedagogice. Dumnezeu le-a îngăduit pentru ca oamenii să înţeleagă umbra adevărului. Dar, după perioada Vechiului Legământ, începe una nouă. Înainte de întruparea Cuvântului „încă nu era dat Duhul Sfânt” (In. 7, 39) Care să rămână şi să Se descopere neîncetat. După întrupare, avem „locuirea şi sălăşluirea în noi a Duhului Sfânt […], de aceea pe bună dreptate suntem numiţi biserici ale lui Dumnezeu”. De acum Sfântul Duh nu mai pleacă, ci rămâne în Biserică şi înlăuntrul nostru, pentru că acolo locuieşte şi sălăşluieşte, face trupul nostru biserică a Sa, ne umple de iubire.

Scopul Vechiului Legământ era pregătirea venirii lui Hristos, Care Îl are în mod deplin pe Sfântul Duh. Când Cuvântul a uns firea omenească cu Duhul, prin unirea Sa ipostatică cu aceasta, atunci i-a dat şi putinţa vieţuirii în Duhul. Aceasta înseamnă că, după cum Dumnezeu S-a făcut om prin Sfântul Duh rămânând Dumnezeu, tot aşa şi noi, primind Duhul Sfânt, devenim „plini de har”. În timpul vieţii pământeşti a lui Hristos, Duhul L-a însoţit, lucra odată cu El, învăţa, săvârşea minuni, învia morţi. Dar cea mai mare binefacere a fost că Hristos a plecat ca să-L trimită pe Mângâietorul. Trebuia ca Hristos să plece pentru ca Mângâietorul să vină de la Tatăl, să ne conducă „la tot adevărul” (In. 16, 13) şi să ne facă simţită prezenţa tainică a lui Hristos, aşa încât să fim cu toţii o Biserică.

„În ziua care este după sâmbătă (…) a venit Iisus (…) şi le-a zis: «Pace vouă!» (…) Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa şi Eu vă trimit pe voi” (In. 20, 19-23).

Acum începe lucrarea definitivă a Mângâietorului, a Duhului Sfânt, Care vine să-i facă pe ucenici apostoli, martori ai adevăratei credinţe.

Dar cum S-a arătat Duhul Sfânt? Evanghelistul Ioan o spune limpede:

Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa şi Eu vă trimit pe voi; şi (…) a suflat asupra lor şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele le vor fi iertate»” (In. 20, 21-23).

Duhul Sfânt S-a înfăţişat prin suflare: Domnul a suflat şi a zis „Luaţi Duh Sfânt!”. Astfel se statorniceşte rânduiala apostolilor, a episcopilor, a preoţilor şi, în general, a Bisericii.

Apoi, în ziua Cincizecimii, Sfântul Duh S-a descoperit pe deplin şi S-a arătat în mod cu totul diferit. În timp ce, mai înainte, Hristos suflase peste toţi la un loc, acum „li s-au arătat, despărţite, limbi ca de foc, şi au şezut pe fiecare dintre ei, şi s-au umplut cu toţii de Sfântul Duh” (F. A. 2, 3-5). Avem, aici, cea mai limpede dovadă a prezenţei Sfântului Duh. Ucenicii au văzut în mod real aceste limbi „ca de foc”, asemănătoare focului şi care Îl ascundeau pe Mângâietorul. Dar „limbile” nu erau pentru întreaga lume, ci pentru cei care aşteptau în foişor. Ei L-au primit pe Sfântul Duh şi, din acel ceas, „s-au umplut de Duhul Sfânt”. Aici întâlnim şi cel mai important lucru: un dar personal, un dar făcut fiecărui om.

În ziua Cincizecimii nu-i avem doar pe apostoli, ci şi pe cei trei mii de oameni care s-au botezat, adică avem Biserica, reprezentând realitatea dumnezeiască şi omenească a lui Hristos prezentă în mădularele ei. Pentru că şi noi suntem umpluţi de insuflarea pe care Sfântul Duh a dat-o prin limbile de foc, suntem o Biserică, un trup, iar Hristos, „primul născut între mulţi fraţi” (Rom. 8,29), este prezent în mădularele noastre. Dumnezeu cel purtător de trup ne insuflă, iar noi devenim, prin El, oameni purtători de Duh.

Aşadar, scopul dumnezeieştii iconomii era apariţia unei omeniri unite prin Sfântul Duh, Biserica unică, în care fiecare dintre noi suntem în întregime Hristos, pentru că nici eu, nici Dumnezeu nu ne putem împărţi în bucăţi. Oricât am sfărâma agneţul, pe Hristos, pe Sfântul Disc, rămâne un singur Dumnezeu, neîmpărţit.

Din ziua Cincizecimii, „iubirea lui Dumnezeu se revarsă în inimile noastre prin Sfântul Duh (Rom. 5, 5) şi a umplut întreaga lume. Care este această iubire a lui Dumnezeu? Este Biserica noastră, Împărăţia care este prezentă în mijlocul nostru. Fără noi, Biserica nu este prezentă. Biserica este prezentă şi în stricăciune, şi în păcat, acolo unde ne aflăm noi, păcătoşii. Iar noi, ca mădulare ale Bisericii, suntem sfinţi şi „hristoşi”. Desigur, se poate întâmpla şi lucrul contrar. După cum cenuşa poate să acopere jarul, aşa încât să nu-l vedem, tot aşa şi păcatul, cenuşile păcatelor şi ale gândurilor noastre pot să acopere focul Sfântului Duh din noi şi faptul că suntem purtători de Hristos.

Prin urmare, unde este Sfântul Duh, acolo este şi Biserica; și unde este Biserica, acolo este și Sfântul Duh.

***

După ce am văzut prezenţa Duhului în Noul Testament, acum să vedem cum se articulează trupul lui Hristos. Hristos este Unul, si noi toţi suntem articulaţiile, mădularele Lui, aşa cum spune şi Apostolul Pavel (cf. 1 Cor. 12, 12). „Toate le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia cele ale Sale precum vrea” (1 Cor. 12, 11). Duhul Sfânt le lucrează pe toate, răspândindu-Şi duhovnicia ca pe nişte raze la fiecare dintre noi, pentru că ştie de ce avem nevoie şi ne dă totul potrivit cu trebuinţa noastră. Şi aceasta, pentru zidirea trupului lui Hristos, pentru că toţi trebuie să devenim pietre vii şi să fim zidiţi într-o casă duhovnicească (cf. 1 Ptr. 2, 5), pentru că toate mădularele alcătuim un trup, întru unitatea Sfântului Duh. Toate mădularele alcătuiesc împreună trupul lui Hristos, întru unitatea Duhului, şi îşi trimit reciproc în mod necesar folosul care vine din harisme”. Sfântul Duh nu dă tuturor aceleaşi harisme. De aceea nu trebuie să le dorim pe ale altora. Le-a dat Dumnezeu acelora nişte harisme? Ne-a dat şi nouă. Astfel, unul are harisma prorociei, altul – a credinţei, altul – a slujirii, a învăţării, a vorbirii în limbi, a cârmuirilor, a puterilor şi multe altele (cf. Rom. 6, 7; 1 Cor. 12, 8-10). Toate acestea sunt roadele Sfântului Duh. Dacă nu am fi fost diferiţi şi nu am fi avut unul multe, iar altul puţine harisme, unul mici, altul grele, altul uşoare, atunci nu am fi fost un singur trup.

„Pentru că nu aveţi cu toţii aceeaşi harismă, de aceea sunteţi trup”, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Suntem un trup, pentru că fiecare dintre noi are propriile sale harisme. Ochii nu pot să spună mâinilor: „Nu avem nevoie de voi!”, nici capul să spună picioarelor: „Nu îmi trebuiţi!”. Ca să putem fi cu toţii ca un singur om, iubit şi iubitor, să ne îndestulăm cu cele pe care ni le-a dat Dumnezeu. Puţine sunt? Cu puţine. Sunt multe? Să ne îndestulăm cu multe. Numai să le dăm pe toate pentru Hristos.

În continuare, pentru ca „articulaţiile” noastre să fie puternice, trebuie să luăm aminte la încă ceva:

„Toţi fraţii suntem datori, dacă facem ceva, să fie făcut cu iubire şi bucurie întreolaltă. Pentru că acea comoară pe care o câştigă fratele (…) o am şi eu“,

zice Sfântul Macarie Egipteanul. E o premisă fundamentală ca să avem între noi iubire şi bucurie. Dacă nu ai iubire şi bucurie, nu poţi să-ţi verşi sângele pentru Hristos. Trebuie să ai propria ta comoară şi pe aceasta să i-o dai lui Hristos. Fiecare, pe a sa.

Astfel, ne apropiem de sfârşit. Biserica noastră continuă viaţa din Vechiul Legământ, este continuarea foişorului, care acum este reprezentat de bisericile noastre, de Trupul tainic al lui Hristos pe pământ. Noi, cei din Noul Legământ, am fost adăpaţi de către Sfântul Duh şi, pe cât suntem adăpaţi, cu atât Îl bem cu adevărat pe Hristos. Dar şi cel care mănâncă Trupul lui Hristos Îl mănâncă, împreună cu Hristos, şi pe Sfântul Duh, şi se împărtăşeşte de focul Sfântului Duh. De asemenea, când spunem rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!“, această rugăciune ni-L aduce pe Sfântul Duh întru putere şi întru lucrare. Prin rugăciune Îl atragem pe Sfântul Duh. Dar, dobândindu-L pe Duhul Sfânt, Care dă „rugăciune celui ce se roagă(1 Împ. 2, 9), El îmi va da şi mie, celui ce mă rog, rugăciune şi tot El mi-o va spori neîncetat.

Sufletul, găsindu-se înlăuntrul trupului, care este templul lui Dumnezeu, nu trebuie să facă nimic altceva decât „să-L aştepte pururea pe Domnul, în post şi iubire“. Dacă vrem şi noi să-L avem pe Sfântul Duh, atunci să-L aşteptăm pururea pe Domnul, să-L privim, să-L cercetăm, să-L căutăm „în post şi iubire”. Până când? Până când, „venind întru adevăr, va aduna cu El sufletul. Dacă postim şi avem iubire şi dacă mintea noastră rămâne adunată înlăuntrul nostru, atunci sufletul atrage toate harurile Sfântului Duh.

Când sufletul virtuos se zideşte, el doreşte cu ardoare Biserica. Pe cât o dorim, pe atât Biserica se apropie de noi. „Pentru că nu propriile sale fapte îl mântuiesc pe om, ci Cel care îi dăruieşte puterea.” Noi nu putem să facem nimic, ci Dumnezeu ne dăruieşte puterea.

Psalmul 118 ne arată cât de uşor este să atragem puterea Sfântului Duh. „Gura mea am deschis şi am tras Duh, pentru că poruncile Tale le-am dorit (Ps. 118, 131), zice Psalmistul; mi-am deschis gura, şi îndată a intrat Duhul. Sensul este: dacă suntem pregătiţi şi Îl dorim cu ardoare pe Sfântul Duh, Dumnezeul nostru este credincios, Îşi ţine făgăduinţele şi, ce a spus, a făcut, face şi va continua să facă. Atât de uşor este să-L atragem pe Duhul Sfânt!

Fraţii mei, să-L atragem cu toţii! Când vom face aceasta, vom deveni şi noi fii ai lui Dumnezeu, vom primi duhul înfierii, prin care strigăm „Avva, Părinte!” (Gal. 4, 6; Rom. 8, 14-16). Cuvintele „Avva” şi „Părinte” par să aibă acelaşi înţeles, dar nu este aşa. Îl avem pe Duhul Sfânt, Care mărturiseşte şi El că Acela care a intrat înlăuntrul nostru este Tatăl ceresc, Dumnezeu. Duhul înfierii face ca inima noastră să strige: “Avva, Părinte!” Ştim asta, ne-a spus-o Sfântul Duh, că Cel pe care Îl strigăm este Tatăl. Însă acest strigăt ţâşneşte în clipa în care descoperim dintr-odată că El, Cel pe Care îl chemăm, este Dumnezeul nostru, este Părintele nostru. Însuşi Duhul Sfânt mărturiseşte împreună în inima noastră, şi aşa îl recunoaştem pe „Avva”, pe marele Dumnezeu, şi ne desfătăm de El în casa noastră.

Hristos ne-a dat apropierea, siguranţa, „pârga Duhului” (Rom. 8, 23), pe Sfântul Duh. Să ne străduim şi noi, cu suspinele noastre, să facem tot ce putem ca Duhul Sfânt să ne umple, ca să ajungem la măsura în care, în timp ce trupul nostru rămâne jos, noi, liberi prin Sfântul Duh, vom comunica cu cerul.

Duhul este Împăratul. A intrat înlăuntrul nostru şi poate să ne dea cunoştinţă, înştiinţare, să ne îmbogăţească oricât dorim (cf. 1 Cor. 12, 8). „Zice Domnul (…) Eu sunt cu voi (…) şi Duhul Meu rămâne în mijlocul vostru” (Ag. 2, 4-5). Eu, Tatăl, zice Dumnezeu, sunt împreună cu voi şi, pentru că sunteţi un trup, pentru că sunteţi Biserica, Eu L-am trimis pe Duhul Sfânt peste voi.

Ce putem să mai spunem acum? Nimic altceva, decât ceva ce am mai spus înainte. Tatăl şi Fiul ni L-au descoperit pe Duhul. Când Iezechiel s-a aflat în primejdie, Dumnezeu S-a apropiat de el şi i-a spus: „Intră şi închide-te în casa ta!” (Iez. 3, 24). Să facem şi noi acelaşi lucru: să intrăm în locul nostru de zăvorâre, în casa noastră, în cămara noastră, acolo unde nu ne va deranja nimeni. Intră înăuntru, închide-te bine şi doreşte-L cu ardoare pe Sfântul Duh! Tânjeşte după El, caută-L! Spune: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, vino înlăuntrul casei mele!” Atunci Dumnezeu va răspunde: „Iată, Eu cu voi sunt!” (Ag. 2, 4).

(Din: Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători, Editura Sf. Nectarie, 2016, p. 19-30).

Va mai recomandam:


Categorii

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Pogorarea Sfantului Duh (Rusaliile)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “SFÂNTUL DUH, ÎMPĂRATUL și MIJLOCITORUL ÎNFIERII NOASTRE – Omilia Părintelui Emilianos Simonopetritul: “Intră înăuntru, închide-te bine şi doreşte-L cu ardoare pe Sfântul Duh! Tânjeşte după El, caută-L!”

  1. Pingback: “Ştiţi cum suntem? Ca nişte oameni care tot timpul trebuie să umble deghizaţi, care se tem de a fi faţă către faţă cu orice adevăr despre ei…” – ÎNSETAREA DUPĂ DUHUL SFÂNT vs. LOCUIREA ÎN MINCIUNĂ și ÎMBRĂCAREA
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate