Parintele Serafim Rose – singuratate si indoieli pe CALEA CEA STRAMTA, IMPARATEASCA: “Mai este cuvantul lui Dumnezeu dainuind pre pamant?”

5-09-2008 Sublinieri

14.jpg

“Parintele Serafim era satul de toate aceste politici juvenile, de adolescenti. Erau mult prea lumesti, iar el dorea cerul…”

“Parintii au fost tulburati de cuvintele si actiunile factiunii <<zelotiste>> din Biserica noastra, care incearca sa impuna tuturor o corectitudine rigida, care este in mod evident produsul logicii omenesti, si nu al Traditiei vii a Bisericii. Marii nostri episcopi si teologi rusi sunt priviti de sus, pentru ca ei nu sunt intotdeauna <<corecti>> in acest sens partinic, si chiar nevointele noastre de aici, din pustie, par sa fie puse la indoiala: vorbim si noi despre <<ravna>>, dar aceasta pare sa ajute la formarea unei <<partide>> extremiste in Biserica ; iar idealul nostru de a lasa la o parte interesele lumesti si partinice si de a ne lasa insuflati de pustie si de sfintii ei nu pare a fi inteles de multi“.

seraphimrose071mica.JPG

Calea imparateasca

Mare lupta se va da atunci, fratilor, mai vartos celor credinciosi… Vedea-vom pre tot omul varsand lacrimi si cu durere intreband: “Mai este cuvantul lui Dumnezeu dainuind pre pamant?” Si va auzi raspuns: “Nicaieri“.

(Sfantul Efrem Sirul (372), Cuvant despre vremurile din urma)

Cel mai dificil an trait de Fratie in timpul vietii Parintelui Serafim a fost 1976. Acesta a fost anul in care vechea si obsedanta intrebare: “La ce bun?“, a fost simtita mai acut ca niciodata.
La o saptamana dupa adormirea Arhiepiscopului Averkie parintii au ramas aproape singuri la schit. Ultimul frate incepator pleaca si el la Jordanville, astfel ca a ramas cu parintii doar Theofil, tanarul de doisprezece ani. Patru zile dupa aceea, de Pasti, Parintele Serafim scria in Cronica sa:

Ne vin tot felul de ganduri: cu totii se leapada de noi. Dar este vadit ca Dumnezeu ne-a dat prilejul singuratatii, pentru a face ceva ce nu e atat de usor de facut in lume, cu toate parerile si modele ei contradictorii: poate ca noi suntem aici ca incepatura a <<pustiei>> spre care vor trebui sa se indrepte crestinii de pe urma. In orice caz, trebuie sa ne pastram independenta si perspectiva patristica, transmitand mai departe adevarata Ortodoxie pe care ne-au dat-o Sfintii Parinti si proprii nosti Parinti.

Parasirea acesta fizica, care de fapt era o binecuvantare, nu i-ar fi afectat defel, daca nu ar fi fost insotita de un sentiment profund de insingurare: simtamantul ca, o data cu moartea Arhiepiscopului Averkie, aveau si mai putin sprijin in lupta pentru o Ortodoxie lucida, sanatoasa si patristica. Parintele Serafim il numise pe Arhiepiscopul Averkie “cel mai maret stalp al Bisericii noastre“. Era mare trebuinta acum de un astfel de drept si cutezator marturisitor, caci era o perioada de tulburare in Biserica. Grupul supercorect parea sa fie in culmea influentei si incepuse sa-si aplice opiniile ecleziastice, rebotezand oamenii proveniti din alte Biserici Ortodoxe, incepand cu Anglia. Anul 1976 a fost acela in care multi, inclusiv Arhiepiscopul Averkie, ş-au temut ca factiunea supercorecta va atrage Biserica Ortodoxa Rusa din Afara Granitelor catre tipul ei de politica bisericeasca sectara. Dupa moartea Arhiepiscopului Averkie se parea ca nimeni nu mai indrazneste sa reia lupta impotriva acestui lucru, cel putin in scris.

Parintele Serafim era satul de toate aceste politici juvenile, de adolescenti. Erau mult prea lumesti, iar el dorea cerul. Ar fi vrut sa uite pur si simplu de ele si sa petreaca linistit in singuratatea pustiei. Insa, avand in vedere pe oamenii catre care se indreapta misiunea sa de propovaduire a adevaratei Ortodoxii, isi putea oare ingadui acest lucru?

Intr-o frumoasa zi de iunie parintii s-au gandit sa se <<ridice>> literal deasupra acestor probleme si sa dobandeasca o mai buna perspectiva, cerand un raspuns de la Dumnezeu. Era in a doua zi de Rusalii, ziua Sfantului Duh, hramul principal al Manastirii Sfanta Treime, unde vietuise Arhiepiscopul Averkie. Parintii luara hotararea sa o porneasca la drum dis-de-dimineata, insotiti de Theofil, intr-o excursie pe Muntele Shasta. Pe drum au citit slujba de dimineata in masina, astfel ca la sosire au cantat cu bucurie Tipica. Au stropit cu aghiasma mai multe locuri de pe munte, cantand si alte cantari in timp ce mergeau.

“In saptamanile precedente”, consemna Parintele Serafim in Cronica sa, “parintii au fost tulburati de cuvintele si actiunile factiunii <<zelotiste>> din Biserica noastra, care incearca sa impuna tuturor o corectitudine rigida, care este in mod evident produsul logicii omenesti, si nu al Traditiei vii a Bisericii. Marii nostri episcopi si teologi rusi sunt priviti de sus, pentru ca ei nu sunt intotdeauna <<corecti>> in acest sens partinic, si chiar nevointele noastre de aici, din pustie, par sa fie puse la indoiala: vorbim si noi despre <<ravna>>, dar aceasta pare sa ajute la formarea unei <<partide>> extremiste in Biserica ; iar idealul nostru de a lasa la o parte interesele lumesti si partinice si de a ne lasa insuflati de pustie si de sfintii ei nu pare a fi inteles de multi; totodata, se pare ca nu ne incadram in <<tabloul rusesc>> obisnuit al unor oameni folositori <<organizatiei>>, doritori sa umple Biserica si sa ocupe parohiile vacante. Duhovniceste, ne simtim oarecum singuri, chiar daca sunt destui care asteapta de la noi calauzire: chiar si calatoria aceasta pe Muntele Shasta, o fi avand vreun sens in lucrarea noastra misionara de pana acum?

Cu asemenea ganduri am citit Apostolul zilei in padure, in mijlocul zapezii, la o inaltime de sapte mii cinci sute de picioare, cu piscul alb inaltandu-se deasupra noastra: Si nu va imbatati de vin, intru care este pierzare, ci va umpleti de Duhul, graind intre voi in psalmi si laude si cantari duhovnicesti, laudand si cantand in inimile voastre Domnului (Ef. 5, 18-19). Iar apoi Evanghelia: Ca de se vor invoi doi dintre voi pre pamant pentru tot lucrul carele vor cere, fi-va lor de la Tatal Meu Cel din ceruri. Ca unde sunt doi sau trei adunati intru numele Meu, acolo sunt si eu in mijlocul lor ( Mt. 18, 19-20).

Parintii au fost izbiti de aceste cuvinte care vorbeau direct inimilor lor si raspundeau nelamuririi lor: intr-adevar, lucrarea lui Dumnezeu se poate face acolo unde doi sau trei se aduna laolalta intru unimea cugetului si a sufletului. Prin urmare, sa nu ne lasam impovarati de indoieli sau de lupte partinice, ci sa ne continuam calea pe care Vladica Ioan a blagoslovit-o, stiind ca mai sunt si altii care cauta la noi imbarbatare si insuflare.”

Dupa cum se poate vedea si din fragmentul citat, pomenirea Arhiepiscopului Ioan era foarte aproape de inimile parintilor de-a lungul acestei perioade de incertitudine. La 19 iunie, cand tocmai publicasera cartea Episcopului Sava despre Arhiepiscopul Ioan, Parintele Seafim nota:

Am fost tare abatuti in aceste saptamani, si cerem mai mult ca niciodata ajutorul Vladicai Ioan: Ce sa ne facem? Cum sa procedam? Cum sa facem ca firava noastra miscare misionara sa ramana curata si sa nu se piarda pe calea succesului lumesc, in detrimentul adevaratei Ortodoxii?

O saptamana mai tarziu, cu putin inainte de a zecea aniversare a adormirii Arhiepiscopului Ioan, parintii au primit un avertisment serios, care le-a reinnoit hotararea de a continua. Duminica, 27 iunie, a izbucnit un incendiu la sud-est de manastire. Pana marti focul ajunsese la doua mile, amenintand sa cuprinda tot muntele. Oamenii din oras le-au spus parintilor ca, daca vor vedea flacari de cealalta parte a defileului, trebuie sa plece. Vladimir Anderson impreuna cu familia se aflau in vizita la manastire tocmai atunci. Ei au plecat marti dupa-amiaza, oferindu-se sa se intoarca pentru a da o mana de ajutor la evacuare, daca va fi necesar, lasandu-l acolo si pe baiatul lor, Thomas, pentru a-i ajuta pe parinti pentru cateva zile.

Spre sfarsitul dupa-amiezii“, nota Parintele Serafim in Cronica sa, “incep pregatirile pentru mutarea celor mai pretioase carti si manuscrise la Redding, la d-na Harvey. Apoi parintii impreuna cu cei doi baieti, Thomas si Theofil, strabat tot muntele stropind cu aghiasma si purtand cu ei moastele Sfantului Gherman, ca si icoana Arhiepiscopului Ioan si icoana Maicii Domnului a Rugului Aprins, lasand-o pe aceasta din urma la Split Rock, pe latura estica a muntelui cu fata catre foc. Cei doi baieti, surescitati de emotia momentului, ne spun: <<Vrem sa stam aici si sa ardem impreuna cu voi>>.

Cand au ajuns cu totii pe varful lui Noble Ridge, Thomas excalma: “Il vad! Vad focul!” Cu totii incep sa se roage cu osardie, cu sentimentul ca o mare primejdie pluteste in aer. Dintr-o data au observat ca o pala de vant se ridica dinspre vest. “Cu rugaciunile Vladicai Ioan”, consemna Parintele Serafim, “focul a fost intors din drum… Curand, zidul de fum de la est s-a risipit, iar primejdia s-a micsorat.”

Dupa ce s-au intors cu totii la manastire si s-au adunat in biserica, Parintele Gherman le-a sugerat sa faca legamant ca vor inalta un loc de inchinare pentru toate sfintele moaste pe care le aveau. Acest loc de inchinare a fost realizat in doar cateva zile, timp in care focul s-a stins cu desavarsire.

Multumind lui Dumnezeu si sfintilor ocrotitori ai manastirii pentru indepartarea nenorocirii, Parintele Serafim cugeta la aceasta in Cronica sa:

“Noi primim aceasta experienta intr-un chip <<mistic>>: in Biserica este un <<foc>>, primejdie mare, iar aceasta se apropie si de Fratia noastra. De saptamani de zile, de cand ne pregatim pentru praznuirea Vladicai Ioan, simtim o incordare, drept pentru care am cerut celor apropiati sa se roage pentru noi mai staruitor in aceste zile. In mijlocul primejdiei am simtit hotararea puternica de a ne continua truda orice ar fi si cu atat mai staruitor l-am rugat pe Vladica Ioan sa ne ajute in aceste zile cruciale pentru noi, sa ne arate cum sa mergem inainte.

Parintii s-au simtit inca si mai imbarbatati in truda lor, cand, indata ce primejdia parjolului a trecut, s-au dus la San Francisco pentru a participa la Liturghia anuala din cavoul Arhiepiscopului Ioan. Spre deosebire de calatoria intreprinsa in urma cu doi ani, cu acelasi prilej, calatoria aceasta a fost insufletitoare pentru parinti, care au primit un binevenit ajutor din partea Arhiepiscopului Antonie. “Liturghia“, consemna Parintele Serafim,

“este splendida, ca de obicei, cu doi episcopi, trei preoti si un diacon. La mormantul Vladicai se fac rugaciuni staruitoare, iar dupa aceea stam indelung de vorba cu cei doi episcopi. Arhiepiscopul Antonie era foarte bine dispus, dandu-ne pentru biserica noastra materialul de la vechiul iconostas al Catedralei si fiind bucuros sa afle ca suntem impotriva <<ravnei fara cunostinta>>, din pricina careia se pare ca are si el necazuri; Parintele Mitrofan, cel care ne-a daruit portretele nou-imprimate ale Arhiepiscopului Ioan, cu text in limba engleza tiparit pe spate, ne-a incurajat sa raspandim in continuare cinstirea Arhiepiscopului Ioan, indiferent ce ar fi (entuziasmul acesta al sau pare a fi cel mai viu lucru care se intampla astazi in partea vorbitoare de limba rusa a Bisericii noastre); iar Vladica Nectarie, dupa ce ne-a spus ca noi suntem singurii care mai facem ceva in atmosfera inabusitoare din Biserica noastra si ca suntem singurii cu adevarat liberi, ne-a sfatuit sa punem intotdeauna partea duhovniceasca a lucrurilor pe primul plan.

Ne-am intors noaptea tarziu de la acest praznic destul de imbarbatati – insa tot fara niste raspunsuri clare referitor la activitatea noastra viitoare, asa cum speraseram si noi. Raspunsul pare a fi ca, de fapt, nu exista raspuns, nu exista o formula, iar noi trebuie pur si simplu sa ne punem increderea in Dumnezeu si sa continuam in acelasi duh.

Dar <<focul>>, primejdia, continua sa ameninte Biserica noastra, asa ca ramanem inca tensionati. Vestile despre controversa <<rebotezarii>> din Anglia ii supara pe multi, si ne intrebam, mai ales dupa moartea Arhiepiscopului Averkie: cine va da tonul ravnei celei bune in viitor? Simtim nevoia de a exprima idealul unei ravne lucide si cumpanite pentru care sa lupte Biserica noastra, insa deja se vede bine ca aceasta va aduce necazuri din partea factiunii [supercorectilor]”.

Astfel parintii au ajuns la concluzia ca, daca nimeni altcineva nu continua lucrarea Arhiepiscopului Averkie, vor trebui sa o faca ei insisi. Pentru prima oara au cutezat sa abordeze direct, in paginile revistei lor, problema zelotismului supercorect si sa-si asume consecintele, oricare ar fi ele. In prefata la un articol al intai-statatorului de atunci al Bisericii Ruse din Afara Granitelor, Mitropolitul Filaret, parintele Serafim scria:

Sunt unii care doresc ca totul sa fie absolut <<simplu>>, <<alb si negru>>. Acestia ar dori ca [Mitropolititul Filaret] si Sinodul sau sa declare ca nu sunt valide Sfintele Taine ale Bisericilor nou-calendariste sau ale celor aflate sub dominatia comunista, fara a-si da seama ca nu este in caderea Sinodului sa ia hotarari asupra unei probleme atat de delicate si de complexe“.

Parintele Serafim a scris un singur paragraf referitor la “ravna fara cunostinta“, insa chiar si numai atat a fost de ajuns pentru a starni o reactie inflamata. Un preot le-a scris parintilor:

Articolul a adus mari daune integritatii, claritatii si pozitiei periodicului Cuvantul Ortodox, in calitate de publicatie ortodoxa traditionalista. In articolul Dvs. Adoptati pozitia ecumenistilor, cum ca ar exista trei grupuri de crestini ortodocsi: aripa dreapta, aripa stanga si mijlocul drumului… Din punctul dvs. de vedere, ca si din cel al ecumenistilor, iata ca avem acum o teorie ortodoxa a ramurilor. Iata ce ne invata articolul dvs. Ce altceva s-ar mai putea spune despre noi? Daca toate celelalte grupari <<ortodoxe>> fac parte din Biserica cu Sfintele Taine… atunci eu marturisesc ca noi suntem la o distanta astronomica de ei si nu avem partasie cu dansii la Sfintele Taine… Ei au trecut puntea si au pornit-o pe un drum fara intoarcere… Toti patriarhii au cazut in erezie… Ma rog sa va dati seama si dvs. de daunele facute de articolul dvs. si sper ca intr-unul din numerele viitoare sa dati explicatii numerosilor ortodocsi ce s-au smintit din pricina lui.”

Un alt preot din grupul supercorectilor a scris: “Acum, eu, ultimul si cel mai pacatos dintre toti preotii lui Dumnezeu, marturisesc ca sufletul meu este cuprins de mahnire si smintire, dimpreuna cu al turmei mele“. In aceeasi scrisoare, preotul cu pricina sustinea ca “mai bine este sa ti se lege de gat o piatra de moara si sa fii aruncat in mare“, decat sa te rogi impreuna cu cineva care macar pomeneste pe Patriarhii Rusiei si Constantinopolului. Dupa cum observa Parintele Serafim intr-o scrisoare, acesti preoti “pur si simplu nu au idee ca pot fi si <<ispite de-a dreapta>>.

Arhiepiscopul Antonie, cu prilejul vizitei sale la schit, la 11 august, i-a incurajat pe parintii de la Platina pentru pozitia adoptata in revista lor. In Cronica sa, Parintele Serafim consemna:

“Seara soseste Diaconul Andrei Papkov si Matuska Natalia, aducand vestea ca Arhiepiscopul Antonie si Episcopul Nectarie vor sosi in dimineata urmatoare. Arhiepiscopul Antonie slujeste Liturghia… Episcopul Nectarie pleaca in zori spre Seattle… in vreme ce Arhiepiscopul Antonie ramane pentru prima data peste noapte cu noi si, in general vorbind este cea mai buna vizita a lui aici la noi. Dupa masa Diaconul Andrei il duce cu masina pe Vladica pana la punctul de observatie Pattymocus, unde se mai pot vedea si acum urmele recentului incendiu din padure, iar apoi, vreme de trei ore, discuta despre problema rebotezarii cu cei doi parinti. Este cu totul de acord cu ei. Parintii ii traduc toate pasajele <<controversate>> din articolul lor cu Mitropolitul Filaret, la care Vladica isi face cruce si le multumeste pentru ca l-au scris. Este evident ca problema <<ravnei fara cunostinta>> il preocupa si pe el, la fel ca pe multi alti episcopi de-ai nostri, si ma tem ca solutia acestei probleme, daca este vreuna, nu va fi usoara…

Arhiepiscopul Antonie este vadit bucuros de aceasta vizita si poate fi vazut, in lumina crepusculara ce precede pavecernita, plimbandu-se si fredonand pentru sine, prin curtea manastirii...”

Chiar daca parintii avusesera indrazneala de a infrunta pozitiile supercorectilor in scris, nu le era deloc usor, stiind ca unii oameni erau suparati pe ei, si mai ales oamenii din propria lor Biserica, partasi la misiunea catre lumea de limba engleza. Iata ce scria Parintele Serafim la sfarsitul uneia din scrisorile de la acea vreme: “Crede-ma, Parinte, scrisoarea aceasta este scrisa cu sange“.

La praznicul Adormirii Maicii Domnului (15/28 august), Parintele Serafim scria in Cronica sa:

Cei doi parinti, impreuna cu fratele Theofil, petrec sarbatoarea aceasta singuri, praznuind cea de-a saptea aniversare a mutarii lor in pustie. Diavolul a atacat cu putere in aceste zile, dupa savarsirea dumnezeiestii Liturghii, si parintilor iarasi le vine gandul: La ce bun toate aceste nevointe in pustie? Oare chiar se foloseste cineva de pe urma lor, incat sa se indreptateasca truda necesara continuarii lor, ca si ramanerea in afara <<modei>> si in dezacord cu <<opinia publica>> corespunzatoare? Ei hotarasc sa mearga inainte cu incredere in Dumnezeu, urmand sfatul Vladicai Ioan ca, daca ceea ce facem nu este placut lui Dumnezeu, se va izbi de obstacole de netrecut. Amenintarea unei ierni cumplite ce ne sta in fata face ca anul acesta sa fie poate unul de rascruce pentru idealul nostru pustnicesc.

Parintele Serafim simtea ca nu poate nici sa se opreasca, nici sa dea inapoi.

Socotim ca este necesara“, scria el, formularea unei pozitii sanatoase si <<moderate>>, care sa puna accentul pe adevarata Ortodoxie, opunandu-se ferm ecumenismului si modernismului, insa fara a sari peste cal in <<definirea>>unor lucruri precum prezenta sau absenta harului sau practicarea <<rebotezarii>> celor care sunt deja ortodocsi.

Insa Parintele Serafim si-a dat seama ca explicarea unei asemenea pozitii cere mai mult decat un paragraf sau doua. Era nevoie sa scrie un articol intreg, care insa sa nu contrarieze cititorul in mod inutil. “Este un lucru extrem de greu”, spunea Parintele Serafim, “dar, cu ajutorul lui Dumnezeu si cu rugaciunile sfintilor nostri ocrotitori, ne vom da silinta sa facem putinul care ne sta in putinta.

Intr-adevar, a fost un articol pentru care Parintele Serafim a trebuit sa sufere pana la sfarsit. Intr-o seara, vizitandu-l pe Parintele Srafim in chilia sa, “Optina“, Parintele Gherman l-a aflat cu chipul pamantiu, muncit de griji. “Ce s-a intamplat?” – l-a intrebat el.

De ce?” – a intrebat Parintele Serafim la randul sau, repetand chinuitoarea intrebare starnita de atacurile indreptate asupra Arhiepiscopului Averkie. De ce trebuie sa fie o prapastie atat de mare intre marii batrani ai Bisericii si generatia mai tanara? Si cum putem sti daca avem dreptate? Parintele Gherman si-a dat seama cat de mult il apasa pe fratele sau povara acestei raspunderi, care se facuse si mai grea din pricina faptului ca nu mai avea cine sa-l ajute sa o poarte. Asemenea celor mai multi dintre convertiti, Parintele Serafim avea mereu temerea ca duhul sau nu este deplin ortodox si, de aceea, nu de putine ori venea la Parintele Gherman pentru a se incredinta. Dar in ciuda indoielilor sale, stia totusi ca se afla pe calea cea buna, pentru ca nu era calea lui, ci calea parintilor sai intru credinta. Umblase pana acum pe calea lor, iar de acum il lasasera sa-i calauzeasca pe altii de-a lungul ei.

Articolul scris si publicat de Parintele Serafim poarta titlul: Calea Imparateasca – adevarata Ortodoxie intr-o epoca de apostazie. Inca de la inceput dovedea ca invatatura despre “Calea Imparateasca” nu tine de vreo noua “teorie a ramurilor in ortodoxie“, ci era invatatura Sfintilor Parinti ai Bisericii. El incepea cu un citat din Sfantul Ioan Cassian:

Dupa cum zic parintii, extremele, de oricare parte ar fi ele, sunt la fel de vatamatoare… (Noi trebuie) sa mergem pe calea imparateasca, ocolind extremele de amandoua partile.”

In continuarea articolului, Parintele Serafim scria:

Aplicand invatatura aceasta la situatia noastra de fata, putem spune ca astazi <<calea imparateasca>> a adevaratei Ortodoxii se afla intre cele doua extreme, a ecumenismului si a reformismului, pe de-o parte, si a ravnei fara cunostinta (Rom. 10, 2), pe de alta… Poate ca niciun alt dascal ortodox din zilele noastre nu ne ofera o pilda de asemenea sanatoasa si ferventa moderatie ortodoxa precum raposatul Arhiepiscop Averkie de Jordanville; numeroasele sale articole si cuvantari respira duhul inviorator al adevaratei ravne ortodoxe, fara niciun fel de abatere la <<dreapta>> sau la <<stanga>>, insa accentuand mereu latura duhovniceasca a adevaratei Ortodoxii.”

De indata ce “i-au mirosit” (dupa cum se exprima Parintele Serafim) ca au adoptat aceasta cale imparateasca, parintii de la Platina au primit nenumarate asigurari ca nu sunt singuri. Alexei Young, care tocmai vizita Anglia in perioadele cand aveau loc incriminatele “rebotezari”, a trimis vorba ca astfel de acte fanatice sunt mai degraba exceptii, decat norma acceptata de crestinii ortodocsi englezi.

“Trebuia sa stiti“, le scria Alexei parintilor, “ca acestia (numerosi oameni din Biserica noastra din Anglia) asteapta cu adevarat din partea voastra sa le <<aratati calea>> in aceste chestiuni atat de dificile; prin urmare, orice sfat, orice incurajare si orice indrumare le-ati putea trimite ar fi primita cu multa recunostinta. Ei se simt cu adevarat cumplit de singuri aici si se tem pentru viitor.

O alta scrisoare, de aceata data expediata de un credincios din Anglia, confirma aceste lucruri: “Fratia Sf. Gherman si Cuvantul Ortodox […] se bucura de o inalta pretuire aici. Aveti o foarte mare raspundere chiar si aici la sase mii de mile departare, caci multi privesc catre voi, asteptand sa dati tonul corect si atitudinea adecvata.”

La 13 noiembrie 1976, Parintele Serafim scria in Cronica sa:

Pe masura ce se apropie Postul Craciunului, si se pare ca incertitudinile si presentimentele care au tulburat Fratia in aceasta primavara si in aceasta vara se risipesc incetul cu incetul, ramane insa un simtamant de neliniste. Ne-au fost de un real folos scrisorile primite in ultimele luni, aratand ca munca noastra nu este cu totul zadarnica si ca, in ciuda <<convertitilor nebuni>> si a unei atmosfere <<oficiale>> descurajante din multe cercuri bisericesti, <<mesajul>> nostru inca mai ajunge la unii oameni…

La jumatatea lui octombrie am primit de la M. M. (Sayville, New York) aceste randuri:

<<Inca o data va multumesc pentru puternica si sincera dvs. publicatie, Cuvantul Ortodox. Fie ca Domnul sa va binecuvanteze, alaturi de toti cei ce propovaduiesc cu credinciosie si tin cu putere “Cuvantul Adevarului” in aceste grele vremuri de apostazie… Secerisul este mult, iar roadele sunt putine; insa cei putini sunt foarte insemnati si acesta este telul caruia v-ati inchinat…>>

In sambata lui Lazar, Alexei Young de la Etna ne-a scris urmatoarele:

<<Intr-adevar, o raspundere uriasa apasa pe umerii vostri si, cu ajutorul lui Dumnezeu , nu trebuie sa ne lasati de izbeliste! Pentru noi, Fratia este asemenea unui generator electric, cu linii si cu circuite mergand in toate directiile, pentru a aduce lumina celor multi care se salasuiesc in intuneric. Unii s-au conectat la aceasta “linie” de-a lungul traseului, poate fara a sti care este sursa luminii, si foarte multi depind de voi ca sa aiba lumina in zilele grele ce ne stau inainte. Dumnezeu sa va ajute!>>”

Spre sfarsitul anului 1976, parintii mai primira si alte incurajari, de aceasta data prin intermediul a doua femei aflate in pelerinaj, care au venit la manastire pline de dorinta de a se implica intr-o lucrare crestineasca. La 27 noiembrie, Parintele Serafim consemna:

Oaspeti neasteptati: Mary Mansur, o tanara (28 ani) de origine rusa, care a facut parte cativa ani din <<Gospel Outreach>> (<<Raspandirea Evangheliei>>), o organizatie protestanta din Eureka (California), insa acum s-a hotarat sa o paraseasca si sa slujeasca Ortodoxia. Impreuna cu prietena ei, Solomonia Minkin, recent convertita de la iudaism a fost botezata de Parintele Ioanichie, la Jordanville), planuiesc sa mearga la Noul Diveievo si sa inceapa o lucrare sub indrumarea Vladicai Andrei. Parintele Serafim merge cu ele la Schitul Sf. Ilie si sta de vorba cu ele, fiind foarte impresionat de osardia lor si de dorinta lor de a-L sluji pe Dumnezeu in Ortodoxie din toata inima si din tot sufletul. S-au simtit atrase de o organizatie protestanta pentru ca nu au gasit loc pentru osardia lor in Ortodoxia <<normala>> (asa cum este inteleasa astazi). Sa fie acesta semnul unei noi generatii <<Serghie Kourdakov>> din randul tinerilor rusi, caracterizata prin prospetime si osardie? Cum sa-i calauzim pe calea cea rodnica? Si de ce vin la noi tinere pline de ravna, iar tinerii nu sunt interesati? Sa ne dea Dumnezeu cunostinta si intelepciunea pentru a le ajuta!

Cand aceste doua inchinatoare au venit pentru prima oara la manastire, Barbara McCarthy a stat de vorba cu ele aproape toata noaptea in arhondaric. Astfel ele au putut sa intrezareasca ceva din frumusetea ascunsa in nevointele pustnicesti ale parintilor, asa lipsite cum erau de orice slava exterioara.

Cu toate ca parintii s-au simtit “oarecum singuri duhovniceste” in dificilul an 1976, dupa cum spunea chiar Parintele Serafim, in realitate ei nu au fost nici o clipa parasiti de Dumnezeu, Care le-a trimis mereu semne ale grijii si ocrotirii Sale. Ispita si lupta cu gandul de a fi parasiti – care, potrivit celor spuse catre Sf. Efrem Sirul, va fi ceva obisnuit printre adevaratii crestini de dinainte de sfarsitul lumii – le-au fost ingaduite de catre pronia lui Dumnezeu. Caci anul cel mai dificil avea sa fie un “an de har”: inceputul preotiei lor si, totodata, inceputul unei perioade cu totul noi pentru Fratie”.

(Din: Ierom. Damaschin,Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”, Editura Sophia, 2005)

serher.jpg

LEGATURI:


Categorii

Din "Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose", Razboiul nevazut, Stilisti/ schismatici, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

30 Commentarii la “Parintele Serafim Rose – singuratate si indoieli pe CALEA CEA STRAMTA, IMPARATEASCA: “Mai este cuvantul lui Dumnezeu dainuind pre pamant?”

  1. ‘La ce bun?!’ sau boala lacebunitei cred ca a devenit un laitmotiv valabil si in lume si d.p.d.v. duhovnicesc pentru multi; tocmai ca, uneori simti, ai sentimentul zadarniciei, al luptei cu morile de vant, in cele din urma – probat – daca reusesti sa fii/devii model in ambele cazuri, lumea se va lua dupa tine tocmai pentru ca indraznesti sa te delimitezi de ceea ce altii nu mai pot/nu vor sa (se) mai schimbe; rezultatele vor apare greu, in timp dar vor apare SIGUR! Devii dovada vie ca se poate, ca nimic nu e pierdut! Numai ca lupta trebuie sa inceapa de la tine, cu tine insuti si, pe masura ce poti si reusesti cu ajutorul lui Dumnezeu prin devenire a propriului exemplu poti provoca generalizare, ceea ce este de dorit si nu imposibil de infaptuit; aici este greasela – cred – asteptam numai din partea celorlalti schimbarea nerealizand sau uitand ca, timpul este scurt si vremea sfarsitului aproape.

  2. Întrebările lumii moderne sfârşesc în vidul raţiunii care nu are ca obiect decât propriile sale judecăţi limitate. O raţiune care a uitat de mult timp să se întrebe în ce măsură devenim victime ale limitărilor cotidiene care îngroapă, treptat, Viaţa lui Dumnezeu din noi, cei botezaţi şi ajutaţi, prin har, să creştem în El. Neputinţa noastră ţine de uitarea aproape constantă de a trăi Poruncile Lui. Cât timp, însă, facem începutul, convinşi fiind că, în noi, lângă noi, în lumea în care trăim, El este prezent prin energiile Sale necreate, că voinţa noastră se poate modela potrivit Chemării Sale, atunci ne rămâne ca datoria să continuăm. “Închinătorii la sine” care suntem, potrivit cuvintelor părintelui Serafim, nu înţeleg că ceilalţi TREBUIE să audă despre El, fie că vor să asculte sau nu. Avem datoria, în fiecare zi, să vorbim despre El, să-l facem cunoscut începând de la noi, prin propriile noastre fapte şi cuvinte, să amintim, cu timp şi fără timp, că judecăţile raţiunii sunt limitate şi că întoarcerea spre El este singura judecată care dă sens acestei vieţi. Această întoarcere ori este radicală, ori nu este. Acasă, în Universitate, la servici, pe stradă, Hristos trebuie făcut cunoscut prin mijloacele cele mai radicale de care fiinţa noastră dispune : faptele şi cuvintele. În măsura în care viaţa gândurilor noastre nu se va lipsi nici măcar o clipă de Prezenţa Lui, faptele şi cuvintele nostre vor rosti continuu despre El.

  3. ““Închinătorii la sine” …nu înţeleg că ceilalţi TREBUIE să audă despre El, fie că vor să asculte sau nu.” – pai de auzit tot aud de EL fratele meu! In ajun de Pasti sau de Craciun sunt, la TV -spre exemplu- filme, documentare…au, in mod sigur bunici care se roaga, sunt cucernici…ori o simpla babuta care a fost ajutata de ei, o aud exclamand: ‘sa traiesti, maica! Sa-ti ajute bunul Dumnezeu si Maicuta Sa!’; sunt evenimente ce te traznesc, ramai uimit si, incepi ‘sa faci sapaturi’, intelegi? In privinta lui ‘TREBUIE’ nu sunt de acord decat cand esti tu insuti exemplu si, starnesti mirari, apoi intrebari, samd… Altminteri, in loc sa ‘intorci’ pe unu/una la Hristos risti sa ai efectul contrar: lehamitea de Biserica si de Dumnezeu!

    “Avem datoria, în fiecare zi, să vorbim despre El, să-l facem cunoscut începând de la noi, prin propriile noastre fapte şi cuvinte, să amintim, cu timp şi fără timp” valabil comentariul de mai sus pentru ca, rezoneaza numai in urechile celor ce au urechi de auzit, unii – chiar daca aud, aud dar inteleg stramb, iar daca – totusi – aud, ‘calea de urechi la inima este cea mai lunga’ si intram in alta etapa…

    “că judecăţile raţiunii sunt limitate şi că întoarcerea spre El este singura judecată care dă sens acestei vieţi. Această întoarcere ori este radicală, ori nu este.” – radicala? Vorbim de extreme! Putini, ori foarte putini s-au intors radical, nemaipacatuind de-ici in colo, devenind sfintisori peste noapte! Eu stiu ca numai Unul este fara de pacat, dreptatea Lui este dreptate in veac si cuvantul Lui este Adevarul!

  4. 1. Nu ştiu dacă întoarcerea radicală este posibilă, şi nu fac judecăţi de valoare în legătură cu puterea noastră de a şti să fim radicali până la capăt. Nu există extreme în voinţa de a rămâne fidel convingerii că în El este posibiliă ridicarea noastră! Altfel, raportul dintre libertate şi har n-ar mai fi nimic altceva decât un concept lipsit de substanţă. Am libertatea radicală să înaintez spre El, aşa cum am conştiinţa că pot cădea în fiecare clipă atunci când uit că singurul suport al înaintării mele este El şi libertatea mea de a-mi centra toată atenţia fiinţei în El. Harul lucrează în fiinţa care-şi asumă responsabil libertatea de a fi radicală în iubire, radicală în speranţă, radicală în credinţă, adică radicală în conştiinţa că drumul, odată început, nu mai trebuie oprit.
    2. Singura reală posibilitate de a-L face cunoscut celor care nu au, încă, urechi să audă, este ca noi să facem to posibilul de a nu spori comentariile la comentarii, ci de a înainta într-o muncă de reflecţie din care trebuie să lipsească, mai alesc, orice cută de conflic incipient. Voinţa de a continua, urmându-L, este suficientă pentru cel care crede în Unul fără de păcat. Toate celelalte nu sunt decât orgolii care vorbind despre noi îl deservesc pe El. Vorba lui Olivier Clement, creştinismul devine plictisitor pentru cei cărora le vorbeşti numai de dragoste, comuniune, etc, Pentru cel care voieşte să trăiască radical în El, important este efortul de reflecţie continuu şi non-conflictual care să indice celorlalţi cum se ajunge la iubire, cum se realizează comuniunea, etc. A indica, cel puţin pasager, voinţa de a nu te cuvânta, ci a-L cuvânta pe Dumnezeu, este semnul că pornirea se face, înainte de toate, de la sine. Ceilalţi vor înţelege treptat drumul pe care trebuie ei înşişi să-L parcurgă din faptele şi cuvintele mele, din faptele şi cuvintele tale, din reflecţiile noastre comune centrate în scopul nostru unic: Hristos.

  5. Pingback: Război întru Cuvânt » Cuviosul Serafim Rose despre ispitele nou-convertitilor sau cum se poate pierde harul la cei ravnitori
  6. Pingback: Război întru Cuvânt » DESPRE EPOCA LUI ANTIHRIST SI REVENIREA PROROCULUI ILIE, CA „AL DOILEA INAINTEMERGATOR AL VENIRII LUI HRISTOS”
  7. Pingback: Mai vorbeste cineva despre “gripa noua?” « Diaconescu Marius's Blog
  8. Pingback: Război întru Cuvânt » Cuv. Seraphim Rose: “Cerule! Ce se intampla cu oamenii?…” - PUR SI SIMPLU ACTUAL! (I)
  9. Pingback: Război întru Cuvânt » Cuv. Seraphim Rose si lectia esentiala a discernamantului - PUR SI SIMPLU ACTUAL! (II)
  10. Pingback: Război întru Cuvânt » SE POATE O DEFINITIE MAI… DESAVARSITA DECAT ACEASTA PENTRU CEEA CE NE ESTE DAT SA TRAIM ACUM?
  11. Pingback: Război întru Cuvânt » Fericitul Filotheos Zervakos - DOUA MINUNI DOVEDITOARE CA NU MANTUIESTE CALENDARUL, CI POCAINTA
  12. Pingback: Război întru Cuvânt » CUVIOSUL SERAFIM ROSE - “UN OM AL INIMII” - 27 ani de la plecarea sa in patria cereasca
  13. Pingback: Război întru Cuvânt » CUVIOSUL SERAPHIM ROSE IN “JUNGLA ZELOTISMULUI”
  14. Pingback: Război întru Cuvânt » Cuviosul Paisie Aghioritul si cele doua rani opuse ale Bisericii de azi: ECUMENISMUL SI STILISMUL
  15. Pingback: Razboi întru Cuvânt » Revista blogurilor in cazul smintelii provocate de Danion Vasile prin conferintele sale pe problema calendarului. Mai multe inregistrari audio si video si primele noastre comentarii
  16. Pingback: Război întru Cuvânt » “O astfel de „corectitudine” va produce mereu numai schisme, si in cele din urma ajuta numai miscarea ecumenica…”
  17. Pingback: Război întru Cuvânt » “A DEZBINA CINEVA BISERICA este un rau la fel de cumplit ca A CADEA IN EREZIE. Nici sangele muceniciei nu poate spala acest pacat!”
  18. Pingback: Razboi întru Cuvânt » TAINE SI IERURGII COMUNE CU CATOLICII LA BOCSA MONTANA SI SIRET! Dar atentie si la glasurile de sirena ale celor care vor profita de aceste abateri pentru a rupe Biserica!
  19. Pingback: Război întru Cuvânt » Fanatism si relativism – extremele pierzarii. RAVNA CARE NE INSALA versus CALEA CEA STRAMTA SI DE TOTI PRIGONITA
  20. Pingback: Război întru Cuvânt » Nu poate sa fie adevar fara dragoste si nu poate sa fie dragoste fara adevar! Poate sa nu te copleseasca dragostea lui Hristos? – CUVANT AL PR. MIHAI ALDEA
  21. Pingback: Război întru Cuvânt » Pr. Mihai-Andrei Aldea: DE UNDE INCEPE SI CUM SE FACE LUCRAREA DE PROPOVADUIRE (MARTURISIRE)? Cum putem sa-i iubim pe cei aflati in rataciri si pacate grele? Cum poti sa cazi din Adevar chiar fara sa stii?
  22. Pingback: Război întru Cuvânt » SA RECITIM IMPREUNA (III): SFANTUL IOAN CASIAN – o pilda despre dreapta socotinta, deznadejde si compatimirea cu cei raniti de ispite si de patimi
  23. Pingback: Război întru Cuvânt » CUVINTE DE TREZIRE SI DE LIMPEZIRE DUHOVNICEASCA DE LA CUVIOSUL SERAFIM ROSE (†2 septembrie): “Este mai tarziu decat credem”; “Nu trebuie sa umblam dupa semne spectaculoase, ci mai degraba sa cautam semne
  24. Pingback: Razboi întru Cuvânt » DEMONTAREA MANIPULARILOR GROSOLANE ALE BLOGGERULUI SACCSIV. Si o invitatie la reflectie pe marginea lucrarii “sistemului” antihristic. Sine ira et studio, daca e posibil…
  25. Pingback: Război întru Cuvânt » PARINTELE SERAFIM ROSE SI CONDITIILE RAPORTARII ORTODOXE LA SFINTII PARINTI: “Fara durerea inimii, nu poti fi decat un smochin neroditor, un plictisitor ‘stie-tot’ care este totdeauna ‘corect’&#
  26. Pingback: Război întru Cuvânt » FARISEUL
  27. Pingback: MINUNATA FRATIE A PARINTILOR SERAFIM ROSE SI GHERMAN. Ce putere are ravna sincera si curata pentru Ortodoxie si ce inseamna fratietatea adevarata in Duh...
  28. Pingback: Sfaturi parintesti de folos exceptional si pentru noi de la Cuviosul Serafim de la Platina
  29. Pingback: PARINTELE SERAFIM ROSE (2 septembrie) - MODEL DE MARTURISIRE "POZITIVA" A CREDINTEI, IN DUHUL AUTENTIC ORTODOX
  30. Pingback: VLADICA AVERCHIE TAUSEV (35 de ani de la adormire) DESPRE O FORMA DE APOSTAZIE FOARTE ACTUALA, dar ignorata atunci cand ne centram doar pe corectitudinea formala. CE CAUTA INTRIGILE IN BISERICA? -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate