PARINTELE SERAFIM ROSE (2 septembrie) – MODEL DE MARTURISIRE “POZITIVA” A CREDINTEI, IN DUHUL AUTENTIC ORTODOX

Teologia dincolo de mode

(fragment)

Propovaduirea Apostolilor si invataturile Parintilor Bisericii, o credinta au pecetluit, care si haina adevarului purtand, cea tesuta din bogoslovia cea de sus, drept indrepteaza si slaveste taina cea mare a bunei-cinstiri. (Condacul Sfintilor Parinti de la al Saptelea Sobor de la Niceea)

In vremurile ce ne stau inainte, diavolul se va folosi de orice pri­lej pentru a-i face pe adevaratii crestini ortodocsi sa se manie unii pe altii pentru pricini mari si (mai cu seama) mici. Va trebui sa ne silim sa nu muscam momeala. (Parintele Serafim Rose, 1974)

In anul 1976, la o luna dupa cea de-a zecea pomenire a adormirii Arhiepiscopului Ioan, Parintele Serafim a tinut o cuvantare inaintea fratilor despre ceea ce el numea „caracteristica principala” a teologiei Arhiepiscopului Ioan [Maximovici, n.n.], adica libertatea.

„Este cu totul cufundat in traditia ortodoxa“, spunea Parintele Serafim, „si este el insusi un izvor de adevarata teologie ortodoxa. Nu are nici un fel de influenta straina sau vreo supra-accentuare a unei parti a traditiei pricinuita de o anume controversa. […] Cel mai insemnat lucru pe care il invatam din scrierile sale este acesta: in teologie, sa ramai deasupra nivelului controverselor. Orice scriere a Arhiepiscopului Ioan am cerceta, fie ca e o predica sau un articol mai lung, vedem ca nu se afla in ea absolut nici o controversa. Chiar si atunci cand combate pe cineva, ca de pilda pe Parintele Serghie Bulgakov, si este nevoit sa arate unde citeaza eronat din Sfintii Parinti si unde invatatura lui nu este ortodoxa – ei bine, nici macar acolo nu lasa impresia ca ar polemiza, precum teologii nostri academici. Dimpotriva, este cat se poate de linistit. Exista o anume invatatura a Parintilor – iar el o prezinta; iar acolo unde Parintele Serghie Bulgakov se abate de la ea, el arata abaterea. Cuvintele sale sunt convingatoare nu in virtutea argumentatiei logice, ci mai degraba prin felul cum prezinta invatatura patristica in textele ei originale.

Unii dintre cei ce frecventeaza scolile de tip academic se bucura cand «dovedesc» ca cineva a luat-o razna si sunt «triumfatori». Este ca o bataie intre liceeni. Arhiepiscopul Ioan era mai presus de aceste lucruri, aratand calm si limpede care este adevarata invatatura a Bisericii si nu se tulbura pentru niste amanunte. Libertatea aceasta a duhului sau teologic este foarte importanta pentru noi […]

Pentru Arhiepiscopul Ioan, invatatura Bisericii era in primul rand ceea ce citim in Condacul Sfintilor Parinti: ceva «tesut din bogoslovia cea de sus». Ea vine de la Dumnezeu; are o cu totul alta mireasma; nu este pur si simplu ceea ce citesti in carti. Cele citite in carti te ajuta si este bine sa le inveti. Insa trebuie sa avem in vedere ca mai presus de aceasta este o teologie ce vine de sus, de la Dumnezeu.

Iata de ce Arhiepiscopul Ioan ne aduce atata insuflare noua celor de astazi si ne da pilda sa nu ne amestecam in maruntisuri, in controverse marunte, ci sa tinem minte ca teologia este ceva ce vine de sus, de la Dumnezeu. El insusi fiind de fata zi de zi la dumnezeiestile slujbe, folosea in primul rand acest izvor pentru prezentarea teologiei. Poate ca, mai mult decat oricare alt teolog al vremurilor noastre, el citeaza din slujbele Bisericii, caci pentru el teologia nu insemna lectura unor carti si scrierea unor lucruri scoase din ele, ci insemna in primul rand absorbirea invataturii Bisericii din slujbe. Iata de ce din lucrarile sale lipseste atitudinea de controversa, de polemica, chiar si atunci cand dovedeste ce este corect si ce este gresit“.

Vorbind despre duhul teologic al Arhiepiscopului Ioan, Parintele Serafim descria, fara indoiala, exemplul pe care el insusi sa straduise sa il urmeze. Pe masura trecerii anilor petrecuti la manastire, incepuse sa-si schimbe tonul scrierilor despre chestiuni bisericesti contemporane, indepartandu-se mult de tonul accentuat polemic pe care-l adoptase in primii sai ani de zelotism. Schimbarea s-a petrecut treptat si subtil, dar un punct de cotitura mai clar se poate vedea in anul 1976, anul cand Parintele Serafim oferea si observatiile mai sus despre scrierile Arhiepiscopului Ioan. Era anul, sa ne amintim, cand problemele provocate de zelotismul „supercorect” ajunsesera la culme: perioada de multa suferinta pentru Parintele Serafim, cand si-a dat seama ca primele sale articole „zelotiste” dadusera nastere unui monstru. Insa suferinta a adus cu ea si mai multa smerenie si maturitate in credinta. Privind la ceea ce ajunsese factiunea supercorectilor, macinata de necontenite lupte, a vazut ceea ce nu dorea sa devina; a vazut ca inasprirea tonului impotriva celor din Biserica, oricat de „dreapta” ar fi fost cauza, este cel mai adesea contraproductiva. In articolul sau intitulat „Calea Imparateasca”, scris in 1976, observa:

„Din nefericire, se intampla uneori, mai ales in toiul unei controverse, ca pozitiile ortodoxe in principiu sanatoase sa fie exagerate intr-o anumita latura si, astfel, sa se creeze in anumite minti impresia cu totul gresita potrivit careia cauza adevaratei Ortodoxii de astazi este un fel de «extremism», un fel de «reactie a aripii de dreapta» fata de predominanta directie «de stanga» urmata de intai-statatorii Bisericilor Ortodoxe”.

Avand in vedere aceste lucruri si avand in vedere smeritoarele raspunderi si provocari pe care preotia le-a adus in viata sa, era cat se poate de firesc ca scri­erile Parintelui Serafim sa-si schimbe tonul. El insusi era constient de aceasta schimbare. Intr-o scrisoare din 1981, comentand unele articole din Cuvantul Ortodox (mai ales pe cele privind Patriarhia Moscovei), observa „o imblanzire a tonului nostru” si ca „episcopii nostri ne-au spus ca prefera acest gen de abordare”. Intr-o alta scrisoare, adresata redactorului unei publicatii ortodoxe din Anglia, scria:

„Dumnezeu ne-a dat talantul libertatii, iar noi, cei care avem putinta sa ne miscam, sa scriem si sa tiparim, avem obligatia de a-i insufla pe cei pe care putem cu adevarata Ortodoxie a inimii. Nu am nimic impotriva cate unui articol «polemic» pe ici pe colo (articolele dvs. din ultimul numar erau foarte bune) – insa textele de acest fel ar trebui sa fie numai incidentale in raport cu lucrurile mult mai insemnate care se spun si care ar trebui sa aiba un ton de compasiune, mai presus de simpla polemica si iritare“.

Parintele Serafim se ferea de asemenea sa se implice in controverse publice prelungite, cu nesfarsitele lor replici si auto-justificari. Atunci cand vedea ca ortodoxia ce-i fusese predata era atacata, de obicei, scria un singur articol in apararea ei, asa cum facea si Arhiepiscopul Ioan, si se rezuma la atat. Asa cum am vazut, el nu a miscat nici macar un deget atunci cand criticul cartii Sufletul dupa moarte a ridicat armele impotriva lui, adresandu-i o sarcastica „Scrisoare deschisa”; si astfel controversa starnita de acel critic s-a stins pana la urma de la sine. Un an mai tarziu a aparut o alta ocazie de controversa teologica publica, atunci cand Parintele Serafim a aflat ca un preot tinand de factiunea supercorecta intentiona sa publice o carte de Dr. Kalomiros despre creatie si evolutie, in care sa includa fragmente din corespondenta dintre Dr. Kalomiros si Parintele Serafim. Oamenii faceau deja fotocopii ale acestei co­respondente, pe care Dr. Kalomiros o difuzase in pofida dorintei exprese a Parintelui Serafim. Incercand sa inabuse in fasa orice fel de controversa, Parintele Serafim i-a scris preotului respectiv:

„Sunt absolut impotriva publicarii corespondentei mele cu Dr. Kalomiros pe aceasta tema, publicare pe care o vad doar ca pe o incercare de a pricinui noi dispute intre crestinii ortodocsi si de a semana discordie in turma cea mica a lui Hristos. A fost deja prea mult si nu este nevoie sa mai punem iarasi paie pe foc, […] Singura mea preocupare este aceea de a evita inutile certuri publice intre membrii aceleiasi Biserici Ortodoxe”.

Cand i se cerea sfatul, Parintele Serafim cauta sa impace disputele in care nu era direct implicat. In 1979 a inceput sa primeasca scrisori despre un razboi personal ce se purta intre doua manastiri ortodoxe din America. Egumenul uneia dintre manastiri avea crize emotionale si incepuse sa aiba serioase pro­bleme cu inima, din pricina ca intai-statatorul altei manastiri ii pusese la indoiala credibilitatea, pretinzand ca-i stie „adevaratul” trecut. Prima manastire an­gajase un avocat spre a o da in judecata pe cealalta pentru „distrugerea reputatiei”, in cazul in care s-ar fi putut strange destule probe de calomnie in public. Cand manastirea i-a trimis Parintelui Serafim un articol care lua apararea egumenului lor, Parintele Serafim i-a sfatuit pe calugari „sa renunte a se lupta la acest nivel de controversa“.

„Singura noastra nadejde de a purifica atmosfera“, spunea el, „este sa ne ferim de orice controversa pe cat este cu putinta, sa ne ridicam deasupra ei cat putem, sa ne indreptam privirea spre cele de sus si sa nu ne lasam distrasi de cele de jos. Usor de zis, dar greu de facut – insa merita efortul”.

Tot in 1979, cand un misionar ortodox i s-a plans de afirmatiile si scrierile unor episcopi, Parintele Serafim i-a spus ca

„cel mai bun lucru este sa «uitati»”.

„Toate aceste lucruri”, continua el, „alcatuiesc un trist fundal pentru truda noastra ortodoxa – aici aveti dreptate. Insa va rog sa ascultati aceste cuvinte: Nu putem ingadui ca atitudinile noastre, insuflarea si truda noastra misionara sa-si ia tonul de la acesti factori negativi: trebuie ca noi insine sa generam o perspectiva pozitiva care sa ne insufle atat pe noi insine, cat si pe ceilalti”.

Cautand sa identifice motivele controverselor bisericesti actuale, Parintele Serafim scria:

„este ceva legat, intr-un fel sau altul, de marea pro­blema a Ortodoxiei din ziua de azi (atunci cand cauta sa fie serioasa si credincioasa traditiei): prea mult calcul si prea putina inima. Am vazut aceasta si la […] preotii care urmeaza «linia bostoniana», si la numerosi convertiti; dar ce sa mai spun de altii – o vad si la mine, este parte din aerul pe care-l respiram in vremurile noastre «luminate» si orientate spre minte”.

Iar altundeva scria:

„Trebuie sa fie mai multa inima in Ortodoxia noastra si mai putina «logica de tip canonic», care duce la discordie si la schisma“.

Pentru a vedea un altfel de ton predominand in Biserica, Parintele Serafim se straduia sa propovaduiasca ceea ce el numea „Evanghelia ortodoxa pozitiva”. In anul 1978 a scris un lung eseu despre Fericitul Augustin care, spunea el, era

„o incercare in aceasta directie – aceea de a corecta partialitatea unora dintre «expertii teologi», fara a starni insa o batalie, ci aducand in prim plan virtuti crestine obisnuite, precum cumpatarea, iertarea, toleranta [ingaduinta, n.n.] etc. – care ade­seori sunt pierdute din vedere atunci cand punem accentul exclusiv pe «corectitudine»” .

El spunea ca nadajduieste ca eseul sau, intitulat „Locul Fericitului Augustin in Biserica Ortodoxa“, sa-l scoata pe Augustin din rolul de tap ispasi­tor pentru teologii academisti de astazi,

„ajutandu-ne astfel pe noi toti sa vedem slabiciunile lui si ale noastre intr-o lumina ceva mai limpede – caci, intr-o ma­sura surprinzator de mare, slabiciunile lui sunt foarte apropiate de ale noastre” .

Dupa cum s-a mentionat mai sus, exagerarile teologice ale Fericitului Augustin nu erau mult deosebite de erorile unui ierarh mult mai apropiat de noi, Mitropolitul Antonie Hrapovitki. La fel cum Arhiepiscopul Ioan cautase odinioara sa evidentieze latura buna a Mitropolitului Antonie si sa-i indrepte cu blandete invatatura, tot asa proceda si Parintele Serafim cu Fericitul Augustin. Iata ce spunea si Sf. Fotie al Constantinopolului, citat de Parintele Serafim:

“Nu luam ca invatatura acele locuri unde ei s-au abatut, ci imbratisam oamenii” .

Aparut mai intai in Cuvantul Ortodox, eseul Parintelui Serafim s-a publicat postum si in volum, in colectia „Texte teologice ortodoxe” a editurii St. Herman Brotherhood. In duhul Arhiepiscopului Ioan, colectia urmarea sa prezinte invataturile pozitive ale Bisericii, ca o contracarare nepolemica a devierilor teologice moderne.

Parintele Alexei Young, in introducerea la studiul despre Augustin publicat la un an de la moartea Parintelui Serafim, amintea urmatoarele:

„In viata perso­nala, Parintele Serafim se ferea cu tot dinadinsul de orice controversa sau tulburare. Ori de cate ori patimile pareau gata sa se dezlantuie, dorea sa fie cat mai departe. Este deci o ironie ca acest calugar pasnic a gasit necesar nu o data sa se pronunte raspicat (prin cuvantul tiparit) intru apararea vreunui «dezmostenit al soartei». «Dezmostenit al soartei» era orice persoana sau orice lucru din Biserica ce ii parea ca este tratat nedrept, fara milostivire, cu aroganta, in mod necinstit sau pus sa slujeasca interesele unei politici meschine.

(extras din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” de Ierom. Damaschin, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

Legaturi: