Despre dreapta socotinta – eseu de Paul Curca

29-01-2009 Sublinieri

two20holy20mountain20monks.jpg

1. Dreapta socotinţă ca virtute teologică

Există un lucru care ne lipseşte adeseori, cu toate că nu suntem conştienţi de aceasta: dreapta socotinţă, un bun contact cu lumea şi, mai ales, cu propriul nostru suflet. Ceea ce în limbaj teologic s-ar chema dreapta socotinţă, deosebirea duhurilor, trezvie, se numeşte în limbaj laic fie conştientizare de sine, fie bun simţ. Ea se răsfrânge atât în relaţia mea cu mine însumi cât şi cu lumea, fiind înţelepciunea duhovnicească prin intermediul căreia pot străbate cu bine tot cursul vieţii. În lipsa ei îmi închipui, adesea, că sunt altceva decât sunt, de fapt. Fie mai mult, fie mai puţin, dar întotdeauna astfel încăt să îmi găsesc scuze sau justificări ale propriului comportament, ale modului meu de a fi şi de a relaţiona cu ceilalţi. La fel, în absenţa trezviei am o viziune distorsionată asupra lumii, înţelegerea ei de adâncime îmi scapă astfel încât nu mai sunt în stare să port acele acţiuni prin care mă voi mântui. Voi încerca să mă refer pe scurt la această virtute urmând învăţătura sfântului Ioan Casian din “Cuvânt plin de mult folos despre Sfinţii Părinţi din pustia sketică şi despre darul deosebirii” aflat în primul volum al Filocaliei româneşti, tradus de Părintele Dumitru Stăniloae (toate citatele marcate cu ghilimele sunt din această lucrare).

Această virtute le întrece pe toate: milostenia, postul, privegeherea, este deasupra oricărei lucrări, şi le dă sensul lor. „Darul acesta de discernământ este un fel de ochi şi de luminător al sufletului“, el ţine dreapta măsură în toate şi tot el comandă să se facă totul după puterile nevoitorului, ca să nu fie nici moleşeală, din prea puţină lucrare, nici acea încordare pe care o ai când te înhami la canoane mai mari decât poţi duce. Dreapta socotinţă se răsfrânge asupra omului însuşi, este capacitatea lui de autoanaliză sinceră, corectă, pertinentă. Ea cercetează gândurile şi faptele omului, descoperind ceea ce e rău şi necuvenit în ele. Dreapta socoteală este înţelepciunea, înţelegerea şi simţirea fără de care nu se poate construi „casa noastră cea dinăuntru” şi nu se poate obţine nici bogăţia duhovnicească. Ea îţi spune ce să faci, când, cum şi cât de mult. Este o adecvare a ta la tine însuţi.

Se obţine când, prin obişnuinţă, îţi deprinzi simţurile să deosebească binele de rău. Nicio virtute nu se naşte şi nu rămâne neclintită fără dreapta socotinţă. În cazul deficitului acestei virtuţi nu avem o dreaptă măsură a faptelor, cădem în extreme, mai ales în excese ale ascezei. Iar când ne închipuim mai mult ocrotiţi de harul divin, atunci suntem mai abitir batjocoriţi de diavol. Înşelarea omului are loc mai ales când ne considerăm „aleşi”, ca având o legătură directă cu îngerii sau chiar cu Dumnezeu. Nu mai facem apel la sfatul fraţilor, al celor de un leat cu noi, căci ne considerăm deja deasupra muritorilor de rând. Ei nu sunt „luminaţi”, nu au ce să ne spună, iar rezervele pe care le au faţă de noi, atunci când află câte ceva din ceea ce gândim sau facem, ni se pare că vin din invidie sau necunoaştere, nu dintr-un cuget mai puţin orbit de patimi ca al nostru. E o închipuire nebună în care, dacă stăruim, ne duce la moarte, desigur la cea duhovnicească, dar şi la cea fizică, deorece ne închipuim că suntem capabili de lucruri care depăşesc cu mult capacităţile noastre.

Dreapta socotinţă are un aspect paradoxal: o am atunci când renunţ la ea, când cred că nu-mi aparţine şi nu o folosesc. Nu mai opun în faţa lumii judecata mea, părerile mele, dorinţele şi tot ce mai poate fi al meu. Merg, în toate, şi caut sfat la cei mai învăţaţi ca mine: părinţi, duhovnici, oameni îmbunătăţiţi. Nu numai că le caut sfatul, dar îl şi ascult şi îl urmez. „Adevărata dreaptă socoteală nu se dobândeşte decât prin adevărata smerenie, care ne face să arătăm Părinţilor nu numai faptele, ci şi gândurile noastre şi să nu ne încredem în părerea noastră nicidecum, ci întru toate să urmăm povăţuirile bătrânilor şi să credem că aceea este bun ce vor socoti ei ca atare.” Dreapta socoteală este o virtute dialogică, este un raport de ascultare, de smerire faţă de alţii. Cu toate că sunt perfect stăpân pe propriile fapte şi nimeni nu-mi poate impune ce să fac, eu totuşi prefer să nu fac de unul singur, după voia mea, ci să dau crezare celor mai înaintaţi duhovniceşte decât mine, chiar dacă asta ar putea să îmi atingă poftele.

Auzind acest soi de învăţătură aproape oricare din contemporanii noştri s-ar putea întreba cu mirare şi cu indignare: unde mai sunt eu însumi dacă în toate trebuie să urmez un drum prescris de alţii? Propunerea aceasta de vieţuire poate fi valabilă pentru minori sau pentru debili mintal, dar pentru un om matur, înzestrat cu raţiune de ce să fac mereu această anihilantă şi obositoare ascultare? Şi întradevăr, pentru un contemporan al nostru, pentru care orice formă de autoritate, de orice fel, e un rău care trebuie eliminat, ascultarea de genul celei propuse de creştinismul ortodox devine un mod de strivire a personalităţii, de aruncare la gunoi a individului.

Este foarte probabil că nu le putem răspunde unor asemenea persoane pentru că nu ascultă genul de argumente pe care le aduce ortodoxia. Ei duc lipsă tocmai de dreapta socotinţă, iar pentru că nu o au nu se pot nici smeri ca să o obţină. Totuşi, în speranţa că cineva poate, cumva, să fie atins de aripa lină a ortodoxiei, voi schiţa, pe scurt, câteva argumente în favoarea ascultării. Ascultarea e bună nu doar pentru că putem greşi. Ştim, cu toţii, într-o măsură relativ mulţumitoare, să deosebim binele de rău şi să alegem aşa cum se cuvine. Dar în chiar alegerea noastră bună stă mândria că putem alege. Iar mândria e mai rea cu mult decât toate alegerile noastre proaste posibile din cursul vieţii. Sunt apoi şi cazurile destul de dese, şi oricum inevitabile în cursul unei vieţi, în care îţi trebuie fineţe duhovnicească spre a deosebi duhurile. Iar cineva din afară, mai îmbogăţit duhovniceşte, neinfluenţat de dorinţele mele ascunse, chiar dacă le poate observa, poate vedea mai clar decât mine cea ce îmi trebuie.

Dacă îndemnul lumii este „fii tu însuţi“, ascultă de propriile-ţi idei, păreri, sentimente, şi mai ales încearcă să îţi satisfaci propriile pofte în orice condiţii ca să fii fericit, eşti cea mai importantă persoană pentru tine însuţi, acordă-ţi tot soiul de privilegii care să te facă să te bucuri de toate, în fine dacă lumea te îndeamnă la toate astea, ortodoxia, mult mai sobră, vine şi le pune stavilă. Ea întoarce gândul şi propune ascultarea care, repetă sfântul Ioan Casian, „te păstreză neabătut pe cale şi te fereşte de cursele vrăjmaşului”. Virtutea deosebirii duhurilor este un dar pe care Dumnezeu îl dă nevoitorilor şi pe care aceştia îl păstrează cu condiţia să nu se încreadă în el. Tot ceea ce părăseşte smerenia devine periculos duhovniceşte. Prin faptul că îţi înfăţişezi gândurile şi intenţiile, prin spovedanie întâi de toate, dar şi prin simpla dezvăluire a lor părinţilor mai sporiţi ca noi, le faci mai slabe. Ele au putere pentru că stau în întunericul minţii, de unde ne domină gândirea şi ne determină comportamentul. „Precum şarpele, scos din ascunziş la lumină, se sileşte să fugă şi să se ascundă, tot astfel şi gândurile cele rele, date pe faţă prin mărturisire desăvârşită, se grăbesc să fugă de la om“.

Persoana nu se pierde prin ascultare, cum cred adepţii ideologiilor moderne, ba chiar din contră, ajunge să se descopere pe sine, să se regăsească. Se slefuieşte pentru că aruncă afară toată zgura mândriei, a slavei deşarte, toate excesele care mă trimiteau pe calea pierzării. Persoana mea nu poate fi niciodată o creaţie a mea de către mine însumi. Cei ce nu cred în Dumnezeu, oricât de mult ar teoretiza dezvoltarea de sine a eului, nu pot concepe decât un om slab şi neputincios, neînstare să reziste puterilor suprapersonale şi, în orice caz, neînstare să se opună morţii. Pe când credinciosul nu are decât a se bucura fără griji: eu sunt un rezultat al iubirii lui Dumnezeu, prin voinţa Lui sunt indestructibil şi etern. Rămâne doar, prin dreapta socotinţă, prin ascultare, să-mi aleg ce fel de veşnicie voi avea, alături de El sau nu. Ca şi creaţie a lui Dumnezeu nu îmi e teamă de procesul de anulare, mutilare sau strivire a personalităţii. Ci doar de faptul că nu voi putea să dau un răspuns bun, pe măsura iubirii care m-a adus la viaţă.

2. Cruce şi discernământ

Adesea  ne minţim in legătură cu propria noastra suferinţă sau cu propriile ispite, pe care refuzăm să ni le asumăm, ignorându-le cum putem mai bine. Şi pentru auto-ascunderea de sine aproape orice mijloc este bun. Aceasta falsă conştiinţă de sine ne îndreaptă către un comportament neadecvat, atât faţă de noi înşine, cât şi cu cei din preajma noastră care ar avea nevoie de ajutorul nostru. Lucrarea diavolului, pe care însă noi o acceptăm în mod liber (să nu uităm niciodată asta şi să nu punem pe seama lui ceea ce noi facem neobligaţi de ceva sau cineva), este să ne îndepărteze de la acele lucruri care ne-ar putea mântui. Cu cât încrederea în noi înşine, bravada, închipuirea de sine este mai mare, cu atât sarcina satanei este mai uşoară.

Ne e frică, ruşine, scârbă să ne acceptăm propriul eu, cel compus din atâtea nimicnicii, răutăţi, neputinţe şi tinzând mereu către zădărnicii. Pe unul ca acesta îl dosim nu doar de prieteni sau de duşmani, ci, în chip tragic, şi de noi înşine. Şi atunci, pur şi simplu, printr-o acţiune ascunsă şi perversă a minţii, ne închipuim că suntem altceva decât suntem de fapt. Chiar dacă nu trăim complet liniştiţi cu această închipuire de sine, căci adevărul, ascuns în noi înşine, răzbate din când în când la lumină, o preferăm totuşi războiului inconfortabil şi dificil cu sinele dispus la compromisuri. Astfel se pot petrece vieţi întregi în falsitate, ratând cu obstinaţie orice şansă de îndreptare.

Spunea Sfântul Ioan Gură de Aur despre conştiinţa umană că este cel mai nemitarnic şi mai nemilos judecător al nostru, că în faţa ei nu putem minţi, că ea ne spune întotdeauna adevărul despre noi înşine, adevăr care ne scoate din facerea răului şi ne îndreaptă spre bine. În conştiinţă se vede pur şi simplu chipul divin din om. Există însă, şi această perspectivă sumbră este întrevăzută şi de Sfântul Ioan, posibilitatea pervertirii conştiinţei, astfel ca aceasta să nu mai emită semnalele corecte, să nu te mai scoată din rătăcire, iar omul acela devine atunci, cu desăvârşire, pierdut. Chiar dacă conştiinţa poate fi înfrântă, ea nu dispare cu totul, cât timp suntem vii. Manifestarea ei ascunsă se vede, atât după învăţătura duhovnicească, cât şi după ştiinţa profană a psihologiei, în dereglările psihismului nostru: depresii, schizofrenii etc. Dacă nu e scos afară prin spovedanie sau măcar prin tratamentul (incomplet faţă de ceea ce poate oferi duhovnicia, dar totuşi mai mult decât nimic) terapiei profane sufletul chinuit se îmbolnăveşte.

În toate cazurile în care nu avem suficient discernământ duhovnicesc ca să înţelegem realitatea, fie a noastră, fie a celor din jurul nostru, căci suntem mai superficiali decăt ne îngăduie Dumnezeu să fim, nu facem decât să respingem Crucea mântuitoare cu care ne îmbie Hristos. Să nu uităm că întotdeauna crucea este adânc înfiptă în pământ, adică în realitatea crudă din jurul nostru şi din noi înşine. De aceea, de câte ori ne rugăm şi îi cerem lui Dumnezeu diferite daruri duhovniceşti, smerenie, curăţie, blândeţe, milostivire, dragoste, şi orice ni se pare nouă că e bun spre mântuirea noastră, să punem înainte de toate cererea de discernământ duhovnicesc, căci în lipsa lui toate celelalte sunt greşit orientate şi nu valorează nimic.

Paul Curcă

untitled.jpg

LEGATURI:


Categorii

Meditatii duhovnicesti, Razboiul nevazut, Sfantul Ioan Casian

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

16 Commentarii la “Despre dreapta socotinta – eseu de Paul Curca

  1. Vreascul de fiecare zi

    Părintelui Cleopa Ilie

    Zadarnic umpli carul până la vârf, cu lemne,
    Căci oiştea purtată spre casă – va plesni –
    Mai bine iei din codru – şi Domnul să te-ndemne –
    Un vreasc anume: vreascul de fiecare zi –

    Ai vrea să muţi şi munţii, dar punga ţi-este goală,
    Şi trag mereu de tine familie şi copii –
    Dar poţi pentru o lume, să gânguri cu sfială
    O biată rugăciune, în fiecare zi –

    Trecând pe lângă templu – sărac în înţelesu-ţi,
    Cu prăfuite taine, prea scumpe a le şti-
    Chiştocul de ţigară poţi să-l ridici, din mersu-ţi,
    Căci jos, este chiar cerul, în fiecare zi –

    Un sfat, o vorbă bună, sau numai o cărare,
    Sau doar o ascultare de şti a dărui
    Acelora ce-s singuri, şi mult prea des, îi doare,
    Un vreasc ai luat din codru – în fiecare zi –

    Şi grija de familie, de dragi, şi de aproape,
    E limba pentru suflet, în care suntem vii –
    Nu dărui pădurea, căci nu o poţi încape –
    Dar dă-le lor tot vreascul, de fiecare zi –

    Şi neavând nimica, nici ban, putere, faptă –
    Închină-te cu gândul, pentru cei morţi, şi vii –
    Pentru întreaga Lume, te roagă, şi aşteaptă
    În Iadul Lumii, Raiul de fiecare zi –

    Zadarnic umpli carul, să iei tot viitorul –
    Căci oiştea purtată spre casă – va plesni –
    Mai bine iei din codru, pentru Iisus, Păstorul,
    Un vreasc anume: vreascul de fiecare zi.

    5 septembrie 2008 – 29 ianuarie 2009

  2. Mi-a placut tare mult acest eseu si am simtit nevoia sa-l preiau, aici: http://fiifericit.blogspot.com/2009/01/dreapta-socotinta-eseu-de-paul-curca.html. Multumesc mult

  3. @Jianu Liviu

    Felicitari pentru aceasta frumoasa poezie.

    @Toti

    Referitor la Discernamant sau Dreapta Socoteala,am observat la unii Parinti ca o comprima in cererea lor dupa daruri duhovnicesti astfel:

    Intelepciune cu Dreapta Socoteala= Buna Intelepciune

    Dragoste cu Dreapta Socotela=Buna Dragoste sau Dragostea cea Buna

    Smerenia cu Discernamant= Buna Smerenie…. si tot asa

    Deci pentru a cere in rugaciune aceste lucruri cat mai precis si in cat mai putine cuvinte ,Sfintii Parinti au amestecat in mod placut darul duhovnicesc dorit cu parfumul discernamantului prin folosirea cuvantului Buna/Bun.

    La Parintele Paisie Agioritul vedem chiar cum toate le judeca prin prisma Discernamantului,facandu-si un mod de a cantari orice situatie folosindu-se de el.

    Asa ca avem binestiuta expresie :Nelinistea cea Buna …adica o neliniste care sa nu ne paralizeze,ci sa ne conduca la a lucra ceva si mai bun.

    De asemenea am observat ca e mai cu spor in rugaciune a cere:Da-mi Doamne Buna Intelepciune,decat Da-mi Doamne Intelepciune!

    M-am gandit sa impartasesc aceste observatii,ca poate o sa le fie de folos si altora!

    Doamne ajuta!Si fie ca toate cele bune ale noastre sa fie spre slava Lui!

  4. Cristian
    Se poate vorbi si de nevointa buna. Un fragment din troparul Sfantului Iosif cel Nou de la Partos (troparul vechi de pe icoana de la mormantul sfatului, la manastirea Partos) spune:” …vazand Dumnezeu nevointa ta cea buna, arhiereu si pastor bisericii tale te-a randuit…” asta inseamna ca este si o nevointa rea (daunatoare), cred ca diferenta o face dscernamantul.

  5. Toti avem posibilitatea sa primim acest dar al dreptei socotinte prin ascultarea fata de duhovnic.Insa as vrea sa fac aici cateva precizari:
    1.Nu este recomandabil sa te sfatuiesti si sa te pui in ascultarea unui preot(si nu intamplator folosesc acest cuvant)duhovnic care nu se spovedeste la randul lui(cunosc multi preoti care nu se spovedesc deloc sau o fac la cativa ani odata);
    2.Nu este recomandabil sa te pui in ascultarea fata de un preot duhovnic care este ecumenist,pt.ca este eretic;
    3………………………………. care n-a auzit sau n-a citit sau nu este de acord si pe aceeasi lungime duhovniceasca cu pr.Cleopa.cu pr.Arsenie Papacioc.cu pr.Iustin Parvu,cu pr.Iulian de la Prodromu(Athos),cu parintii athoniti si cu alti marturisitori contemporani;
    4……………………………….care nu respecta sau nu-i place rugaciunea liturgica si personala;
    5………………………………care are diferite patimi vizibile(fumatul,betia,curvia,etc.-pt.ca pe cele care nu se vad e mai greu sa le descoperi);
    6………………………………care denigreaza sau chiar este impotriva monahismului in general;
    7………………………………care nu face rugaciunile de dezlegare la spovedanie ca la carte;si aici va sfatuiesc sa cautati sa cunoasteti randuiala spovedaniei asa cum scrie in Molitfelnic;toti duhovnicii mari pe care i-am cunoscut personal(cei pe care i-am enumerat la punctul 3) si la care m-am si spovedit ocazional,din motive obiective,faceau spovedania ca la carte,fara exceptii(sau cu exceptii pe care personal nu le cunosc dar nici nu m-as grabi sa le cred);
    8……………………………..care au asazise “daruri”:vederii inainte,profetiei,etc.,fara sa se incadreze la punctele de mai sus (si daca se incadreaza sunt probleme,dar asta e alta discutie)…

    Mai sunt cateva puncte pe care din pacate nu le pot face publice pt.ca cercul s-ar strange atat de mult incat veti spune ca nu exista astfel de duhovnici,desi cunosc multi.

    Ceea ce am scris mai sus sunt recomandari pt. cei care au citit eseul de mai sus fara a fi obisnuiti cu terminologia duhovniceasca,insa pt.cei care au inteles cu adevarat despre ce este vorba nu mai sunt recomandari ci obligatii.

    Insa sa nu va imaginati cumva ca daca ati gasit un astfel de duhovnic nu veti mai umbla in intuneric.Recomandarile de mai sus pot fi implinite si totusi preotul duhovnic respectiv sa nu te lumineze prea mult sau deloc.
    Aici trebuie multa lucrare si multa rabdare si multa insistenta din ambele parti;si mai ales smerenie de ambele parti.

    O problema care s-ar putea pune ar fi:poti primi darul dreptei socotinte numai prin sfatuirea cu fratii duhovnicesti si cu altii,fara preotul duhovnic? Eu cred ca nu,fara numai acolo unde exista motive obiective. Dvs. ce credeti?

  6. Pingback: Război întru Cuvânt » CALEA IMPARATEASCA: ADEVARATA ORTODOXIE INTR-UN VEAC AL APOSTAZIEI - de Parintele Serafim Rose
  7. Pingback: Război întru Cuvânt » Ieroschim. Stefan Nutescu (Schitul Lacu) despre dreapta socotinta: “EXTREMELE NU SUNT DE LA DUMNEZEU… NI SE CERE SA URMAM CALEA DE MIJLOC”.
  8. Pingback: PARINTELE CLEOPA despre dreapta masura, sfatuire, smerenie, despre ispitele calugarilor si ale celor ce nazuiesc spre daruri mari: “Cate oleaca, incet…”
  9. Pingback: CADERILE "DE-A DREAPTA". Noi invataturi si pilde de pateric romanesc culese de IPS Antonie Plamadeala. CONDITIILE FAPTELOR CU ADEVARAT MANTUITOARE
  10. Pingback: PARINTELE STARET MELCHISEDEC (Man. Putna) in revista “Familia ortodoxa”: “Mai avem nevoie de discernamant in ziua de astazi?” -
  11. Pingback: Parintele Serafim Rose – singuratate si indoieli pe CALEA CEA STRAMTA, IMPARATEASCA: “Mai este cuvantul lui Dumnezeu dainuind pre pamant?” -
  12. Pingback: Prof. Ion Patrulescu (Timisoara, 2008, ultima parte): “ECUMENISMUL ESTE PROIECTIA IN BISERICA A NOII ORDINI MONDIALE SI PREGATIREA INSTALARII LUI ANTIHRIST. Daca nu esti corect politic, nu ti se da voie sa existi!“ -
  13. Pingback: SPICUIND SI TALCUIND FILE DE “EVERGHETINOS” SPRE FOLOSUL CELOR DE AZI, CU PROFESORUL ION PATRULESCU – conferinta Timisoara, 2008 (partea a II-a) -
  14. Pingback: Parintele Agapie Corbu despre FANATISM, FANATICI si reactia fata de SOCIETATEA APOSTAZIATA -
  15. Pingback: Parintele Nichifor Horia (Iasi) despre MARTURISIREA CREDINTEI, DISCERNAMANT, DRAGOSTE, ZELOTISM SI HABOTNICIE - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  16. Pingback: In actualitate: PRIMITIVUL “MISTIC”, “VEDETA” DUHOVNICEASCA, “MINUNISTUL”, DREPTUL MANDRU, SARLATANUL RELIGIOS (II) -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate