MINUNATA FRATIE A PARINTILOR SERAFIM ROSE SI GHERMAN. Ce putere are ravna sincera si curata pentru Ortodoxie si ce inseamna fratietatea adevarata in Duh…

2-09-2011 Sublinieri

MODEL DE LUCRARE ORTODOXA

“Am încredere în tine!”

Pliniţi bucuria mea, ca aceeaşi să cugetaţi, aceeaşi dragoste având, un suflet fiind, una cugetând (Filip. 2,2)

“Pe atunci Eugene [viitorul parinte Seraphim, n.n.] se gândea ce să facă cu viaţa lui după terminarea cărţii. Era puternic atras de monahism. În 1963 îi scria lui Alison:

“Dacă vrea Dumnezeu, mă gândesc să mă fac călugăr (şi poate preot) şi sa-I slujesc lui Dumnezeu atunci când voi termina cartea, peste un an sau doi.”

Având în vedere întreaga activitate plină de insuflare, generată de Arhiepiscopul Ioan în comunitatea din San Francisco, erau surprinzător de puţini potenţiali monahi. Aşa cum remarca şi Eugene într-o scrisoare,

mai sunt prea puţini care se gândesc la viaţa monahala sau o iau în serios, chiar şi printre ruşi; mama lui Gleb, de pilda, m-a sfătuit foarte <<practic>> de ce nu trebuie să mă fac călugăr.”

Când Episcopul Sava a venit la San Francisco spre a-l apăra pe Arhiepiscopul Ioan, el a vorbit despre nădejdea sa de a întemeia o mănăstire şi de a căuta posibili călugări.

“În ce mă priveşte”, scria Eugene despre această posibilitate, “trebuie să-mi termin cartea şi să văd si Jordanville înainte de a mă hotarî.”

Şi Gleb [viitorul parinte Gherman Podmosenski, n.n.] îşi punea propriile întrebări în privinţa viitorului. Deocamdată trebuia să stea la Monterey ca să-şi ajute mama, care-i spusese că nu o poate părăsi până ce nu-i va cumpăra o casă şi nu va găsi un soţ bun pentru sora sa.

E adevărat că Gleb o ducea destul de bine cu slujba de la colegiul de lingvistică. Cu personalitatea sa expansiva, era foarte iubit de elevi şi i se ceruse să-şi completeze studiile spre a obţine un post mai bun în domeniul lingvisticii. Însă lăuntric se simţea neîmplinit. Tânjea după realizarea “visurilor” pe care i le mărturisise Fericitului Gherman în vizita la Spruce Island. Deja pusese început unei frăţii misionare care să-l proslăvească pe Parintele Gherman, scriind o scrisoare de intenţie către Arhiepiscopul Ioan si recrutând tineri din San Francisco, printre care şi pe Eugene. Însă, până în acel moment, Frăţia nu luase formă şi nici nu făcuse ceva.

Unde se afla “idiotul” [“nebunul”] pe care Gleb îl ceruse de la Fericitul Gherman, cel care urma să-i fie partener de viaţa pentru împlinirea visurilor sale misionare? Întrucât ameninţarea blestemului mamei sale atârna încă asupra lui, dacă o lăsa fără mijloace de trai şi se făcea călugăr, s-a gândit să devina preot misionar căsătorit, având-o ca parteneră pe prietena sa Sonia, o rusoaică din San Francisco. Sonia era foarte bisericoasă, dar, după o vreme i-a spus limpede lui Gleb că dorea o viaţă normală în lume şi nu o interesa realizarea “marilor lui idei” de totală jertfire pentru Dumnezeu. Amândoi au înţeles că drumurile lor trebuie să se despartă. După ceea ce s-a dovedit a fi ultima întâlnire cu Sonia, Gleb s-a dus la apartamentul lui Eugene şi, cu lacrimi în ochi, i-a spus ca tocmai renunţase la ultima speranţă de a fi fericit în lume. Mai târziu, când Gleb era pe punctul de a pleca înapoi în Monterey, Eugene s-a uitat la el cu o faţă extrem de serioasa. Iată ce îşi aminteşte Gleb:

“Mi-a spus acest gând al său: Indiferent de ce-mi va rezerva viitorul, să nu uit că prin ruptura mea cu Sonia făcusem legământ de a-I sluji lui Dumnezeu, ajutând oamenii să vină mai aproape de inima duhovnicească a Ortodoxiei. Ştiam cât de supărată va fi mama si că Pr. Vladimir din Jordanville va mai avea mult de aşteptat până să mă fac preot. Dar mă simţeam un învingător şi trebuia să iau noi hotărâri.”

Gleb continua să bată pădurile de pe langa Monterey, citind vieţile nevoitorilor şi rugându-se lui Dumnezeu să-l lumineze.

“Odată mă plimbam prin pădure”, îşi amintea el. “Păşeam pe muschi, iar oceanul sclipea printre copaci jos în dreapta mea. Îmi aminteam de Viaţa pustnicului Zosima din Siberia Am adomit şi m-am trezit în plină noapte. Luna era sus strălucind puternic, iar jos, sub mine, oceanul era scăldat în lumină. Am hotărât să merg spre sud de-a lungul malului, dar prin pădure. Gândurile inimii mele luau un alt chip – mă simţeam undeva în Sfânta Rusie sau la Muntele Athos, căci citisem de curând fragmente din descrierea vizitei Parintelui Denasy la pustnicii singuratici si ascunşi. Am ingenuncheat cu faţa spre răsărit şi spre Biserica Sfântul Serafim, aflată la câteva mile, şi m-am rugat cu osârdie, punând mereu si mereu aceeaşi întrebare: <<Doamne, de ce acest minunat pământ al Părintelui Gherman – această Californie ce adăposteşte Fort Ross – nu ar putea să nască aceeaşi râvnă pentru pustnicie? De ce oare nişte vise, dorinţe şi insuflări atât de înalte t rebuie să rămână deşarte, redevenind prozaice şi mărginite compromisuri cu lumea? Fă cât mai mulţi neadaptaţi, nebuni, excluşi din lume şi dă-le această fericire nespusă pe care o simt eu acum!>> M-am rugat Stareţului Zosima, Stareţului Vasilisk şi ucenicului lor Petru Miciurin; lui Antonie, lui Moise de la Optina şi tuturor Stareţilor de la Roslavl, şi mai ales iubiţilor mei Theodor din Sanaxar şi Teofan de la Lacul Nou. Nu ştiu cât timp m-am rugat, stând în genunchi pe muşchiul moale în locul binecuvântat, cu stelele strălucind şi cu luna deasupra mea… Am pornit iar, apoi din nou am căzut la pământ şi am făcut mii de făgăduinţe. Fie ca acel simţământ pe care l-am avut să treacă la cineva mai deştept decât mine, care să poată afla căi şi mijloace de a propovădui de pe acoperişuri acea netâlcuita unitate cu zidirea lui Dumnezeu, aflată dincolo de egoismul sau câştigul personal.”

În plimbările lor prin pădure, Gleb şi-a dat seama că Eugene îi împărtăşea aspiraţiile.

“În mintea şi în inima mea era limpede că Eugene iubea şi el natura, asociind cu ea simţămintele religioase. Dar el avea o dragoste tăcută, un calm ce percepea esenţa lăuntrică a zidirilor. Am descoperit cum se cufunda în contemplarea naturii, în deplina linişte din afară şi dinlăuntru şi cât de mult tânjea după ea. Uimit, am început să-i descopăr visele mele despre <<codrii Roslavlului>>. Era întru totul de acord, spunând că acesta era şi visul său de multă vreme – dar rămânea întrebarea cum să-l punem în practică. Am citit Canonul Maicii Domnului îngenunchind pe muşchi…

Odată Eugene mi-a spus că doreşte să merg cu el la Muir Woods, pe lângă Sausalito, unde obişnuia să meargă şi să-şi piardă urma o zi întreaga. Urma să ne întâlnim dimineaţa foarte devreme pe strada Van Ness, de unde luam autobuzul către Mill Valley, cu intenţia de a petrece acolo o noapte lângă foc. Ne-am petrecut ziua într-o tăcere aproape totală şi am tremurat toată noaptea într-un fel de foişor de vară, încercând să ne adăpostim de groaznicul vânt şi de ploaie. Ceva asemănător am trăit şi pe o plajă unde a stat ca o statuie vreme de patru ceasuri, cufundat adânc în gânduri. Intenţia era de a îndura traiul în aer liber. Nu ştiu din ce pricina focul de tabară m-a făcut trist. Cerul era de un roşu minunat, iar el mă <<consola>> cu o nalbă mare coaptă pe jăratec, lucru nou pentru mine, dar care lui îi aducea aminte de copilărie şi-l făcea vorbăreţ. Tristeţea mea se datora faptului că dădeam greş în experimentele noastre. Ele nu ne apropiau defel de ideea nevoinţelor siberiene sau ale Fericitului Gherman din Alaska. Dar, fireşte, scopul era să ne obişnuim unul cu altul şi să vedem cum ne simţim şi cum lucram unul cu celălalt, dându-ne seama foarte bine că avem firi cu totul opuse.”

“Lună de lună simţeam tot mai mult cum mă apăsa conştiinţa că îmi pierd vremea. Dar mai ales îmi făceam griji pentru cartea lui Eugene, Împărăţia omului şi Împărăţia lui Dumnezeu, din care îi trimisesem o parte Părintelui Constantin, căruia îi plăcuse, numindu-l pe Eugene <<un adevărat scriitor bisericesc>> Deşi cartea era extrem de necesară pentru omul modern, ştiam că nimeni nu se va osteni să o tipărească. Marile edituri comerciale ar fi respins-o cu oroare din pricina felului extrem de negativ în care Eugene trata epoca modernă, numind-o perioada preantihristică. În acelaşi timp, nici o editură bisericească nu s-ar fi aventurat să suporte tipărirea unei lucrari atât de mari: nici nu ar fi citit-o, darămite să încerce să o publice! Chiar şi Părintelui Constantin i se reproşase publicarea unei cărţi voluminoase de filozofie cre ştină, atâta vreme cât publicul bisericesc contemporan nu era interesat să cumpere astfel de lucruri.

Deci Eugene îşi petrecea timpul scriind o carte, dar pentru cine? Cine avea să o vadă vreodată? Totuşi ştiam că este absolut necesar nu numai ca acel volum s ă fie publicat, ci ca vocea unui om de asemenea calibru să fie auzită, lucru ce avea să fie de mare folos adevăraţilor credincioşi ortodocşi! Cum să combini cele două lucruri: ca Biserica să se folosească de talentul lui Eugene, şi Eugene să se folosească de Biserică? Trebuia gasită o soluţie. Cum putea evita să-şi piardă entuziasmul, aşa cum păţiseră alţi convertiţi? Ştiam că trebuie să existe un răspuns şi m-am rugat fierbinte Sfântului Serafim.


Există o lege duhovnicească: când lucrezi pentru Domnul nu ai voie să urmăreşti câştiguri personale sau să fii motivat de egoism. E limpede că Eugene trăia după această lege; nu îi păsa de sine. Era un idealist dezinteresat, dar cu un cap bine înşurubat, cum spun ruşii: un om ce dorea să trăiască numai şi numai pentru Dumnezeu.

Îl priveam pe Eugene ca pe un personaj romantic, ca pe un poet atins de ftizie ce putea să se vestejească şi să moară în ploaie fără ca cineva să ştie sau să înţeleagă pentru ce a trăit. Acea nobleţe pe care o vedeam la Eugene era tocmai suferinţa unui suflet ce tânjeşte dupa Frumos şi Adevăr, în ciuda potrivniciei realităţii lumeşti. Era un lucru înnăscut în el, şi trebuia să fie păstrat…

Îmi luasem obiceiul să merg pe jos până la Biserica Sf. Serafim de-a lungul plajei, cale de vreo două mile. Marea mă punea în starea cea mai plăcută mie, rupt de tumultul lumii. Într-o sâmbătă seara, la sfârşitul lui august 1963, mergeam spre biserică într-un apus de soare auriu şi minunat, când marea, nisipul, cerul şi toate lucrurile se umpleau de strălucire. Biserica era neobişnuit de goală pentru o slujbă de priveghere. Preotul slujea singur, iar eu eram singurul cântăreţ. Avea o voce minunată de tenor şi ştia muzica psaltică. Era un om minunat, dar puţin cam speriat. Dascălii din <<intelighenţia>> locală îl aduseseră într-o asemenea stare încât refuza să ţină predici şi, dacă chiar ţinea uneori, se temea pentru fiecare cuvânt pe care îl spunea. Ce păcat! Era o comoară de înţelepciune, cunoaştere şi bunătate. Acei oameni care aveau de învăţat de la el, dar nu o făceau.

După singuratica slujbă de priveghere am plecat spre casă, pe drumul de pe plajă. Dar în loc de a fi insuflat de slujbă, eram plin de un simţământ de neajutorare şi de inutilitate la vederea preotului ce slujea singur în biserică, fără a fi apreciat. Şi iată că eu mă rugam ca Dumnezeu să-i ajute lui Eugene să-şi afle locul tocmai în acea Biserică! Ce s-ar fi întâmplat dacă, după trecerea noutăţii, s-ar fi găsit în aceeaşi stare moartă în care se află atât de mulţi? Iată cheia: el era un vin nou şi trebuia să găsesc pentru el burdufuri noi; căci nici unul dintre convertiţii noştri, dacă sunt cinstiţi cu ei înşişi, nu se simte în largul său în burdufurile noastre vechi.

Cu aceste gânduri mergeam spre casă de-a lungul plajei. Orizontul era incandescent, de un roşu rău-prevestitor, ce avea să dispară curând în noapte. Când am ajuns la Fisherman’s Wharf, în Monterey, era deja întuneric deplin, cu câteva lumini de neon de prăvăliile încă deschise. Am mers pe linia de cale ferată către Cannery Row şi Pacific Grove. Nu mă puteam duce acasă cu acea povară. Trebuia să găsesc o cale de ieşire din fundătura ce simţeam că se află în faţa lui Eugene. Am plâns cu amar în acea stare de neagră deznădejde, păşind pe stâncile ce înconjurau golful, mult deasupra valurilor întunecate ce se spărgeau sub mine. Priveam orizontul lipsit de culoare şi strigam în văzduh: <<Doamne, ce să fac? Luminează-mă!>>

Şi deodată am auzit clar venind din acel abis întunecat ca nişte rafale de vânt rostogolite spre mine, repetate de mai multe ori în ritmul bătăii inimii mele: <<Librărie>>, <<librărie>>, <<librărie>> – stingându-se apoi în depărtare la fel cum veniseră. O idee teribilă, ca un val ce se spărgea la picioarele mele! Am priceput îndată mesajul şi m-am auzit repetându-l de câteva ori până ce mi-am revenit: <<Librărie>>, <<librărie>>, <<librărie!>>

În chip vădit era ajutorul şi descoperirea dumnezeiască. Mă mai gândisem în treacăt la aceasta, pe lângă o mulţime de alte idei. Dar acum primisem un răspuns clar, ca pe o mult căutată piesă dintr-un joc de puzzle. Se potrivea cu Eugene, cu Frăţia Sfântul Gherman, cu cartea sa, cu convertiţii, cu idealul pustiei, cu Biserica Ortodoxă, toate într-un întreg. Tabloul devenise deja foarte clar.

Librăria avea să adăpostească Frăţia, făcându-l cunoscut şi pe nevoitorul şi iubitorul de pustie Gherman [Sfantul Gherman din Alaska, n.n.]. Vom vinde cărţi. Câştigul din cărţi ne va da posibilitatea să achiziţionăm o presă de tipărit, cu care vom tipări cartea lui Eugene despre Împărăţie, care ne va aduce bani ca să obţinem un teren pustiu pentru un schit, unde vom avea putinţa să ne pregătim, prin lucrarea misionară, pentru plecarea în Alaska şi pentru reclădirea Noului Valaam al Părintelui Gherman! Ce nimerit şi cât de evident era totul! Eram copleşit de întregul plan atât de limpede, aflat în faţa mea. Chiar atunci, în acea noapte, am conceput ideea << banilor sfinţi >>, adică câştigaţi din vânzarea materialelor curat ortodoxe, care să expună întreaga concepţie patristică – fără erezii sau liber-cugetători. Voiam să popularizăm nevoitorii prin mijloace sfinte (în opoziţie cu ideea iezuită că <<scopul scuză mijoacele>>). <<Banii sfinţi>> pe care-i câştigam blagosloviţi de Dumnezeu, aveau să fie temelia de stâncă pe care puteam construi în siguranţă.

Iar a doua idee era aceea de a fi într-un duh (edinoduşie), ceea ce în practică înseamnă să nu facem nimic fără a cere blagoslovenie unul celuilalt. Astfel ocoleam calea lumească, unde fiecare se joacă de-a Dumnezeu şi caută voia sa.

Trebuia să ştiu dacă toate acestea erau lucrarea lui Dumnezeu sau doar visurile mele înflăcărate. Am hotărât să mă rog cu putere şi apoi sa-i înfăţişez ideile mele mai întâi lui Eugene, chiar înainte de a le dezvălui Arhiepiscopului Ioan şi altor posibili fraţi. Câteva din ideile mele referitoare la Frăţie le spusesem deja Arhiepiscopului Ioan, atunci când venise în California, în noiembrie 1962.

Am ajuns repede la locuinţa lui Eugene. Era acolo şi Jon. Le-am spus îndată că veneam cu cea mai importantă propunere din viaţa mea şi că le ceream puţină atenţie şi timp. Ne-am întors cu faţa spre icoane şi am citit în genunchi Paraclisul Maicii Domnului. După ce am încheiat, le-am spus despre Frăţia care să ţină o librărie şi le-am cerut o părere sinceră. Stăteam în picioare. Încă înainte de a termina am simţit că Jon era supărat. Primul lucru pe care mi l-a spus a fost: <<Nu vreau să am nimic de a face cu aceasta! Este prea complicat. Şi-apoi nu-mi place să amestec religia şi banii. Pe mine să nu contaţi.>>

M-am întors în tăcere către Eugene, care m-a izbit prin calmul şi pacea sa lăuntrică, pe când eu efectiv ardeam. M-a privit adânc în ochi şi a spus calm, cu totală încredere, ca Jon să audă limpede ceea ce am înţeles şi eu imediat: <<Am încredere în tine>>.

Era de ajuns. Am ştiut îndată, atunci şi acolo, că în faţa mea se afla chiar acel <<nebun>> pe care-l cerusem Părintelui Gherman deasupra sicriului său şi despre care am primit încredinţare în inima mea: <<O să-l ai>>.

Am rămas liniştit, dar întreaga mea fiinţa era plină de energie, căci în acel moment ştiam că toate ideile mele se vor împlini: că va fi o Frăţie întru proslăvirea Părintelui Gherman; că el va fi canonizat şi făcut sfânt; că vom avea prăvălia cu <<banii sfinţi>> – şi o revistă, şi o pustie; şi că voi cumpăra casa pe care o dorea mama, că sora mea se va căsători bine şi cartea lui Eugene se va tipări – iar cândva vom avea şi un Nou Valaam în Alaska.

Eugene nu ştia toate aceste lucruri. Continua să mă privească cu fermitate, înadins, pe când Jon se plimba furios de colo-colo, şi curând a plecat. Am înţeles că Jon chiar nu putea să intre în această aventură. Ştiam că ne va fi de ajutor şi va lua parte la toate, dar era ceva ce îl depăşea. Însă ceea ce m-a uimit a fost faptul că Eugene nu a zis <<Ce grozav din partea ta>>, sau <<E o idee bună>>, sau <<Să vedem dacă merge>>, sau <<Ce vor ceilalţi?>> Nu. Prin acest cuvânt, ÎNCREDERE, sugerase, fără să mai fie nevoie de vreo încercare, că puteam fi în acelaşi duh, chiar dacă aveam temperamente şi personalităţi atât de diferite – şi în ciuda acestui fapt! Şi s-a dovedit că are dreptate!

***


Frăţia

Cu mijlocirile tale dobândeşte grabnică uşurare sufletelor noas­tre celor împovărate, roagă-te să pricepem voia lui Dumnezeu; şi măcar că nimic bun nu am făcut înaintea lui Dumnezeu, să punem bun început… (Slujba de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru Gherman din Alaska)

In toată această vreme, încă de la sosirea sa la San Francisco, Arhiepiscopul Ioan se rugase înaintea unei icoane a Fericitului Gherman pentru rea­lizarea unei Frăţii misionare în numele lui. Iată relatarea lui Gleb despre cum s-a realizat acest lucru:

„Pe când mă aflam în Alaska, la locul Noului Valaam al Fericitului Gher­man, am vrut să văd o icoană tradiţională cu el.  Intrucât nu văzusem nici o icoană care să-l înfăţişeze cu aureolă, am cerut părintelui Gherasim să-mi dea blagoslovenie să pictez eu una. El mi-a dat blagoslovenie, spunând că ar vrea să vadă o fotografie a ei, dacă este cu putinţă. Forma am conceput-o lângă moaştele Fericitului Gherman, iar icoana a fost executată la Boston, în Postul Paştelui din anul următor. Părintelui Gherasim i-a plăcut şi m-am dus ca să ca­păt şi aprobarea Părintelui Adrian de la Noul Diveievo şi pe cea a Părintelui Ciprian, zugravul de icoane din Jordanville. Asociind icoana cu visul despre Frăţia Sfântului Gherman, am traversat cu ea Statele Unite atunci când m-am mutat pe Coasta de Vest. In acea vreme Arhiepiscopul Ioan tocmai se aşezase în eparhia San Francisco. Am dus-o la paraclisul Arhiepiscopului Ioan de la Orfelinatul Sf. Tihon şi i-am dat-o, cerându-i să se roage. El a aşezat-o la loc de cinste, în spate­le Sfintei Mese, spunând că o va lăsa acolo şi se va ruga pentru Frăţie până când o vom duce la viitorul sediu al Frăţiei. Icoana a fost martora multor Liturghii să­vârşite de Arhiepiscopul Ioan. In acelaşi timp, i-am dat o mică gravură alb-negru cu chipul Fericitului Gherman şi cu troparul său scris dedesubt. Mai târziu am văzut gravura înrămată şi aşezată la loc de cinste în biroul Arhiepiscopului Ioan, unde atârnă până astăzi. Maria Şahmatova mi-a spus că l-a văzut adeseori pe Arhiepiscopul Ioan rugându-se în faţa ei”.

In noaptea când Eugene spusese „Am încredere în tine”, noua Frăţie se născuse cu adevărat, iar fraţii se gândeau că acest lucru se îndeplinise prin rugăciunile Arhiepiscopului Ioan. Următorul pas al noii Frăţii a fost să ceară blagoslovenia Arhiepiscopului Ioan pentru lucrarea lor. Când a auzit de propunerea lor pentru înfiinţarea unei librării, Arhiepiscopul a avut grijă să-i facă să înţelea­gă că succesul depindea atât de efortul lor, cât şi de Dumnezeu. Astfel, ca răs­puns la cererea aprobării sale arhiereşti cerute de către Gleb, a scris doar atât:

Dragă Gleb,

Intenţia ta este vădit bună şi cauza este şi ea bună. Trebuie să-ţi dai toată silinţa pentru realizarea ei. Ii cer lui Dumnezeu atotputernicul Său ajutor. Dacă este un lucru plăcut lui Dumnezeu, atunci va merge înainte. Domnul să te binecuvânteze.

Cu drag,

Arhiepiscopul Ioan, 28 august 1963

Sf. Moise Arapul şi Sf. Iov de la Pociaev

Fraţilor li s-a părut semnificativ faptul că Arhiepiscopul Ioan scrisese bine­cuvântarea în ziua pomenirii Sfântului Iov de la Pociaev, ocrotitorul lucrării de propovăduire ortodoxă prin cuvântul tipărit. Fiind şi ziua pomenirii Sfântului Moise Arapul, fraţii au simţit că binecuvântarea Arhiepiscopului se referă şi la pătrunderea Ortodoxiei la americanii de obârşie africană.

Unul dintre orfanii Arhiepiscopului de la Orfelinatul Sf. Tihon din Zadonsk, acelaşi Vladimir Tenkevici, care-l prezentase pe Eugene lui Gleb, a devenit unul dintre membrii fondatori ai Frăţiei. Un alt membru fondator a fost un sârb pe nume Antonie, elev la Seminarul Sf. Tihon din Zadonsk din South Canaan, Pennsylvania.

Gleb i-a dat de veste Părintelui Gherasim din Alaska despre întemeierea Frăţiei. A fost o mare mângâiere pentru Pr. Gherasim care, trebuie spus, fusese primul care-i dăduse lui Gleb ideea unei Frăţii în numele Fericitului Gherman. La 16 martie 1964, Pr. Gherasim i-a scris lui Gleb:

Faci un lucru bun organizând o Frăţie a Fericitului Gherman, făcătorul de minuni din Alaska. Dumnezeu să-ţi ajute! Dar ţine minte că satana nu iubeşte astfel de lucruri; el pricinuieşte tot felul de rele celor ce slăvesc pe drepţii aleşi de Dumnezeu. Şi eu am păţit la fel la sosirea mea în Alaska… Vă îmbrăţişez pe toţi fraţii. Fie ca Dumnezeu şi Preacurata Lui Maică să vă ocrotească.

Gherman”.

Gleb şi Eugene au fost foarte mişcaţi, ştiind că Pr. Gherasim nu avea bani aproape deloc. Eugene a sugerat să deschidă un cont bancar al Frăţiei cu aceşti bani, ceea ce au şi făcut. Era un act simbolic: Frăţia Sfântului Gher­man începea cu „banul văduvei” de la urmaşul Părintelui Gherman aliat pe insula sa, Spruce Island.

Alte cuvinte de încurajare, calde şi pline de rugăciune, au venit din partea Arhimandritului Sofronie, aflat în corespondenţă cu Gleb, care pe atunci se tru­dea să întemeieze o obşte monahală în Anglia. Om cu viaţă sfântă, Părintele Sofronie avea să aibă o mare influenţă asupra creşterii duhovniceşti a Ortodo­xiei în Europa de Vest şi asupra canonizării părintelui său duhovnicesc de la Muntele Athos, Stareţul Siluan. Intr-o scrisoare din 11 februarie 1964, Părin­tele Sofronie scria nou-întemeiatei Frăţii:

“Mă rog ca Dumnezeu să binecuvânteze lucrarea voastră de întemeiere a unei FRĂŢII. Asemenea Frăţii au jucat un rol extrem de pozitiv în trecut, în vremuri grele pentru Biserică şi pentru Credinţa noastră. La începutul vieţuirii emigraţiei ruseşti în Europa s-au alcătuit mai multe Frăţii în Franţa; eu însumi am devenit membru al uneia dintre ele şi am rămas membru al ei până în prezent. Fie ca Frăţia să vă dăruiască nu numai prieteni duhovniceşti buni şi de acelaşi cuget, ci şi să vă ajute în general în multe alte privinţe. Acest lucru mi s-a întâmplat şi mie, ca şi multora dintre prietenii mei. Deci fie ca Domnul să blagoslovească în­ceputurile voastre, să vă dea putere pentru crearea acestei Frăţii şi să vă dea insuflare de-a lungul întregii vieţi…

Cu frăţească dragoste, Arhimandritul Sofronie

Inca de la primul pas al Frăţiei era limpede ce formă avea să ia parteneriatul dintre Gleb şi Eugene. Gleb urma să fie cel ce avea sa viseze la marile idei, sa le zugrăvească în culori vii şi să scoată în evidenţă importanţa lor; pe când Eugene avea să asculte cu atenţie, absorbind totul în mintea sa analitică. La început nu zicea nimic, dar mai apoi, după ce se gândea cu grijă la toate, dă­dea la iveală un plan precis pentru materializarea ideilor, uimindu-l pe Gleb prin simplitatea acestuia şi prin caracterul lui practic.

Cu ocazia unei alte scrisori, Pr. Gherasim i-a trimis lui Gleb o veche icoană de alamă a Maicii Domnului, „Bucuria celor scârbiţi”, pe care o avea de la Golful Călugărilor din Spruce Island şi care s-ar putea să fi aparţinut Fericitului Gherman. Şi ea a fost păstrată cu scumpătate de Frăţie, ca o blagoslovenie de la Părintele Gherasim.

Eugene nu încerca să aplice toate ideile lui Gleb, ceea ce ar fi fost cu nepu­tinţă. El stabilea doar ordinea priorităţilor, le dădea o structură şi le strunea atunci când nu erau prea practice. Era într-adevăr un parteneriat providenţial căci, fără Gleb, Eugene n-ar pornit de unul singur să aplice noi idei; iar fără Eugene, ideile lui Gleb ar fi rămas doar atât: nişte idei.

Eugene îşi dădea prea bine seama de acest fapt. Iată ce scria într-o scrisoare către naşul său Dimitri despre planul cu librăria:

„Iniţial a fost ideea lui Gleb şi, dacă vom putea ţine foarte activa sa imaginaţie în tărâmul realităţii practice, vom reuşi!”

Gleb îşi aminteşte cum odată, pe când îşi povestea câteva din noile sale idei, a început să se întristeze şi n-a mai zis nimic. „Continuă”, i-a spus Eugene.

„La ce bun să mai continui?”, s-a plâns Gleb. „Toate acestea ţin de tărâmul visului”.

„Dar de ce să lăsăm obstacolele exterioare să stea în calea viziunilor noastre?”

„Dar cum să depăşim obstacolele?”

„Punându-le două câte două”, a concluzionat Eugene.

De la început fraţii au hotărât ca magazinul lor să nu fie găzduit într-o biserică, cum se făcea de obicei. Gleb mai ales urase dintotdeauna zor­năitul banilor în timpul slujbelor – îi amintea de alungarea de către Hristos a schimbătorilor de bani din templu. (Aici se asemăna cu duhovnicul său, părin­tele Adrian, care încercase să interzică umblatul cu tasul pentru adunat bani în timpul slujbelor.) Un magazin de cărţi ortodoxe cu rol misionar, într-o clădire separată, era o idee nouă pe atunci. După câte ştiau ei, pe atunci nu exista în America vreun alt magazin cu vitrină la stradă care să vândă exclusiv materiale ortodoxe.

Iată ce-i scria Eugene lui Gleb, în septembrie 1963, referitor la ideea librăriei:

Gândindu-mă mai bine, am ajuns la concluzia că ideea ta este cu adevărat foarte practică. Iată câteva din ideile mele pentru punerea ei în aplicare: Mai întâi găseşte un garaj sau un mic magazin în cartierul Richmond sau pe aproape…, cu cel mult 30 de dolari pe lună… Ar trebui să aibă o vitrină suficient de mare pentru expunere; dacă nu există, va trebui să facem noi una. Apoi mobilează-l cu câteva mese şi dulapuri sau rafturi pentru cărţi şi, fireşte, cu o icoană cu candelă într-un colţ, cu Părintele Gherman pe un perete şi cu imagini din Jordanviile pe ceilalţi pereţi, şi pune o etajeră pentru pliante lângă uşă. De ase­menea, în spate, un samovar sau măcar o oală cu apă fierbinte. Apoi fa-ţi rost de un stoc de cărţi, icoane etc. de la Jordanville şi orice alte materiale ortodoxe din alte părţi, care se pot obţine ieftin sau fără a fi plătite imediat… Ca să mai împărţi munca, închiderea şi deschiderea magazinului pot fi făcute în fiecare zi de altci­neva. Toată munca va fi voluntară, fără plată, veniturile fiind folosite pentru ex­tinderea activităţilor Frăţiei: mai întâi, pentru procurarea de noi cărţi pentru vân­zare, mai ales ale Părinţilor; apoi, dacă librăria are succes, pentru publicarea unui fel de buletin (poate) etc. […] Pentru a începe nu e nevoie decât de o mică sumă de bani (pentru chirie, mobilă, zugrăvit etc.) şi, în primul rând, de cel puţin patru sau cinci lucrători entuziaşti. Eu sunt deja plin de entuziasm.

Intr-o altă scrisoare, Eugene scrie că vizita deja posibilele localuri pentru li­brărie şi curând avea să le scrie editorilor pentru a obţine reducere la cărţi.

După cum vezi, pot să fiu foarte practic când este nevoie… E timpul acum (ori niciodată) să preschimbăm visurile vagi în realităţi concrete”.

In acea perioadă, Eugene fusese martorul activităţii unei alte Frăţii ortodoxe din San Francisco, despre care îi scria lui Gleb:

“Alaltăseară am întâlnit întâmplător un grup de tineri ortodocşi vorbitori de engleză, care alcătuiesc un grup de sine stătător. Nu ştiu de ce m-au invitat, dar a fost un bun prilej de a afla ce viaţă au alţi ortodocşi. Răspunsul este: nici una. Moarte totală. Sunt sinceri, au intenţii bune; dar, pur şi simplu, nu au de la ce porni. Nu numai că nu sunt pregătiţi pentru hrana duhovnicească, dar aproape că nu sunt pregătiţi nici pentru lapte. Am să-ţi povestesc despre ei data viitoare când ne mai vedem… Nu vom fi în concurenţă cu ei, căci planurile lor nu trec de înţelegerea „inter-ortodoxă” şi studierea „tradiţiilor” ortodoxe la nivel elemen­tar; dincolo de asta, interesul lor este vag ecumenic, dar nu misionar. Sunt orientaţi spre ei înşişi, încercând să-şi „înţeleagă” propria religie; pe când noi por­nim să ducem lumii bogăţii de care nu suntem vrednici, dar de a căror valoare suntem siguri”.

După câteva săptămâni Eugene a găsit un magazin la stradă ce părea ideal pentru scopurile lor. La mai puţin de un bloc de Catedrală (care pe atunci încă nu era gata), magazinul se afla pe o stradă aglomerată şi era uşor accesibil. Iată cum îl descrie Eugene într-o scrisoare către Gleb:

„Magazinul are 4,5 x 9 m şi cam 4 m înălţime. Are un balcon, care va fi departamentul de apro­vizionare, iar în viitor poate sluji ca loc pentru tiparniţă. Sunt sigur că o să-ţi placă foarte mult”.

Chiria – 85 de dolari pe lună – era mai mult decât plănuise Eugene, dar, după ce a stat de vorbă cu Gleb, au hotărât să ia totuşi localul.

La 14/27 ianuarie 1964, de praznicul Sfântului Sava, luminătorul Serbiei, Eugene a făcut o înţelegere cu proprietarul. In aceeaşi zi, i-a scris lui Gleb de­spre ceea ce simţea că este un semn bun de la Dumnezeu:

„Citind azi Evan­ghelia (din care citesc câte un capitol zilnic), am ajuns la Sf. Luca, cap. 10, la acelaşi pasaj la care, dacă ţii minte, am deschis din întâmplare când ne întor­ceam cu trenul de la Carmel, acum exact un an, şi pe care l-am citit împreună: “Iar după acestea Domnul… au trimis pre ei câte doi înaintea feţei Sale, în toată cetatea şi locul unde avea El să meargă. Şi zicea către dânşii: Iată secerişul este mult, iar lucrătorii puţini; deci rugaţi pre Domnul secerişului ca să scoată lucrători la secerişul Său.

Cred că locul de lângă noul Sobor (Catedrală) este perfect”, continua Eugene. „Dacă nu reuşim acolo, nu reuşim niciunde. Localul valorează cel puţin 50 de dolari în anunţurile publicitare”.

In ziua următoare Eugene a plătit prima chirie lunară. „Acum e prea târziu să mai dăm înapoi”, scria el. E timpul să ne apucăm de lucru”.

Gleb se bucura de scrisorile entuziaste ale lui Eugene, mai ales de fraza cu pornitul la lucru. „Sunt foarte fericit înlăuntrul meu”, îi scria el lui Eugene.

La Mănăstirea Sfintei Treimi din Jordanville, Arhiepiscopul Averkie ezitase la început în privinţa planurilor Frăţiei, căci simţea că Gleb tre­buia să slujească Biserica în calitate de preot, şi cât mai curând, fie în lume, fie în monahism. Dar când Gleb i-a cerut un stoc de cărţi pentru magazin, Arhie­piscopul şi-a dat îndată consimţământul, spunând că puteau fi plătite pe măsură ce se vindeau. Aceasta a redus considerabil cheltuielile iniţiale.

Curând după ce au primit cheile magazinului, fraţii au luat icoana Fericitului Gherman de la Căminul Sf. Tihon. Preotul orfelinatului, Pr. Leonid Upşinski, care devenise preotul cei mai apropiat de Eugene, s-a dus în altar şi a adus icoana. Inmânând-o fraţilor, le-a spus: „Este îmbibată de rugăciunile Arhiepis­copului Ioan“. Fraţii au dus-o în procesiune prin oraş, cale de vreo douăspre­zece blocuri, cântând troparul Fericitului Gherman, şi au aşezat-o la loc de frunte în magazinul lor.

Tot cam pe atunci Arhiepiscopul Ioan l-a sfătuit pe Gleb să stea de vorbă cu omul care se ocupa de vânzarea cărţilor bisericeşti, Peter Gubin, ca nu cumva, dintr-o neînţelegere, să apară vreun simţământ de concurenţă între cei de la Catedrală şi Frăţie. Gubin a salutat din toată inima planul fraţilor de a deschide o librărie. El i-a arătat lui Gleb stocul său de mii de cărţi, dintre care pe unele le expunea spre vânzare într-un mic chioşc de la intrarea în Catedrală. „Uite cât de multe cărţi avem”, a remarcat el, „şi nu le putem vinde. Oamenii care vin la biserică nu cumpără cărţi”. Gleb a răspuns că un magazin misionar, separat de biserică, va merge mai bine, fiindcă putea fi vizitat şi de oamenii care mergeau la biserică, şi de trecătorii interesaţi.

Vrând să-i ajute pe fraţi în orice fel, Gubin le-a spus că biserica ar putea plăti cei 85 de dolari pentru chiria magazinului, transformându-l într-un chioşc al Catedralei. In ciuda avantajelor financiare evidente, Eugene s-a gândit mai bine. Ştia prea bine că acest lucru avea să-i lege de comitete, şedinţe de consi­liu etc.

Dar cum vom putea să ne păstrăm libertatea de acţiune?“, îi scria el lui Gleb. „Dacă magazinul va fi legat de chioşc, vom avea tot felul de complicaţii legale şi până la urmă totul se va duce de râpă”.

Mai rămânea de găsit un nume pentru noul magazin. Unul dintre membrii Frăţiei era foarte priceput la aceasta şi încerca să-i facă pe Eugene şi pe Gleb să ia în considerare tot felul de nume care să atragă atenţia. Până la urmă Eugene a obiectat că este un lucru lumesc să te tot gândeşti la un nume. „Se va numi pur şi simplu «Cărţi şi icoane creştin-ortodoxe»”, a spus el. Şi aşa a rămas.

Librăria

Dacă vreţi să vedeţi o minune vie a Fericitului Gherman din Alaska, mergeţi alături la o minusculă prăvălie... (Arhiepiscopul Ioan)

Inainte de a deschide magazinul publicului, fraţii au cerut Arhiepiscopului Ioan să vină şi să-l binecuvânteze. Arhiepiscopul a stabilit o zi când urma să vină.

„Dar în ziua respectivă”, îşi aminteşte Gleb, „în locul Arhiepiscopului Ioan, în pragul uşii a apărut figura mai curând ciudată a Părintelui Spiridon, cu părul său răvăşit atârnându-i peste faţă, cu culionul ponosit, rasa prea scurtă şi pantofii uriaşi cu care umbla precum Charlie Chaplin.

La început am fost dezamăgiţi că Arhiepiscopul Ioan nu venise în persoană ca să ne dea girul său pentru începutul nevoinţei noastre misionare. Părintele Spiridon, bâlbâindu-se şi răsuflând cu greu, ne-a anunţat oarecum jenat că, din nefericire, fusese trimis el în locul Arhiepiscopului Ioan şi că îi pare rău şi îşi cere mii de scuze pentru aceasta. Evident, văzuse o expresie de dezamăgire pe feţele noastre. Dar, întorcându-mă spre Eugene, am văzut că era foarte fericit să vadă un om atât de autentic, căci nu puteai găsi în tot ţinutul San Francisco o figură mai smerită decât ce a părintelui Spiridon.

Părintele Spiridon a început să facă o slujbă înaintea icoanei Sfântului Gher­man, ce aparţinea Frăţiei. La sfârşit s-a întors şi a ţinut un scurt cuvânt micii adunări a smeritei noastre Frăţii, într-un stil cam exaltat şi dramatic. Fiindcă în­cepuse pe un ton foarte înalt şi cum nu prea nimerea tonul potrivit, iar vocea îi deborda de entuziasmul pe care el însuşi îl genera din abundenţă, tonul discur­sului era mai curând neobişnuit, ca să nu zic mai mult. Încă de la început, de atâta tulburare, i s-a declanşat astmul şi se vedea limpede că atunci când vorbea, fiecare răsuflare a sa pornea din toată sinceritatea şi slăvită dorinţă de bine a unei inimi iubitoare. Conţinutul cuvântării n-a fost, din păcate, consemnat, dar impresia era copleşitoare. Cu greu am fi putut găsi o mai bună enumerare a ţe­lurilor Frăţiei noastre, exprimate într-o minunată limbă rusă clasică. El înţele­gea prea bine ce căutăm noi. Nimeni altcineva, înainte sau după aceea, nu a mai identificat aşa de precis ţelul misiunii noastre şi de fapt el ne-a pus pe drumul cel drept. Noi înşine nu exprimasem niciodată exact ceea ce aveam în minte: aceasta a venit prin gura lui. Am fost surprinşi să vedem la un cleric rus o înţelegere aşa de clară a nevoii de a răspândi Ortodoxia în lumea vorbitoare de engleză şi în întregul Occident apostat”.

La 27 martie 1964, s-a deschis în sfârşit magazinul de Cărţi şi icoane creştin-ortodoxe”. Eugene a început să lucreze cu normă întreagă la magazin, petrecându-şi chiar multe nopţi pe un prici din spate. Işi punea întrea­ga pasiune în noua sa muncă, care venise în sfârşit ca răspuns la disperata ru­găciune pe care o făcuse cândva către Maica Domnului.

Gleb, care încă trebuia să lucreze în Monterey spre a-şi întreţine mama, nu putea să vină să-l ajute decât la sfârşit de săptămână. Locuind în oraşe diferite, se temeau să nu apară vreo fisură în temelia pe care tocmai o puseseră. Spre a săvârşi unitatea în cuget şi în ţeluri, s-au înţeles să îşi aducă aminte să se roage în flecare zi la prânz, oriunde s-ar afla. Acest comun şi simultan prinos adus lui Dumnezeu a fost unul dintre primele mijloace de a ţine Frăţia unită în primii ani.

De la început, fraţii au stabilit unele principii care i-au ajutat să depăşească ispitele obişnuite ale oamenilor ce doresc să aducă roade în viaţa duhovniceas­că. Unul dintre principii, dobândit din învăţătura Stareţului ruso-român Paisie Velicikovski, a fost cel al ascultării reciproce. Aceasta însemna că, înainte de a face ceva, Eugene şi Gleb trebuiau să ia blagoslovenie unul de la altul. Celor­lalţi fraţi, care ajutau la magazin, practica cu pricina li se părea extrem de plic­tisitoare. Unii chiar o criticau vehement, numind-o stupidă şi pierdere de timp, dar Eugene şi Gleb i-au învăţat valoarea.

Un alt principiu stabilit de fraţi era cel al banilor sfinţi, de care am mai pomenit. Era vorba de câştigarea de fonduri prin vânzarea de obiecte religioase – cărţi duhovniceşti, icoane etc. – şi apoi întoarcerea acelor bani în bunuri reli­gioase. Nu acceptau nici o donaţie legată de ceva necuvios.

Aceasta avea legătură cu următorul principiu, cel al furnizării. „Toţi oame­nii”, spunea Gleb, „se împart în două categorii: consumatori şi furnizori”. Creş­tinii însă ar trebui să fie furnizori”. Deci fraţii au hotărât să nu cerşească bani. Chiar înainte de a deschide magazinul, un rus l-a întrebat pe Gleb dacă nu cum­va face o nouă organizaţie religioasă. Auzind că da, omul a observat: „înseam­nă că mai apare un grup care să umble după bani!” Gleb a strâns din dinţi. „Fe­rească Dumnezeu!”, s-a gândit el. Dar gândindu-se mai bine, şi-a dat seama că spusele omului cuprindeau mult adevăr. „Toţi fac aşa”, s-a gândit el. „Ca şi cum organizaţiile religioase trebuie să existe prin donaţii. Dar noi nu vom fi aşa!” Arhiepiscopul Ioan a sprijinit cu tărie această idee. Frăţia avea să dea Bi­sericii, nu să ia de la ea; va ajuta Biserica, nu va fi ajutată de ea. Iar Dumnezeu avea să le poarte de grijă celor ce lucrau pentru El.

In sfârşit, fraţii au hotărât să nu roage pe nimeni în mod special să se li ală­ture. Aceasta ferea Frăţia de a deveni o frăţie închisă, compusă din oameni, aleşi de ei, lăsând pe Dumnezeu să aleagă pe cei ce vor veni.

Fraţii au descoperit că cei ce eşuaseră fie nu cunoşteau principiile menţio­nate, fie nu fuseseră destul de hotărâţi spre a le urma. Aşa cum avea să observe mai târziu Gleb,

„oamenilor le este foarte greu să nu combine slujirea lui Dumnezeu cu o oarecare formă de egoism şi de autoadorare. Dar mi-am dat seama că Eugene era un om nepreţuit care putea să rabde durerea de a muri pentru sine însuşi. Noi ne-am impus de bunăvoie principii opuse egoismului omului celui vechi”.

Principiul ascultării reciproce, deosebit de dureros in această pri­vinţă, s-a dovedit foarte eficient pentru unirea sufletelor întru slujirea lui Dum­nezeu mai presus de ei înşişi.

Fraţii au făcut reclamă magazinului prin ziarul rusesc local şi printr-o mică broşură introductivă alcătuită de Eugene şi tipărită la mănăstirea igumenei Ariadna. Curând aveau să afle din proprie experienţă ceea ce indicau şi vânzările D-lui Gubin, şi anume că ortodocşii din naştere nu citeau prea multe scrieri duhovniceşti. Mulţi din cei ce veneau la magazin erau interesaţi să cumpere doar ziarul local rusesc.

Situaţia cu pricina era de multă vreme o pricină de suferinţă pentru Părintele Vladimir din Jordanville, care după ani de stăruinţă reuşise să tipărească câteva vieţi de sfinţi nevoitori. Atât Gleb, cât şi Elena Konţevici se străduiau să tre­zească interesul pentru aceste cărţi, scriind recenzii care să fie publicate în gazeta rusească. Mai târziu, Arhiepiscopul Ioan i-a mulţumit lui Gleb pentru acest lucru.

Spre deosebire de cărţi, obiectele bisericeşti cunoşteau o cerere constantă din partea ruşilor din zonă; Eugene şi-a dat repede seama că trebuie să aibă un stoc substanţial din ele pentru a ţine magazinul în funcţiune. Avea nevoie nu doar de icoane de toate felurile şi mărimile, ci şi de tămâie, candele, icoane fe­recate şi kiots [icoane inchise cu geam care se pun afara].

Pe atunci Eugene ajunsese să vorbească aşa de curgător limba rusă, încât mulţi ruşi erau convinşi că este rus. Un prieten al Frăţiei îşi aminteşte cum în­cerca zadarnic să convingă o doamnă rusoaică din localitate că Eugene este de fapt american. „Oricine poate vorbi ruseşte aşa de bine ca el”, insista doamna, „trebuie să fie rus”.

Nu mult după deschiderea magazinului, fraţii au dat piept cu prejudecăţile locale ale ruşilor, care se temeau de ceva nou şi diferit. Intr-o scrisoare către Gleb, Eugene relata un incident mai curând hazliu:

„O doamnă rusoaică a intrat în magazin azi-dimineaţă ca să arunce o privire şi să ne povestească zvonurile despre noi din colonia rusească: că suntem comunişti cu o prăvălie plină de cărţi sovietice; că suntem diplomaţi sovietici ce folosesc magazinul doar de fa­ţadă; că suntem convertiţi americani (!) etc. Când a descoperit că nu sunt rus, a fost aşa de încântată, încât nici nu s-a mai sinchisit, ba chiar a cumpărat de zece dolari ouă, icoane şi felicitări”.

La fel ca în cazul doamnei respective, suspiciunea comunităţii ruse a dispă­rut repede. Cei ce veneau la magazin erau impresionaţi de tinerii domni înalţi, îmbrăcaţi clasic şi serioşi, pe care-i întâlneau acolo. Gleb îşi aminteşte că unele doamne rusoaice, atât tinere cât şi în vârstă, chiar se „pierdeau” în faţa lui Eu­gene, ceea ce-l făcea pe acesta să se simtă foarte stânjenit.

Membrii mai vârstnici ai comunităţii ruse i-au îndrăgit în chip deosebit pe fraţi. Intr-una din revistele lor, ei şi-au exprimat aprecierea pentru cei doi tineri care, ziceau ei, îşi sacrificau carierele de dragul „vechiului nostru creştinism”.

Aşa cum nădăjduiseră fraţii, la magazin au început să vină şi tineri ameri­cani interesaţi de cele duhovniceşti. Episcopii şi preoţii din zonă, precum şi igumena Ariadna, îi trimiteau la fraţi pe toţi americanii interesaţi de ortodoxie. Alţi americani, desigur, intrau direct din stradă. Şi ei erau impresionaţi de Eugene, dar în alt mod. Vedeau că este un om cu totul dăruit, nespunând nici un cuvânt fară să cugete. Pe măsură ce îi spuneau părerile sau nedumeririle lor, din privirea lui îşi dădeau seama că îi ascultă nu numai cu atenţie, dar deduce şi semnificaţia filosofică a ceea ce spuneau. Iată ce îşi aminteşte unul dintre aceşti căutători americani: „Avea ochii cei mai mari pe care i-am văzut vreodată la cineva – ochi pătrunzători, care erau şi foarte calzi, dar şi liniştitori”. Răspun­surile lui Eugene la întrebările puse erau la obiect şi fără afectări intelectuale. Pentru americanii născuţi într-o epocă în care se cerea ca afirmaţiile despre adevăr să fie competente sau în care dogmatismul era adesea caracterizat de o naivă superficialitate, era un lucru însufleţitor să intri în contact cu un om ca Eugene care combina credinţa fermă cu adâncimea gândirii.

Insă, până la urmă, cel ce avea să perceapă exact ce comoară este Eugene a fost nu un american, ci un rus. Odată, pe când Eugene era plecat şi Gleb păzea magazinul, a intrat o rusoaică şi i-a spus lui Gleb în limba sa maternă: „Aveţi un geniu aici! Un geniu adevărat! Şi se pare că nimeni nu-şi dă seama”.

Altădată, când Eugene era plecat, un rus cu părul alb, împreună cu soţia sa, au intrat şi au întrebat de el. „Am auzit că Eugene lucrează aici”, a spus bărba­tul, „şi voiam să-l văd cum este. Sunt fostul său profesor, Peter Boodberg”.

„O, Eugene mi-a spus o mulţime de lucruri despre dvs.”, a început Gleb.

„E fericit aici?”

„Eu cred că e fericit”, a răspuns Gleb. „Face lucrurile în care crede cel mai tare”.

Profesorul Boodberg a dat din cap iar soţia sa a zâmbit. E adevărat că Eu­gene pierduse prestigiul lumii academice, dar aflase ceva mult mai înalt, ceva după care Boodberg însuşi tânjise lăuntric: „odihna sufletului său (cf. Matei 11, 29).

La câteva luni după deschiderea magazinului, Eugene a început să ţină o cronică a Frăţiei Sfântului Gherman. Iată una dintre primele sale însem­nări:

„Azi a venit un student catolic, care aflase că magazinul nostru este locul cel mai potrivit pentru a afla informaţii despre ortodoxie. Neîndoielnic, pe mă­sură ce ne vom dezvolta, vom ajunge să fim tot mai mult recunoscuţi ca un «Centru de informaţii ortodoxe», ceea ce este şansa noastră”.

Eugene se bucura de orice contact pozitiv cu un căutător religios. Intr-un alt pasaj al Cronicii scria:

„Un tânăr bărbos a venit azi la noi – un convertit romano-catolic, acum pe cale de a deveni mormon, fiindcă nu găseşte «sfinţenie» în Biserica Catolică. Grupurile sectare, precum mormonii sau scientologii, se adresează tinerilor de azi care simt că protestantismul şi catolicismul sunt lip­site de ceva esenţial, şi că de fapt sunt forme ce nu mai au nici un înţeles. Neştiind nimic despre Sfânta Ortodoxie – realitatea ale cărei palide umbre sunt catolicismul şi protestantismul -, ei se îndreaptă spre învăţături sectare ce pretind a le da înţelesul pierdut.

Este cu atât mai îngrijorătoare situaţia tineretului de azi ce se îndreaptă spre sectari. Eu cred că protestanţii şi catolicii (ca şi ortodocşii), plini de entuziasm «ecumenic», nu sunt foarte serioşi; ei sunt prinşi de curentul la modă, a cărui atracţie este, în esenţă, superficială şi fară nimic duhovnicesc. Dar sectarismul nu este ceva ce ţine de modă; cei ce se îndreaptă spre el o fac ca persoane indi­viduale şi pentru pricini ce pot fi complicate şi confuze, dar cu toate acestea ei tânjesc după ceva autentic duhovnicesc. Pentru aceşti oameni, dacă află despre Sfânta Ortodoxie, mai există nădejde.

Tânărul nostru vizitator părea cu adevărat dornic să audă câte ceva despre ortodoxie, măcar atât cât să-şi dea seama că în ortodoxie se află ceea ce căuta în catolicism şi nu reuşise să găsească. I-am dat o broşură despre Sf. Serafim. Dumnezeu să binecuvânteze sămânţa ce a fost semănată şi să o ude cu harul Său. Acum avem mijloacele de a semăna şi mai multe seminţe ca acestea“.

In anii cât au stat la magazin, fraţii au ajutat mai multe persoane să intre în Biserica Ortodoxă. Una dintre acestea a fost Laurence Campbell, un tânăr din Carolina de Nord, cam de aceeaşi vârstă cu ei. Intrucât îl ajutase pe Laurence să se facă ortodox, Eugene i-a devenit naş.

El însuşi este un «semn» pentru noi”, scria Eugene în Cronica sa. „Un om modern tipic – sceptic, dezamăgit, departe de Dumnezeu – în contact cu ortodoxia suferă o renaştere duhovniceas­că, o adevărată transplantare din solul celor lumeşti în solul creştinismului şi al vieţii îmbisericite. Mai are încă mult de mers; nu are încă rădăcini puternice şi adânci în noul pământ, dar se află pe calea cea bună. El este pentru noi dovada că suntem, la rândul nostru, pe drumul cel bun – că Dumnezeu nu îl cheamă pe om la un «nou creştinism» al acţiunii sociale, al ecumenismului, al ideilor goale şi al falsei «iubiri» ci, la fel ca şi în trecut, la o viaţă de pocăinţă, de nevoinţa şi de har în Biserică, dovedită prin minuni. Tocmai această viaţă reuşeşte şi astăzi să înmoaie şi să întoarcă inima omului către Dumnezeu”.

Au fost şi oameni care nu erau de acord cu deschiderea lui Eugene şi Gleb faţă de căutătorii religioşi din afara ortodoxiei. Un ortodox s-a plâns fraţilor: “Voi faceţi bani din icoane, dar o icoană ar trebui să fie ceva sfânt. Iar voi le vindeţi păgânilor!”

Intr-o seară, după o slujbă de priveghere, Gleb l-a întrebat despre aceasta pe Arhiepiscopul Ioan. Arhiepiscopul le-a spus că dacă fraţii socoteau că cineva cumpără o icoană ca să o pângărească, atunci să nu i-o dea, dar altfel nu era nimic rău să le vinzi, chiar şi unui „păgân”. Icoana, spunea el, poartă un mesaj despre Dumnezeu şi există suflete care-L pot întâlni pe Dumnezeu prin icoană. Cu fiecare icoană pe care o vindeau cuiva, credincios sau necredincios, ajutau la pătrunderea în viaţa şi în mediul acelui om a unei rezistenţe împotriva răului.

 

Fraţii au agăţat cu deadinsul o icoană a lui Iisus Hristos deasupra uşii prăvă­liei, pentru ca fiecare vizitator să primească o fărâmă din harul Său. Obişnuiau ca atunci când cineva intra, să-l binecuvânteze în gând, uitându-se la icoană; iar când pleca îl binecuvântau cu semnul crucii.

Pe lângă introducerea noilor americani în vechiul creştinism şi satisface­rea nevoilor duhovniceşti ale ruşilor, librăria a devenit şi un centru al creştinilor ortodocşi de toate naţionalităţile: greci, arabi, sârbi, români, bulgari etc. După vizita unui tânăr grec ce-şi „exprimase dragostea pentru adevărata Ortodoxie“, Eugene scria în Cronica sa:

„Dumnezeu este Cel Ce-i trimite pe toţi la noi. Ce înţeles are pentru noi această întâlnire? Va trebui, într-un fel şi într-o oarecare măsură, să devenim un loc de întâlnire pentru toţi ortodocşii ce doresc să rămână credincioşi adevăra­tei Biserici, încât acolo să existe o mărturie unitară a adevăratei Ortodoxii şi o părtăşie a credincioşiei tuturor popoarelor ortodoxe.

Deocamdată nu este încă prea clară forma pe care o va lua această părtăşie. Ea nu va fi un fel de «panortodoxie», un amestec fară deosebire şi o americani­zare a naţiilor ortodoxe; aceasta ar fi moartea Ortodoxiei. Nu de o «Biserică Americană» avem nevoie, căci americanii sunt doar unul dintre popoarele che­mate să mărturisească Adevărul ortodox. Probabil că nici nu e nevoie de o or­ganizaţie oficială; dar trebuie să existe un oarecare contact între cei rămaşi cre­dincioşi din toate popoarele ortodoxe, ca să ne dea tăria de a rezista în luptele şi în ispitele ce vor veni”.

[…]

„Cuvântul Ortodox”

Trebuie să avem grijă la fiecare cuvânt, căci cu fiecare cuvânt punem în joc adevărul. (Eugene Rose, Cronica Frăţiei Sfântului Gherman, 1 octombrie 1964)

Prin luna septembrie a anului 1964 fraţii au simţit că venise vremea să pună în aplicare planurile de tipărire a unor materiale ortodoxe. Pentru Eugene sentimentul acesta a fost întărit şi mai mult atunci când, într-o vineri, librăria a fost vizitată de doi preoţi ortodocşi pe care nu-i mai văzuse până atunci. Aşa cum notează în Cronica sa, a observat la ei

„un ton modernist, fri­vol şi (cel puţin în cazul unuia dintre ei) o groaznică ignorare şi indiferenţă faţă de cărţile despre viaţa duhovnicească. După cum se părea, unul dintre ei nici nu auzise de Filocalia, iar celuilalt îi fusese recomandată ca o «carte bună». Dacă aceştia sunt păstorii de azi, ce nădejde mai este pentru turmă? Cu atât mai important era deci ca glasul (sau măcar un glas) al autenticei Ortodoxii să fie pus la îndemâna oricui îl va auzi. Pentru aceasta trebuia lansată cât mai curând o revistă”.

După mai multe căutări, Eugene a găsit o tiparniţă manuală cu două sute de dolari (tot ce îşi puteau permite la acea vreme) şi a cumpărat-o de praznicul Adormirii Maicii Domnului.

Acum, cel puţin o vreme, fanteziile noastre ide­ologice [ideatice, n.n.] trebuie înlocuite cu problemele practice ale punerii tiparniţei în funcţi­une“, scria el în Cronica sa.

„Noi suntem slabi, dar dacă Dumnezeu este cu noi, totul e cu putinţă“.

Iar într-o scrisoare către Gleb, scria:

„încă sunt cam buimă­cit. De-acum nu va mai fi altceva decât muncă. Ca să izbutim, va trebui să fim cu adevărat fraţi”.

La 30 septembrie, Eugene scria:

„Astăzi, la mai puţin de 24 de ore după so­sirea tiparniţei noastre, Arhiepiscopul Ioan a venit «din întâmplare» la magazi­nul nostru. Când a văzut tiparniţa, primul lui gând a fost acela de a-i face o sfeştanie, ceea ce a şi făcut imediat. Deci tiparniţa noastră s-a născut duhovniceşte în această zi”.

Titlul revistei Frăţiei a fost dat de către Arhiepiscopul Ioan. Gleb se gândise mai întâi să-i spună Pelerinul, după numele strălucitei reviste din Rusia prere­voluţionară Pelerinul Rus (Russki Palomnik), dar şi după cartea sa preferată, Mărturisirea unui pelerin rus. Impreună cu Eugene, el a ales cinci posibile nume pentru revistă şi a trimis lista Arhiepiscopului Ioan, cerându-i să le dea blagoslovenie pentru cel mai potrivit. La 30 septembrie 1964, în aceeaşi zi când a binecuvântat şi tiparniţa, Arhiepiscopul le-a răspuns, sugerându-le un titlu pe care ei nu-l trimiseseră:

Dragă Gleb,

Domnul să vă binecuvânteze în al doilea an al lucrării Frăţiei şi al acţiunilor ei atât de necesare. Ar fi bine ca publicaţia pe care o plănuiţi să se numească „Cuvântul Ortodox”.

Cer binecuvântarea lui Dumnezeu asupra ta şi asupra tuturor membrilor Frăţiei.

Arhiepiscopul Ioan

Peste câteva săptămâni, Eugene şi Gleb au tipărit prima lor pagină la noua tiparniţă: una din învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Serafim din Sarov. Vi­sul lor de a publica o revistă ortodoxă devenea realitate, chiar dacă din punct de vedere financiar părea de neconceput.

Visăm la o revistă, şi nu ne putem per­mite nici să plătim hârtia!” îi scria Eugene lui Gleb. „Totuşi dacă ne vom da si­linţa, Dumnezeu ne va binecuvânta”.

Eugene şi Gleb au avut mai multe discuţii îndelungate despre natura şi formatul revistei lor. Deşi erau de acord asupra scopului ei principal, de a pune la îndemâna vorbitorilor de engleză izvoarele credinţei ortodoxe, aveau păreri diferite asupra modului de prezentare. Dezacordul lor se centra asupra unei singure probleme: să includă sau nu imagini în revista lor, mai ales pe co­pertă. Gleb îşi imagina o revistă ilustrată, cu o ilustraţie diferită pe fiecare co­pertă, la fel ca minunatele reviste religioase din Rusia prerevoluţionară pe care le văzuse. Eugene, care nu avusese de-a face cu acele reviste, voia o copertă simplă, cu un logo standard şi fără ilustraţie, aşa cum au majoritatea revistelor savante. El era familiarizat cu unele dintre revistele teologice ortodoxe din vre­mea sa şi simţea că ele emană acelaşi duh al academiei moderne pe care îl lă­sase în urmă; socotea deci că revista Frăţiei trebuie să aibă o prezentare exterioară asemănătoare, dar să emane duhul evlaviei ortodoxe tradiţionale.

Discuţia dintre Eugene şi Gleb pe această temă a devenit tot mai aprinsă, până ce Gleb i-a arătat lui Eugene copii ale vechilor reviste ilustrate din Rusia pe care el le îndrăgea. Văzând acele reviste cu ilustraţiile şi fotografiile lor ce înfăţişau frumuseţea Sfintei Rusii, Eugene a înţeles faptul că ilustraţiile pot face mai viu pentru cititori duhul evlaviei ortodoxe. El a recunoscut că Gleb avea dreptate. Pentru primele numere ale revistei lor avea să tipărească el în­suşi toate copertele ilustrate.

Un alt avantaj al includerii ilustraţiilor era acela de a face revista mult mai accesibilă tinerilor. Iar revista, se gândea acum Eugene, putea nu doar să-i in­sufle pe tinerii idealişti care o citeau, ci şi să le dea prilejul de a lucra pentru o cauză înaltă. Iată ce scrie în Cronica sa:

„Se pune azi o întrebare importantă: Ce se poate face pentru tinerii ortodocşi? Nu cumva mulţi dintre ei îşi pierd credinţa şi se îndepărtează de Bise­rică? Răspunsul multora la această întrebare sunt dansurile, picnicurile, întâlni­rile sociale. Dar acesta e un răspuns lumesc, ca şi cum adunarea oamenilor la­olaltă ar fi un scop în sine, sau o scurtă rugăciune şi o mică cuvântare ar fi de ajuns pentru a face reuniunea «religioasă» sau «creştină». Insă lucrurile acestea trec şi se uită, şi nici unul nu este cu mult mai creştin pentru ei.


Ce doresc tinerii? Nu sunt mulţi cei ce se mulţumesc sa caute plăcerea – aceasta este o simplă evadare; nici lecturile nu-i mulţumesc (deşi o lectură po­trivită ar putea uneori să le aducă ceva bun). Tineretul e plin de idealuri şi de dorinţa de a face ceva în slujba acestor idealuri. Cel ce doreşte să lucreze cu ti­nerii şi să-i ţină în Biserică trebuie să le dea ceva de făcut, ceva folositor şi în acelaşi timp idealist.


Tiparniţa noastră e perfectă din ambele puncte de vedere, şi avem deja trei tineri ruşi ce par râvnitori să ne ajute: Petia, Alioşa şi Mişa. Este ceva mic, dar e un început bun. Dumnezeu ne va învăţa ce să facem mai departe!”‘

Un anume tânăr obişnuia să-l ajute pe Eugene la tipărit după-amiaza, după orele de şcoală. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, acelaşi om a venit să-l caute pe Eugene, dar a aflat că murise. Intrebat ce anume îl făcuse să-şi aducă aminte de Eugene în toţi aceşti ani, a răspuns că aceasta se datora faptului că Eugene credea în creştinism mai mult decât toţi cei întâlniţi de el înainte sau după aceea.

La 29 decembrie, Pr. Spiridon a ţinut o slujbă pentru noua aventură. Iată ce scria Eugene:

„Astăzi Părintele Spiridon a făcut o slujbă în magazi­nul nostru pentru inaugurarea revistei Cuvântul Ortodox. In scurta sa predică, a vorbit despre nevoia de a propovădui lumii adevărata Biserică a lui Hristos de azi, ca să se plinească negreşalnica prorocie a Scripturii… A mai vorbit şi de­spre însemnătatea propovăduirii în limba engleză, limba cea mai vorbită în lume. Intr-adevăr, răspunderea noastră este mare”.

Fraţii au pornit tipografia într-o cămăruţă din spatele magazinului, unde abia aveai loc să te mişti. Acolo au tipărit primele trei numere din Cuvântul Orto­dox, la mica presă de mână de care făcuse rost Eugene. Intrucât presa nu putea tipări decât o pagină o dată, fraţii trebuiau să treacă fiecare coală de hârtie prin presă de patru ori. Fiecare literă din metal era culeasă separat cu mâna, procedeu anevoios, cu care la început pierdeau o zi întreagă ca să culeagă o singură pagi­nă. Eugene culegea textul ziua întreagă şi apoi până noaptea târziu, când îl biruia somnul. Când venea Gleb, la sfârşit de săptămână, lucra şi el nonstop, până când adormea chiar pe podeaua magazinului. Duminica, cu totul istovit, trebuia să prindă autobuzul spre Monterey ca să ajungă la lucru în dimineaţa următoare.

La 14 martie 1965, după prima săptămână din Postul Mare, Eugene scria în Cronica sa:

„Astăzi, după praznicul Biruinţei Ortodoxiei, care a durat în Cate­drala din vecinătate până la 3:30, Pr. Spiridon a venit să ţină o slujbă de mul­ţumire pentru publicarea primului număr al revistei. Ce simţământ de bucurie ai când îţi petreci toată ziua în rugăciune! Pr. Spiridon a ţinut şi o scurtă pre­dică, subliniind importanţa lucrării noastre pentru răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu. Ieri am început tipărirea celui de-al doilea număr. De-acum înainte se pare că vor fi slujbe zilnice la Catedrală, ceea ce ar fi mare ajutor şi mângâ­iere pentru noi”.

După al treilea număr, fraţii au început să caute o presă de tipărit electrică şi au găsit una potrivită. în seara de 28 iunie Eugene nota: „Arhiepiscopul Ioan ne-a dat blagoslovenie pentru acest pas important şi ne-a încurajat”. Deşi tipă­ritul cu o tiparniţă electrică economisea ceva timp, întregul proces lua încă in­credibil de mult timp, fiindcă încă culegeau textul manual, literă cu literă.

„Pu­blicarea revistei”, scria Eugene într-o scrisoare, „este atât de dificilă, încât numai cu ajutorul lui Dumnezeu reuşim s-o scoatem la capăt”.

Insă laboriosul proces dădea revistei o calitate artizanală neegalată de meto­dele moderne rapide. Fiindcă nu mai făcuse aşa ceva, Eugene îşi dădea silinţa să înveţe toate chichiţele vechilor metode de tipărire. Datorită înzestrării artistice a lui Gleb, formatul fiecărui număr, deşi simplu, avea un aspect clasic, asemeni cărţilor din vremurile de demult. Citind revista, aveai impresia că ţii în mână ceva special, o adevărată nevoinţă a dragostei. Mulţi ani mai târziu, când activi­tatea Frăţiei s-a extins şi fraţii au început să-şi tipărească materialele prin metoda offset, numerele revistei au pierdut mult din fireasca demnitate şi frumuseţe.

Odată cu imensa sarcină a publicării revistei, Eugene nu a mai avut vreme să lucreze la Impărăţia omului şi împărăţia lui Dumnezeu. Prin Cuvântul Orto­dox, el ţintea acum să dea omului modern o viziune ortodoxă cu care să poată ajunge în împărăţia lui Dumnezeu. După cum avea să observe Gleb mult mai târziu, s-a dovedit până la urmă că acel magnum opus al lui Eugene nu avea să fie neterminata sa lucrare filosofică, ci chiar Cuvântul Ortodox care, prin cele peste o sută de numere încheiate de el înainte de a muri, alcătuia un compen­dium de scrieri ortodoxe extrem de bogat.

Elena Konţevici preţuia revista pentru ceea ce ea numea o presentation a ortodoxiei: faptul că nu includea pur şi simplu un talmeş-balmeş de materiale fară legătură, aflate la îndemână, ci prezenta cu grijă materiale relevante într-un context tradiţional care era şi accesibil cititorilor contemporani. Fraţii au reali­zat acest lucru amestecând materialele vechi cu cele moderne (inclusiv propri­ile scrieri), dar şi cu ajutorul notelor explicative şi al prefeţelor şi de asemenea prin numeroasele imagini.

Simţindu-şi nepriceperea şi lipsa de experienţă în editarea unei reviste ortodoxe, fraţii doreau să aibă pe cineva care să îi ferească de greşeli. „Nădăjduim ca Vlădica Ioan să fie cenzorul nostru permanent”, nota Eugene în octombrie 1964, la numai câteva zile după ce Arhiepiscopul Ioan dăduse nu­mele revistei. Fraţii i-au cerut Arhiepiscopului Ioan, în calitate de ierarh al lor, să aprobe în totalitate fiecare număr înainte de publicare. Nădăjduiau ca acest lucru să-i apropie mai mult de el, ca o răsplată pentru strădaniile lor misionare. Rezultatul însă nu a fost cel aşteptat.

Când Gleb i-a explicat ce conţine primul număr, înainte de a-l tipări, Arhiepiscopul Ioan şi-a dat aprobarea fară şovăire şi a spus apăsat: „Tipăriţi-l!” In­trebat apoi despre viitoarele numere, el le-a aprobat înainte ca fraţii să apuce măcar să-i spună ce cuprindeau.

Gleb era nedumerit. De ce oare nu voia Arhiepiscopul să verifice fiecare nu­măr, câtă vreme revista se publica în eparhia sa? Consternarea lui Gleb a sporit atunci când, după publicarea celui de-al cincilea număr, un cititor s-a supărat destul de tare din pricina unui articol scris de Eugene. Articolul, ţinând de sec­ţiunea „Ortodoxia în lumea contemporană”, se referea la discursul Papei Paul al Vl-lea la ONU, despre care am relatat altundeva. Exprimându-şi indignarea, ci­titorul a înapoiat numărul cu note scrise pe margine. Iată o revistă plină de como­rile credinţei ortodoxe, iar la sfârşit dai de un articol ce-l compară pe Papa cu Antihrist! Cine se credeau aceşti editori ca să facă asemenea afirmaţii grosolane despre un lider spiritual recunoscut în întreaga lume?

Răniţi de răspunsul atât de acid, fraţii i-au spus Arhiepiscopului Ioan cele întâmplate. Cum Eugene stătea şi se uita, Gleb l-a întrebat pe Arhiepiscop: „De ce nu aţi verificat numărul, ca să fi ştiut înainte de a-l tipări?”

Aflând ce anume cuprindea articolul cu pricina, Arhiepiscopul l-a privit cu atenţie în ochi pe Gleb.

Nu-i aşa că ai urmat cursurile seminarului?”, l-a între­bat el.

„Da”, a răspuns Gleb. „Şi le-ai absolvit?”

„Da.”

„Nu-i aşa că l-ai avut îndrumător pe Preasfinţitul Averkie?” „Da.”

„Şi nu ai învăţat că în vremuri de restrişte fiecare creştin este răspunzător pentru întreaga creştinătate? Că fiecare mădular al Bisericii Ortodoxe este răs­punzător pentru întreaga Biserică? Şi că astăzi Biserica are duşmani şi este pri­gonită şi dinlăuntru şi din afară?”

„Da, am învăţat”, a confirmat Gleb.

Iată deci pentru ce, le-a spus în continuare Arhiepiscopul, în mod deliberat, nu s-a uitat peste fiecare număr al revistei lor. Dorea ca ei să fie răspunzători pentru ceea ce tipăreau. Dacă făceau greşeli, ei aveau să răspundă pentru ele înaintea lui Dumnezeu şi nu vor fi tentaţi să dea vina pe alţii. In vremuri ca acestea, zicea el, este crucial pentru păstrarea creştinismului ca lucrătorii orto­docşi să fie în stare să lucreze pentru Hristos, fără a depinde unii de alţii la fie­care pas. Este un lucru vrednic de laudă să fie creativi în ceea ce fac, fără a aş­tepta instrucţiuni amănunţite.

„Pe deasupra”, a încheiat Arhiepiscopul, „ceea ce ai scris în articol este în acord cu Arhiepiscopul Averkie şi, întâmplător, şi eu sunt de acord cu el”.

Indoielile fraţilor au fost biruite. Eugene a zâmbit de întorsătura luată, care, la urma urmei, se potrivea spiritului său de pionier american. De atunci, el şi cu Gleb şi-au luat întreaga răspundere. Deşi nu mai cereau ca totul să fie cercetat înainte de publicare, continuau să vină la Arhiepiscopul Ioan ori de câte ori aveau unele întrebări mai deosebite şi el le răspundea cu drag. Pentru răspunsu­rile la problemele teologice ce se puteau ivi le-a spus să-i scrie Arhiepiscopului Averkie, cu care era în acelaşi duh.

Astfel, în calitate de arhipăstor al lor, Arhiepiscopul Ioan le-a dat o marjă de libertate, dar i-a făcut să înţeleagă şi răspunderea implicată de acea libertate. Mai mult, el le-a arătat limpede că libertatea lor trebuie să rămână totdeauna în limitele ascultării faţă de Biserica Ortodoxă şi de Tradiţia ei, prin sfaturile pri­mite nu numai de la el, ci şi de la alţi părinţi în care avea încredere.

Intr-o scrisoare scrisă la câţiva ani după adormirea Arhiepiscopului Ioan, Eugene îşi aducea aminte de felul în care sfântul ierarh îi învăţa pe cei ce lu­crau în Biserică acest principiu al libertăţii şi al responsabilităţii:

„Una este principiul, care rămâne acelaşi; dar este în firea omului să adauge principiilor anumite prejudecăţi pur idealiste despre oameni, ceea ce poate duce la eşec. Iar aceasta se aplică mai ales episcopilor, conducătorii Bisericii, în zilele noastre de declin general în Biserică nu trebuie aşteptat prea mult de la ei. Deşi le dăm toată cinstirea cuvenită, respectul şi ascultarea, trebuie să fim realişti şi să recunoaştem că (în afara unor cazuri foarte rare) ei nu sunt în stare să slujească drept călăuzitori personali şi, cu atât mai puţin, pentru convertiţi. Singura excepţie deosebită de la această regulă generală, Vlădica Ioan, căruia credem că i te poţi încredinţa pe deplin, şi-a făcut o regulă din a nu lua ucenici, ci mai curând de a încuraja nevoinţele independente în interiorul Bisericii, cu condiţia creşterii şi sfătuirii reciproce în tradiţia ortodoxă. De multe ori, noi înşine ne-am dus să-i cerem blagoslovenie pentru tot felul de lucruri, de pildă pentru cumpărarea unei piese noi la maşina de tipărit, iar răspunsul său a fost întotdeauna acelaşi: Nu ştiu nimic despre tipar. Judecaţi voi înşivă ce aveţi ne­voie, cumpăraţi dacă puteţi, iar Dumnezeu vă va binecuvânta osteneala. Dacă ceea ce faceţi e plăcut lui Dumnezeu, va spori; dacă nu, Dumnezeu va pune asemenea piedici în calea voastră încât nu veţi mai putea înainta“.

Erau şi alte căi prin care Arhiepiscopul Ioan îi învăţa pe fraţi că fiecare creş­tin trebuie să fie răspunzător de sine. El stăruia, de pildă, să plătească ori de câte ori lua un exemplar din Cuvântul Ortodox.

„Dar Vlădica, sunteţi episcop!” obiectau fraţii. „Luaţi gratis câte vreţi!”

„Nu, nu, nu”, zicea Arhiepiscopul Ioan cu un zâmbet, scoţând monedele din buzunăraşul său şi dându-le. „Este munca voastră, şi eu o sprijin”.

(extras din Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” de Ierom. Damaschin, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

Legaturi:


Vezi si:


Categorii

Calugaria / viata monahala, Din "Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose", Egoismul, voia proprie, Parintele Serafim Rose, Pentru tineri, Prietenia, Sfantul Ioan Maximovici, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

53 Commentarii la “MINUNATA FRATIE A PARINTILOR SERAFIM ROSE SI GHERMAN. Ce putere are ravna sincera si curata pentru Ortodoxie si ce inseamna fratietatea adevarata in Duh…

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Spun asta din stiinta incat exista cateva persoane din aceasta categorie ce au intrat pe sit-ul acesta la inceput cu suspiciune, apoi cu multa placere….iar acum nu vor sa se mai dezlipeasca. Aici isi fac lectura zilnica. Si ce este si mai important aceste persoane incep sa intrebe , sa se intereseze (ce inseamna acel cuvint, dar acea expresie…ce vrea sa zica acel catren…??etc). Deci e o lucrare tainica…se intimpla ceva.

    Ne bucuram daca este chiar asa si dam slava lui Dumnezeu.

    Totul este ca oamenii care intra acum cu placere aici, dupa ce si-au dat seama de anti-propaganda calomnioasa care ni s-a facut, sa treaca si dincolo de virtual si sa incerce fiecare sa lucreze cele duhovnicesti in viata lui. Fiindca am avut si avem multe semnale in sensul ca multi se multumesc cu lectura, chiar entuziasta, cu placerea de a gasi ceva nou in fiecare zi, insa fara ca asta sa duca neaparat si la un inceput de schimbare a vietii.

  2. Pingback: Libertatea de a intinde mana lui Dumnezeu. MARTURISIRILE SI SFATURILE VII PENTRU TINERI ALE UNEI ARTISTE ORTODOXE: sculptorul Silvia Radu
  3. Pingback: MAICA NINA de la Schitul Sf. Nil Sorski din Alaska (SUA), o monahie care crede in CONVERTIREA CONTINUA – interviu in “Familia ortodoxa” -
  4. Pingback: BANCHERUL CALUGARIT: Parintele Ilarion Dan (Man. Crucea): “Traim niste vremuri in care apele se cam aleg, iar cernerea se va amplifica si accelera” -
  5. Pingback: Parintele Calciu DESPRE SOCIETATEA AMERICANA, ORTODOXIA DIN AMERICA SI CONVERTIRI: “Dumnezeu lucreaza. Si iubirea lucreaza” -
  6. Pingback: PARINTELE IONA DE LA OAŞA (Ioan Patrulescu) – interviu in “Familia ortodoxa”. CUM S-A CONVERTIT LA HRISTOS UN TANAR COMUNIST? Spovedanie, canon, ispasire -
  7. Pingback: VIRTUTILE FACATOARE DE MINUNI. Ce fapte ale noastre ajuta la convertirea (intoarcerea) celor rataciti? -
  8. Pingback: PARINTELE CIPRIAN GRADINARU (Namur, Belgia) – sau RAVNA PENTRU “RAIUL” FRATIETATII INTRU HRISTOS in vecinatatea “Fiarei” europene. Model si inspiratie pentru regasirea COMUNITATII ORTODOXE AUTENTICE, astazi prea-uitate…
  9. Pingback: PARINTELE SERAFIM ROSE – UN OM AL INIMII – 30 ani de la plecarea sa in patria cereasca († 2 septembrie 1982) -
  10. Dumnezeu sa-l ierte pe pr. Gherman Podmoshenski si impreuna cu sfintii Sai sa-l odihneasca!

  11. Pingback: ACATISTUL Cuviosului Serafim Rose din Platina, “candela stralucitoare a lui Hristos ce lumineaza vremurile din urma” (2 septembrie) -
  12. Pingback: Ce inseamna ANTIHRIST si de ce aproape intreaga lume i se va inchina? PARINTELE SERAFIM ROSE despre ispita agatarii de lucruri EXTERIOARE, a PATIMII “CORECTITUDINII” si despre inselarea MODELOR DUHOVNICESTI, a “SPIRITUALITATII CONFORTABI
  13. Pingback: Interviu cu PARINTELE CIPRIAN GRADINARU din Namur (Familia Ortodoxa): “E NEVOIE DE OSTENEALA SI DE DUREREA INIMII. Tot omul care vrea sa pastreze harul trebuie sa se nevoiasca tot timpul, nu doar Duminica dimineata!“ - Recomandari
  14. Pingback: RAZBOIUL GANDURILOR si RAZBOAIELE DINTRE NOI. Familia ortodoxa si lupta cu “duhurile de sub cer” intre IMPOTRIVIRE si ASCULTARE “IN DOMNUL” -
  15. Pingback: Din viata, harismele, minunile si invataturile SFANTULUI GHERMAN DIN ALASKA: “Cu dragoste duioasa, fara a partini pe nimeni, a mustrat pe multi dintre cei ce duceau o viata necumpatata si pentru ca oprimau pe aleuți” -
  16. Pingback: Interviu cu PARINTELE CIPRIAN GRADINARU din Namur: “E NEVOIE DE OSTENEALA SI DE DUREREA INIMII. Tot omul care vrea sa pastreze harul trebuie sa se nevoiasca tot timpul, nu doar Duminica dimineata!“ | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: CUM A FOST PRIGONIT SFANTUL IOAN MAXIMOVICI († 2 iulie) DE CHIAR FRATII SAI: “Ca au zis intru sine gandind cu nedreptate: Sa facem sila dreptului…” | Cuvântul Ortodox
  18. Pingback: Pomenirea unui profetic sfant contemporan, CUVIOSUL SERAFIM CEL NOU, DE LA PLATINA: “ESTE MAI TARZIU DECAT CREDEM. Poate ca acestia sunt ultimii cativa ani in care mai putem continua sa raspandim liberi cuvantul” | Cuvântul Ortodox
  19. Pingback: Fericitul Parinte SERAPHIM ROSE de la PLATINA si “CUVANTUL ORTODOX” | Cuvântul Ortodox
  20. Pingback: CUM TREBUIE MARTURISITA CREDINTA (chiar si de catre copii!) SI CE AJUTA LA CONVERTIREA OAMENILOR LA HRISTOS? | Cuvântul Ortodox
  21. Pingback: INTALNIREA TINERILOR ORTODOCSI (ITO 2016) a inceput la Bucuresti. DEMONSTRATIE DE FORTA SI DESCHIDERE A BISERICII CATRE TINERI, deficitara insa din punct de vedere al CONSISTENTEI duhovnicesti si marturisitoare. Care era viziunea CUV. SERAFIM ROSE despre
  22. Pingback: SIMPLITATEA CARE NE MANTUIESTE. Fericitul Parinte Serafim Rose despre necesitatea de A NE INMUIA INIMILE, A NU NE INCREDE IN MINTEA NOASTRA si a nu ramane la nivelul corectitudinii rationale: “Atitudinea CRITICISTĂ este un lucru foarte negativ şi
  23. Pingback: Interviu cu PARINTELE CIPRIAN GRADINARU din Namur: "E NEVOIE DE OSTENEALA SI DE DUREREA INIMII. Tot omul care vrea sa pastreze harul trebuie sa se nevoiasca tot timpul, nu doar Duminica dimineata!" - Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate