SIMPLITATEA CARE NE MANTUIESTE. Fericitul Parinte Serafim Rose despre necesitatea de A NE INMUIA INIMILE, A NU NE INCREDE IN MINTEA NOASTRA si a nu ramane la nivelul corectitudinii rationale: “Atitudinea CRITICISTĂ este un lucru foarte negativ şi nu vă va duce nicăieri. Ba, în cele din urmă, s-ar putea să vă ducă chiar ÎN AFARA BISERICII”. Importanta enorma a RABDARII DUHOVNICESTI

3-09-2016 Sublinieri

212056.p

Va mai recomandam:

***

 

***

73519.b

Simplitate

Fii smerit, şi vei rămâne întreg.

Îndoaie-te, şi vei rămâne drept…

Vădeşte-te şi ţine simplitatea.

În anul 1979, în timpul unei discuţii de după pelerinajul de vară, Părintele Serafim le-a vorbit fraţilor şi surorilor întru Hristos despre simplitate. El întâlnise virtutea aceasta chiar înainte de a se fi convertit, în scrierile înteleptilor chinezi precreştini care, prin observarea şi prin contemplarea rânduielilor zidirii, au înţeles că simplitatea şi smerenia sunt „Calea cerului”. În Dumnezeu-Omul Iisus Hristos el aflase întrupată această „Cale” şi auzise chemarea:  De nu vă veţi întoarce şi să fiţi precum pruncii, nu veţi intra în împăratia Cerurilor (Mt. 18,3).

„Un filosof păgân din China, pe nume Lao Ţî“, le spunea Părintele Serafim fraţilor şi surorilor, „învăţa că lucrurile cele mai slabe biruiesc pe cele mai puternice. Şi avem un exemplu în acest sens chiar aici, în mănăstirea noastra. Stejarii, care sunt foarte tari şi nu se îndoaie, mereu sunt culcaţi la pămant, iar  ramurile lor se frâng şi cad; în timp ce pinii, care sunt mai supli, cad destul de rar înainte să moară.

Ceea ce înseamnă că a te îndoi este un semn de tărie. Acelaşi lucru se poate vedea şi în viaţa omenească. Cel care crede în ceva în aşa fel încât ar fi in stare să-ţi taie capul dacă nu eşti de acord cu el, nu face decât să-şi arate slabiciunea fiind atât de nesigur pe sine, încât trebuie să te convertească ca să fie sigur ca el însuşi crede“.

Părintele Serafim spunea că, pentru a ne putea „îndoi” asemenea pinilor trebuie să ne preschimbăm inimile.

Calea cea mai bună este aceea de a ne inmuia inimile, de a le face mai suple”.

„În lumea protestantă avem multe exemple de oameni cu Părintele Serafim Rose și Alexis Young în mănăstirea Cuviosului Gherman. Începutul anului 1982inima inmuiata care, pentru dragostea lui Hristos, se poartă cu bunătate faţă de alţi oameni. Acesta este creştinismul elementar. Iar noi, ducând o viaţă ortodoxă, sa nu credem că putem fi reci, împietriţi şi corecţi, şi să rămânem creştini. Corectitudinea este latura exterioară a creştinismului. Una importantă, dar nu de prima importanţă. De primă importanţă este inima. Inima trebuie să se înmoaie, inima trebuie să fie caldă. Dacă nu avem această inimă caldă, trebuie să-i cerem lui Dumnezeu să ne-o dea, şi trebuie noi înşine să încercăm să împlinim acele luc­ruri prin care o putem dobândi. Dar mai înainte de toate, trebuie să ne dăm seama că nu o avem – că suntem reci. Prin urmare, să nu ne încredem în raţiunea noastră sau în concluziile minţii noastre logice, faţă de care ar trebui să fim oarecum mai «detaşaţi». Dacă facem aceasta, intrând în viaţa Tainelor Bisericii si primind harul lui Dumnezeu, Domnul Însuşi va începe să ne lumineze. […]

Singurul lucru ce ne poate mântui este simplitatea. Ea ni se poate dărui dacă in inima noastră ne rugăm lui Dumnezeu să ne facă simpli; dacă nu ne mai credem chiar atât de înţelepţi; dacă, atunci când vine vorba despre o problemă de tipul, «Se poate zugrăvi o icoană a lui Dumnezeu-Tatăl?», nu ne grăbim să răs­pundem, zicând «Uite cum stau lucrurile – iată ce se spune la cutare Sobor, numărul cutare şi cutare». Căci altfel, ştiind că avem dreptate, va trebui fie să-i excomunicăm pe toţi ceilalţi, cufundându-ne tot mai adânc, fie să ne oprim şi zicem: «Da, cred că nu ştiu chiar atât de multe». Cu cât adoptăm mai mult această a doua atitudine, cu atât vom fi mai feriţi de primejdiile duhovniceşti.

Primiţi cu simplitate credinţa lăsată vouă de părinţii voştri. Dacă cumva sunteţi în legătură cu un foarte simplu preot rus, mulţumiţi-I lui Dumnezeu pentru unul ca acesta. Puteţi învăţa o mulţime de lucruri de la el: tocmai pentru ca sunteţi atât de complicaţi, intelectualizaţi şi capricioşi, aceşti preoţi simpli va pot da ceva foarte bun. […]

De îndată ce începeţi să vă plecaţi urechea la critici sau chiar să gândiţi voi insivă critic [despre oamenii din Biserică], trebuie să vă opriţi şi să luaţi seama ca, chiar dacă este adevărat – căci adeseori aceste afirmaţii sunt adevărate intr-o anumită măsură – atitudinea aceasta critică este un lucru foarte negativ şi nu vă va duce nicăieri. Ba, în cele din urmă, s-ar putea să vă ducă chiar în afara Bisericii. Deci trebuie să vă opriţi neîntârziat şi să vă aduceţi aminte să nu judecaţi, să nu credeţi că sunteţi atât de înţelepţi încât ştiţi mai bine. Dimpotrivă, incercaţi să învăţaţi, chiar fară cuvinte, de la unii din oamenii pe care aţi putea sa-i criticaţi. […]

Dacă urmăm calea cea simplă – neîncrezându-ne în înţelepciunea noastră, folosindu-ne mintea cât putem de bine, înţelegând însă că mintea fără căldura inimii este o unealtă slabă -, atunci va începe să prindă formă în noi o filosofie de viată ortodoxă“.

Părintele Serafim propovăduia simplitatea, dar o şi trăia. Mulţi oameni îşi aduc aminte cum omul acesta strălucit, ale cărui capacităţi intelectuale le depăşeau cu mult pe ale lor, le dădea necontenit o pildă de simplitate. Aşa cum zicea şi biograful Sfântului Ioan Scărarul, Părintele Serafim se lepădase de „îngâmfarea filosofiei”. Iată mărturia unui închinător, pe nume Ioan, venit la Mănăstirea Sf. Gherman:

Părintele Serafim Rose în schitul Lindisfarne, Săptămâna Luminată, anul 1978„Când l-am întâlnit prima oară pe Părintele Serafim tocmai absolvisem anul întâi de colegiu. Mă şi socoteam un gânditor profund, unul care se lupta cu «întrebările ultime» pe calea Adevărului. Imi dădeam seama că majoritatea din jurul meu nu erau interesaţi de aceasta: fie erau prea bătrâni, obositi si la capătul puterilor, pentru a se mai avânta în astfel de lupte, sau, dacă erau inca tineri, erau atraşi mai mult de distracţii sau de a face bani din afaceri sau din computere. […]

Văzând în Părintele Serafim un filosof înrudit cu mine, tânjeam să port cu el discuţii adânci despre întrebările ultime. Mă asculta totdeauna cu răbdare, expunându-mi ideile mele «profunde», însă el nu se pronunţa niciodată: de obicei, făcea doar comentarii simple, succinte. La vremea aceea, atitudinea lui  ma punea puţin în încurcătură, dar acum înţeleg. Acum, după aproape un deceniu, îmi pare că toate acele comentarii simple mi-au rămas întipărite în minte pentru totdeauna.

Am început să mă interesez de Ortodoxie după ce i-am studiat învataturile cele mai înalte. Prima carte ortodoxă pe care am citit-o a fost Teologia mistica a Sfântului Dionisie Areopaghitul şi Teologia mistică a Bisericii Răsaritului de Vladimir Lossky. M-au atras conceptele inefabile, precum «întunericul dumnezeiesc», din teologia apofatică.

Dar Părintele Serafim mă aducea totdeauna cu picioarele pe pământ. Dupa ce am fost făcut catehumen la mănăstire, trebuia să învăţ despre credinta, ca pregătire pentru botez. Socoteam că, ocupându-mă cu o metafizică atat de  înaltă, ştiu deja o mulţime de lucruri. Dar când m-am dus în chilia Părintelui Serafim să stau de vorbă cu el, una dintre primele întrebări pe care mi le-a pus a fost: «Ştii ceva despre posturile Bisericii?»

«Da, cred că da», am răspuns eu. «Este Postul Mare, apoi încă un post înainte de Crăciun…»

«Da», a zis el. «Ai auzit de postul Apostolilor Petru şi Pavel?»

Imi era ruşine să recunosc că nu-mi aminteam să fi auzit vreodată despre asa ceva.

«Este unul dintre cele mai importante posturi ale Bisericii», a spus el, iar apoi a început să-mi explice ce este şi de ce a fost rânduit. «Cineva a socotit>>, a încheiat el, «şi a găsit că în calendarul bisericesc sunt mai multe zile de post decât zile de dulce».

Acest lucru m-a cam surprins. Cred că, de fapt, Părintele Serafim încerca să-mi spună că a fi botezat nu înseamnă să te simţi important cu teologia înaltă, ci asumarea unei vieţi de nevoinţă, de trudă şi jertfire pentru Iisus Hristos. În felul său discret, el mă scotea din «întunericul dumnezeiesc», ducându-mă la picioarele Crucii, calea mântuirii noastre.

In timpul anului meu de catehumenat am urmat la universitate un curs de filosofîa religiei, pentru care am scris două lucrări foarte bine notate, de care mă simţeam destul de mândru. Prima se intitula «Reflecţii despre „religia pur raţională” a lui Kant». I-am dat-o Părintelui Serafim să o citească. Cred că aş­teptam să mă laude măcar un pic. Ceva mai târziu l-am întrebat dacă a apucat să se uite pe ea, iar Părintele mi-a spus că da.

«Ce părere aveţi?», l-am întrebat eu.

«Mă cam depăşeşte», a răspuns el.

Am rămas fără grai. Mai târziu am descoperit că, aşa cum bănuiam, Părintele Serafim studiase în amănunţime nu numai pe Kant, ci şi pe alţi filosofi despre care eu nici măcar nu auzisem, astfel că avea o înţelegere a filosofiei occidentale mult mai profundă decât profesorii mei de la universitate. Atunci de ce a spus că lucrarea de unsprezece pagini a unui student de anul doi îl «depăşea»? Evident, pentru ca să mă înveţe simplitatea şi virtutea-soră a acesteia, smerenia.

Cealaltă lucrare era despre Soren Kierkegaard, a cărui filosofie era atât de plină de paradoxuri şi de provocări intelectuale, încât puteai să vorbeşti zile în­tregi despre ea.

«Ce credeţi despre Kierkegaard?», l-am întrebat pe Părintele Serafim.

«Intotdeauna mi-a părut rău de el». Au fost singurele cuvinte pe care Părin­tele Serafim a avut să mi le spună pe această temă. Afirmaţia lui nu avea de-a face cu mintea, ci cu inima. Gândindu-mă mai mult la Kierkegaard – la lupta lui de a păstra râvna creştină în mijlocul atitudinii căldicele din Biserica sa, de a susţine credinţa creştină în faţa asalturilor filosofiei hegheliene şi de a depăşi contradicţiile propriei sale personalităţi – mi-am dat şi eu seama mai târziu că nu se putea spune nimic mai precis despre el decât cele câteva cuvinte ale Părintelui Serafim”.

Un alt închinător, Paul, îşi aminteşte şi el de zadarnicele sale încercări de a-l provoca pe Părintele Serafim la discuţii intelectuale. Paul era pastor într-o biserică protestantă, însă, în adâncul inimii, era convins de adâncimea duhovnicească a Ortodoxiei. Pentru a dovedi că totuşi Ortodoxia nu este calea cea adevărată, dorea să-l atragă într-o polemică pe Părintele Serafim şi să iasă bi­ruitor. Părintele Serafim îl tot întreba dacă are să-i pună întrebări, însă Paul în­cerca doar să provoace o discuţie în contradictoriu. După cum el însuşi a mărtu­risit mai târziu,venisem la Părintele Serafim nu cu întrebări, ci cu păreri”.

La un moment dat, Paul şi-a alcătuit în gând o combatere amănunţită a Or­todoxiei, întemeiată pe faptul că pogromurile împotriva evreilor avuseseră loc în Rusia prerevoluţionară. Când l-a abordat pe Părintele Serafim şi a inceput să-şi expună punctele de vedere despre pogromuri, el i-a răspuns: „Nu mă simt obligat să apăr ceva vădit necreştin”. După cum îşi amintea Paul mai tarziu: „acest răspuns mi-a spulberat toate argumentele pe care le pregătisem!”

Cu un alt prilej, când Paul l-a provocat pe Părintele Serafim întrebandu-l dacă el, ca protestant, va merge în rai sau în iad, părintele i-a răspuns: Cine sunt eu ca să spun dacă vei merge în rai sau în iad?”

„Părintele Serafim refuza pur şi simplu să intre în dialectica protestanta, observa mai târziu Paul. „Zicea doar atât: «Sfinţii Părinţi spuneau…»”

In alte rânduri, când Paul adopta un ton mai bătăios, căutând să-l provoace la discuţii, Părintele Serafim nu spunea nimic, ci pur şi simplu se ridica şi pleca. „Atitudinea aceasta a fost pentru mine o lecţie deosebit de profundă”, spune Paul.

„Prin tăcerea şi prin refuzul de a discuta în contradictoriu, Părintele Serafim m-a învăţat că credinţa este un lucru pe care îl primeşti nu altfel decât ca un copil”.

După adormirea Părintelui Serafim, Paul a regretat că atitudinea sa de competiţie i-a răpit ocazii preţioase de a primi înţelepciune de la cel pe care si-l va aminti ca pe un om al lui Dumnezeu. Până la urmă Paul s-a botezat crestin-ortodox, iar astăzi este un membru activ şi plin de dăruire al Bisericii.

Un tânăr monah, care a venit la schit de la o altă mănăstire, îşi aduce bine aminte de prima sa întâlnire cu Părintele Serafim. Spre deosebire de închinătorii din relatările de mai sus, monahul acesta nu se socotea un intelectual. Ba chiar se simţea cam intimidat de întâlnirea cu Părintele Serafim despre care ştia că este un scriitor ortodox „tare”.

Părintele Serafim cu Andrew Bond, un englez convertit în mănăstirea Cuviosului Gherman, anul 1979Când Pr. Gherman l-a îndemnat să meargă să vorbească cu Părintele în chilia acestuia, monahul s-a emoţionat foarte tare. Părintele Serafim l-a invitat înăuntru. El s-a aşezat, întrebându-se ce-i va spune un netot ca el acelui bărbat profund şi înţelept, cu o barbă lungă şi căruntă şi cu ochi atât de pătrunzători.

Dintr-o dată, Părintele Serafim l-a întrebat: „Cunoşti ciupercile?”

„Nu…” a răspuns noul frate.

Ca un veteran culegător de ciuperci, Părintele Serafim putea să-i vorbeasca plin de entuziasm despre toate ciupercile comestibile din zonă. Fratele s-a simţit îndată mai în largul lui. Era exact ce avea el nevoie: să audă despre bucuriile simple ale vieţii călugăreşti.

Căutând simplitatea, Părintele Serafim fugea de ceea ce numise „prefăcătoria şi afectarea duhovnicească”. Nu avea nimic din „mândria vietii calugăreşti” care îi face pe unii să le placă a umbla în veşminte lungi şi închinaciunile prin târguri (Mc. 12, 38). Iată ce îşi aduce aminte o credincioasă convertită la Ortodoxie:

“Eram încă protestantă când l-am cunoscut pe Pr. Serafim. Icoanele, moaştele, mănăstirile, ideea pocăinţei continue – toate acestea îmi erau încă străine.

Pe când mă aflam în vizită la un prieten ortodox, cineva mi-a spus că vine Parintele Serafim. Am încercat să mă pregătesc mental pentru aceasta. Când a intrat, arăta atât de diferit, cu barbă lungă, plete şi hainele până la pământ. Atunci mi-am spus că nu este el cel adevărat, ci doar o înfăţişare exterioară, şi deci trebuie să văd ce se află dincolo de ea. Am încercat să despart persoana de impresia exterioară, căci la mulţi oameni cea din urmă nu prea avea de-a face  cu cea dintâi. Dar cu Părintele Serafim pur şi simplu nu izbuteam. Am descoperit că ceea ce vedeam era chiar Părintele Serafim; adică Credinţa sa ortodoxă, monahismul său, veşmintele negre pe care le purta ca simbol al pocăinţei – toate acestea făceau parte din ceea ce era el înlăuntrul său, erau inextricabil legate unele de altele“.

Părintele Serafim fugea ca de foc de laude şi de slăvire. Odată, în timpul unei şedinţe de întrebări şi răspunsuri de după una din prelegerile sale de la pelerinajul de vară, cineva a ridicat mâna şi a început să-l laude, numindu-l „un cuvios om de rugăciune”. Părintele Serafim i-a retezat-o scurt: „Vă rog să reveniţi la subiect”, a spus el. „Care este întrebarea?”

La acelaşi pelerinaj Părintele Serafim a fost abordat de un tânăr aflat în că­utări duhovniceşti, care venera până şi pământul călcat de Părintele Serafim. Fără a cunoaşte încă „eticheta” ortodoxă, tânărul şi-a făcut cruce în mod spontan şi a făcut metanie până la pământ în faţa Părintelui Serafim, cerându-i blagoslovenie. „Cruce se face numai înaintea icoanelor, nu a oamenilor”, i-a spus Părintele Serafim.

cuviosul-parinte-serafim-roseUrmând pilda Episcopului Nectarie şi, prin acesta, a Stareţilor Optinei, Părintele Serafim folosea uneori umorul ca metodă de pastoraţie. Am văzut că nu agrea neseriozitatea în mănăstire şi nici nu-i plăcea să-i vadă pe fraţi stând degeaba şi hlizindu-se. În acelaşi timp era conştient de faptul că prea multa seriozitate nu este bună pentru americanii slăbănogiti şi, mai ales, pentru tineri. Ca duhovnic, trebuia să ţină seama de felul cum fuseseră crescuţi copiii si tinerii care veneau la mănăstire. Aceşti tineri aveau nevoie mai întâi de putină mângâiere, de câte o glumă strecurată pe ici, pe colo, care să mai destindă puţin atmosfera. Altfel, ar fi început să se ia mult prea în serios, socotindu-se dreptarul cu care se judecă tot restul; sau invers, ar fi căzut în adâncul deznă­dejdii, de unde ar fi fost foarte greu să mai iasă.

Cei ce l-au cunoscut pe Părintele Serafim şi-l amintesc ca pe o persoana cu un minunat simţ al umorului, chiar dacă, la fel ca toate aspectele sale, şi acesta era ţinut în surdină. Acelaşi tânăr călugăr, căruia Pârintele  Serafim i-a vorbit despre ciuperci, ne-a povestit următoarea întâmplare:

Odată, în trapeză, Părintele Gherman divaga pe tema zădărniciei civilizației tehnologice moderne.

„Se construiesc zgârie-nori tot mai înalţi”, spunea el. „Oamenii se întrec să vadă cine poate să construiască unul şi mai construiesc, şi construiesc, şi construiesc. Până unde se va ajunge? Nu fac decât să construiască tot mai înalt – şi apoi?”

„Apoi vine King Kong”, a răspuns Părintele Serafim.

Părintele Alexei Young remarcă faptul că „Părintele Serafim îndrăgea farsele care, pentru cel care nu a fost de faţă, puteau părea cu totul deplasate. Nu era nimic josnic sau crud, fireşte, însă din când în când obişnuia să-i joace cuiva câte o mică farsă” .

Una dintre fiicele duhovniceşti ale Părintelui Serafim ne-a dat un exemplu:

„Sollie [Solomonia] mi-a povestit cândva o întâmplare ce reflectă umorul Parintelui Serafim. Era la mănăstire după o ploaie şi era plin de bălți, iar el a chemat-o pe Sollie să vină să se uite la raţa dintr-o baltă. I-a spus să nu scoată o vorbă, ca să n-o sperie, iar ea l-a ascultat. Apoi el a început să râdă pe infundate, iar ea şi-a dat seama că era vorba de o raţă falsă, de jucărie!”

O altă închinătoare, venită prima dată la mănăstire doar cu un an inainte de moartea Părintelui Serafim, îşi aminteşte că a fost cât de poate de surprinsă când l-a văzut bătându-se cu bulgări zăpadă cu băieţii de la mănăstire. La inceput s-a gândit că e ceva ce nu se cuvine; dar apoi, intrând mai adânc in vietuirea ortodoxă, şi-a dat seama că, de fapt, se potrivea cu locul acela.

Părintele Gherman a spus: „Când l-am întâlnit pe Părintele Serafim pentru prima dată, nu ar fi acceptat în ruptul capului să se coboare până la a se bate cu zăpadă”.

Abia în anii din urmă, când devenise păstor şi trebuia să se îngrijeasca de nevoile tinerilor americani, putea fi văzut făcând acest lucru. Părintele Serafim se juca şi de-a prinselea cu băieţii.

O altă virtute a Părintelui Serafim, legată de simplitatea şi smerenia sa era răbdarea.

„Bruma de răbdare pe care o am acum“, spune Parintele Gherman, „am învăţat-o de la Părintele Serafim. Cred că este cel mai mare lucru învăţat de la el”.

In sfaturile către ucenicii săi, Părintele Serafim spunea adeseori că supravieţuirea lor duhovnicească depinde de răbdarea lor în încercările prin care trec.

Episcopul Nectarie îl hirotonește preot pe părintele Serafim. Biserica Mănăstirii Cuviosului Gherman. Duminica Mironosițelor, 24 aprilie 1977„Diavolul umblă răcnind ca un leu prin mijlocul nostru”, spunea el, dar prin răbdarea noastră şi prin îndurarea încercărilor putem dobândi de la el lucrul cel mai bun, cu ajutorul lui Dumnezeu“.

Odată, când Părintele Alexei Young i-a scris că este copleşit de tot felul de greutăţi, Părintele Serafim i-a spus că „răs­punsul cel mai important la întrebările tale” se află în cuvintele Epistolei Sf. Apostol Iacov:

Toată bucuria socotiţi, fraţii mei, când în multe feluri de ispite cădeţi, cunoscând că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Iar răb­darea lucru desăvârşit să aibă, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, întru nimic lip­siţi (Iac. 1,2-4)”.

Intr-o altă scrisoare adresată Părintelui Alexei Young, Părin­tele Serafim nota că

„este mult mai bine să înveţi răbdarea şi smerenia, decât să dobândeşti toate după cum doreşti, iar apoi să descoperi… că lăuntric eşti gol. Să ne dea Dumnezeu puterea de a ne încrede în El, căci El ne călăuzeşte viaţa zi de zi, mult mai bine decât am fi noi în stare”.

Pentru Părintele Serafim, răbdarea era o virtute indispensabilă, nu numai pentru că ne ţine pe calea mântuirii, în ciuda încercărilor şi ispitelor, ci şi pen­tru că ne împiedică să ne abatem de la această cale atunci când ne lăsăm duşi de râvna duhovnicească rău înţeleasă.

„Făcând doar câte un pas mic”, spunea el odată, „şi ferindu-ne să credem că dintr-o săritură putem să ajungem unde do­rim, putem merge direct în împărăţia Cerurilor – şi nici unul dintre noi nu are vreun motiv să nu ajungă acolo. Amin”.

(extras din Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” de Ierom. Damaschin, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

damaschin_ierom-viata_si_lucrarile_parintelui_serafim_rose

Cititi si:

Ca întotdeauna, Părintele Serafim merge cu pași mari și hotărâți, fără să se uite în jur. Imagine din anul 1982, cu puțin timp înainte de moartea sa

***

Legaturi tematice:

***

 

***

 

*


Categorii

Din "Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose", Parintele Serafim Rose, Pilda datornicului nemilostiv, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

7 Commentarii la “SIMPLITATEA CARE NE MANTUIESTE. Fericitul Parinte Serafim Rose despre necesitatea de A NE INMUIA INIMILE, A NU NE INCREDE IN MINTEA NOASTRA si a nu ramane la nivelul corectitudinii rationale: “Atitudinea CRITICISTĂ este un lucru foarte negativ şi nu vă va duce nicăieri. Ba, în cele din urmă, s-ar putea să vă ducă chiar ÎN AFARA BISERICII”. Importanta enorma a RABDARII DUHOVNICESTI

  1. Cine cunoaşte lumea este inteligent, cine se cunoaşte pe sine însuşi este luminat, cine învinge lumea are putere, cine se învinge pe sine însuşi are tărie.

    Nu trebuie să ieşi afară ca să vezi mai bine, nici să priveşti de la fereastră. Mai bine zăboveşte înlăuntrul fiinţei tale. Cu cât te îndepărtezi mai mult, cu atât vei cunoaşte mai puţin.

    O persoană nu se poate reflecta într-o apă curgătoare. Numai cei ce cunosc pacea interioară o pot dărui altora.

    Lao Ţî

  2. Totusi mie niciodata nu mi-a parut rău ca am folosit expresia ” biserica catolică ” , nu am considerat niciodata ca prin expresia asta le recunosc tainele. Nici nu mi-a trecut prin cap. Pot sa folosesc un termen tehnic, ca ei sunt biserica, pentru ca ei au preoti, episcopi, papa, ecleziologie, adica au aceste notiuni, spre deosebire de unele secte care au doar niste pastori care nu săvârșesc nici un fel de slujba. Catolicii au slujbe, au preotie, deci sunt biserica. SUNT. Dar nimic din toate acestea, preotia, biserica si tainele lor, nu au har mantuitor, nu sunt valide. Catolicismul este biserica dar fără har, fără taine valide, fără preotie valida.
    Nu ma simt deranjat sa recunosc denumirea istorică de biserica catolică, ca termen tehnic, adica nu în sensul de biserica deplina, plină de har. Un pahar gol, se numeste pahar, chiar dacă nu are continutul unui pahar plin cu apă. Nu cred ca are rost sa ne contrazicem de la folosirea unui termen tehnic de biserica, în cazul ereticilor care au ecleziologie, slujbe, însă trebuie specificat clar ca prin asta nu le recunoastem tainele. Sau, nu are nici un rost sa ne luptăm pentru nimic : faptul că ii recunoastem ca biserica, fără a le recunoaste harul Mântuirii, harul din taine, nu ne poate afecta cu nimic. În crez noi spunem ca noi recunoastem o singura biserica sfânta, adica ortodoxia, dar prin faptul că folosesc termenul de biserica catolică, asta nu inseamna ca am spus biserica catolică sfânta. Diferenta este esențială si evidenta.
    Deci, cred ca sinodul din creta, nu pentru termenul de biserica trebuie pus la îndoială, ci pentru faptul că foloseste termenul de biserica într-un context în care recunoaste si ecumenismul, care printre altele vehiculează o teorie eretica, teoria ramurilor, prin care se recunoaste tainele ereticilor.Asta este problema : ereticii pot fi biserici, dar nu biserica sfânta care este una. Ereticii nu pot fi biserica sfânta.
    Deci consider că era de datorita acestui sinod sa dea anatema ecumenismul si teoria ramurilor pentru ca prin termenul de biserici eterodoxe sa nu se inteleaga sfinte biserici.
    Biserică inseamna templu în care se săvârșesc slujbe, dar biserica nu este tot una cu biserica sfânta. În fond, cu ce greșesc eu daca folosesc termenul de botez catolic, adventist, sau preot catolic, budist, împărtășanie catolică ??? Cu nimic, căci prin aceste termene nu recunosc implicit si harul din ele. Sunt doar denumiri ale unor lucruri care le au ei si seamănă la exterior mai mult sau mai putin cu ale noastre, au aceeași denumire, dar nu au același continut.
    Deci totul depinde de felul cum înțelegi termenul de biserica : biserica cu har sau fără har. O biserica blestemata este tot biserica. Deci la sinodul din creta trebuia sa se specifice clar : recunoastem termenul istoric de biserici fără har, fără taine valide, si atunci totul era în regulă. Daca tot le-au spus biserici, spune până la capăt : au sau nu au har în taine.A folosi termenul de papa, este absolut tot una cu a folosi termenul de biserica, taine, episcop. Căci papa nu mai are har din 1054 , deci nu mai este episcop, căci nu mai are succesiune apostolica, deci nu mai este papa, ci un simplu mirean eretic. Si totusi noi il numim papa nu ? Lucru prin care noi recunoastem existenta tainelor catolicilor, preotiei catolicilor, căci papa nu poate fi papa daca nu este episcop. Si noi il numim papa, deci episcop al romei. Deci recunoastem existenta clerului catolic, deci implicit al bisericii catolice.
    A folosi termenul biserica catolică este absolut tot una cu a folosi termenul papa. Daca nu folosi termenul biserica catolică atunci nu ar trebui sa il numim papa pe papa, ci mirean eretic, asa cum si este în realitate. Însă cine ne acuză pe nou de erezie daca spunem papa ? Nimeni. Căci cuvântul a fost golit de sensul originar care il avea papa în biserica ortodoxă. Papa cel de acum nu mai este cu preotie valida, ci are doar o denumire tehnică, papa cel de acum inseamna un clovn care îmbracă straie de preot si maimutareste preotia.

  3. Propriu zis cuvântul biserica este sinonim cu templu, folosit de pagani, sau cu sinagogă, folosit de evrei, si inseamna lăcaș de rugăciune. Chiar si sfântul apostol Pavel foloseste cuvântul templu al Duhului Sfânt, cand se referă la trup. În crez însă nou afirmam ca nu exista decat o singura biserica sfânta, apostolica si soborniceasca. Adica nici templul budist, nici sinagoga iudaică, nici biserica catolică, nu sunt sfinte, ci doar biserica ortodoxă. Deci nu e nici un păcat sa numesc catolicismul biserica, nu contrazic crezul prin asta. Si nu inseamna ca prin asta recunosc validitatea tainelor catolicilor.

  4. @ Emanuel:

    Bine, doar ca e foarte off-topic. Sunt atatea postari totusi despre Sinod la care se poate comenta. Multumim!

  5. Da!!! Oh, DA!!!!!! Parintele Seraphim Rose punea punctul pe I acum citiva zeci de ani cu privire la un fenomen din zilele noastre care pe mine a inceput sa ma supere de ceva vreme din ce in ce mai mult: CRITICA acerba a tot: a ierarhilor vinati pentru orice greseala discutata si ras-discutata si ras-trimbitata de parca ar fi venit deja Apocalipsa, Anithiristul si asa mai departe.Mai rau am asistat la re-discutari ale sfinteniei unor sfinti consacrati….NU vreau sa dau nume pentru ca si exemple pentru ca nu vreau sa cad exact in aceeasi plasa – critica tintita si punctata a unor persoane. Pe mine fenomenul ma intereseaza.

    Exista un numar de, hai sa le spunem teologi sau persoane cu cunostinte serioase de teologie, cunostinte de tip academic si cu un apetit foarte mare pentru cautarea in istorie si arhive (ceea ce este iarasi OK) care insa par a fi lipsiti de masura, de un anumit bun-simt elementar, in ciuda cunostintelor si a staifului academic…

    Am sa dau un exemplu, fara nume: problema calendarului. Re-descoperirea unor fapte din trecut, corecte intr-adevar, a dus insa la reactii complet disproportionate cu miza si importanta subiectului. Acest tip de reactie se baza pe notiunea de: cautam puritatea, ne intereseaza adevarul si puritatea credintei. Si se uitau lucruri elementare si usor verificabile de genul: apa sfintita ramine fara miros si in bisericile dupa noul calendar, exista multime de moaste si dupa 1923 sau 4 (?)in bisericile noilor calendare, adica evident ca harul NU a fost luat. De ce? Pentru ca, iata, Dumnezeu a decis ca unitatea de Bisericilor este mai importanta decit calendarul….chiar daca a dat semn ca nu a fost o miscare buna…..In shimb goana oarba dar mai ales insotita, cred eu, de o anumita aroganta care nu poate sa duca decit la lipsa de discernamint a orbit personaje titrate, cu multe cunostinte in domeniu si capabile de cercetari complexe…dar iata ca au cazut intr-o capcana cognitiva elementara.

    Iar asta nu este decit un exemplu….
    Cred ca fenomenul asta de critica fara discernamint, de fuga dupa “puritatea” credintei pare a fi mai pregnanta tocmai in Romania….Eu insa cred, ca de fapt este o alta fata (mult mai periculoasa) a vechii noastre probleme: “barfa” si placerea desfiintarii altora.

    Unii si-au revenit din ea…dar din pacate fenomenul mi se pare ca ia amploare. Incepem sa avem un fel de Lucian Boia ortodoxizati. Chestie extrem de periculoasa si care indica o mare problema duhonvniceasca la acesti oameni care se cred in cautarea “puritatii” si luptatori ai ecumenismului….

    Pentru ca si asta cu lupta impotriva ecumenismului daca nu se face cu discernamint daca nu se are o busola duhovniceasca corecta se ajunge la extreme cu efecte mai rapide si la fel de periculoase ca ecumenismul.

  6. Uh! Scuze pentru multele greseli: “titrat” nu tritat – exemplu 🙂

  7. Pingback: CÂND DUHUL SE STINGE şi sporim doar în cunoaşterea raţională, lumească… “UNDE SĂ AFLĂM HARUL ÎN VREMURILE NOASTRE COMODE? Harul iubeşte truda jertfei, pe când epoca noastră iubeşte confortul” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate