Fericitul Parinte SERAPHIM ROSE de la PLATINA si “CUVANTUL ORTODOX”

Cititi si:

***

„Cuvântul Ortodox”

Trebuie să avem grijă la fiecare cuvânt, căci cu fiecare cuvânt punem în joc adevărul. (Eugene Rose, Cronica Frăţiei Sfântului Gherman, 1 octombrie 1964)

Prin luna septembrie a anului 1964 fraţii au simţit că venise vremea să pună în aplicare planurile de tipărire a unor materiale ortodoxe. Pentru Eugene sentimentul acesta a fost întărit şi mai mult atunci când, într-o vineri, librăria a fost vizitată de doi preoţi ortodocşi pe care nu-i mai văzuse până atunci. Aşa cum notează în Cronica sa, a observat la ei

„un ton modernist, fri­vol şi (cel puţin în cazul unuia dintre ei) o groaznică ignorare şi indiferenţă faţă de cărţile despre viaţa duhovnicească. După cum se părea, unul dintre ei nici nu auzise de Filocalia, iar celuilalt îi fusese recomandată ca o «carte bună». Dacă aceştia sunt păstorii de azi, ce nădejde mai este pentru turmă? Cu atât mai important era deci ca glasul (sau măcar un glas) al autenticei Ortodoxii să fie pus la îndemâna oricui îl va auzi. Pentru aceasta trebuia lansată cât mai curând o revistă”.

După mai multe căutări, Eugene a găsit o tiparniţă manuală cu două sute de dolari (tot ce îşi puteau permite la acea vreme) şi a cumpărat-o de praznicul Adormirii Maicii Domnului.

„Acum, cel puţin o vreme, fanteziile noastre ide­ologice [ideatice, n.n.] trebuie înlocuite cu problemele practice ale punerii tiparniţei în funcţi­une“, scria el în Cronica sa.

„Noi suntem slabi, dar dacă Dumnezeu este cu noi, totul e cu putinţă“.

Iar într-o scrisoare către Gleb, scria:

„încă sunt cam buimă­cit. De-acum nu va mai fi altceva decât muncă. Ca să izbutim, va trebui să fim cu adevărat fraţi”.

La 30 septembrie, Eugene scria:

„Astăzi, la mai puţin de 24 de ore după so­sirea tiparniţei noastre, Arhiepiscopul Ioan a venit «din întâmplare» la magazi­nul nostru. Când a văzut tiparniţa, primul lui gând a fost acela de a-i face o sfeştanie, ceea ce a şi făcut imediat. Deci tiparniţa noastră s-a născut duhovniceşte în această zi”.

Titlul revistei Frăţiei a fost dat de către Arhiepiscopul Ioan. Gleb se gândise mai întâi să-i spună Pelerinul, după numele strălucitei reviste din Rusia prere­voluţionară Pelerinul Rus (Russki Palomnik), dar şi după cartea sa preferată, Mărturisirea unui pelerin rus. Impreună cu Eugene, el a ales cinci posibile nume pentru revistă şi a trimis lista Arhiepiscopului Ioan, cerându-i să le dea blagoslovenie pentru cel mai potrivit. La 30 septembrie 1964, în aceeaşi zi când a binecuvântat şi tiparniţa, Arhiepiscopul le-a răspuns, sugerându-le un titlu pe care ei nu-l trimiseseră:

Dragă Gleb,

Domnul să vă binecuvânteze în al doilea an al lucrării Frăţiei şi al acţiunilor ei atât de necesare. Ar fi bine ca publicaţia pe care o plănuiţi să se numească „Cuvântul Ortodox”.

Cer binecuvântarea lui Dumnezeu asupra ta şi asupra tuturor membrilor Frăţiei.

Arhiepiscopul Ioan

Peste câteva săptămâni, Eugene şi Gleb au tipărit prima lor pagină la noua tiparniţă: una din învăţăturile duhovniceşti ale Sfântului Serafim din Sarov. Vi­sul lor de a publica o revistă ortodoxă devenea realitate, chiar dacă din punct de vedere financiar părea de neconceput.

„Visăm la o revistă, şi nu ne putem per­mite nici să plătim hârtia!” îi scria Eugene lui Gleb. „Totuşi dacă ne vom da si­linţa, Dumnezeu ne va binecuvânta”.

Eugene şi Gleb au avut mai multe discuţii îndelungate despre natura şi formatul revistei lor. Deşi erau de acord asupra scopului ei principal, de a pune la îndemâna vorbitorilor de engleză izvoarele credinţei ortodoxe, aveau păreri diferite asupra modului de prezentare. Dezacordul lor se centra asupra unei singure probleme: să includă sau nu imagini în revista lor, mai ales pe co­pertă. Gleb îşi imagina o revistă ilustrată, cu o ilustraţie diferită pe fiecare copertă, la fel ca minunatele reviste religioase din Rusia prerevoluţionară pe care le văzuse. Eugene, care nu avusese de-a face cu acele reviste, voia o copertă simplă, cu un logo standard şi fără ilustraţie, aşa cum au majoritatea revistelor savante. El era familiarizat cu unele dintre revistele teologice ortodoxe din vre­mea sa şi simţea că ele emană acelaşi duh al academiei moderne pe care îl lă­sase în urmă; socotea deci că revista Frăţiei trebuie să aibă o prezentare exterioară asemănătoare, dar să emane duhul evlaviei ortodoxe tradiţionale.

Discuţia dintre Eugene şi Gleb pe această temă a devenit tot mai aprinsă, până ce Gleb i-a arătat lui Eugene copii ale vechilor reviste ilustrate din Rusia pe care el le îndrăgea. Văzând acele reviste cu ilustraţiile şi fotografiile lor ce înfăţişau frumuseţea Sfintei Rusii, Eugene a înţeles faptul că ilustraţiile pot face mai viu pentru cititori duhul evlaviei ortodoxe. El a recunoscut că Gleb avea dreptate. Pentru primele numere ale revistei lor avea să tipărească el în­suşi toate copertele ilustrate.

Un alt avantaj al includerii ilustraţiilor era acela de a face revista mult mai accesibilă tinerilor. Iar revista, se gândea acum Eugene, putea nu doar să-i in­sufle pe tinerii idealişti care o citeau, ci şi să le dea prilejul de a lucra pentru o cauză înaltă. Iată ce scrie în Cronica sa:

Un anume tânăr obişnuia să-l ajute pe Eugene la tipărit după-amiaza, după orele de şcoală. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, acelaşi om a venit să-l caute pe Eugene, dar a aflat că murise. Intrebat ce anume îl făcuse să-şi aducă aminte de Eugene în toţi aceşti ani, a răspuns că aceasta se datora faptului că Eugene credea în creştinism mai mult decât toţi cei întâlniţi de el înainte sau după aceea.

La 29 decembrie, Pr. Spiridon a ţinut o slujbă pentru noua aventură. Iată ce scria Eugene:

„Astăzi Părintele Spiridon a făcut o slujbă în magazi­nul nostru pentru inaugurarea revistei Cuvântul Ortodox. In scurta sa predică, a vorbit despre nevoia de a propovădui lumii adevărata Biserică a lui Hristos de azi, ca să se plinească negreşalnica prorocie a Scripturii… A mai vorbit şi de­spre însemnătatea propovăduirii în limba engleză, limba cea mai vorbită în lume. Intr-adevăr, răspunderea noastră este mare”.

Fraţii au pornit tipografia într-o cămăruţă din spatele magazinului, unde abia aveai loc să te mişti. Acolo au tipărit primele trei numere din Cuvântul Orto­dox, la mica presă de mână de care făcuse rost Eugene. Intrucât presa nu putea tipări decât o pagină o dată, fraţii trebuiau să treacă fiecare coală de hârtie prin presă de patru ori. Fiecare literă din metal era culeasă separat cu mâna, procedeu anevoios, cu care la început pierdeau o zi întreagă ca să culeagă o singură pagi­nă. Eugene culegea textul ziua întreagă şi apoi până noaptea târziu, când îl biruia somnul. Când venea Gleb, la sfârşit de săptămână, lucra şi el nonstop, până când adormea chiar pe podeaua magazinului. Duminica, cu totul istovit, trebuia să prindă autobuzul spre Monterey ca să ajungă la lucru în dimineaţa următoare.

La 14 martie 1965, după prima săptămână din Postul Mare, Eugene scria în Cronica sa:

„Astăzi, după praznicul Biruinţei Ortodoxiei, care a durat în Cate­drala din vecinătate până la 3:30, Pr. Spiridon a venit să ţină o slujbă de mul­ţumire pentru publicarea primului număr al revistei. Ce simţământ de bucurie ai când îţi petreci toată ziua în rugăciune! Pr. Spiridon a ţinut şi o scurtă pre­dică, subliniind importanţa lucrării noastre pentru răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu. Ieri am început tipărirea celui de-al doilea număr. De-acum înainte se pare că vor fi slujbe zilnice la Catedrală, ceea ce ar fi mare ajutor şi mângâ­iere pentru noi”.

După al treilea număr, fraţii au început să caute o presă de tipărit electrică şi au găsit una potrivită. în seara de 28 iunie Eugene nota: „Arhiepiscopul Ioan ne-a dat blagoslovenie pentru acest pas important şi ne-a încurajat”. Deşi tipă­ritul cu o tiparniţă electrică economisea ceva timp, întregul proces lua încă in­credibil de mult timp, fiindcă încă culegeau textul manual, literă cu literă.

„Pu­blicarea revistei”, scria Eugene într-o scrisoare, „este atât de dificilă, încât numai cu ajutorul lui Dumnezeu reuşim s-o scoatem la capăt”.

Insă laboriosul proces dădea revistei o calitate artizanală neegalată de meto­dele moderne rapide. Fiindcă nu mai făcuse aşa ceva, Eugene îşi dădea silinţa să înveţe toate chichiţele vechilor metode de tipărire. Datorită înzestrării artistice a lui Gleb, formatul fiecărui număr, deşi simplu, avea un aspect clasic, asemeni cărţilor din vremurile de demult. Citind revista, aveai impresia că ţii în mână ceva special, o adevărată nevoinţă a dragostei. Mulţi ani mai târziu, când activi­tatea Frăţiei s-a extins şi fraţii au început să-şi tipărească materialele prin metoda offset, numerele revistei au pierdut mult din fireasca demnitate şi frumuseţe.

Odată cu imensa sarcină a publicării revistei, Eugene nu a mai avut vreme să lucreze la Impărăţia omului şi împărăţia lui Dumnezeu. Prin Cuvântul Orto­dox, el ţintea acum să dea omului modern o viziune ortodoxă cu care să poată ajunge în împărăţia lui Dumnezeu. După cum avea să observe Gleb mult mai târziu, s-a dovedit până la urmă că acel magnum opus al lui Eugene nu avea să fie neterminata sa lucrare filosofică, ci chiar Cuvântul Ortodox care, prin cele peste o sută de numere încheiate de el înainte de a muri, alcătuia un compen­dium de scrieri ortodoxe extrem de bogat.

Elena Konţevici preţuia revista pentru ceea ce ea numea o presentation a ortodoxiei: faptul că nu includea pur şi simplu un talmeş-balmeş de materiale fară legătură, aflate la îndemână, ci prezenta cu grijă materiale relevante într-un context tradiţional care era şi accesibil cititorilor contemporani. Fraţii au reali­zat acest lucru amestecând materialele vechi cu cele moderne (inclusiv propri­ile scrieri), dar şi cu ajutorul notelor explicative şi al prefeţelor şi de asemenea prin numeroasele imagini.

Simţindu-şi nepriceperea şi lipsa de experienţă în editarea unei reviste ortodoxe, fraţii doreau să aibă pe cineva care să îi ferească de greşeli. „Nădăjduim ca Vlădica Ioan să fie cenzorul nostru permanent”, nota Eugene în octombrie 1964, la numai câteva zile după ce Arhiepiscopul Ioan dăduse nu­mele revistei. Fraţii i-au cerut Arhiepiscopului Ioan, în calitate de ierarh al lor, să aprobe în totalitate fiecare număr înainte de publicare. Nădăjduiau ca acest lucru să-i apropie mai mult de el, ca o răsplată pentru strădaniile lor misionare. Rezultatul însă nu a fost cel aşteptat.

Când Gleb i-a explicat ce conţine primul număr, înainte de a-l tipări, Arhiepiscopul Ioan şi-a dat aprobarea fară şovăire şi a spus apăsat: „Tipăriţi-l!” In­trebat apoi despre viitoarele numere, el le-a aprobat înainte ca fraţii să apuce măcar să-i spună ce cuprindeau.

Gleb era nedumerit. De ce oare nu voia Arhiepiscopul să verifice fiecare nu­măr, câtă vreme revista se publica în eparhia sa? Consternarea lui Gleb a sporit atunci când, după publicarea celui de-al cincilea număr, un cititor s-a supărat destul de tare din pricina unui articol scris de Eugene. Articolul, ţinând de sec­ţiunea „Ortodoxia în lumea contemporană”, se referea la discursul Papei Paul al Vl-lea la ONU, despre care am relatat altundeva. Exprimându-şi indignarea, ci­titorul a înapoiat numărul cu note scrise pe margine. Iată o revistă plină de como­rile credinţei ortodoxe, iar la sfârşit dai de un articol ce-l compară pe Papa cu Antihrist! Cine se credeau aceşti editori ca să facă asemenea afirmaţii grosolane despre un lider spiritual recunoscut în întreaga lume?

Răniţi de răspunsul atât de acid, fraţii i-au spus Arhiepiscopului Ioan cele întâmplate. Cum Eugene stătea şi se uita, Gleb l-a întrebat pe Arhiepiscop: „De ce nu aţi verificat numărul, ca să fi ştiut înainte de a-l tipări?”

Aflând ce anume cuprindea articolul cu pricina, Arhiepiscopul l-a privit cu atenţie în ochi pe Gleb.

„Nu-i aşa că ai urmat cursurile seminarului?”, l-a între­bat el.

„Da”, a răspuns Gleb. „Şi le-ai absolvit?”

„Da.”

„Nu-i aşa că l-ai avut îndrumător pe Preasfinţitul Averkie?” „Da.”

„Şi nu ai învăţat că în vremuri de restrişte fiecare creştin este răspunzător pentru întreaga creştinătate? Că fiecare mădular al Bisericii Ortodoxe este răs­punzător pentru întreaga Biserică? Şi că astăzi Biserica are duşmani şi este pri­gonită şi dinlăuntru şi din afară?”

„Da, am învăţat”, a confirmat Gleb.

Iată deci pentru ce, le-a spus în continuare Arhiepiscopul, în mod deliberat, nu s-a uitat peste fiecare număr al revistei lor. Dorea ca ei să fie răspunzători pentru ceea ce tipăreau. Dacă făceau greşeli, ei aveau să răspundă pentru ele înaintea lui Dumnezeu şi nu vor fi tentaţi să dea vina pe alţii. In vremuri ca acestea, zicea el, este crucial pentru păstrarea creştinismului ca lucrătorii orto­docşi să fie în stare să lucreze pentru Hristos, fără a depinde unii de alţii la fie­care pas. Este un lucru vrednic de laudă să fie creativi în ceea ce fac, fără a aş­tepta instrucţiuni amănunţite.

„Pe deasupra”, a încheiat Arhiepiscopul, „ceea ce ai scris în articol este în acord cu Arhiepiscopul Averkie şi, întâmplător, şi eu sunt de acord cu el”.

Indoielile fraţilor au fost biruite. Eugene a zâmbit de întorsătura luată, care, la urma urmei, se potrivea spiritului său de pionier american. De atunci, el şi cu Gleb şi-au luat întreaga răspundere. Deşi nu mai cereau ca totul să fie cercetat înainte de publicare, continuau să vină la Arhiepiscopul Ioan ori de câte ori aveau unele întrebări mai deosebite şi el le răspundea cu drag. Pentru răspunsu­rile la problemele teologice ce se puteau ivi le-a spus să-i scrie Arhiepiscopului Averkie, cu care era în acelaşi duh.

Astfel, în calitate de arhipăstor al lor, Arhiepiscopul Ioan le-a dat o marjă de libertate, dar i-a făcut să înţeleagă şi răspunderea implicată de acea libertate. Mai mult, el le-a arătat limpede că libertatea lor trebuie să rămână totdeauna în limitele ascultării faţă de Biserica Ortodoxă şi de Tradiţia ei, prin sfaturile pri­mite nu numai de la el, ci şi de la alţi părinţi în care avea încredere.

Intr-o scrisoare scrisă la câţiva ani după adormirea Arhiepiscopului Ioan, Eugene îşi aducea aminte de felul în care sfântul ierarh îi învăţa pe cei ce lu­crau în Biserică acest principiu al libertăţii şi al responsabilităţii:

„Una este principiul, care rămâne acelaşi; dar este în firea omului să adauge principiilor anumite prejudecăţi pur idealiste despre oameni, ceea ce poate duce la eşec. Iar aceasta se aplică mai ales episcopilor, conducătorii Bisericii, în zilele noastre de declin general în Biserică nu trebuie aşteptat prea mult de la ei. Deşi le dăm toată cinstirea cuvenită, respectul şi ascultarea, trebuie să fim realişti şi să recunoaştem că (în afara unor cazuri foarte rare) ei nu sunt în stare să slujească drept călăuzitori personali şi, cu atât mai puţin, pentru convertiţi. Singura excepţie deosebită de la această regulă generală, Vlădica Ioan, căruia credem că i te poţi încredinţa pe deplin, şi-a făcut o regulă din a nu lua ucenici, ci mai curând de a încuraja nevoinţele independente în interiorul Bisericii, cu condiţia creşterii şi sfătuirii reciproce în tradiţia ortodoxă. De multe ori, noi înşine ne-am dus să-i cerem blagoslovenie pentru tot felul de lucruri, de pildă pentru cumpărarea unei piese noi la maşina de tipărit, iar răspunsul său a fost întotdeauna acelaşi: Nu ştiu nimic despre tipar. Judecaţi voi înşivă ce aveţi ne­voie, cumpăraţi dacă puteţi, iar Dumnezeu vă va binecuvânta osteneala. Dacă ceea ce faceţi e plăcut lui Dumnezeu, va spori; dacă nu, Dumnezeu va pune asemenea piedici în calea voastră încât nu veţi mai putea înainta“.

Erau şi alte căi prin care Arhiepiscopul Ioan îi învăţa pe fraţi că fiecare creş­tin trebuie să fie răspunzător de sine. El stăruia, de pildă, să plătească ori de câte ori lua un exemplar din Cuvântul Ortodox.

„Dar Vlădica, sunteţi episcop!” obiectau fraţii. „Luaţi gratis câte vreţi!”

„Nu, nu, nu”, zicea Arhiepiscopul Ioan cu un zâmbet, scoţând monedele din buzunăraşul său şi dându-le. „Este munca voastră, şi eu o sprijin”.

(extras din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” de Ierom. Damaschin, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

Mai multe, cititi la:

***

Legaturi: