PRIVEGHEATI SI VA RUGATI, CA SA NU INTRATI IN ISPITA!

Parintele Sofronie Saharov despre insemnatatea ontologica si personala extraordinara a suferintei si a rugaciunii Mantuitorului din aceasta noapte din Gradina Ghetsimani:

“Golgota a fost numai ultimul act, punctul culminant, care a unit totul: suferinta mentala a unei morti infame, rasul salbatic si razbunator al celor pe care i-a ofensat, suferinta fizica a rastignirii, mahnirea Duhului Sau pentru ca oamenii au dispretuit vestea iubirii Tatalui. A fost osandit din toate partile: de catre Imperiul Roman in zelul acestuia pentru legalitate si ordine; de Biserica Vechiului Testament intemeiata pe Legea lui Moise, primita pe Muntele Sinai; de multimea care primise atat de mult bine din mainile sale. Ucenicii s-au risipit, Hristos a fost lasat singur, condamnat si pe cale de a pogori la cei ce sedeau in intunericul iadului. (…)

Atunci cand, dupa cum spuneam, i se da chiar si numai o umbra de asemanare cu rugaciunea din Ghetsimani, omul transcende marginile propriei sale individualitati si intra intr-o noua forma de existenta, existenta personala intru asemanarea lui Hristos. Participand la suferintele iubirii Sale dumnezeiesti, si noi putem experia in duhul ceva din moartea si puterea invierii Lui. “Ca daca una cu El ne-am facut prin asemanarea mortii Lui (adica in adanca rugaciune pentru lume si mistuitoare dorinta pentru mantuirea tuturor) – atunci una vom fi si prin aceea a invierii Lui” (Romani 6, 5). Cand ni s-a dat de Sus sa intram in aceasta noua sfera a existentei, ajungem la “sfarsitul veacurilor” (I Corinteni 10, 11) si trecem in lumina Vesniciei Divine.

Si orice om caruia Dumnezeu i-a acordat rarul si infricosatorul privilegiu de a cunoaste fie si intr-o masura cat de redusa agonia rugaciunii lui Hristos din gradina Ghetsimani, va da incetul cu incetul si chinuitor peste o constiinta convingatoare a invierii propriului sau suflet si peste o simtire a biruintei de netagaduit si definitive a lui Hristos. El va cunoaste ca “Hristos, odata inviat din morti, nu mai moare; asupra-I moartea nu mai are stapanire” (Romani 6, 9). (…)”