SFANTUL NIL ASCETUL (12 nov.) – Cuvant despre cei care poarta CHIPUL EVLAVIEI CA PE O MOMEALA si fac din ea NEGUSTORIE

12-11-2009 Sublinieri

sf-nil-ascetul.jpg

“(…) Domnul s-a lepădat cu totul de grija celor pămînteşti şi a poruncit să căutăm numai împărăţia cerurilor. Noi însă, silindu-ne să umblăm tocmai pe o cale potrivnică, am nesocotit poruncile Domnului şi, depărtîndu-ne de purtarea Lui de grijă, ne-am pus nădejdile în mîini[le noastre]. El a spus: „Priviţi la păsările cerului că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi Tatăl vostru Cel din ceruri le hrăneşte pe ele” (Matei VI, 26); şi iarăşi: „Priviţi la crinii cîmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc” (Matei VI, 23). Ba chiar a poruncit apostolilor să nu-şi ia cu ei nici traistă, nici pungă, nici toiag, ci să ţină seama de făgăduinţa nemincinoasă, pe care le-a dat-o trimiţîndu-i la slujba de ajutorare a celorlalţi oameni, cînd le-a spus: „Vrednic este lucrătorul de hrana sa” (Luca X, 7). El ştia că mai mult ne asigură Providenţa cele ce ne trebuiesc, decît sîrguinţă noastră.

Noi însă nu ne oprim de-a agonisi pe pămînt cît se poate de mult. Cumpărăm turme de oi, boi de muncă rîvniţi la înfăţişare şi mărime, şi măgari bine hrăniţi. (…) Dar nu ne mulţumim numai cu atît, ci alegem şi meşteşugurile cele mai aducătoare de cîştig, care nu ne lasa deloc vreme să ne gîndim la Dumnezeu, ci ne întorc toată grija spre ele. Iar pe urmă învinuim mai degrabă slăbiciunea purtătorului de grijă decît pe noi înşine pentru alegerea ce am făcut-o. Dar chiar dacă nu mărturisim prin cuvînt, sîntem vădiţi prin lucruri că ne bucurăm de-o vieţuire asemenea mirenilor cînd ne îndeletnicim cu aceleaşi lucruri ca şi ei şi mai degrabă zăbovim în osteneli trupeşti. Astfel, mulţi cred că evlavia ar fi un prilej de agonisire de lucruri şi că nu alegem viaţa odinioara linistita si fericita (1 Tim. VI, 8-9) pentru altceva, decît ca, printr-o mincinoasă cinstire de Dumnezeu, să fugim pe de o parte, de muncile cele ostenitoare, iar pe de alta, ciştigand slobozenie spre plăceri, sa putem da pornirilor noastre drumul spre cele ce vrem. Mîndrindu-ne cu multă neruşinare faţă de cei simpli, iar uneori şi faţă de cei ce ne întrec, socotim viaţa virtuoasă ca o îndreptăţire la asuprire, dar nu ca o pricină de smerenie şi de îngăduinţă. De aceea suntem socotiţi, chiar de cei ce trebuie să ne cinstească, ca o turmă uşuratică. Ne călcăm în picioare unii pe alţii prin tîrguri, amestecaţi într-o adunătură de tot soiul, neavînd nimic care să ne deosebească de ceilalţi oameni, cum ar trebui. Vrind să fim cunoscuţi nu din felul de vieţuire, ci din înfăţişare, şi ocolind ostenelile pentru virtute, dorim cu furie slava pentru ele, făcind teatru din adevarul de odinioara.

Astăzi, îndată ce şi-a luat cineva această cuvioasă schimă, pînă încă nu şi-a spălat petele sufletului şi nu şi-a şters din cugetare întipăririle vechilor păcate, ci se desfată încă slobod în nălucirile acestora, şi pînă nu şi-a povăţuit moravurile după regula făgăduinţei, nici nu ştie care este scopul filozofiei celei după Dumnezeu, şi-a si însuşit o poză fariseică, dîndu-se pe sine de ceva mare după înfăţisare. El umbla in toate părţile purtând unelte al căror mesteşug nu l-a învăţat şi făgăduieşte, după înfăţişarea văzută, o ştiinţă de care încă nu s-a atins nici cu vîrful buzelor, fiind stîncă în loc de liman, mormînt văruit în loc de biserică şi lup în loc de oaie, spre pierzarea celor amăgiţi de înfăţişarea lui. Căci cînd unii ca aceştia, fugind din mînăstiri fiindcă nu vor să ţină pravila vieţii, se destrăbălează prin oraşe, atunci traşi în jos de trebuinţele pîntecelui, poartă, spre amăgirea celor multi, chipul evlaviei ca pe o momeală. (…)

De aceea numele lui Dumnezeu este hulit, iar viaţa cea preadorită s-a făcut urîtă; şi dobinda celor ce vieţuiesc cu adevărat întru virtute a ajuns să fie socotita amăgire. Gem orasele de cei ce ratacesc prin ele degeaba si sunt tulburaţi cei de prin case cărora le e silă şi să-i mai privească, văzîndu-i că stăruie la uşi cerşind tot mai neruşinat; iar mulţi după ce sunt primiţi în case, făţărind pentru puţin timp evlavia şi acoperind cu masca făţărniciei gîndul de vicleşug, îi jefuiesc pe aceia, iar pe urmă pleacă, încît fac să se întindă peste toată viaţa monahală un nume urît. Şi asa sunt alungaţi din oraşe ca o ciumă cei ce erau odinioară îndreptătorii lor; şi sînt izgoniţi ca nişte spurcaţi, mai rău decît cei umpluţi de lepră. Mai bucuros se hotărăşte cineva sa creadă tîlharilor şi spărgătorilor, decît celor ce se îndeletnicesc cu viaţa monahală, socotind că mai uşor pot să se păzească de răutatea vădită, decît de prefăcuta vrednicie de crezămînt, care unelteşte în ascuns.

Aceştia nici n-au început măcar viaţa de evlavie şi nu cunosc folosul liniştirii, ci au fost împinşi la viata singuratică fără judecată, poate de vreo strîmtorare oarecare. Au socotit lucrul acesta ca o treabă de negustorie, bun pentru cîştigarea celor trebuincioase. Si eu socotesc că ar face lucrul acesta mai cuviincios dacă n-ar umbla pe la toate uşile, ci ar socoti că înfăţişarea îi împiedică de la primirea unor daruri mai bogate, ca nu cumva, vrînd să plătească trupului birul datorat, să nu-i dea numai pe cel trebuincios, ci şi pe cel care l-au născocit desfătările celor ce duc un trai molatic, împlinindu-şi poftele lor nemăsurate. Dar a tămădui pe cei ce suferă de aceste boli nevindecabile este foarte greu.

Căci cum ar şi tîlcui cineva folosul sănătăţii celor ce n-au fost niciodată sănătoşi, ci au fost hrăniţi chiar din scutece cu boala ofticii, iar povara aceasta a firii, care le-a venit din obişnuinţă, socotesc că nu se deosebeşte întru nimic de-o aptitudine firească. Se ştie că e de prisos orice cuvînt spre îndreptare cînd năzuinţa celor ce ascultă, înclinind spre mai rău, se împotriveşte cuvintelor date ca sfat. Mai ales cînd nădejdea hrăneşte pofta cîştigului, patima închide auzul la sfat, încît îndemnurile spre cumintire nu află nici o putinţă de străbatere, cugetul, fiind întins spre cîştigul dorit, chiar dacă este urit. Noi însă, o, iubiţilor, care socotim că de dorul virtuţii ne-am lepădat de viaţă şi am respins poftele lumeşti, şi am făgăduit să urmăm lui Hristos, pentru ce ne mai încîlcim în frămîntările vieţii, de ce mai clădim rău ceea ce am surpat bine mai ‘nainte? De ce ascultăm de sfaturile proaste ale celor ce fac lucrul cum nu trebuie, aprinzînd dorinţele celor mai slabi prin sîrguinţa noastră deşartă, şi de ce deschidem celor mai nevinovaţi calea spre lăcomia de avere?

Căci am fost rînduiţi de Domnul să tămăduim, nu să întărîtăm pe cei uşor de rostogolit; şi să avem mai degrabă în vedere nu ceea ce ne place nouă, ci ceea ce foloseşte aproapelui, ca nu cumva, urmînd pornirilor noastre nesocotite, sa facem pe mulţi dintre cei mai simpli să se smintească, dîndu-le prilej să poftească cele pămînteşti. De ce punem atîta preţ pe materia pe care ne-am învăţat să o dispreţuim, legîndu-ne de bani şi de avuţii, şi împărţindu-ne mintea in multe şi nefolositoare griji? Rîvna după ele ne depărtează de stăruinţa mai trebuincioasă şi ne face să nu purtăm grijă de bunurile sufletului, iar pe de altă parte, ea duce în mare prăpastie pe cei alipiţi de lucrurile vieţii, care socotesc bucurarea de avere ca cea mai înaltă şi mai strălucită fericire cînd văd pe cei ce au făgăduit să se îndeletnicească cu filozofia adevărată şi se laudă că sînt mai presus de plăceri, că se străduiesc pentru acestea mai tare ca ei. Căci nimic nu duce pe cineva aşa de neîndoielnic la munci, ca a face pe mulţi să rîvnească la propriile lui rele. Pierzania celor ce-l imită e adaos la pedeapsa celui ce i-a învăţat. Dar nu mică este osînda şi a celor ce nu au lepădat imitarea ca ruşinoasă, fiindcă s-au făcut învăţători ai celor rele, de a căror lecţie blestemată fug, cu bună judecată, cei ce se folosesc de cuget înţelept. De aceea nimenea să nu se plîngă de cele spuse. Ci sau îndreptaţi cele ce s-au făcut în chip greşit prin nepăsarea celor mulţi spre ruşinea numelui, sau lepădaţi şi numele. Căci dacă e vorba să iubim înţelepciunea, sînt de prisos averile, iubirea de înţelepciune făgăduind înstrăinarea chiar şi de trup pentru curăţia trupului. Iar dacă vreunii rîvnesc să cîştige averi şi să se bucure de lucrurile dulci ale vieţii, la ce mai cinstesc prin cuvînt această filozofie, odata ce prin fapte işi arată înstrăinarea faţă de ea şi savirsesc lucruri de ceea ce au făgăduit, imbrăcindu-se cu nume cuvioase?

Sau nu socotim că e ruşinos să fim osîndiţi de cei mai mici, pe care îi numim mireni, pentru rinduielile Mintuitorului călcate de noi şi să fim învăţaţi poruncile Lui de către cei ce ar trebui să le înveţe de la noi? Căci atunci cînd noi ne luptăm şi ei ne spun: „Sluga lui Hristos nu trebuie să se lupte, ci să fie bland cu toţi” sau cînd noi ne certăm pentru bani şi avuţii, iar ei ne spun: „Dacă îţi ia cineva haina, lasă-i şi cămaşa”, ce altceva fac, decît rîd de noi şi glumesc pe socoteala nepotrivirii faptelor noastre cu făgăduinţa dată? Şi, de fapt, nu este nevoie să ne luptam pentru avuţii şi să facem toate cîte sîntem siliţi de purtarea acestora de grijă. Cineva ţi-a stricat hotarul viei şi a adăugat-o locului său; altul a lăsat vitele sale în pămîntul tău; altul a bătut apa care curgea prin grădina ta. Prin urmare trebuie să te întăriţi şi să te faci mai rău decît cei cuprinşi de furii, certîndu-te cu toţi. Mintea, care e datoare să se ocupe cu contemplarea făpturilor, trebuie să umble pe la judecătorii şi să-şi întoarcă puterea ei contemplativă spre tot felul de vicleşuguri ca să izbutim în cîştigarea unor lucruri ce nu ne folosesc la nimic.

De ce ne îngrijim de lucruri străine de pare că ar fi ale noastre, luînd asupra noastră lanţurile grele ale materiei, şi n-ascultăm pe cel ce ne plînge ca pe nişte nenorociţi? Vai, zice proorocul, celui ce-şi adună cele ce nu sînt ale sale şi îşi îngreunează jugul foarte tare“. Căci dacă sînt iuţi cei ce ne urmăresc, potrivit cu cel ce zice: „S-au făcut urmăritorii noştri mai iuţi ca vulturii cerului” (Plîng. IV, 19), iar noi ne împovărăm pe noi înşine cu lucruri lumeşti, e vădit că miscindu-ne noi mai anevoie la drum vom fi prinşi cu uşurinţă de duşmanii de care ne-a invatat Pavel sa fugim, zicind: „Fugiti de desfrinare” (1 Cor. VI, 18) si de lacomia de averi. Caci şi cei sprinteni în alergarea la ţintă, daca nu-şi pun puterea cu încordare la lucru, rămîn în urmă, de-i prind vrăjmaşii ce-i urmăresc, care au, poate, picioare mai iuţi”.

(Din: “Nil Ascetul – Cuvant ascetic”, in “Filocalia…”, vol. 1)

(va mai urma, cu ajutorul lui Dumnezeu, si un cuvant foarte actual al Sfantului Nil despre cei care folosesc duhovnicia ca un mijloc de stapanire abuziva asupra oamenilor si care fac din rangurile duhovnicesti prilej de exercitare a patimii iubirii de putere si de asuprire a celor slabi):

Nil


Categorii

Calugaria / viata monahala, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Razboiul nevazut, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

8 Commentarii la “SFANTUL NIL ASCETUL (12 nov.) – Cuvant despre cei care poarta CHIPUL EVLAVIEI CA PE O MOMEALA si fac din ea NEGUSTORIE

  1. Infricosator acest Cuvant al Sfantului Nil,iar ca mirean nu pot adauga decat faptul ca nu trebuie sa cadem in judecata sau sminteala;sunt si ei oameni ca noi,dar mult mai cautati de diavol,pentru ca el nu urmareste numai castigarea unui suflet,ci a intregii turme.Asadar sa ne rugam cu atat mai mult pentru ei,caci aceasta smerenie a noastra este bineplacuta lui Dumnezeu.Doar cu atat ii putem noi ajuta pe ei,neasteptand vreo plata,ci spunand in gandu-l nostru ca ne-am facut doar datoria.

  2. Oare pentru “ei” a scris Sfântul Nil sau pentru “mine” !?
    Nu prea imi pun intrebarea : “care e rostul vietii”.
    Oare de ce nu ma intreb motivul pentru care psalmistul a spus “totul e desertaciune” !?
    Am timp de pierdut fara sa ma gândesc ca nu il mai primesc inapoi niciodata!
    Ma gândesc la cele marunte ale vietii fara sa vad ce e mai important!
    Ma gândesc mai mult la prezent si uit de viitor!

    Iar in plus ma cred evlavios si vreau sa arat asta si celorlalti! Rusine mie !!!

    Doamne, iarta-ma si ma miluieste!

  3. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Grigorie Teologul: “Boala de a te crede invatat cand nu esti e vrednica de lacrimi si de suspine mai mult decat orice alta boala”
  4. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Grigorie de Nazianz: CUM TREBUIE SA FIE PREOTUL SI DE CE TREBUIE SA TINA SEAMA IN SLUJIREA SA? (II). “Suntem viteji im­potriva binelui nostru si destepti impotriva sanatatii noastre”
  5. Pingback: Talcuire evanghelica actuala despre cei care AU PRETENTII DE LA DUMNEZEU si isi insusesc CU OBRAZNICIE drepturi si rasplati -
  6. Pingback: Sfantul Nil Ascetul mustra pe cei care cauta sa devina INVATATORII ALTORA pentru a dobandi SLAVA DE LA OAMENI si PUTERE PORUNCITOARE asupra acelora -
  7. @ un calin – tm

    “Oare pentru “ei” a scris Sfântul Nil sau pentru “mine” !?”

    Adevarat! Totul este intre mine si El, nu intre mine si ei.

    “Ma gândesc mai mult la prezent si uit de viitor!”

    La prezent nu te poti gandi, ci numai la trecut si viitor. Cand te gandesti esti absent, nu prezent. Prezentul este clipa care a trecut fara sa o fi trait, in trezvie. Prezentul poate fi contemplat, nu gandit.

  8. Pingback: Pr. John Chryssavgis despre ABUZUL DE AUTORITATE DUHOVNICEASCA, pericolul idolatriei clericale si FOLOSIREA “ASCULTARII NECONDITIONATE” ca mjloc pentru DEGHIZAREA AMBITIILOR DE IMPUNERE A VOINTEI PROPRII asupra altora: “Cel care amesteca
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate