“Strălucească și nouă, păcătoșilor, Lumina Ta cea pururea fiitoare!” – TAINA TABORULUI IN VIAȚA NOASTRĂ – Predici și tâlcuiri ale semnificațiilor concrete ale praznicului Schimbării la Față pentru existența noastră duhovnicească (și VIDEO). Chemare la RUGĂCIUNEA NEÎNCETATĂ și la DOBÂNDIREA DUHULUI SFÂNT

7-08-2017 Sublinieri

Pentru aceasta sarbatoare, va mai recomandam:

***

Predici ale IPS TEOFAN la Sărbătorile Nemțene (6 și 7 august 2017, Schitul Ceahlău și Măn. Sihăstria) despre CUM PUTEM ADUCE SI PRELUNGI TAINA TABORULUI ÎN VIEȚILE NOASTRE, în casele noastre și în mijlocul duhului agresiv, de “păgânătate”, al lumii:

Transcrierea cuvântului Mitropolitului Teofan din ziua praznicului Schimbării la Față – Schitul Ceahlău, 2017:

Acum, la începutul Sfintei Liturghii, am ascultat două cuvinte din Scriptură, ambele relatându-ne despre momentul cel binecuvântat al Schimbării la Față a Domnului nostru Iisus Hristos. Locul unde s-a petrecut această minune, această taină, se numeşte Tabor. De-a lungul istoriei vieţii creştine, cei care au luptat să se apropie mai mult de Dumnezeu, să intre într-o relaţie de taină cu El, au spus adesea că au urcat pe Tabor, întâlnirea lor cu Dumnezeu fiind definită ca experienţa tainei Taborului.

La mănăstirea Neamţului, ieri, de sărbătoarea Sf. Ioan Iacob, ştiind că astăzi, cu mila Domnului, mulţi dintre cei care au fost ieri acolo vor fi şi astăzi aici, pe munte, la care s-au adăugat, bineînţeles, alţii, am încercat prin anticipaţie, să prezint câteva mărturisiri ale Sfinţilor Părinţi de altădată sau mai din vremea noastră, legate de această taină a Taborului. Şi am preluat definiţii şi descrieri din această taină din cele spuse de Sfinţii Părinţi, cu nădejdea, poate, ca cei de faţă – noi, adică – să ne regăsim cât de cât în cele spuse de ei în vieţuirea noastră de acum, dar, mai ales, în vieţuirea pe care tindem să o dobândim în viaţă în starea noastră de creştini. Şi au fost câteva faţete ale acestui diamant numit taina Taborului care au fost prezentate şi care astăzi, în acest cuvânt, voi încerca puţin mai pe larg, neîntinzându-mă, nădăjduiesc, prea mult, pentru ca săvedem de ce am venit astăzi pe muntele cel sfânt şi de ce esenţa vieţii creştine a fost şi este numită o viaţă de Tabor.

În primul rând, când amintim taina Taborului, amintim faptul că ţelul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt. Sf. Serafim de Sarov, încercând să-l obişnuiască, să-l convingă pe un apropiat al său [Motovilov], care este ţelul vieţii creştine şi ce înseamnă dobândirea Duhului Sfânt ca finalitate a vieţii creştinului, interlocutorul său nu înţelegea despre cele ce Sf. Serafim vorbea ca dobândire a Duhului Sfânt. Văzând aceasta, marele părinte Serafim i-a spus: <Uită-te la mine>; iar Sf. Serafim era înconjurat de lumină, de fapt prelungirea aceleiaşi lumini care strălucea pe tot chipul Mântuitorului Hristos la Schimbarea Sa pe muntele Tabor, arătând că ţelul vieţii creştine este ca omul să fie el însuşi sălaş binecuvântat al Duhului Sfânt. Şi acesta este Taborul, taina lui.

Apoi, taina Taborului descrisă ca viaţa în Hristos. Sf. Pavel a spus despre sine şi a spus despre cei care doresc să meargă pe aceeaşi cale precum el, că nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. În El ne mişcăm, viem şi suntem, arătând că viaţa creştinului este chemată să se transforme într-o prezenţă continuă a lui Hristos într-însul şi prin aceasta se împlineşte taina Taborului.

Taina Taborului arătată  ca revărsare a iubirii lui Dumnezeu-Tatăl peste lume, căci tot ceea ce este Dumnezeu este revărsare de iubire peste noi şi peste lume. Şi, ca să se împlinească taina Taborului şi în om, se cuvine ca răspunsul omului la revărsarea de iubire a lui Dumnezeu, să fie, de asemenea, un răspuns de iubire care să cuprindă pe prieteni şi pe duşmani, pe credincioşi şi pe necredincioşi, pe cei care ne fac bine şi pe cei care ne doresc răul, prin aceasta împlinindu-se ceea ce Sf. Serafim de Sarov descria ca împlinire a vieţii creştine, şi anume împlinirea în viaţa creştinului a iubirii desăvârşite. Plinătatea iubirii, spunea Sf. Isaac, este a-ţi fixa gândirea continuu în Dumnezeu, fără a te sătura niciodată de aceasta.

Taina Taborului se arată, de asemenea, în ceea ce Sfinţii Părinţi spun a fi taina rugăciunii neîncetate. Un călugăr a întrebat pe un altul, părintele lui duhovnicesc: <Dă-mi canon de rugăciune!>, aşteptându-se ucenicul să primească atâtea metanii pe zi, atâtea acatiste, atâţia psalmi. Şi călugărul, părintele duhovnicesc, i-a spus: <Canonul pe are ţi-l dau este: roagă-te neîncetat!> Adică sfatul, porunca, gândul Sf. Ap. Pavel, adresat tuturor ca şi canon de rugăciune: Rugaţi-vă neîncetat, aceasta realizându-se prin gândul la Dumnezeu tot timpul. Tot ceea ce faci, tot ceea ce întreprinzi, tot ceea ce gândeşti să fie în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Şi această conformitate se transformă în rugăciune neîncetată, fără de care omul nu poate să spună că trăieşte sau este pătruns de taina Taborului.

Taina Taborului se mai arată în taina unirii omului cu Dumnezeu. Se mai arată în descrierea evenimentului întâlnirii omului cu Dumnezeu. Se arată, de asemenea, în taina cunoaşterii lui Dumnezeu. Se arată în taina smereniei lui Dumnezeu coborâte peste lume. Se arată în taina îndumnezeirii de care amintesc Sfinţii Părinţi atât de des, de asemenea ca ţintă a vieţii creştine.

Ne oprim aici, cu nădejdea că în timpul Sfintei Liturghii de astăzi sau de mâine sau legată de momentele de slujbă de la parohiile şi mănăstirile noastre, cu mila lui Dumnezeu vom fi separaţi de iarmarocul de jos, fiind cuprinşi în duh şi simţire de Taborul cel de sus. Şi, chiar dacă nu putem rămâne, că suntem prea slabi, şi o să coborâm din nou, şi la propriu şi la figurat, în agitaţia de jos, nădăjduim în mila Domnului că experienţa luminii de pe Tabor, pe care o putem trăi la fiecare Sfântă şi dumnezeiască Liturghie, să rămână în strălucirea ei întrucâtva întru adâncimea fiinţei noastre, ca din ea, chiar în iarmarocul, în cetatea cea de jos, alimentându-ne, adăpându-ne din ea, să putem să supravieţuim duhovniceşte şi creştineşte până când Dumnezeu va împlini în viaţa fiecăruia sorocul împlinirii tainei Taborului, când toate vor fi văzute faţă către faţă, de la inimă la inimă, lumina lui Dumnezeu unindu-se sau, mai bine zis, prelungindu-se şi în viaţa omului, care să strălucească de lumina Preasfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Amin.

***

Ziarul Lumina:

Vederea slavei dumnezeiești, punct nodal al Ortodoxiei

Ioan Sergiu Lungu, 06 August 2017

Praznicul Schimbării la Față marchează punctul esențial în care Ortodoxia se detașează de celelalte tradiții religioase, inclusiv de ceilalți creștini. Particularitatea constă în faptul că noi credem și mărturisim că ne putem împărtăși în Biserică de harul dumnezeiesc necreat, de slava dumnezeiască, de lumina dumnezeiască. Această împărtășire este marcată chiar de praznicul de astăzi.

Ucenicii Petru, Iacov și Ioan, pe care i-a luat Mântuitorul în muntele Taborului, L-au văzut în slavă pe Hristos Fiul lui Dumnezeu întrupat. Praznicul nu ne pune înainte doar evenimentul istoric, ci are obiectivul de a ne aduce și pe noi în prezența acestui fapt extraordinar, de a ne face părtași acestui dar, după cum ne rugăm în troparul praznicului: „Strălucească și nouă, păcătoșilor, Lumina Ta cea pururea fiitoare”, iar în sedelne: „Cel ce ai arătat atunci acelora Lumina Ta, luminează și sufletele noastre”.

În căutarea adevăratei luminări

Lumea în care trăim ne propune din ce în ce mai ofensiv lucrurile și serviciile ei, așezându-le într-o lumină care să ne cucerească. Toate reclamele prezintă produsul pe care-l promovează într-o strălucire, într-o slavă și o lumină care să ne câștige atenția și să ne cucerească interesul. Cu siguranță departamentele de marketing ale marilor companii, sau mai exact duhul care stă în spatele acestora și le insuflă strategia de piață, cunosc un fapt esențial. Oferta lor exploatează dorința omului înscrisă în firea lui: setea de strălucire, de slavă, de lumină. Această sete a fost înscrisă în om ca motor care să-l mâne spre comuniunea cu Făcătorul – singurul izvor autentic de lumină, de slavă, de strălucire. Nemaiavând această lumină autentică, sau conștiința putinței împărtășirii de ea, omul este ispitit să o caute în altă parte, iar lumea folosește acest prilej cu maximă eficiență.

Misiunea esențială a Bisericii în această lume este propovăduirea cu tărie a faptului că ea propune lumii împărtășirea de cele dumnezeiești, singurele care pot stinge setea omului de strălucire, de slavă, de lumină, de sens. Adesea, prin ispita vrăjmașului, atenția mădularelor Bisericii este deviată spre scopuri intermediare, marginale, secundare, de multe ori riscând să piardă prim-planul vieții bisericești. Acaparân­du-ni-se toate resursele, putem uita esențialul. Prin urmare, praznicul de astăzi are rolul de a ne trezi, căci ne reamintește esen­țialul Ortodoxiei: împărtășirea omului de cele dumnezeiești, de slava și de lumina dumnezeiască.

Ispitele descurajării și depășirea lor

Biserica trebuie să dea mărturie că împărtășește această lumină lumii. Aici aș nota câteva ispite care cred că de cele mai multe ori generează discreția slujitorilor Bisericii în propovăduirea cu îndrăzneală a acestei taine. Una dintre ispite este riscul de a aborda acest subiect într-un mod nechibzuit. Riscăm să vorbim ușuratic și teoretic despre lucrurile dumnezeiești. Discursul eminamente teoretic, abstract, speculativ, de cele mai multe ori nu ajunge la inima ascultătorilor și trece pe lângă auzul lor profund, iar vorbirea cu ușurință despre un subiect atât de adânc și de nepătruns produce o stare de visare, care nu are nici un suport în realitatea experienței noastre. Acest pericol ne paște pe cei mai mulți dintre noi în măsura în care nu facem experiența lucrurilor despre care îndrăznim să vorbim. De multe ori ne exprimăm ca și cum ne-am împărtăși de cele dum­nezeiești și putem genera un teren propice închipuirii în credincioșii simpli. Cu siguranță atât așteaptă vrăjmașul, care, pentru a ne înșela, poate lua chiar chip de înger de lumină, după cum ne previn Sfinții Părinți. În cartea Despre înșelare, Sfântul Ignatie Briancianinov dă multe exemple de amăgiri cărora mari nevoitori au căzut pradă.

Altă ispită este să afirmăm posibilitatea împărtășirii de lumină dumnezeiască în Biserică, dar, sub pretextul conștientizării stării de decadență în care suntem, să reducem posibilitatea împărtășirii slavei dumnezeiești la o categorie privilegiată, a sfinților, sau cel puțin a celor din alte vremuri. Hărțuiți de ritmul agasant al vieții cotidiene și de cerințele tot mai solicitante ale secolului XXI, nu mai avem timp și spațiu în preocupările noastre pentru astfel de lucruri înalte. Or, tocmai asta este misiunea Bisericii, iar praznicul de azi este un bun prilej de readu­cere în prim-planul preocupărilor noastre, a celor care vrem să fim mădulare vii ale Bisericii, a faptului că împărtășirea de lumina dumnezeiască ni se propune fiecăruia dintre noi. Pentru aceasta s-au luptat și și-au jertfit viața sfinții. Îl iau ca exemplu de vârf pe Sfântul Grigorie Palama, portdrapelul luptei cu teologia rațio­nalistă pentru mărturisirea posibi­lității împărtă­șirii omului de energia dumne­zeiască necreată, de harul dumnezeiesc, de lumina dumne­zeiască.

Faptul că fiecare dintre noi, cei din Biserică, suntem chemați la această împărtășire de lumină, de har, de slavă este marcat în multe feluri în viața noastră bisericească. În rugăciunile noastre zilnice, Sfinții Părinți au inserat extrem de discret acest lucru. În cadrul rugăciunilor de dimineață îi cerem lui Dumnezeu: Doamne, mintea mea o luminează… să Te laud pe Tine Sfântă Treime”, „luminează-mi ochii gândului… să înțeleg poruncile Tale, să fac voia Ta” (troparele de după rugăciunile începătoare), Doamne, luminează-mi inima pe care a întunecat-o pofta cea rea”, „Doamne, stropește inima mea cu roua harului Tău (Rugăciunea a opta a Sfântului Ioan Gură de Aur). Înainte de citirea Evangheliei, preotul citește o rugăciune de luminare a poporului: „Stră­lucește în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoașterii Dumnezeirii Tale și deschide ochii gândului nostru spre înțelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri. Tot în cadrul Sfintei Liturghii, după ce ne împărtășim cu Trupul și Sângele Mântuitorului, rostim: „Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credința cea adevărată, Ne­despărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit”.

Chiar dacă nu conștientizăm împărtășirea de lumină la modul concret, Părinții au pus aceste rugăciuni cu un scop care ne depășește puterea noastră de înțelegere de acum. Dar stăruind în aceste lucruri și adâncindu-ne în viața de nevoință a Bisericii, cu timpul vedem lărgindu-ni-se capacitatea de înțelegere și de cuprindere a realității. Această lărgire este de fapt o lumină, care ușor, ușor pâlpâie și ne deschide din ce în ce mai mult ochii duhovnicești.

Pași pe treptele vieții duhovnicești

Revenind la praznicul de astăzi, ucenicii au căzut cu fața la pământ, neputând suporta slava Dumnezeirii. Cuviosul Siluan spune că omul nu poate purta plinătatea harului, plinătatea luminii dumnezeiești. El însuși, când s-a împărtășit de har, a simțit că dacă s-ar fi adăugat mai mult har sau s-ar fi prelungit starea, nu ar fi putut suporta. De aceea, Dumnezeu ne îngăduie fiecăruia să ne împărtășim de lumină în măsura devenirii noastre, în măsura creșterii noastre în cele duhov­nicești. Această lumină nu trebuie identificată în mod exclusiv cu lumina materială exterioară. Aceasta din urmă este cel mai bun indicator, însă rămâne departe de ceea ce este cu adevărat Lumina dumnezeiască. Sfinții Părinți care au făcut experiența acestei lumini spun că ea se revelează la nivelul simțirii inimii, la nivelul înțe­legerii.

Deși cei mai mulți nu suntem la măsura să pătrundem aceste taine, cred că trebuie să le avem în vedere ca pe o stea polară care ne arată spre ce trebuie să mergem. Să avem rugăciune constantă către Dumnezeu să ne ducă pe această cale cu mijloacele și în ritmul pe care El le consideră potrivite pentru fiecare dintre noi. Ca un hotar al rătăcirii, al înșelării, garanția împărtășirii adevărate de Lumina dumnezeiască ne-o arată Cuviosul Siluan Athonitul. Semnele că împărtășirea este autentică sunt iubirea de vrăjmași și o stare de smerenie și străpungere a inimii, prin care ne deschidem lui Dumnezeu și aproapelui pentru a deveni una, așa cum spune Însuși Mântuitorul: Slava pe care Tu mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem (Ioan 17, 22).

***

Doxologia:

Cuvânt la Praznicul Schimbării la Faţă a Domnului – Sfântul Serafim Sobolev

“Strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare…” (din troparul praznicului).

În condacul acestui mare praznic al Schimbării la Faţă a Domnului se spune: „În munte Te-ai schimbat la Faţă…pentru ca atunci când Te vor vedea răstignit, să înţeleagă Patima Ta cea de bunăvoie şi să propovăduiască lumii că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui”.

Aici, Sfânta Biserică ne arată scopul Schimbării la Faţă a Domnului, faptul că înaintea ucenicilor stătea o grea încercare a credinţei lor. Îi aştepta groaznica umilire a lui Hristos – scuiparea, ocărârea, biciuirea, răstignirea ruşinoasă şi moartea pe Cruce. Era nevoie să li se întărească credinţa în Fiul lui Dumnezeu şi să li se arate că El de bunăvoie se predă acestei ruşini, acestor chinuri.

Acest lucru L-a şi făcut Domnul, când S-a schimbat la faţă înaintea ucenicilor Săi, pe Muntele Taborului şi li s-a arătat lor în toată slava Sa dumnezeiască. Ei n-au putut suferi această slavă şi au căzut cu faţa la pământ, simţind, în acelaşi timp, o negrăită fericire a Raiului şi înţelegând cu toată fiinţa lor că Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, este izvorul fericirii veşnice a celor care cred în El.

Sfânta Biserică ne arată însă şi un alt scop al Schimbării la Faţă a Domnului. Despre acest scop ea vorbeşte în următoarele cuvinte din troparul praznicului de astăzi: „Schimbatu-Te-ai la faţă, în munte, Hristoase Dumnezeule,… . Strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare…”.

Domnul toate le-a făcut pentru noi, ne-a învăţat, a pătimit şi a murit pentru noi, a înviat şi s-a înălţat la cer pentru noi şi s-a schimbat la faţă pentru noi, ca prin această lumină dumnezeiască să ne schimbăm şi noi, ca prin această lumină, din păcătoşi să ne facem curaţi şi sfinţi, din neputincioşi să devenim puternici, din trişti să ne facem bucuroşi.

Această lumină pentru schimbarea noastră nu este altceva decât însuşi Harul Sfântului Duh, care s-a pogorât peste apostoli şi de atunci se revarsă cu prisosinţă asupra noastră în Sfânta Biserică, prin Tainele acesteia.

Iar Sfânta Biserică ne arată o mulţime de exemple referitoare la felul minunat în care acest Har dumnezeiesc, această lumină dumnezeiască ne schimbă pe noi, păcătoşii, ne înnoieşte şi ne înduhovniceşte.

Astfel, prin acest Har s-a luminat cândva tâlharul, răstignit o dată cu Hristos pe Cruce. Evangheliştii Matei şi Marcu povestesc că la început ambii tâlhari l-au hulit pe Domnul, iar evanghelistul Luca spune că l-a hulit pe Hristos numai unul dintre tâlhari. Este clar că Domnul, prin Harul Său, s-a atins de inima celuilalt tâlhar.

Domnul şi-a amintit de marea lui milostivire pe care, potrivit tradiţiei bisericeşti, acesta a manifestat-o faţă de El, Prunc fiind, când fugea de Irod în Egipt, împreună cu Preacurată Sa Maica şi cu dreptul Iosif, nepricinuind nici un rău sfintei Familii.

Acum, fiind pe cruce, a crezut în Hristos şi dintre cei ce L-au urmat pe Domnul a fost primul care a intrat în Rai, pentru a se bucura de fericirea veşnică.

Această lumină harică l-a luminat oarecând pe Saul, care mergea în Damasc, pentru a persecuta şi omorî pe creştini, iar el din prigonitor s-a transformat în cel mai mare apostol al lui Hristos.

Tot aşa, prin lumina dumnezeiască a acestui Har, Maria Egipteanca, Evdokia şi Taisia s-au transformat din mari desfrânate în îngeri, prin curăţie şi dragoste pentru Hristos.

Din viaţa preacuviosului Moise Arapul este evident că acesta a fost conducător de tâlhari, făcându-se vinovat de ucideri şi tot felul de crime grele. Dar apoi, luminat de Har şi întărit de puterea lui, îi uimea pe toţi prin blândeţea sa, prin viaţa sa asemenea îngerilor, fapt pentru care Sfânta Biserică l-a aşezat în rând cu Arsenie cel Mare şi cu alţi părinţi minunaţi şi sfinţi.

Sfânta Biserică ne arată multe exemple de lucrări uimitoare ale Harului, când hulitorii lui Hristos, prigonitorii şi călăii creştinilor, se făceau dintr-o dată oameni credincioşi şi primeau cununile muceniceşti.

Marelui sfânt al Bisericii, Grigore Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, îi plăcea să se roage cu aceste cuvinte, în scurta sa rugăciunea: „Doamne, luminează-mi întunericul. Şi Domnul atât L-a luminat cu lumina Harului Său, că, atunci când săvârşea Liturghia, lumina dumnezeiască strălucea pe faţa sa şi putea fi văzută de mulţi oameni evlavioşi, aflaţi în biserică.

Să ne rugăm întotdeauna, iubiţilor întru Hristos fiii mei, ca şi noi să ne schimbăm şi din trupeşti să devenim duhovniceşti, din împătimiţi, neprihăniţi prin lumina Harului, care trăieşte în noi din momentul Botezului şi care pâlpâie ca o scânteie dumnezeiască sub cenuşa patimilor şi păcatelor noastre.

Să năzuim, prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti, ca un scop suprem al întregii noastre vieţi, să fim şi noi ca o lumină, aşa cum a spus-o Hristos: „Voi sunteţi lumina lumii”  (Matei 5, 14); „aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5, 16).

Fie ca după moartea noastră, să se împlinească întru noi cuvintele Domnului: „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Matei 13, 43).

Pentru aceasta s-o rugăm pe Preacurata Maica Domnului, prima noastră apărătoare şi mijlocitoare înaintea lui Dumnezeu, să se împlinească în noi, în toată puterea lor, cuvintele troparului sărbătorii de astăzi: „Strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie”. Amin.

 

(cuvânt ţinut în biserica rusă „Sfântul Nicolae” din oraşul Sofia, la 6/19 august 1947)

***

„Duhul Se pogoară la ochii care priveghează“

[…]

Prima chemare din partea lui Dumnezeu este asemenea unei scântei ce a pătruns în inimă pentru a da acel impuls care te izbăveşte de ademenirea lumii. Această scânteie te ajută foarte mult în încercări şi în învăţarea austerităţii vieţii ascetice, dar există şi pericolul ca ea să se stingă, dacă nu este alimentată. De aceea monahul este chemat să aibă tot timpul în vedere taina descoperirii lui Dumnezeu.

Acest lucru se săvârşeşte în două moduri: prin intermediul luptei ascetice şi al pravilei de chilie. Asceza are ca scop ajutorarea monahului în curăţirea de patimi. Ea îl transformă pe monah într-un vas care primeşte harul dumnezeiesc. Rugăciunea, pe de altă parte, reprezintă veriga de legătură care-l uneşte pe monah cu Dumnezeu. Prin rugăciune monahul vorbeşte cu Dumnezeu şi ascultă răspunsul Acestuia.

Rugăciunea – componentă esenţială a vieţii monahului

Deoarece mănăstirea este locul prezenţei neîncetate a lui Dumnezeu, nu este posibil ca rugăciunea să nu se afle în centrul vieţii monahului. „Viaţa monahului nu poate fi închipuită fără rugăciune, fără rugăciunea neîncetată, pentru că slujirea se săvârşeşte fără încetare“, ne spunea părintele Emilianos Vafeidis, şi adăuga: „Când monahul se roagă, el devine omul care arată în primul rând că trăieşte în Dumnezeu. El trăieşte atât cât este în rugăciune! Cel mai important lucru pentru monah, care îi şi justifică prezenţa în mănăstire, este căutarea comuniunii neîncetate cu Dumnezeu, prin rugăciune. Există multe feluri de rugăciune, dar numai pravila de chilie transformă cu adevărat existenţa monahului.

[…]

Chilia monahului – cuptorul din Babilon

Atunci când seara, după Pavecerniţă, monahul se întoarce la chilie, el nu se separă de trupul comun al mănăstirii. Chilia reprezintă spaţiul lui personal şi, cu toate acestea, ea aparţine pe de-a-ntregul comunităţii. Tot ceea ce se află acolo, mobila, icoanele, cărţile, veşmintele, este cu binecuvântare. Orice ar face monahul la chilie, fie că se odihneşte, se roagă, meditează, se pregăteşte pentru Spovedanie sau Împărtăşanie, este în legătură organică cu viaţa mănăstirii. Desigur, monahul se odihneşte la chilie, dar chilia, cu toate acestea, nu este loc de odihnă. Chilia este arenă pentru lupta duhovnicească şi loc de întâlnire cu Dumnezeu. Unele texte monahale vechi compară chilia cu cuptorul din Babilon, unde monahii, asemenea celor trei tineri, sunt încercaţi, curăţiţi şi pregătiţi de întâlnirea cu Dumnezeu. Chilia este pentru monah locul unde nu trebuie să ajungă nimic lumesc, pentru ca el să poată lupta cu Dumnezeu ca să primească binecuvântarea şi atunci va putea fi numit, ca oarecând Iacov, văzător de Dumnezeu.

La chilie, monahul săvârşeşte pravila formată dintr-un număr de metanii stabilit de duhovnic, rugăciuni, lecturi ale cărţilor duhovniceşti sau alte rugăciuni. Există, în acest caz, şi chiar trebuie să existe, o mare diversitate legată de conţinutul, modul de împlinire, timpul şi lungimea pravilei de chilie, în virtutea faptului că oamenii sunt diferiţi şi au grade diferite de rezistenţă fizică, temperamente şi caractere. Când stabileşte pravila de rugăciune, duhovnicul trebuie să aibă în vedere toate acestea. Într-un fel, pravila de chilie are aceeaşi însemnătate pentru viaţa particulară a monahului, ca şi tipicul de slujbe pentru biserică, cu diferenţa că, în primul rând, aceasta trebuie să fie după puterile monahului, iar în al doilea rând să devină mai complexă odată cu creşterea lui duhovnicească. Una este pravila novicelui, şi alta este pravila monahului bătrân! La întâlnirea cu duhovnicul, monahul, bineînţeles, îi mărturiseşte acestuia toate greşelile, îi descoperă toate gândurile, îi cere sfatul, dar cel mai mult acolo se vorbeşte despre pravila de la chilie: cum merge rugăciunea? dacă are probleme cu somnul? oboseşte din cauza metaniilor? ce cărţi duhovniceşti să mai citească pentru ca inima să se înflăcăreze şi mai mult? Revizuirea ritmică a pravilei de chilie este indicatorul substanţial al creşterii duhovniceşti a fiecărui monah conştiincios.

Viaţa duhovnicească nu trebuie redusă la pravila de chilie. Pravila reprezintă doar acel minim necesar pe care îl împlineşte zilnic fiecare monah, la timpul potrivit, pentru a „ţine minte că el este separat de Dumnezeu şi că se lipseşte de harul Lui“. Chestiunea continuităţii pravilei are o importanţă foarte mare, subliniată întotdeauna de părinţii duhovniceşti. Nu săvârşeşti pravila doar atunci când ai dispoziţia necesară!.. Dacă, totuşi, nu ai făcut pravila, e necesar să-i spui duhovnicului, ca despre o lepădare a datoriei monahale. Pravila trebuie gândită în aşa fel, încât să poată fi făcută zilnic, cu atenţie, smerenie şi conştientizarea deplină a faptului că nu-I oferi ceva lui Dumnezeu, ci stai înaintea Lui, cerându-I milostivirea. În acest fel, pravila nu va deveni un simplu obicei sau o obligaţie formală, împlinită doar „ca să fie“, cu gândul la altceva. Pentru că tocmai în timpul împlinirii pravilei de la chilie monahul depune toate eforturile în vederea întâlnirii cu Dumnezeu, în aşezământul nostru preferăm să numim pravila „priveghere“ sau „liturghia din chilie“. Şi aceasta nu doar pentru că ea se săvârşeşte noaptea, ci pentru că reprezintă aşteptarea, dorinţa de Dumnezeu şi încordarea tuturor forţelor monahului. Acel minim, stabilit de duhovnic pentru pravila monahală, poate deveni scânteia care va aprinde în el focul străduinţei spre Dumnezeu şi abia atunci pravila se va lungi ca timp şi va creşte ca intensitate, umplând întreaga noapte. În comunitatea părintelui Iosif Isihastul pravila ţinea şase ore şi era formată exclusiv din rugăciunea minţii, iar în alte mănăstiri athonite călugărul are posibilitatea să dedice pravilei de chilie patru ore, în fiecare noapte. „Liturghia din chilie“ reprezintă spaţiul experienţei tainice, intrarea în „norul“ care i-a umbrit pe cei trei Apostoli după ivirea luminii, întunericul vederii lui Dumnezeu. De aceea pravila se săvârşeşte noaptea.

Noaptea e timpul descoperirilor dumnezeieşti, al marilor teofanii din Sfânta Scriptură. Noaptea Dumnezeu Se pleacă asupra oamenilor. Lăsând la o parte împrăştierea minţii, în aceste ore de noapte omul poate lupta cu gândurile, se poate înălţa spre Dumnezeu, Îi poate vorbi, Îl poate cunoaşte, pentru ca Dumnezeu să devină, dintr-unul necunoscut şi abstract, Dumnezeul lui personal.

Aşadar, pravila de la chilie este atât de importantă, încât săvârşirea ei în biserică, înainte de slujba de dimineaţă, o devalorizează. La chilie, monahul îşi poate deschide inima, poate îngenunchea, schimba poziţia pentru a birui somnul, ceea ce în biserică nu e posibil.

Premisele rugăciunii de noapte

După cum slujba are tipicul ei, la fel şi „liturghia din chilie“ are anumite premise, absenţa cărora duce la imposibilitatea săvârşirii ei. Când monahul intră în chilie ori, mai bine zis, după ce s-a odihnit câteva ore, şi se trezeşte în toiul nopţii pentru a face pravila de rugăciune, el nu trebuie să aducă acolo nimic din cele ale lumii. El trebuie să fie liber de orice grijă şi preocupare lumească şi să nu aibă nici un fel de curiozitate sau patimă. El trebuie, de asemenea, să aibă pace lăuntrică şi cu toţi fraţii din mănăstire, să nu simtă supărare sau invidie şi nici mustrări de conştiinţă pentru posibilele greşeli sau păcate. Această pace se instaurează în conştiinţă întâi de toate ca rezultat al spovedaniei curate şi al mărturisirii gândurilor, precum şi după o cercetare a sinelui, care poate preceda săvârşirea pravilei.

Doar prin lipsa totală de griji poţi dobândi zdrobirea inimii şi evlavie, conştientizarea smerită a faptului că eşti plin de fărădelegi şi de întuneric şi astfel poţi face totul pentru a-L „mişca pe Dumnezeu“ şi a atrage Duhul, ca să te umbrească.

Trezvia şi rugăciunea lui Iisus

Sarcina monahului este să-şi golească mintea de orice gând, „pentru ca să cultive interiorul prin trezvie, priveghere, tăcere şi săparea la fântâna bucuriei, a păcii şi vieţii veşnice, care este rugăciunea lui Iisus“.

Această golire este numită în terminologia duhovnicească a Sfinţilor Părinţi trezvie“. Ea constă în atenţie, priveghere şi urmărirea gândurilor care vor să se încuibeze în inimă. Trezvia este „arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor“, greu de atins de cel care trăieşte în tulburarea distracţiilor minţii şi a plăcerilor lumeşti. De aceea, nu putem vorbi despre lupta interioară atunci când nu există „tăcerea“ corespunzătoare. În liniştea nocturnă monahul îşi poate urmări gândul şi poate reflecta la intenţiile pe care le are. Trezvia şi rugăciunea lui Iisus însoţesc obligatoriu viaţa tainică, astfel că una nu poate fi făcută fără cealaltă. Rugăciunea lui Iisus este calea de aur, arma principală a monahului în lupta duhovnicească, şi conţine întreaga experienţă dobândită de Biserică. Cu toate că este cea mai eficientă formă de rugăciune, ea nu este singura, aşa că ar fi neînţelept ca toţi monahii să fie obligaţi să o săvârşească.

Sfântul Gheorghe de la Cernica, ucenic fidel al Sfântului Paisie Velicicovschi, spunea că impunerea exclusivă a pravilei rugăciunii lui Iisus a fost una din cauzele principale ale destrămării marii comunităţi de la Mănăstirea Neamţ, după mutarea la Domnul a stareţului Paisie. Respectiv, rugăciunea lui Iisus poate fi recomandată pentru pravila de noapte, dar este mai potrivit ca aceasta să nu fie impusă.

Nu trebuie să uităm nici faptul că marii părinţi ai pustiei şi marii teologi ai vieţii tainice nu apelau la rugăciunea lui Iisus, ci mai degrabă citeau Psalmii şi Sfânta Scriptură.

Cel mai mult trebuie să se îngrijească monahul veghetor, fie că are în minte rugăciunea lui Iisus sau altă rugăciune, de şederea în faţa lui Hristos. Aici facem diferenţă între rugăciunea neîncetată sau alte rugăciuni, pe de o parte, şi amintirea continuă despre Dumnezeu, ceea ce reprezintă rezultatul spre care se tinde. La această amintire continuă despre Dumnezeu se ajunge nu doar prin rugăciune, ci şi prin orice lucrare de trezvie şi vieţuire în comunitate. Accentuăm în mod deosebit „păzirea minţii“ cu măsură, dar cuvintele însele, repetate neîncetat, sunt deosebit de folositoare şi ridică mintea la cele înalte. Strigătul de rugăciune al părinţilor din vechime, cum ar fi: „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte! Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te!“ (Psalmi 69, 1) nu a fost ales la întâmplare, la fel ca invocarea mai târzie „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!“, pentru că acestea exprimă toate trăirile pe care le poate încăpea în sine firea omenească. Aceste cuvinte pot fi rostite în orice împrejurare, fiind potrivite pentru combaterea oricărei ispite şi pentru satisfacerea oricărei nevoi. Ele trebuie folosite şi la vreme de greutate, şi în timpuri bune, şi devin pregustare a mântuirii, respiraţie a Dumnezeirii şi cel mai dulce însoţitor.

Nu trebuie să ne îngrijim de „rezultatul“ rugăciunii sau de primirea vreunui dar de la Dumnezeu pentru aceasta. Avem nevoie doar să stăm înaintea lui Dumnezeu şi să acumulăm răbdare. „Şederea“ în biserică devine descoperire dumnezeiască, atât văzută, cât şi tainică. În timpul „liturghiei din chilie“, monahul însuşi stă în faţa Dumnezeului Celui Nevăzut şi aşteaptă să-L vadă cu ochii lui.

Ar fi o amăgire să presupunem că prin îndelunga noastră luptă zilnică, prin pravila de rugăciune şi alte rugăciuni obţinem posibilitatea de a-L vedea pe Dumnezeu aşa cum L-au văzut mulţi sfinţi, de a-L vedea în lumina Schimbării Sale la Faţă. Nu! „Sarcina“ noastră este să stăm înaintea lui Dumnezeu în aşa fel încât El să ne vadă, să ne asemănăm Lui pe cât posibil, în dobândirea virtuţilor evanghelice.

Aşteptarea Sfântului Duh este scopul pravilei de rugăciune şi al privegherii noastre nocturne. Măsura succesului nu constă atât în darurile harului pe care le dobândim în rugăciune, cât în truda şi jertfirea de sine.

Astfel, după ce ne deprindem cu precauţia, care poate fi exercitată cu anii, lucrând la trezvie, rugăciunea noastră încetează să mai fie de cerere şi implorare, chiar dacă primim ceva de la Dumnezeu, ci devine o ascultare simplă a paşilor lui Dumnezeu, Care Se apropie, şi a mişcării Duhului.

Dificultăţile la rugăciune

Rugăciunea din chilie poate fi îngreunată atunci când, indiferent de eforturile depuse, monahul are probleme cu somnul, cu vreo durere trupească sau sufletească, cu oboseala, mâhnirea, golirea inimii, întunericul, necredinţa, împrăştierea minţii, deznădejdea, loviturile vrăjmaşului şi, posibil, chiar cu greutatea de a rosti cu voce tare cuvintele rugăciunii lui Iisus. Întunericul din chilie devine atunci macabru, iar orele de pravilă trec extrem de greu. În astfel de cazuri, părintele Emilianos ne spunea: „Nu trebuie să uităm că acest lucru nu este întâmplător… el confirmă faptul că rugăciunea începe să devină trăirea noastră autentică… preocuparea noastră cea adevărată. Să dea Dumnezeu să primiţi de pe urma rugăciunii bucurie adevărată! Acest lucru este foarte util. Dar să ştiţi că la început (ca să nu spun timp de mulţi ani sau chiar pentru întreaga viaţă) este mai de folos să ai probleme, piedici, greutăţi, decât bucurie”.

Astfel, greutăţile se pot transforma într-un martiriu fără de sânge pentru monahul care nu-şi părăseşte ţinta şi continuă, pe parcursul multor ani, să se ostenească, noapte de noapte, chiar dacă nu simte nimic şi se sprijină doar pe credinţa sa şi pe mărturiile sfinţilor.

La ora când fraţii se adună din nou pentru rugăciunea comună, fiecare vine cu roadele luptei sale nocturne ca un fel de prinos adus împreună cu darurile de pe proscomidiar, la Dumnezeiasca Liturghie. Acolo unde totul este comun, comună este şi lupta ascetică, comune sunt bucuriile şi darurile. Fiecare experienţă dumnezeiască tainică nu aparţine unui singur monah, ci este adusă ca prinos întregii comunităţi, devenind forţa purtătoare de bunăstare şi dobândire a Duhului Sfânt de către toţi, care sunt membre ale Trupului lui Hristos.

Slujba bisericească se îmbogăţeşte cu experienţa niptică a fraţilor, care au posibilitatea să se împărtăşească puţin din experienţa isihaştilor autentici. Totodată ziua, în timpul ascultărilor obişnuite, este încercată autenticitatea experienţei duhovniceşti din vremea nopţii, deoarece aceasta îi dă monahului putere să rabde, de dragul lui Dumnezeu, orice greutate cu care el se confruntă pe timpul zilei.

(Traducere de pr. Eugeniu Rogoti după un referat susţinut de părintele Elisei, stareţul Mănăstirii Simonopetra, în cadrul Sinaxei stareţilor şi stareţelor Bisericii Ruse, 8 octombrie 2014. Originalul se află la adresa http://www.patriarchia.ru/db/text/3798737.html)

***

Protos. Ieremia – Schimbarea la Față, Împărăția lui Dumnezeu întru putere (predică la praznicul Schimbării la Față a Domnului) – Putna, 2017:

Legaturi:


Categorii

Calugaria / viata monahala, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, IPS Teofan, Parintele Zaharia de la Essex, Parinti de la Putna, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?), RUGACIUNEA LUI IISUS (Rugaciunea mintii/ inimii), Schimbarea la Fata, VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la ““Strălucească și nouă, păcătoșilor, Lumina Ta cea pururea fiitoare!” – TAINA TABORULUI IN VIAȚA NOASTRĂ – Predici și tâlcuiri ale semnificațiilor concrete ale praznicului Schimbării la Față pentru existența noastră duhovnicească (și VIDEO). Chemare la RUGĂCIUNEA NEÎNCETATĂ și la DOBÂNDIREA DUHULUI SFÂNT

  1. Pingback: “CE STRĂLUCIRE, CE LUMINĂ CEREASCĂ!” – CUVIOSUL CALINIC ISIHASTUL (PUSTNICUL): ”Nu sporim fiindcă o mie şi unul de amănunte neînsemnate ne distrag atenţia şi neglijăm scopul nostru de căpătâi” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate