“CE STRĂLUCIRE, CE LUMINĂ CEREASCĂ!” – CUVIOSUL CALINIC ISIHASTUL (PUSTNICUL): ”Nu sporim fiindcă o mie şi unul de amănunte neînsemnate ne distrag atenţia şi neglijăm scopul nostru de căpătâi”

8-08-2017 Sublinieri

Familia ortodoxă. Nr. 8/2017:

+7 AUGUST 1930

Stareţul Calinic Isihastul – străin pe pământ

Faţa pământului s-a schimbat dramatic de acum o sută de ani, şi continuă să se schimbe tot mai mult şi tot mai repede, de la o generaţie la alta, într-o „babilonie de gradul al doilea, în care cei bătrâni şi cei tineri nu se mai înţeleg, părinţii şi copiii par că vorbesc limbi diferite. Noile generaţii se arată desprinse de tradiţia pe care s-au întemeiat veacuri la rând înaintaşii lor, şi au fie o înţelegere de suprafaţă, păstrând o formă fără conţinut, fie o leapădă de-a dreptul, ca pe-o vechitură nefolositoare şi de care ti-e ruşine.

„Omenirea boleşte de nevindecat; răul nu conteneşte a se întări, a se înrădăcina din ce în ce mai adânc în inimile oamenilor”, constata cu amar un Cuvios contemporan. Astăzi nu mai există, din păcate, soluţii; nu există reţete pe care să le aplici şi să-ţi garanteze vindecarea sufletească. Există însă Sfinţii, „oameni cu slăbiciuni asemenea nouăcf. Iacov 5:17, a căror viaţă ne dă mărturie de puterea lui Dumnezeu de a mântui indiferent de contextul în care trăim, de moştenirea genetică şi educaţională, de toate condiţiile neprielnice din lăuntrul şi din afara noastră — atâta doar, să o vrem şi să o cerem, cu stăruinţă şi credinţă.

Aşa este şi pilda Stareţului Calinic Isihastul, un om învăţat şi citit, crescut într-o familie înstărită şi obişnuit cu tot felul de comodităţi, care şi-a dezlipit inima de toate bucuriile lumii acesteia ca să se poată desfăta de cele ale vieții veșnice și și-a răstignit mintea, jertfind-o lui Dumnezeu, ca El să i-o și innoiască și tămăduiască.

VESTITA PUSTIE A KATUNAKIEI

Părintele Calinic s-a născut la Athena în 1853, într-o perioadă in care credinţa ortodoxă era o caracteristică a oamenilor de atunci, când puţini erau nepăsători faţă de Dumnezeu şi de Biserică. Ca tânăr, Konstantinos (aşa îl chema din Botez) se remarca prin două lucruri: îi plăcea foarte mult să citească, mai ales literatură duhovnicească, şi nu pierdea niciodată prilejul să ia parte la dumnezeieştile slujbe, mai ales la privegheri. Iar tot ce citea în cărţi şi auzea la biserică aduna în lăuntrul său. Se simţea totuşi neîmplinit. Atunci Dumnezeu i-a scos în cale pe cineva care i-a vorbit despre viaţa monahală şi despre Sfântul Munte.

Fără să mai stea mult pe gânduri, după ce L-a rugat pe Dumnezeu să-l ajute să-şi împlinească hotărârea, s-a dus în portul Pireu şi a căutat o corabie care să-l ducă în Athos. Din pronie dumnezeiască, a dat peste una care se îndrepta spre Mănăstirea Iviron, ca să încarce un transport de cherestea.

Viaţa de la Iviru era pe atunci idioritmică, aşa că iubitorul de nevoinţă s-a îndreptat în scurtă vreme spre vestita pustie a Katunakiei, plină de preafrumoşi „crini înfloritori“, între care strălucea pe atunci Cuviosul Daniil Katunakiotul – dascăl al isihiei, mare ascet şi întemeietor al chiliei „Daniileilor”. De cum l-a văzut, inima tânărului a primit încredinţare că şi-a găsit Stareţul. Acesta, după cuvenita încercare, l-a primit sub povăţuirea sa.

„ACEASTA ESTE VIATA PE CARE MI-AM ALES-O!”

Rânduiala de la chilia Stareţului Daniil era una foarte aspră: se mânca doar odată în zi, fără untdelemn, la care se făcea dezlegare doar în sâmbete, Duminici şi în praznice, iar pravila de rugăciune ţinea aproape toată noaptea. Pe lângă acestea, zona era lipsită de izvoare, singura apă fiind adunată din ploaie şi chivernisită cu grijă; de aceea nu exista o grădină de zarzavat ca alte chilii, iar hrana era adusă cu mare greutate din Dafni. Stareţul Daniil i-a explicat tânărului toate acestea, dar el i-a răspuns doar atât: „Fie binecuvântat, Gheronda! Aceasta este viaţa pe care mi-am ales-o“.

După câţiva ani, Kostas a devenit Părintele Calinic – un monah plin de râvnă, ajutat şi de înflăcărarea sa tinerească. De bună seamă că nu i-a fost uşor, lui, obişnuit cu îndestularea traiului de la Athena, să se adapteze vieţii de aici. Stareţul Daniil nu-i îngăduia să plece de pe pământul chiliei lor, ca să nu i se împrăştie gândurile şi să se tulbure, ci să se adâncească în tainica lucrare a rugăciunii. După cum mărturisea mai apoi Părintele Calinic, această însingurare deplină de lume îi aducea de multe ori o stare de deprimare, care ajunsese să-l apese greu. Dar n-a dat înapoi, ci a biruit întru răbdarea sa, după cum o spunea şi noul său nume, căci în greceşte kali niki înseamnă „bună biruinţă”.

[…]

„NU VĂ ÎNGRIJORAŢI, SE VA DUCE PRIN LACRIMI!”

În 1881, Cuviosul Stareţ Daniil s-a mutat în veşnicie, lăsându-l în locul său pe Părintele Calinic, de-acum încercat în cele ale Duhului.

Dragostea de citit nu l-a părăsit nici aici, la pustie, concentrându-se asupra Scripturilor şi a Părinţilor isihaşti, în frunte cu Isaac Sirul şi Grigorie Palama. Unul dintre cei ce l-au cunoscut îl descria astfel:

„Marea sa dragoste era Filocalia.  Mintea sa curată cerceta paginile Filocaliei şi întâlnea acolo sufletele înrudite cu el ale celor ce aleseseră viaţa de trezvie şi de contemplaţie, şi se bucura cu bucurie duhovnicească. Pe lângă studiu, Părintele Calinic îndrăgea singurătatea. În singurătate mintea sa putea să se apropie de Dumnezeu. Această trăsătură poate fi observată în toată viaţa lui”.

Moştenise de la Stareţul său şi harisma cumpătării: o măsură de ulei îi ajungea un an întreg, atât la mâncare, cât şi la candelele din biserică. Lângă chilie era o mică viţă-de-vie, care dădea rod doar vreo zece struguri pe sezon. Niciodată n-a gustat vreun strugure — şi, mai apoi, nu-i lăsa nici pe ucenicii săi s-o facă, ca să le cultive cumpătarea. Nu bea niciodată cafea, deşi la privegherile de toată noaptea mulţi aghioriţi obişnuiesc s-o facă. „Dacă trebuie să ţinem privegherile cu astfel de «droguri», mai bine să mergem la culcare”, spunea el.

Într-o seară, a adormit în chilie, pe când scria ceva, iar lampa cu gaz a început să fumege puternic. Speriaţi, fiii duhovniceşti au intrat în chilie. Faţa Părintelui Calinic era neagră din pricina funinginii. S-au grăbit să aducă nişte apă să-l spele, dar el i-a oprit, zicând: „Nu vă îngrijoraţi, se va duce prin lacrimi!”.

Era plin de linişte, cu luare-aminte în cuvinte si ferindu-se de orice discuţie nefolositoare. În ziua în care se împărtăşea cu Sfintele Taine, se închidea în chilie şi nu lăsa pe nimeni să-l tulbure până seara.

„SPUNE RUGĂCIUNEA, IAR DEMONUL VA FUGI”

În 1885 a devenit zăvorât — şi a trăit aşa următorii 45 de ani. Nu şi-a mai părăsit iubita sa chilie, după îndemnul Awei Moise: „Du-te, şezi în chilia ta şi chilia te va învăţa pe tine toate!”. Când avea ceva de comunicat, obişnuia să înalţe un băţ lung, cu o pânză la capăt, ca un steag. Vecinii îl vedeau şi veneau să vadă care e problema. Se dăruise cu totul lucrării Rugăciunii lui Iisus.

Dobândise doi ucenici, Neofit şi Daniil, care se îngrijeau de toate aspectele practice ale chiliei lor. Un alt ucenic a fost pustnicul Gherasim Menaghia, care a fost însă silit să-l părăsească datorită climei foarte aspre de la Katunakia, ce i-a afectat sănătatea.

Le cerea ucenicilor desăvârşită ascultare, ştiind din proprie experienţă ce mult har se primeşte astfel, şi nu pregeta să le spună celor ce n-o făceau: “Ridică-te şi pleacă. Nu vreau să păcătuiesc din pricina neascultării tale”.

Odată, un fiu duhovnicesc, care mersese la Dafni pentru aprovizionarea chiliei, vrând să-i facă Stareţului Calinic o bucurie şi să-i aline un pic setea, i-a cumpărat o portocală. „Părinte, ţi-am adus o portocală”, i-a spus acesta vesel. Dar Stareţul n-a fost defel mulţumit: „Şi cum ai luat-o fără blagoslovenie? Ai luat-o făcându-ţi voia ta. Ia-o şi arunc-o numaidecât!”…

L-a cercetat odată Stareţul Leontie cel orb, de la Chilia Sfântului Simeon de pe moşia Simonopetrei. ca să-i pună nişte întrebări despre Rugăciunea lui Iisus. Când ucenicul Stareţului Calinic i-a adus, după obiceiul athonit, kerasma, Părintele Leontie l-a întrebat pe bătrân: „Gheronda, de ce nu-l înveţi rugăciunea minţii?” Surâzând. Stareţul a răspuns: Dacă l-aş învăţa rugăciunea minţii, cine ne-ar mai aduce tava cu apă de băut? El are nevoie de tăierea voii sale în ascultare, şi tot prin ascultare va veni şi rugăciunea minții. Ascultarea este o condiţie indispensabilă pentru orice sporire duhovnicească“.

„Părinte, sunt împrăştiat“, i-a spus odată Stareţului unul dintre fiii duhovniceşti.

Spune rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul», iar demonul care-ţi pricinuieşte împrăştierea va fugi”, i-a răspuns acesta.

Un nevoitor l-a întrebat odată de ce nu mai pare să existe astăzi sporire în viaţa duhovnicească.

Nu sporim fiindcă o mie şi unul de amănunte neînsemnate ne distrag atenţia şi neglijăm scopul nostru de căpătâi. Priorităţile noastre ajung în neorânduială, ca acelea ale unui meşter care îti promite că în trei zile sapa ta va fi gata, şi când vii s-o iei, spune că n-a avut destul timp s-o facă. O pune deoparte faţă de celelalte, ca să se ocupe de ea, şi îţi spune să vii după ea în altă zi. Între timp, vin diferite alte comenzi, şi sapa e pusă deoparte într-un loc în care să nu-l incomodeze, şi astfel nu poate respecta nici al doilea termen Iar povestea aceasta se poate repeta iarăşi şi iarăşi. Mulţimea grijilor aduce nepăsare şi uitare, şi ne face să stăm pe loc în lucrarea virtuţilor“.

Obişnuia să zică:

Mai întâi cere curăţirea de patimi, şi numai după aceea poţi înainta în viaţa duhovnicească. Un vas murdar nu poate primi în el mir… Cine poate, după moarte, să meargă într-o raclă de aur? Cel smerit si mulţumitor întru toate. De pildă, găseşte fasole la masă şi spune cu bucurie: «Voi mânca, fasole!». Cine se plânge de toate, căutând mângâiere pentru sine şi să-şi facă voia, acela nu va intra într-o raclă de aur. Când un om se luptă cu credinţă să înfăptuiască poruncile lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu îl miluieşte cu daruri duhovniceşti în fiecare zi de mare praznic. Aceasta se întâmplă şî în armată, când, în zile speciale, ofiţerii dau bani, daruri sau permisii celor mai buni soldaţi”.

„CUM MAI STRĂLUCEA! CUM MAI STRĂLUCEA!”

Un monah tulburat sufleteşte, fiind copleşit de ispite, l-a cercetat pe Stareţ. După ce i-a explicat situaţia, acesta i-a zis: „Ascultă, copilul meu, ia găleata asta şi umple-o cu apă. Apoi aruncă în ea pământ, şi amestecă!”. Zis şi făcut. „Vezi acum ceva înlăuntru?“, a întrebat Stareţul. „Nu, Părinte, apa e prea tulbure!”. Stareţul a continuat un timp să-i vorbească, întărindu-l duhovniceste, apoi i-a spus să se uite din nou la apă. “Acum începe să se limpezească”, spuse monahul. Iarăşi Stareţul l-a mai mângâiat cu câteva cuvinte, după care i-a adus aminte să se uite la apă. „S-a limpezit cu totul. Pot foarte uşor să scot câteva pietricele de pe fund”. Ei, vezi, ceva asemănător s-a întâmplat şi cu tine. Acum mintea ta este ca apa murdară, dar nu fii supărat. Fă puţină răbdare şi, în două sau trei luni, tulburarea şi murdăria se vor aşeza, şi vei vedea atunci ce limpede şi drept vei gândi!. Şi lucrurile s-au petrecut întocmai.

Odată, Stareţul Grigorie din Sfânta Anna s-a dus la Stareţul Calinic ca să lămurească o problemă duhovnicească mai subţire. Când a ajuns, i s-a spus însă să aştepte, întrucât Stareţul se ruga şi primea vizitatori doar după ce îşi săvârşea rugăciunea. Părintele Grigorie a aşteptat toată ziua, dar Stareţul nu s-a ivit. Au apărut zorii zilei următoare. Toată ziua, povestea Părintele Grigorie, Stareţul Calinic a fost aşa de afundat în tărâmul rugăciunii minţii, încât a continuat şi în noaptea aceea. A treia zi l-a găsit tot rugându-se. După-amiază, Părintele, care aştepta încă, a simţit în chip tainic că rugăciunea a luat sfârşit. Şi într-adevăr, în scurt timp Stareţul Calinic l-a chemat la el. A fost atunci martorul unui lucru de negrăit, înfricoşător.

„Au trecut mulţi ani”, spunea el, „dar n-am uitat niciodată acea vedenie cerească. Cât de strălucitoare era faţa Părintelui Calinic! Cum mai strălucea! Cum mai strălucea! Ai fi crezut că-l vezi pe Moise după coborârea de pe Sinai. Ce strălucire! Ce lumină cerească!“.

Părintele Gherasim Mikraghiannitul, vestitul imnograf, l-a avut opt ani ca povăţuitor pe Stareţul Calinic. Iată ce povestea că i s-a întâmplat după ce s-a dus să-l cerceteze într-o dimineaţă, tulburat fiind:

«Bună dimineaţa, bună dimineaţa», mi-a spus îndată ce m-a văzut. «Te aşteptam». Am rămas uimit auzind că mă aştepta, căci nu-l anunţasem despre vizita mea. M-am aşezat lângă el. Când i-am privit faţa, am văzut că strălucea toată într-o Lumină nelumească. Văzând aceasta, am simţit înlăuntrul meu o bucurie extraordinară şi simţeam o mireasmă minunată”.

“ÎȚI MULŢUMESC, DUMNEZEUL MEU…”

În iulie 1930, bătrânul isihast a căzut la pat. Boala i-a amintit de pururea-pomenitul său stareţ, Daniil Katunakiotul, căci era aceeaşi cu cea care îi pricinuise acestuia moartea. Pe stareţul lui îl ţinuse cincisprezece zile, dar Stareţul Calinic, având o constituţie mai solidă, a suferit patruzeci de zile. Aşa a trecut toată luna iulie.

Praznicul Schimbării-la-Faţă, cu o încărcătură aparte pentru orice isihast, a fost penultima zi din viaţa sa pe pământ. Pe 7 august, zăvorâtul isihast era gata să rupă lanţurile trupului şi să zboare înspre nemărginita întindere a Ierusalimului celui de Sus, care este „liber, şi maica noastră, a tuturor” .

Ultimele ceasuri de viaţă a fost deosebit de sfinte, vrednică încheiere a vieţii sale îngereşti. I-a spus ucenicului său, cu o bucurie de nedescris:Du-te, copilul meu, şi pregăteşte biserica, au venit Sfinţii Părinţi“. Apoi a şoptit încet, abia desluşit: “Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că, deşi nimic n-am făcut în viaţa mea, mă învredniceşti să mor ortodox”. După aceste cuvinte, şi-a închis ochii şi, plin de fericire, şi-a încredinţat duhul in mâinile lui Dumnezeu.

După câţiva ani, când, potrivit obiceiului din Sfântul Munte, osemintele sale au fost mutate în gropniţă, s-a văzut că aveau acea culoare gălbuie care împodobeşte moaştele Sfinţilor. Să avem parte de rugăciunile sale, în aceste „zile viclene” Efeseni 5:16!

Radu Hagiu

Vedeti si:


Categorii

Calugaria / viata monahala, Parinti athoniti contemporani, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la ““CE STRĂLUCIRE, CE LUMINĂ CEREASCĂ!” – CUVIOSUL CALINIC ISIHASTUL (PUSTNICUL): ”Nu sporim fiindcă o mie şi unul de amănunte neînsemnate ne distrag atenţia şi neglijăm scopul nostru de căpătâi”

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate