PARINTELE PETRONIU si CHEMAREA LA ADANCIREA VIETII DUHOVNICESTI: “Astăzi este în lume o orbire înfricoşată, o strâmbare a învăţăturii creştine. În ce hal se găseşte creştinătatea în vremurile noastre băgăm de seamă şi din faptul că duhul acesta lumesc năvăleşte şi în locurile cele sfinte…”

24-02-2016 Sublinieri

Prodromu - pelerini cu parinele Petroniu

Aşa-zisul ecumenism, care încearcă să ne atragă pe toţi la unire, este o mare iluzie. Nu s-a văzut nici unul dintre cei care participă la întâlnirile ecumenice să treacă la Ortodoxie. Nu-i interesează credinţa cea dreaptă, nici adevărurile şi viaţa cea după Sfânta Evanghelie. Se încearcă numai compromisul duhului lumesc cu duhul cinstitei Evanghelii. Nu există compromis! Sfinţii Părinţi, vedem în viaţa lor, n-au făcut nici un compromis”.

***

***

inmormantarea-parintelui-petroniu-tanase-7

Redescoperirea Ortodoxiei

Interviu cu Părintele Petroniu, Sfântul Munte Athos, Iulie 1993

Părintele Constantin: Părinte Petroniu, ce credeţi că ar trebui să aibă acum în vedere, în mod deosebit, Biserica noastră, preoţimea, ierarhia, credincioşii, după perioada aceasta întunecată de aproape 50 de ani? Am început multe lucruri. Au fost multe goluri de umplut. Există temerea să nu acordăm prioritate la ceea ce trebuie, există riscul să investim şi să cheltuim multă energie în lucruri secundare!

Părintele Petroniu: Mi s-ar fi părut potrivit ca, îndată ce s-a produs această schimbare, Biserica să fi fost cumva mai prezentă la evenimente. Totdeauna în împrejurări excepţionale Biserica a avut atitudine. Şi acum Biserica trebuia să ia o atitudine directă pentru îndrumarea şi luminarea credincioşilor după atâţia ani de întuneric şi asuprire. Nu cred că a fost suficient de prezentă, mai ales la început. Poate că lucrul este explicabil datorită prea marii diferenţe între ceea ce a fost şi ceea ce este. Oamenii nu se pot schimba dintr-o dată. Nu pot trece de la un pol la celălalt. Este necesară o prezenţă mai vie a Bisericii pentru schimbarea care trebuie să se petreacă în sânul poporului. Desigur, pe linia aceasta a trăirii creştineşti. Citeam undeva despre Soljeniţîn că s-ar fi întrebat: „Cum de a îngăduit Dumnezeu ca un popor credincios, ca cel rus, să treacă prin aşa mari încercări?” Tot el spune că răspunsul l-a aflat singur din gura oamenilor simpli: S-a înstrăinat lumea de Dumnezeu, şi de aici vine tot răul! Exact ceea ce scria şi Dostoievski altădată. Dacă oamenii se îndepărtează de Dumnezeu, se îndepărtează şi unii de alţii, nu se mai văd ca prieteni, ci ca duşmani. Pentru ca să repari aceste lucruri trebuie făcut drumul invers. Pentru ca să refaci relaţiile dintre oameni trebuie să-i apropii mai întâi de Dumnezeu. Este calea cea mai simplă şi singura adevărată. Să ne apropiem de Dumnezeu înseamnă să ne apropiem de izvorul vieţii. O activitate susţinută de adâncire a ortodoxiei în popor, sunt convins că ar rezolva toate problemele, chiar şi problemele imoralităţii care au invadat ţara noastră ca un roi urât. Dacă este credincios, omul nu-şi mai permite orice. S-ar rezolva şi problema sectelor. Dacă omul este credincios şi ortodox adevărat nu se duce la surogatele pe care le aduce o sectă sau alta. Un creştin bun nu trece la secte. Primejdia nu este pentru un creştin bun, ci pentru cei pospăiţi.

Să se stăruie pentru adâncirea şi trăirea vieţii creştine. Acesta este cel mai important lucru. Dacă omul este creştin bun atunci se rezolvă o mulţime de probleme ce ţin de viaţa socială.

Părintele Constantin: Dar mănăstirile!?

Părintele Petroniu: La fel şi cu mănăstirile. Aud că se fac mănăstiri multe, schituri multe. Este o mare grabă. Intenţia este bună, dar mă tem că nu se ţine cont de datele elementare ale vieţii duhovniceşti. Pe urmă ne vom plânge că nu avem oameni duhovniceşti, ne vom plânge că nu fac ascultare călugării, că se revoltă, că se ridică împotriva stareţului, lucruri cu totul nepotrivite cu smerenia şi cu ascultarea vieţii călugăreşti. Călugărul trebuie să asculte de stareţ, nu să ceară să fie cum vrea el. Foarte puţini sunt cu adevărat creştinaţi, nu ştiu şi nu ţin nici minimum din ce înseamnă viaţa creştină. Dimpotrivă, vin cu nişte lucruri pe care le-au învăţat în lume, la şcoală, vin cu un vocabular ce nu ţine de viaţa monahală. Chiar la mânăstire vin oameni cu un capital creştinesc foarte scăzut. De aceea, se creează multe neajunsuri în viaţa duhovnicească.

obstea Prodromu 1993

Obstea de la Prodromu in 1993

Grija mare nu cred că trebuie să fie pentru înmulţirea mănăstirilor şi a schiturilor, cât pentru adâncimea vieţii duhovniceşti a acelora ce sunt în mânăstire. Problema reorganizării vieţii mănăstireşti s-a pus mai demult în Biserica noastră. Prin 1941 chiar. Nu s-a putut rezolva atunci pentru că a venit războiul. Dar s-au propus o serie de documente, între care am socotit ca cea mai importantă propunerea prof. Teodor Popescu. Rolul monahismului în viaţa Bisericii Ortodoxe nu mai este nevoie să-l subliniez eu. Mănăstirile au arătat cu prisosinţă ce pot să facă, în întreaga istorie a Bisericii. Tot ceea ce are Biserica este rodul ostenelilor călugăriei: arta bisericească, imnografia, iconografia… Biserica a acordat monahismului şi cinstea ca toţi conducătorii bisericeşti, ierarhii, să fie monahi. Monahismul nu are nevoie de noi căi de reorganizare. Este suficient să-şi trăiască rânduielile şi viaţa pe care le-au creat înaintaşii. Pe linia aceasta trebuie mers. Se cam abătuse puţin. Era o laxitate, o slăbire a vieţii călugăreşti. Dacă nu se întăreşte viaţa duhovnicească şi ne mărginim numai la exterior, să facem să fie puţin frumos pe dinafară, să ne lăudăm numai, nu vom reuşi să facem treabă, vom fi lipsiţi de puterea necesară.

Părintele Constantin: Este nevoie de oameni duhovniceşti, de stareţi.

Părintele Petroniu: Educaţia creştinească se formează. Să fie atmosfera prielnică.

Părintele Constantin: Problema educaţiei creştinilor este a preotului, iar problema educaţiei preotului este a episcopului.

Părintele Petroniu: Şi a teologiei, şi a şcolii. În timpul comuniştilor, s-au făcut cursuri de îndrumare pentru preoţi, aşa cum voiau ei. Se pot face şi acum cursuri de îndrumare ca să-i povăţuiască pe drumul cel bun.

Părintele Constantin: Trebuie înţeles că, în toată această perioadă, preoţii şi credincioşii au fost puţin îndepărtaţi de ceea ce numim viaţă duhovnicească.

Părintele Petroniu: Nu s-a mai vorbit despre viaţa duhovnicească, s-a spus că aceasta îi priveşte numai pe călugări, cum că ar fi ceva mănăstiresc şi nu priveşte pe creştinii din lume.

Părintele Constantin: Noi în facultate nu am auzit vorbindu-se de Filocalie!

Părintele Petroniu: Nici înainte, pe vremea noastră, nu se vorbea în şcoală de Filocalie. Erau cursuri de mistică: Nichifor Crainic, apoi Paul Savin. Acesta din urmă a urmat pe Crainic. Ne vorbeau de Eckhart, de Francisc de Assisi, de asceza ortodoxă, de Părinţi. Mai târziu s-a desfiinţat catedra. Faptul că s-a ajuns acum la înţelegerea acestor lucruri este foarte important. Viaţa duhovnicească este strict legată de ortodoxie. Preoţie fără viaţă duhovnicească nu este de închipuit. Aceasta este esenţa ortodoxiei. Aud totuşi că sunt mulţi preoţi care prea au dat frâu liber vieţii. Au intrat în unele activităţi economice. Nu vreau să generalizez, dar am văzut câteva cazuri. Preotul cu viaţa lui trebuie să fie expresie a învăţăturii. Nu poate fi una învăţătura şi alta viaţa.

Părintele Constantin: Preotul mai tânăr nu a fost învăţat şi nici îndemnat să se ataşeze de un duhovnic. Există o cultură teologică, dar cred că lipseşte un ataşament al rânduielii bisericeşti: să ştii bine ce ai de făcut.

Părintele Petroniu: Cât de puţin, dar să fie autentic, să fie în rânduială. În Biserică nu merg lucrurile făcute cu aproximaţie. Trebuie luate lucrurile foarte în serios. Nu se poate sta împotriva valului acestuia de necredinţă şi de stricăciune fără ajutorul lui Dumnezeu. Iar ajutorul lui Dumnezeu vine când mă găsesc în rânduială cu Dumnezeu. Datoria principală este a preoţilor şi a mănăstirilor. Lumea aleargă la mănăstiri să găsească acolo o icoană de viaţă sfântă, aleasă. Pe altă cale, oricât s-ar strădui cineva, nu se face nimic. Exemplul este cel care convinge. Ce poate face un preot într-o parohie, nu poate să facă nimeni altcineva. Nimeni nu-l poate înlocui. Să-şi recapete preotul cinstea pe care o avea altădată în sânul poporului. Sfântul Munte are o mare influenţă asupra credincioşilor greci. O dovadă este şi aceea că în rândul călugărilor aghioriţi se află astăzi peste 150 absolvenţi de facultăţi: ingineri, medici, profesori, filologi. Sunt 4-5 cabinete medicale. Arhitecţii cu studii la Berlin, la Londra s-au retras la chilie. Deci cam 10% din totalul călugărilor sunt cu studii universitare. Şi duc o viaţă călugărească aspră. De unde numărul acesta sporit? Vine multă lume – tineri în special – la Sfântul Munte pentru discuţii duhovniceşti, pentru participarea la slujbe, etc. Şi altceva: stareţii de la Sfântul Munte, mai ales în Postul Mare, colindă toată Grecia. Sunt chemaţi la eparhii, la parohii pentru a vorbi, pentru a spovedi. Toate lucrurile acestea au influenţă foarte puternică asupra tinerilor.

Părintele Constantin: Intelectualitatea este un segment foarte însemnat şi cu mare pondere în societate.

Părintele Petroniu: Biserica ar avea foarte mult de câştigat dacă şi-ar apropia intelectualitatea. Cât au fost de îndrăciţi comuniştii, nu au putut să-l elimine pe un Dostoievski. Intelectualitatea noastră este foarte străină de Biserică. Intelectualii noştri sunt atei, necredincioşi. Nu toţi, dar mulţi dintre ei. Dacă ar putea Biserica să-i atragă mai mult!

Părintele Constantin: Cum să-i atragă? In spaţiul ortodox intelectualitatea stă departe de Biserică. Şi aici în Grecia, tot aşa se întâmplă. Poate pentru faptul că spiritualitatea ortodoxă nu pare la suprafaţă a fi foarte interesantă, atrăgătoare.

Părintele Petroniu: Există o exagerată admiraţie faţă de lucrurile străinilor, iar ale noastre nu sunt luate în seamă. Peste tot văd că se citează numai străini.

Părintele Constantin: Ce bogăţie spirituală extraordinară are Biserica noastră şi puţini sunt cei care se interesează de ea!

maicuta-domnului-de-la-manastirea-neamt

de Gabriela Mihaita David (albastru de…)

Părintele Petroniu: Sunt lucruri foarte interesante şi foarte frumoase în ortodoxia noastră românească. Fiecare ţară îşi are amprenta şi specificul ei creştin ortodox. Nu putea să se întâmple altfel cu poporul român. Specificul ortodoxiei româneşti este un capitol care nu este deloc studiat. Mă gândeam, de exemplu, la denumirea aceasta a Maicii Domnului. Fiecare Biserică Ortodoxă are o anumită denumire pe care o foloseşte în chip deosebit. De exemplu, grecii au Panaghia, ruşii au Bogorodiţa, românii au Maica Domnului. Există şi diminutivul Măicuţa Domnului. De unde această diferenţă? Grecii au stăruit şi au păstrat denumirea de Panaghia (Prea Sfânta) pentru că idealul acesta de desăvârşire era prezent la ei încă din antichitate. Omul trebuie să ajungă la desăvârşire. Panaghia este cea care a întruchipat idealul cel mai înalt de desăvârşire. Poporul român s-a oprit la Mama Domnului, din cauza sensibilităţii pe care o are faţă de rolul mamei. Dar este ceva mai mult. Nu se întrebuinţează cuvântul de mamă, ci cel de maică, rezervat de obicei pentru femeile care trăiesc în feciorie, pentru călugăriţe. Atunci când spui Maica Domnului, se cuprind trăsăturile caracteristice ale acesteia: şi mamă dar şi fecioară, în acelaşi timp. Lucrul cel mai adânc, teologic, lucrul cel mai de taină. Poporul a surprins într-o numire simplă amândouă aceste trăsături: mamă şi fecioară. Un alt lucru pe care l-am găsit foarte interesant: pentru ostenelile vieţii călugăreşti la un loc (rugăciune, post, metanii et.) în greceşte se foloseşte termenul askisis care însemnează exerciţiu, văzând în ele faptul că omul îşi exersează puterile lui pentru a ajunge la un ideal. Askisis face şi sportivul şi oricine se antrenează într-un fel sau altul. Românii nu au împrumutat cuvântul acesta. Ei spun nevoinţă. Ce însemnează nevoinţă? Nevoinţă însemnează a face un lucru pe care nu vrei să-l faci. Dar cuvântul nevoinţă nu exprimă în acest caz o situaţie negativă, ci ceva pozitiv. Acest ne adăugat la voinţă s-ar părea că ne dă o negaţie, de fapt exprimă ceva pozitiv, adică, viaţa duhovnicească pe care omul o face nu cu voinţă proprie, ci cu voinţa altuia, adică tăindu-şi voia proprie. Or, tăierea voii este lucru esenţial pentru viaţa călugărească. Ce este monahul? Tăierea voii! Să nu facă voia proprie. Toate celelalte – fecioria şi sărăcia – le poate face şi un mirean, dar tăierea voii este lucrul cel mai greu. Cuvântul acesta nevoinţă, arată că toată osteneala călugărului are însuşirea fundamentală a tăierii voii proprii. Ca urmare a acestui lucru treburile pe care le face monahul, indiferent care ar fi ele, le numeşte ascultare. Ascultarea înseamnă a face voia altcuiva, nu a ta proprie. Este un capitol necercetat.

La fel, sunt lucruri ce ţin de evlavia credincioşilor noştri simpli. De exemplu, ducându-mă odată acasă de Paşti, în Joia Mare, o bătrână se întorcea târziu acasă şi mama a întrebat-o de unde vine. A răspuns că vine de la o vecină care este bolnavă. Domnul Hristos a spălat astăzi picioarele ucenicilor, eu să nu fac nimic? M-am dus şi am spălat picioarele la o femeie bolnavă, în pat. O femeie fără carte! Sau alt exemplu. Tot de Paşti se fac cozonaci. La exclamaţia: ce frumoşi cozonaci!, se răspundea: Nu pentru mâncare i-am făcut aşa frumoşi, aşa este faţa Domnului Hristos la Paşti. Sunt, într-adevăr, lucruri foarte interesante şi foarte frumoase în ortodoxia noastră românească.

Părintele Constantin: De aici ar fi ieşit adevărata teologie ortodoxă, de la considerarea şi explicarea acestei extraordinare bogăţii de gesturi, obiceiuri şi tradiţii legate de viaţa creştinească, nu din manualele academice occidentale.

Părintele Petroniu: Este influenţa nefastă a apusenilor, lipsită tocmai de această dimensiune spirituală.

Părintele Constantin: Ce este de făcut? Revin obsedant cu această întrebare.

Părintele Petroniu: Cred că este o iconomie a lui Dumnezeu faptul că a venit încercarea aceasta. S-au restaurat mânăstirile. Dumnezeu le-a pregătit pentru ca să nu mai aibă călugării de lucru la ele şi să se ocupe cu adâncirea vieţii duhovniceşti. Au acum Filocaliile, care mai înainte nu erau, nici la facultate, nici în mănăstiri nu se ştia de ele. Acum avem la îndemână un noian de cărţi. Dacă oamenii sunt îndrumaţi să se hrănească din hrana aceasta tare a Sfinţilor Părinţi, rodul vine îndată.

Părintele Constantin: Cred că este nevoie de prezenţa unor duhovnici!

Părintele Petroniu: Trebuie să se înceapă de undeva. Spune Sfântul Serafim: „Du-te într-un mijloc de pădure şi ocupă-te de cele duhovniceşti şi va veni lumea întreagă să se aşeze în jurul tău.” Să se înceapă de undeva. Să se înceapă un lucru bun. Cât de puţin.

Părintele Constantin: La Sfântul Munte sunt numeroase dovezi ale ajutorului pe care Ţările Române le-au acordat mănăstirilor de aici de-a lungul mai multor secole.

Părintele Petroniu: Românii n-au făcut această ajutorare a popoarelor ortodoxe din slăbiciune, ci din spirit profund creştin. Poporul român şi-a împlinit trebuinţele lui cu ceea ce a avut şi, ţara fiind bogată, surplusul nu şi l-a băgat în palate, în lux. Nu ştiau domnitorii români de palate? Nu văzuseră palate la Constantinopol, în Occident? Văzuseră destule. Şi totuşi, ei n-au făcut palate, nici catedrale. Au făcut lucruri simple şi frumoase. Surplusul nu a fost investit în scumpeturi necreştine, ci a fost dat celor ce aveau nevoie. Aceasta a fost dărnicia românească. Dacă ar fi fost strict naţionalişti n-ar fi putut aşa uşor să dea la alţii.

Şi faptul că românii nu şi-au cinstit prea mult sfinţii nu mi se pare o neglijenţă. Cuvântul Mântuitorului spune: Dacă ai făcut ceea ce erai dator să faci, ce merit ai? Sfinţii au făcut ceea ce erau datori să facă. Avem poruncă, suntem chemaţi să fim sfinţi. Sfinţenia este o poruncă, un ideal la care trebuie să tindă toţi creştinii. Cei care au ajuns la un anume grad de sfinţenie nu se consideră în nici un caz pe ei înşişi sfinţi. Îi cinstim pe sfinţi, dar nu ne lăudăm spunând ce merite are poporul nostru că a dat sfinţi. Poate că este o neglijenţă izvorâtă din smerenie. In trecut nu se vede nici un fel de supralicitare a calităţilor poporului faţă de alte Biserici Ortodoxe. Dimpotrivă, când a închinat mănăstiri altor Biserici, călugărilor din altă parte, a facut-o considerându-se pe sine mai mititel şi considerând pe alţii mai buni decât el. Aceasta este smerenia: să te vezi pe tine mai mic decât toţi şi pe alţii mai buni decât tine. Spiritul tradiţionalist al poporului român nu este unul naţionalist.

Părintele Constantin: Nu cumva astăzi există riscul mare de a ne pierde această smerenie? Comunismul a cultivat naţionalismul. Poate că Biserica ar trebui să fie foarte atentă în această direcţie.

Părintele Petroniu: Într-adevăr. Sunt unele lucruri exagerate care se colportează şi nu ne fac niciun serviciu. Îmi pare rău că în presa grecească apar unele laude la adresa duhovnicilor români contemporani. Trebuie spus un lucru bine ştiut: mai ales în domeniul duhovnicesc, lauda este cea mai nepotrivită, învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima! Regula pentru viaţa duhovnicească este smerenia. Mă laud cu virtutea?! Dimpotrivă, sfinţii nici nu cred că au virtuţi. De altfel, în toate domeniile trebuie să iei lucrurile aşa cum sunt ele. Nu este neapărată nevoie să supralicitezi, să arăţi că eşti mai bun decât altul. Când vorbesc despre mine trebuie să o fac cu smerenie şi cu simplitate.

Părintele Constantin: Revin la ceea ce cred că este foarte important privind Biserica: nevoia de a fi foarte atent la cultivarea naţionalismului, în contextul în care, de jos în sus, există o exacerbare a acestuia. Nu trebuie să răspundem cu aceeaşi monedă. Să ne întoarcem la starea noastră de popor smerit, la statutul nostru. Nu pierdem, după cum s-ar părea. Se tem unii că pierdem şi consideră că trebuie să avem o diplomaţie care să afişeze o imagine frumoasă a poporului şi chiar a Bisericii. Eu cred că nu trebuie făcute eforturi în această direcţie. Să ne prezentăm aşa cum suntem.

parintele-petroniu-si-ucenici-de-ai-sai_w1000_h750_q100Părintele Petroniu: Biserica n-o ţinem noi cu laudele noastre, o ţine Hristos. Dacă suntem în bună rânduială, nu avem a ne teme că o să piardă ceva. Dacă o ţine Hristos n-avem a ne teme de nimeni. Şi dacă suntem împreună cu El, iarăşi nu avem de ce să ne temem.

Părintele Constantin: Cum vedeţi relaţiile dintre Bisericile Ortodoxe?

Părintele Petroniu: În faţa avalanşei de secte, de masonerii şi de ideologii este necesar ca ortodocşii să se unească. Ortodoxia să facă un front comun, să se stabilească legături mai strânse între Bisericile Ortodoxe. Numai aşa Ortodoxia poate face faţă.

Părintele Constantin: Până în 1989, piedica în calea unei mai strânse unităţi a Ortodoxiei era regimul comunist din ţările noastre. Acum apare o altă piedică: cea a naţionalismelor.

Părintele Petroniu: Naţionalismul exagerat devine, într-adevăr, piedică în calea unităţii. Naţionalismul este când doreşti să valorifici resursele poporului, valorile tale naţionale, ca să le pui pe seama comună a întâlnirii cu ceilalţi. Fiecare cu darurile lui, cu calităţile lui. Să ne aflăm astfel în bună colaborare şi frăţietate, nu să ne punem în opoziţie cu celălalt. Naţionalismul care exclude pe ceilalţi mi se pare nefiresc.

Părintele Constantin: Şi în România se simte în unele cazuri o exacerbare a naţionalismului. Se vorbeşte insistent despre calităţile poporului român. Se cultivă un naţionalism rău înţeles, cum că noi am fi centrul pământului, cum că românii vor determina istoria Europei şi a lumii…

Părintele Petroniu: Şi cu Glodenii!!! [este vorba de secta “Noul Ierusalim” de la Glodeni-Pucioasa, Jud. Dambovita, foarte influenta in primii ani de dupa comunism, in care fusese atras si unul dintre episcopii ortodocsi, pentru o vreme, n.n.]. Mi s-au părut foarte semnificative denumirile care se întâlnesc în jurul acestui fenomen – glod şi pucioasă. Denumirile nu sunt întâmplătoare. Ele parcă ar exprima ceva din misiunea unui loc. De ce a apărut această mişcare tocmai acolo? Ea îşi exprimă identitatea cu aceste denumiri, de glod şi pucioasă. Este o ciudăţenie mare acolo, din câte am citit şi am auzit. Revenind, însă, la problema naţionalismelor, mă gândesc că ele apar şi ca reacţie la tendinţele internaţionaliste. Problema unificării Europei, de exemplu, e mult discutabilă. Ei vor să desfiinţeze graniţele, etnicul, să amestece totul, să se ajungă la un ghiveci în care dispar tradiţiile, legile, credinţele fiecărui neam, pentru a ajunge la o singură turmă. Sub presiunea acestor mişcări internaţionaliste, apar peste tot tendinţe naţionaliste, un fel de reacţie a popoarelor, de a-şi conserva, de a-şi salva identitatea. Se simt ameninţate în ceea ce au mai sfânt.

Părintele Constantin: Şi la noi se fac simţite cu mare forţă aceste presiuni, specifice curentului a toate unificator, sincretist.

Părintele Petroniu: Aici, în Grecia, această ofensivă este cea mai veche. Este cunoscută probabil, discuţia în jurul buletinelor de identitate electronice şi a celorlalte forme pregătitoare pentru unificarea Europei. Cifra 6661. Există o spaimă apocaliptică, manifestată deja. Biserica, Mănăstirile Sfântului Munte au luat atitudine publică, în presă. Se vede sigur că este vorba despre ceva necurat în toată această treabă, îmi amintesc că am primit în anii trecuţi o circulară din partea călugărilor atoniţi athoszelotişti, ramura conservatoare a Sfântului Munte, în care ni se comunica programul unei mişcări masonice Ioan Vekos, un program vădit îndreptat împotriva Ortodoxiei, sprijinit de papalitate şi de multe alte forţe. Ni se semnala partea din acest program care privea Sântul Munte. Se preconiza ca Sfântul Munte să devină un centru turistic, să se facă drumuri bune şi arsanale, ca să poată fi accesibil. Monahismul să fie încet-încet strâns într-o mănăstire, două, aşa ca mostră. în locurile mai prăpăstioase să fie lăsate câteva chilii pentru ca să vadă lumea cum a fost. în rest, să fie deschis turiştilor bărbaţi şi femei, să se facă hoteluri bune, restaurante, centre de cercetări. Acest program, dacă se realizează, poate fi pentru Grecia o sursă imensă de venituri. Se pare că multă lume de aici, din Grecia, chiar reprezentanţi ai statului şi ai Bisericii, ar fi de acord cu acest program. O piedică serioasă este prezenţa aici a monahilor din alte ţări. De aceea, programul prevede ca să se facă toate eforturile pentru a se împiedica venirea călugărilor din alte ţări la Sfântul Munte, iar cei existenţi să fie încet-încet, dacă se poate, chiar scoşi din Sfântul Munte. Deşi nu acordam totală încredere acestui program, suntem nevoiţi să constatăm că lucrurile se realizează întocmai. Au fost cazuri când călugării atoniţi, din alte ţări, au fost scoşi, pe un motiv sau altul din Sfântul Munte.

Părintele Constantin: Ce credeţi despre relaţiile cu catolicii?

Părintele Petroniu: Catolicii nu sunt sinceri în tema uniaţiei. O fac din motive şi interese politice. Ei caută să găsească calea prin care ortodocşii să recunoască încet-încet că poziţia lor, a catolicilor, este cea adevărată. Pe linia aceasta, aghioriţii sunt categorici. S-au scris multe lucruri interesante. S-a spus că se vorbeşte greşit de Biserici. Biserica catolică nu întruneşte condiţiile adevăratei Biserici. Aghioriţii îi consideră eretici. Biserica adevărată este cea care menţine neschimbată învăţătura Sfintelor Evanghelii şi a Sfinţilor Părinţi. Ei, însă, au nişte abateri esenţiale: primatul papal, infailibilitatea papei etc. În consecinţă, călugării aghioriţi sunt categoric împotriva dialogului. Este evident că romano-catolicii ocolesc sistematic aceste subiecte. Să nu discutăm ceea ce ne desparte, ci să discutăm ceea ce ne apropie. Deci, dacă ne despart lucruri fundamentale, nu ne apropie nimic.

Părintele Constantin: Se merge pe linia unui limbaj începător, relativ. Este valabil acest limbaj când este la mijloc credinţa? Ne temem să caracterizăm pe ceilalţi ca rătăciţi?

Părintele Petroniu: Mântuitorul a fost îngăduitor cu necăjiţii, cu păcătoşii, cu urgisiţii de soartă. I-a iertat pe toţi, dar când a fost vorba de ipocrizie a biciuit-o fără milă, numindu-i pe cei în cauză: „Pui de vipere”, „morminte văruite” . În acest sens, trebuie să spunem, de pildă, că America este societatea cea mai decăzută de pe globul pământesc. Acolo sunt toate relele şi toate spurcăciunile.

Părintele Constantin: Ei vin cu argumentul: nu este de ajuns că ne atacă necredincioşii? Să fim noi, creştinii, uniţi!

Părintele Petroniu: Creştini se numesc aceia care trăiesc după învăţătura lui Hristos. Astăzi este în lume o orbire înfricoşată, o strâmbare a învăţăturii creştine. Câtă luptă are de dus un călugăr şi orice creştin care vrea să se ostenească, să-şi împlinească menirea pentru care a fost făcut! Amintirile pătimaşe, orice păcat îl deformează pe om, îl modelează după chipul poftei, al patimii. Odată strâmbat omul vede toate lucrurile din afară prin prisma acestei strâmbături pe care o aduce păcatul. Pentru ca omul să ajungă la normalitate, la starea firească, câtă luptă îi trebuie ca să se despătimească! Păcatul denaturează alcătuirea sufletească a omului, îl schimonoseşte. Nu poţi accepta ca normale lucrurile pe care toată viaţa creştină le condamnă ca lucruri grave, ca păcate. Omul trebuie să se scape de ele, să se elibereze. Ca să fii un bun creştin, trebuie întâi de toate să te despătimeşti, să te eliberezi de patimi, să te curaţi. Pentru aceasta trebuie dusă o luptă acerbă. Abia atunci se curăţă omul, când nici prin minte nu-i mai trece păcatul, nici în vis. Dar când cultiv patimile continuu şi mă scald în noroi, aceea nu este viaţă creştină. Este viaţă satanicească, în care omul a legalizat păcatul. Viaţa creştină este virtute, nu este păcat. Păcatul este împotrivirea la rânduielile puse de Dumnezeu, schimbarea rânduielilor fireşti. Este idolatrie a cărnii, a trupului. De acolo s-a ajuns la satanism, la a se închina satanei. Păcatul este abatere de la rânduielile firii. În păcat omul cade mai jos decât animalul.

***

p. Petroniu pelerinaj

Fragment din:

CUVANT DE INVATATURA LA DUMINICA VAMESULUI SI A FARISEULUI

(24 februarie 2002)

“[…]

În mijlocul acelei confuzii, a acestei situaţii primejdioase care apărea, s-au găsit oameni care şi-au dat seama că nu se poate face o tovărăşie, o prietenie a Duhului Sfânt cu duhul lumii, nu se poate face un compromis. Au fost oameni care au înţeles lucrul acesta şi au părăsit lumea, au ieşit din lume şi s-au retras afară din lume. Aşa a apărut viaţa călugărească, a oamenilor care negau duhul lumii şi nu vroiau să se complacă în el. Ei primeau învăţătura cea nouă a Sfintei Evanghelii şi ca pe un refuz al lumii, al păcatelor. S-au retras în afară de lume, s-au retras în locuri nelocuite, în locuri pustii. Am auzit lucrul acesta, îl mărturiseşte Biserica regulat la slujbele cuvioşilor: „Cuvioase părinte, glasul Evangheliei Domnului auzind, lumea ai părăsit, bogăţia şi slava întru nimic le-ai socotit.”1 Bogăţia şi slava, duhul lumescului nu se împacă cu Duhul Mântuitorului Hristos. Acei care au vrut să trăiască duhul Evangheliei s-au retras din lume. Aşa a apărut viaţa călugărească şi duhovnicească. Ea s-a întins de-a lungul întregii creştinătăţi, alegând locurile mai puţin accesibile. În primele veacuri, în pustiurile Egiptului, Sinaiului, Palestinei, iar mai târziu în toate ţările unde s-a întins creştinismul. S-a născut viaţa duhovnicească a oamenilor care s-au hotărât să trăiască fără compromisuri, să trăiască integru şi deplin viaţa adusă de Mântuitorul Hristos. Adică, în simplitate, în sărăcie, în sfinţenie, în lipsuri, permanent cu lucru. Asta a fost menirea Bisericii şi asta a fost chemarea ei de la începuturile ei. Şi, ştim, de-a lungul istoriei monahismul a făcut atâtea lucruri bune pentru Biserică, încât Biserica l-a socotit vrednic să conducă. S-a hotărât în Sfintele Sinoade ca cei care conduc Biserica să fie călugări. Aşa a rămas până azi, conducătorii Bisericii să fie monahi. Arhiereii şi episcopii… Li s-a încredinţat conducerea turmei lui Hristos. Au dat cel mai bun examen în faţa istoriei, cum că sunt în stare să păstreze nealterate, necompromise bunurile aduse de Mântuitorul Hristos. Şi, atunci, le-au fost încredinţate spre păzire până la sfârşit. Şi ştim că monahismul, de-a lungul istoriei, şi-a împlinit cu cinste aceste chemări şi aceste daruri.

Până şi în vremurile noastre, în istoria românească, găsim mănăstiri vechi în care se oglindeşte viaţa cinstită pe care au dus-o monahii şi pustnicii. În zilele noastre, monahismul se bucură de o împletire deosebită cu lumea credincioasă, care are încredere că el duce cu cinste mai departe chemarea aceasta de a trăi după scripturile Sfintei Evanghelii. Însă, de mai mult de o sută de ani, în Europa Occidentală, îndeosebi, s-a pornit pe linia acesta, aşa-zis ştiinţifică, istorică, tehnică, cu noi descoperiri, cu mijloace noi pentru satisfacerea nevoilor pământeşti, dar cu depărtare de credinţă. Aceasta s-a împuţinat tot mai mult. În Occident, constatăm că această răcire şi îndepărtare de la linia cea dreaptă este mult mai adâncă. Dar, încetul cu încetul, ea încearcă să intre şi în lumea creştină ortodoxă.

În ce hal se găseşte creştinătatea în vremurile noastre băgăm de seamă şi din faptul că duhul acesta lumesc năvăleşte şi în locurile cele sfinte, în locurile alese ale vieţii duhovniceşti. Mănăstirile au continuat să fugă de lume şi monahii să fugă de lume. Dar, acuma nu se mai găsesc pustii în care să se fugă, cum erau altă dată… Călugării se duceau în pustie nu pentru ca să scape de tulburările lumii, ci pentru ca să dea război cu diavolul la el acasă. Locul diavolului e în pustie, a fost izgonit în locuri pustii de Dumnezeu. Şi călugării mergeau să dea război cu diavolul în însăşi reşedinţa lui.

Acuma pustiurile au dispărut de peste tot şi diavolul nu mai are rezervaţie specială în pustiu, ci găseşte loc peste tot, nu se fereşte să intre chiar şi în locurile cele mai sfinte, cele mai păzite. Mănăstirile, zic, continuă să se retragă în locuri mai ferite, dar pustiu nu mai există. Lumea intră în locurile cele mai ferite cu mijloacele astea moderne, cu televizoarele, cu telefoanele astea portative, pe care le au şi pustnicii… Lumea pătrunde până în locurile cele mai ferite, până şi în chilia monahilor. Nu mai este monahismul cum a fost gândit el… Atuncea cei care doreau să trăiască duhul Sfintei Evanghelii au fugit afară din lume. Acuma, problema cea mare care se pune este cum pot să reuşească monahii şi creştinătatea, în general, să fugă de acest duh lumesc care năvăleşte, vedem, chiar şi în locurile cele sfinte. Pustia nu mai este… Singură rămâne pustia lăuntrică, a vieţii noastre sufleteşti. Adică să păstrăm lucruri necompromise, lucrurile sfinte pe care le-am moştenit de la Sfinţii Părinţi.

Constatăm că Biserica din afară face compromisuri. Nu mai este aceea care ar trebui să fie. Se împacă cu statele atee şi necredincioase. Cum e posibil? Şi nu se prea osteneşte să concentreze lumea preoţească, lumea monahicească împotriva ateismului, împotriva păcatelor şi stricăciunilor. Face bun târg cu lucrurile acestea ale vrăşmaşului. Dar noi ştim că nu se poate. Aşa-zisul ecumenism, care încearcă să ne atragă pe toţi la unire, este o mare iluzie. Nu s-a văzut nici unul dintre cei care participă la întâlnirile ecumenice să treacă la Ortodoxie. Nu-i interesează credinţa cea dreaptă, nici adevărurile şi viaţa cea după Sfânta Evanghelie. Se încearcă numai compromisul duhului lumesc cu duhul cinstitei Evanghelii. Nu există compromis! Sfinţii Părinţi, vedem în viaţa lor, n-au făcut nici un compromis.

Sfinţii mari, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Atanasie cel Mare şi alţii au suferit până la moarte. Nu există împărtăşire de duhul lumesc. Această confuzie, amestecul treburilor lumeşti cu cele mănăstireşti este o mare ispită, o mare primejdie. Dacă nici călugării nu vor reuşi să-şi păstreze duhul Sfintei Evanghelii, duh de simplitate, de smerenie, de sărăcie şi de sfinţenie, şi se vor complăcea să primească fără discernământ lucrurile cele lumeşti, îşi taie singuri seva existenţei lor. Nu se pot împăca lucrurile duhului lumesc cu cele ale duhului lui Hristos. Altădată, menirea călugărilor era aceea de a păstra nişte bunuri ale vieţii duhovniceşti. Acuma, aşa spun şi oamenii luminaţi la minte, chemarea cea mai adâncă a vieţii călugăreşti este ca monahii să fie cu adevărat monahi. Adică să-şi trăiască viaţa pe care au luat-o. O viaţă care de la început a fost, repet, după chipul vieţii Mântuitorului. Aşa ne învaţă Sfinţii Părinţi. O viaţă în sfinţenie, în simplitate, în sărăcie, în modestie, în lupta cu răul şi cu pilde pentru cei din lume. Mănăstirile să arate că Sfânta Evanghelie nu s-a învechit şi rânduielile Sfinţilor Părinţi nu s-au perimat. Evanghelia nu are nevoie să fie corectată şi înnoită, cum se vorbeşte mereu, ci ea trebuieşte trăită. Singura menire a vieţii monahului din vremea noastră este să trăiască viaţa călugărească. Să nu se lase biruit de năvala acestei lumi, să nu facă compromisuri, să nu se abată de la calea cea bună şi să dea pildă cu însăşi viaţa lui. Aşa îşi împlineşte chemarea pe care o are în viaţa călugărească. Aşa au făcut Sfinţii Părinţi, cu greutate, cu luptă şi cu mare nevoinţă. Şi în vremurile noastre, când suntem aşa de năvăliţi cu duhul lumesc, singura şi marea luptă este aceea de a păstra viaţa călugărească fără compromisuri, fără amestec cu duhul cel lumesc. Altfel, mănăstirea îşi pierde sensul. Cei care nu înţeleg lucrurile acestea, nu ajung la starea aceea despre care se spune într-o cântare a Părinţilor: „Iubiţi pe Dumnezeu şi veţi avea odihnă!” Nu mai ajungem la odihna şi fericirea sufletească făgăduită celor care urmează pe Hristos, dacă nu reuşim să ne împlinim cu toată seriozitatea chemarea vieţii noastre.

Băgăm de seamă mereu că ba mai trebuie una, ba mai trebuie cutare şi nu se prea vede nevoinţa şi asceza noastră. Fugim de lipsuri şi fugim de osteneli, aşa, adică ne împăcăm cu duhul lumii care e bun pentru trup, care menajează… Grijă multă de sănătate, grijă multă de trai bun şi de cele pământeşti, dar când e vorba de oleacă de râvnă, de nevoinţă, de osteneală, de evlavie, constatăm că ne lăsăm cu greu. Suntem în pagubă, în deficit, privind toate aceste lucruri ale vieţii duhovniceşti. Or, n-o spun de la mine, aşa ne-o spun toţi Sfinţii Părinţi, cântăm „lumea ai părăsit şi bogăţia şi slava întru nimic le-ai socotit2. Iubiţi pe Hristos şi numai aşa o să aveţi folos, căci aceasta e datoria voastră principală!

[…]”

Note:

[1] Troparul Cuviosilor din Mineiul lunii ianuarie (Sf. Grigorie Decapolitul).

[2] Cântare la Litie, în slujba Sfântului Ghelasie de la Râmeţi.

(din: Parintele Petroniu de la Prodromu, Editura Bizantina, Bucuresti, 2015)

scrisoare parintele Petroniu care pr. Coman

Cititi si:

***

Legaturi:


Categorii

Biserica la ceas de cumpana, Calugaria / viata monahala, Catolicism si uniatie, Ecumenism, Parintele Constantin Coman, Parintele Petroniu Tanase, Portile Iadului, Preotie (pentru preoti), Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la “PARINTELE PETRONIU si CHEMAREA LA ADANCIREA VIETII DUHOVNICESTI: “Astăzi este în lume o orbire înfricoşată, o strâmbare a învăţăturii creştine. În ce hal se găseşte creştinătatea în vremurile noastre băgăm de seamă şi din faptul că duhul acesta lumesc năvăleşte şi în locurile cele sfinte…”

  1. Excelent interviu, nu as fi crezut ca o persoana atat de retrasa si tacuta ascunde atata eruditie si elocinta! A dat si cea mai clara definitie a pacatului:
    “Păcatul este împotrivirea la rânduielile puse de Dumnezeu, schimbarea rânduielilor fireşti. Este idolatrie a cărnii, a trupului. De acolo s-a ajuns la satanism, la a se închina satanei. Păcatul este abatere de la rânduielile firii. În păcat omul cade mai jos decât animalul.”

    Desi este clar impotriva catolicismului si uniatismului, parintele Petroniu nu neaga existenta unor mari mistici precum Meister Eckhart si Francisc de Assisi:
    “Erau cursuri de mistică: Nichifor Crainic, apoi Paul Savin. Acesta din urmă a urmat pe Crainic. Ne vorbeau de Eckhart, de Francisc de Assisi, de asceza ortodoxă, de Părinţi.”

  2. @ M:

    … asta fiindca asa se preda atunci, cand influentele papistase erau considerabile.

  3. Doamne-ajuta, fratilor!
    Discutam aseara cu un frate si i-am spus de viata parintelui Petroniu. Mi-a zis ca pe 30 noiembrie 1989 era la manastirea Tiganesti intr-un mic popas duhovnicesc, iar o maica, i-a spus cu multa durere si teama ca parintele Petroniu din Sfantul Munte a spus ca multi tineri romani vor muri in luna decembrie. Ma bucur nespus pentru fiecare material pe care-l postati cu acest sfant contemporan, citind unul din interviuri am primit si raspunsul la o problema personala duhovniceasca, evitarea stirilor si a tot ceea ce-mi produce tulburare in suflet era raspunsul pentru mine. Adancirea vietii in Hristos va ajuta orice ortodox sa razbata aceste vremuri, cine-L are pe Hristos in inima nu are de ce sa se teama, cum spunea un parinte de la manastirea Frasinei: ,,daca ne temem acum, ce vor face oamenii cand Antihristul in persoana va aparea”?. Neavand viata duhovniceasca ma tulbur usor. Bunul Dumnezeu sa va rasplateasca jertfa!

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate