PARINTELE ARSENIE PAPACIOC, slujitorul si marturisitorul lui Hristos in INCHISOAREA DE LA AIUD (I): “Trebuia să accepţi moartea ca să rezişti atacurilor care se dădeau ca să te sluţească moralmente… Trebuie să ai credinţă, să ştii că e Dumnezeu lângă tine şi să ştii pentru ce suferi”

21-07-2016 Sublinieri

“GHID” VIU DE TRAVERSARE A IADULUI… DE PE PAMANT

„Nu ne dădea sfaturi concrete, să facem într-un fel sau altul, dar ne întărea prin exemplul pe care ni-l dădea. Mergea unul la carceră, atunci îi oferea din pâinea sa, cu foarte multă uşurinţă. Rupea dintr-a lui, dar nu o rupea cu ostentaţie, «vezi, măi, ce fac eu pentru tine?» nu, era un gest firesc. (…) Îi iubea foarte mult pe oameni. A fost un om cu o putere covârşitoare de iubire şi de înţelegere. Fără asta, nu ar fi putut rezista…”

parintele-arsenie-papacioc-securitate-1958

(portret de Gabriela Mihaita David – Parintele Arsenie in arestul Securitatii, 1958)

***

AIUD – A DOUA DETENŢIE (I)

În primele luni de puşcărie eram foarte mâhnit că lăsasem afară o lume care poate avea nevoie de mine. Mai târziu m-am întors cu faţa către interior şi am văzut că aici era atâta lume cu aceleaşi nevoi şi cu aceeaşi viaţă ca şi cea de afară. Dumnezeu mi-a confirmat acest adevăr chiar prin gura unei satane. Eram aici, la Aiud,la o anchetă, securistul care m-a anchetat, m-a lăsat un timp cu un ofiţer care-l înlocuia pentru moment şi care era în afara problemelor de anchetă, probabil din administraţia de aici, avea grad de căpitan. M-a întrebat ce-am fost afară, i-am spus călugăr. „Da, mi-a spus acela, ai plecat de la o mănăstire şi ai venit la altă mănăstire”. O spunea în glumă sau în serios, eu am văzut în aceste cuvinte concluzia simplă şi scurtă la care ajunsesem şi eu după un timp atât de lung. Vedeţi cum voia şi cuvântul omului poate veni prin oricine, chiar şi printr-un fiu al răului?

 Că închisoarea a fost o mănăstire pentru Părintele vom vedea din mărturiile ce urmează, multe din ele oferite de nişte fii ai răului, de informatori. Din ele vom vedea cum Părintele a slujit, a spovedit, s-a rugat, s-a interesat de fiii lui duhovniceşti de care îl despărţeau ziduri grele, i-a încurajat, i-a întărit în greaua luptă de a-şi păstra sufletele nepătate, le-a transmis binecuvântări şi i-a pomenit îndelung în rugăciunile lui.

La sosirea Părintelui la Aiud, penitenciarul trecea printr-o serie de schimbări ce aveau ca scop începerea unei acţiuni de „ucidere” din punct de vedere moral a celor mai înverşunaţi duşmani ai comunismului, deţinuţii politici. Această acţiune avea să fie numită „reeducarea de la Aiud, iar miezul acestei reeducări consta în lepădarea de Dumnezeu. Ea fusese gândită şi concepută pentru că, în eventualitatea unei eliberări a deţinuţilor (care s-a şi întâmplat), aceştia să nu mai reprezinte nici un pericol pentru comunişti.

Prima schimbare a fost aducerea la conducerea închisorii a unui alt colonel de securitate: Gheorghe Crăciun. In ciuda numelui neaoş românesc cu rezonanţe profund biblice, acesta era un ateu convins, unealtă de bază a comuniştilor, care l-au găsit cel mai potrivit să pună în aplicare diabolicul plan. Reeducarea avea să fie o acţiune amplă, ce urma să distrugă demnitatea atâtor oameni, de aceea a fost minuţios pregătită timp de patru ani, fără ca deţinuţii să înţeleagă ce li se pregătea. In discuţiile cu ceilalţi deţinuţi Părintele le spunea că măsurile aspre luate în ultimul timp, dovedesc că miroase a război şi deci se apropie ceasul eliberării din puşcărie. Părintele a avut dreptate, avea să vină şi eliberarea, dar mai întâi a fost războiul, cumplit război. Colonelul Crăciun a instituit un regim foarte sever. Deţinuţii erau extrem de supravegheaţi. Din zece în zece minute erau urmăriţi prin vizetă şi cea mai mică abatere de la aberantul regulament era pedepsită cu asprime.

“De la cinci dimineaţa, când se dădea deşteptarea, şi până la zece seara, ora stingerii, deţinutul nu avea voie sa facă nimic. Nu avea voie să se întindă pe pat, nu avea voie să vorbească decât în şoaptă, nu avea voie să se apropie de geam, nu avea voie să povestească ceva, nu avea voie să facă nici un fel de activitate, manuală sau intelectuală, care ar fi făcut ca timpul să-i treacă mai uşor. «Banditul» trebuia să perceapă dureros curgerea timpului.”

Pe lângă faptul că erau straşnic urmăriţi din exterior, erau urmăriţi mai ales din interiorul celulei de către „turnători”, ofiţeri plasaţi special în celule, sub formă de deţinuţi, care erau greu de deconspirat şi care ispiteau pe deţinuţi pentru ca apoi să raporteze şefilor ideile şi sentimentele deţinuţilor, pe care nu de puţine ori le răstălmăceau prin prisma gândirii lor părtinitoare şi unilaterale. Alt soi de turnători erau acei deţinuţi care trecuseră de partea vrăjmaşului, făcând jocul celor de la conducerea închisorii. Cum povestea Părintele mai târziu, peste ani:

căutau să pună agenţi care ne lucrau cu fel de fel de idei, luptă mare, pe viaţă şi pe moarte. Trebuia să accepţi moartea ca să rezişti atacurilor care se dădeau ca să te sluţească moralmente. (…) Trebuia să te aşezi pe poziţia morţii în orice chip. Chiar în celulă îţi aduceau agenţi pregătiţi, ofiţeri speciali. Ii băga peste tine tot sub formă de deţinuţi, dar cumpăraţi, pentru că mulţi au cedat şi aceştia erau foarte primejdioşi.

icoana Aiud bis2Încă de la început Părintele a fost „cazat” în Zarcă, una din cele trei secţii ale închisorii, ca unul ce era considerat un deţinut „periculos”.

Zarca era o „închisoare în închisoare”, ne scoteau zece minute pe lună, ca să ne putem mişca un pic. Pentru noi aerul din curte era aşa de tare că ne mişcăm ca nişte oameni beţi.

Regimul din Zarcă era atât de dur încât mulţi nu rezistau, le ceda inima. Acesta era şi scopul izolării în această secţie a „elementelor” care incomodau cel mai mult: uciderea lor lentă prin izolare, foame, frig, neacordarea asistenţei medicale celor bolnavi etc. Astfel nu existau dovezi care să-i incrimineze pe cei din conducerea închisorii pentru aceste crime. Părintele a rezistat în Zarcă,

eu am avut inima rezistentă, am fost sănătos. Am fost în închisoare, în pustii, dar am avut inima buna şi am rezistat. Eram la Zarcă şi ne urmăreau mereu sa vadă dacă am murit.

Gardienii erau neîndurători.

E foarte greu în  închisoare. Trebuie să ai credinţă, să ştii că e Dumnezeu lângă tine şi să ştii pentru ce suferi. Vrăjmaşul se sperie de Dumnezeul nostru. Care este şi Dumnezeul lui, dar gardienii din închisoare nu se speriau de nimic, n-aveau niciun Dumnezeu. N-am văzut la aceşti gardieni nici un pic de omenie. Când m-au arestat, m-au dezbrăcat de haine şi mi-au luat de la gât crucea şi paramanul. S-au încurcat aţele lor şi au rămas aşa, împreună. Toate lucrurile deţinuţilor erau aruncate la gunoi. Însă când gardianul mi-a luat crucea şi paramanul, fără să-l vadă nimeni, le-a pus cu grijă deoparte. A fost singurul gest omenesc pe care l-am văzut la ei.

Altădată, Părintele era în celulă şi îi era foarte sete, însă gardianul care era de rând nu s-a lăsat deloc înduplecat de rugăminţile lui de a primi o cană de apă. La ieşirea din tură a gardianului a venit o femeie-gardian, care pe furiş şi cu multă grijă i-a strecurat Părintelui o cana de apă. Pentru gestul acesta al ei, Părintele a pomenit-o toată viaţa.

Dacă-i prindeau că au bunăvoinţă faţa de deţinuţi, îi omorau sau îi închideau alături de noi, de aceea le era teamă să se arate binevoitori cu noi. Unul dintre gardieni, Biro, era foarte rău. Acesta nu ştia multe, n-are de lucru într-o zi şi-mi spune: „Te vor face patriarh!” Dacă mă face patriarh, nu te gândeşti ce-o să fac eu cu voi?…, i-am răspuns.

Când gardienii găseau o cât de mica abatere de la regulament, propuneau în scris [către] conducerea închisorii izolarea deţinutului pentru trei, cinci, şapte sau chiar unsprezece zile. Camera de izolare, numită şi „răcitor” sau „neagra”, era o găselniţă de-a colonelului Crăciun, care amenajase o întreagă secţie cu astfel de camere. Camerele acestea erau înalte, complet goale (în ele nu se afla decât tineta – un mic ciubăr pentru necesităţi fiziologice – fără capac), erau pavate cu ciment şi aveau un geam foarte aproape de tavan care era în permanenţă deschis. Geamul şi spaţiul de sub uşă formau un curent grozav, care asociat cu frigul constant al camerei putea fi fatal. Cel pedepsit era adus aici îmbrăcat sumar, doar în cămaşă şi izmene. Mâncare primea o dată la trei zile, o cană de terci, uneori chiar la cinci zile. Aceste izolări se dădeau cu precădere iarna, când şederea în aceste camere era cumplită. Înşişi gardienii când îi aduceau pe deţinuţi să-şi împlinească aici pedeapsa, erau îngroziţi de întunericul şi îngheţul de acolo. Spuneau: „Aici e ca-n iad! Asta-i chiar ca-n iad!” şi se mirau între ei cum de pot trăi acolo aceşti oameni.

Acolo când suflai parcă-ţi ieşea sufletul din tine. Te controlau de mai multe ori pe minut vadă dacă n-ai murit. Dar ce clipe am trăit eu acolo!… ,

îşi amintea Părintele.

„Asocierea foamei cu frigul şi cu oboseala (pentru a nu îngheţa, trebuia să te mişti continuu) dădeau rezultate «excepţionale» din punctul de vedere al torţionarilor. După câteva şedinţe de asemenea «terapie», chiar şi cei mai încăpăţânaţi dintre «bandiţi» erau dresaţi sau «cuminţiţi».   (…)  În  asemenea  condiţii,  pentru  a  nu îngheţa, trebuia să rezişti tentaţiei de a te întinde pe jos şi de a adormi.”

Statul pe jos era moarte sigură. Pedepsele cu izolarea se dădeau pe te-miri-ce motive. Bunăoară Părintele a fost propus odată la izolare pentru că nu-şi încheiase nasturii la haină.

O altă măsură a fost înfometarea deţinuţilor.

La Aiud ne ţineau în regim de exterminare prin înfometare; era mai simplu aşa, că nu se observa, ne dădeau de mâncare o zeamă care nu ştiam din ce este. Odată s-au nimerit nişte coji de fasole prin ea şi-am zis: A fost fasole asta! Dar faptul că primeam această zeamă la ore fixe, zi de zi, an de an, ne-a ajutat să rezistăm. Asta constatam eu. Acolo am rezistat cu ajutorul lui Dumnezeu. Cât de mult ne ajută suferinţa! Cu postul acela din închisoare am scăpat de multe, ulcere şi alte boli. Doctorii recomandă pentru vindecare postul, este un lucru dovedit.

Foamea era de neimaginat acolo. Erau cu toţii nişte schelete. Gardienii le spuneau batjocoritor: „Bă, voi nu sunteţi oameni, sunteţi năluci!” Peste ani, când se afla la Cheia, povestea unui părinte:

Dragul meu, numai Dumnezeu m-a scăpat cu viaţă. Am trecut prin momente grele, multă mizerie şi foame. Îmi era aşa de foame că de multe ori visam, treaz fiind, numai munţi de pâine.

Cu toate că îi era atât de foame, nu ezita să dea din porţia lui, de câte ori se ivea ocazia, colegilor de suferinţă ce erau duşi la izolare.

Din cauza lipsei substanţelor necesare corpului, mulţi îşi pierdeau dinţii, memoria, simţurile (auzul, văzul) şi desigur sănătatea în general.

Multe lucruri m-au impresionat în închisoare dar două mai mult. Era un om acolo care, din cauza lipsei de calciu, îşi lua cu mâna dinţii din gură. Şi al doilea: unul uitase cum o cheamă pe soţia lui. Spunea mereu: „Măi, nevasta mea, cum o cheamă pe nevasta mea?!” Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că am avut dinţi buni, am moştenit-o pe mama. Şi am avut şi memoria bună. În închisoare trebuia să fiu mereu atent pentru că mai spovedeam prin celulă. Când am intrat în închisoare vedeam perfect, iar când am ieşit aveam -3 la ambii ochi. Singurul mijloc de comparaţie acolo erau mâinile. Mă uitam la ele şi nu le mai vedeam bine şi  credeam că mi-a intrat ceva în ochi. N-am făcut nici reumatism, mă rugam mereu pentru asta. Ziceam: Mâinilor, picioarelor, să nu faceţi reumatism!

Tot din cauza regimului alimentar inadecvat unuia dintre deţinuţi i s-au atrofiat muşchii rectali şi nu mai putea avea scaun. Suferea îngrozitor şi, deşi ceruse la infirmerie medicamente şi regim alimentar, nu i s-au acordat. Nemaiputând suporta situaţia extremă în care se afla, într-o zi, după ce-i scoseseră la plimbare, el s-a îndreptat spre gardul de sârmă ghimpată şi a început sa urce. Deşi toţi deţinuţii şi gardienii de jos au strigat sa nu tragă, soldatul care supraveghea curtea închisorii de la înălţime a ochit fără greş, ucigându-l pe bietul om. Deţinuţii care asistaseră neputincioşi la cruda scenă, au început să strige, să acuze, au făcut zarvă mare, toată închisoarea vuia, încât cu greu au putut fi potoliţi. Puteau sa ne omoare pe toţi, îşi amintea Părintele.

In faţa măsurilor dure ale administraţiei, deţinuţii s-au unit pentru a se apăra. Aşa cum gardienii îi pândeau din afară, în acelaşi fel deţinuţii îi pândeau pe aceştia din interior. Cât timp un deţinut stătea la pândă, ceilalţi se odihneau, discutau, învăţau unii de la alţii, comunicau prin Morse cu alte celule, se rugau, iar preoţii, ca şi părintele, săvârşeau chiar Sfânta Liturghie în condiţiile de acolo. Iată că efortul comuniştilor de a distruge viaţa religioasă prin închiderea preoţilor, prin alungarea călugărilor din mănăstiri, nu a dat rezultate, temniţele s-au transformat în adevărate mănăstiri în care oameni ce până atunci nu fuseseră prea religioşi, s-au asemănat monahilor şi asceţilor.

Vezi, spunea Părintele unui coleg de celulă, de aceea speranţele trebuie să le punem în Dumnezeu şi viaţa să ne-o dăruim lui Hristos. Aici trebuie dusă lupta şi afirmată poziţia şi atitudinea, pentru că nu se poate şti cum aranjează Dumnezeu drumul ca până la urmă să iasă bine. Ai văzut că la noi în ţară, deşi a fost regim  comunist, Biserica a înregistrat succese şi cuceriri care în vremurile aşa-zise libere nu numai că nu s-au făcut, dar nici nu se puteau realiza. A trebuit să vină nenorocirea asta pentru ca în Biserică să se pună ordine şi disciplină şi poporul delăsător de ieri să se ridice astăzi solidar şi preocupat de cele sufleteşti, la un nivel de trăire nou. E adevărat că afară au apărut şi atei şi că aceştia sunt oarecum susţinuţi, dar apariţia lor făţişă n-a făcut decât să-i întărească pe ceilalţi, încât Biserica a câştigat prin ei.

Şi ei, ateii, să nu crezi că sunt aşa cum se arată, cei mai mulţi afişează ateismul lor numai de formă. Eu am avut ocazii foarte multe să constat acest lucru, nu de puţine ori la mănăstire veneau pe ascuns oameni de partid şi chiar securişti să-i dezleg, să-i cunun sau să le botez câte un copil, şi pot spune că de multe ori am surprins poziţii şi scăpări chiar la cei care mă anchetau, ce m-au convins că nu sunt deloc atei, aşa cum o spun desigur în alte ocazii.

Situaţia afară nu-i chiar aşa de grea cum pare celor mai mulţi din puşcărie. E mult mai bună decât a fost vreodată până acum. Deşi pare ciudat, acesta este adevărul. Aşa că mâine, şi acest mâine e adevărat că poate fi mai târziu pentru noi, n-o să fie deloc de mirare când coşmarurile astea vor dispare[a]. Până atunci însă trebuie să facem ce putem, adică să consolidăm legătura sufletească acelora care suferă şi să-i ocrotim, ferindu-i de furia duşmanului.

Aşa încuraja Părintele, cu nădejde şi optimism, pe cei alături de care suferea la fel de mult.

Ca să poată sluji Liturghia, Părintele a luat din curtea închisorii, în timpul unei plimbări, un cui, o piatră şi două beţişoare. Cuiul pentru a-l folosi drept copie, piatra în loc de Sfântul Disc iar beţişoarele pentru a forma cu ele o cruce. Cu acestea slujea zilnic Sfânta Liturghie.

 “A trecut uşor peste toate greutăţile întâmpinate şi a improvizat simplu şi practic toate ustensilele care-i erau necesare şi de care bineînţeles aici era lipsit. În loc de epitrahil, fără de care nu se poate face Sfânta Slujbă, a făcut un lanţ din sfoară pe care dimineaţa îl trece cu multă evlavie pe după gât, după ce mai întâi îl binecuvântează, iar după ce termină slujba, îl înfăşoară pe după un nasture de la haină. Soba ţine loc de Sfânta Masă, iar Sfânta Cruce e din două beţe minuscule păstrate desfăcute, pentru a nu da nimic de bănuit, în buzunarul din dos al hainei. Pe acestea le potriveşte cu multă grijă pe sobă înainte de a începe slujba de dimineaţă şi pune în faţa lor un lemn mai gros, pentru a nu fi zărit prin vizetă. Sfântul Disc e dintr-o bucată de lemn pe care o poartă cu multă grijă în buzunarul din dos al pantalonilor. Cana de apă ţine loc de Sfântul Potir în care pune apâ în loc de vin şi pâinea o opreşte din raţia primită dimineaţa, tăind cu un anumit ritual numai din partea de deasupra ca din Sfântul Agneţ. Singurul lucru care-i lipseşte e Sfântul Antimis pe care nu-l mai poate improviza, pentru că aici trebuie os de mucenic. Avea şi din ăsta la început, o bucăţică din moaştele Sfântului Mercurie, dar le-a pierdut cu multă durere într-o percheziţie din Jilava. Până la ora 7, când vine deschiderea, Liturghia se termină şi urmează momentul împărtăşirii, când fiecare din cei din cameră trec pe rând primind câte o bucăţică de pâine şi câte o înghiţitură de apă.

Eu fac slujba ca la biserică şi dacă bunul Dumnezeu vede nevoinţa noastră şi vrea, pâinea asta şi apa este chiar Trupul şi Sângele său,

încerca Părintele să scuze lipsurile în care era obligat să oficieze slujba şi, pentru că această practică este oficiată zilnic, acum fiecare, pe rând, dă din pâinea sa bucata care e folosită a doua zi ca Sfânta Împărtăşanie.”

Nu era împărtăşanie, dar era mai mult decât anafura,

spunea Părintele când rememora acele vremuri.

Cei de la alte camere îl întrebau prin Morse, dacă îi poate spovedi şi împărtăşi aşa, de la distanţă. Le-a spus că de spovedit se poate, dar de împărtăşit nu. Astfel le-a transmis ca, la o anume oră, ei să spună păcatele în gând şi el le va da dezlegarea la aceeaşi oră. Le mai spunea, tot prin Morse şi asta:

Dacă scăpaţi din închisoare, să mergeţi să vă spovediţi şi să mai spuneţi o dată păcatele spuse acum. Dar dacă muriţi aici (căci aşa se punea problema) rămâne valabilă spovedania asta. (Găsisem scris că dacă te afli într-o situaţie critică, dacă te găseşti singur într-o pădure şi nu ai preot, te poţi duce lângă un copac şi poţi să spui păcatele.)

Pe lângă faptul că-i spovedea şi-i împărtăşea, mai ales pe cei din cameră, îi şi învăţa rugăciuni şi psalmi şi toate cele necesare pentru mântuirea sufletului. Toate aceste activităţi nu au rămas neobservate. Pedepsele cu izolarea curgeau lanţ. De când era închis, adică de doi ani, făcuse 231 de zile de izolare.

Odată, pe când se afla la izolare, a venit o inspecţie formată dintr-un cadru de la Ministerul de Interne, colonelul Koller (fostul comandant al Aiudului) şi colonelul Crăciun. Cei trei au venit şi la celula lui de pedeapsă, iar cel de la interne i-a spus: „Măi, dar tu eşti periculos!” Părintele i-a răspuns: Te rog să vorbeşti politicos, ca să nu fiu pus în situaţia de a te lua tot cu „tu”! ceea ce l-a supărat foarte tare pe colonelul Koller, care a început să-l înjure.

După o altă izolare a fost dus în Zarcă. Un coleg de celulă povesteşte:

„Sufla în pumni şi se plimba prin cameră, încercând să se încălzească. Fratele meu, iată cum poate omul să-şi sfârşească zilele; cu ăştia nu-l de glumă, n-au nici un pic de milă şi înţelegere, suflete de piatră.  Dumnezeu ne-a pus la grea încercare, fie numele Lui binecuvântat. Iată deci, fratele meu, trebuie să fim totdeauna cu sufletul pregătit şi curat pentru a primi Sfânta Jertfă pe care Domnul ne-o întinde. Un Sfânt părinte spunea: «Nu ştii când zilele tale se termină, fii gata mereu!» Şi preasfântul (corect-sfinţia sa, n.r.) continua cu o energie stăruită de frigul care, şi aici în cameră, era destul de mare. După ce m-au băgat în celula aceea de izolare, am binecuvântat-o, apoi am căzut în genunchi şi m-am rugat şi tot timpul după aceea am spus psalmi şi m-am rugat pentru voi, m-am gândit la tine mult, frate, pentru că te ştiu slab şi bolnav.”

„Fratele”, care era de fapt trădătorul Părintelui, îi confirmă că este bolnav şi la capătul puterilor şi trăieşte o stare de prăbuşire sufletească.

„Părintele m-a prins în braţe şi m-a asaltat cu tot soiul de îndemnuri pentru mântuire: Frate, nu-ţi  pierde nădejdea în Dumnezeu, e păcat de moarte, trezeşte-te în ceasul al doisprezecelea şi pune-ţi nădejdea în Cel de Sus, gândeşte-te şi te înfioară la ceea ce te aşteaptă dincolo, dacă aici nu încerci să te mântui, pentru că, să ştii că nici pe departe chinurile din iad nu se asemuiesc cu chinurile pe care le trăim azi, acolo e mult mai îngrozitor.(…) Mâine cu toţii ajungem la scaunul judecăţii şi acolo: vai de acel care ajunge nepregătit. Ai văzut din zilele acestea pe care le-am trăit la izolare, cât de uşor poate veni clipa aceea. Te-ai descurajat şi ai pierdut nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, dar, fratele meu, asta e o nebunie, tocmai acum trebuie să te dai cu tot sufletul puterii Sale. Spui că te simţi vinovat, dar cine nu are păcate în lumea asta şi crezi oare că nu există o posibilitate de revenire? Nu-ţi aduci aminte de acea Sfântă Taină care ne poate mântui şi în ultima clipă?!”

Apoi Părintele l-a spovedit. Câtă dăruire avea el, câtă putere de jertfă, încât să-i ajute pe ceilalţi (care erau şi nesinceri cu el) în ciuda stării lui de epuizare fizică. Se pare că dintre cei din camera lui, el era cel mai slăbit, căci aceştia vorbeau cu deţinuţii de drept comun, care le aduceau mâncarea, să îi suplimenteze Părintelui porţia de turtoi pentru a se mai întrema.

Un alt tovarăş de celulă, Marcel Petrişor, povestea cum îi întărea Părintele pe cei alături de care îşi purta crucea,

„nu ne dădea sfaturi concrete, să facem într-un fel sau altul, dar ne întărea prin exemplul pe care ni-l dădea. Mergea unul la carceră, atunci îi oferea din pâinea sa, cu foarte multă uşurinţă. Rupea dintr-a lui, dar nu o rupea cu ostentaţie, «vezi, măi, ce fac eu pentru tine?» nu, era un gest firesc. (…) Îi iubea foarte mult pe oameni. A fost un om cu o putere covârşitoare de iubire şi de înţelegere. Fără asta, nu ar fi putut rezista…”

Această deschidere a inimii lui găsea soluţii şi în situaţiile cele mai dificile, când cei cu care se străduia să fie în comuniune de iubire făceau totul pentru a nu fi iubiţi.

Eram la închisoare şi aveam un coleg de detenţie foarte rău. Nu puteai să-i intri în voie nicicum. Şi am zis în inima mea aşa: Măi, acesta are şi el o mamă care-l iubeşte. Noi nu-l iubim. O, ce bine că-l iubeşte şi pe el cineva!

Şi cu acest gând a reuşit să nu-l judece pe acel deţinut dificil.

La un moment dat se afla în celulă cu doi oameni, unul care-i era prieten, îl cunoştea de mult timp şi un altul ce fusese primar în viaţa lui, dar fusese un om aspru şi ca primar şi ca soţ. Acum, în închisoare fostul primar se căia sincer pentru tot ce făcuse rău. Într-una din zile, Părintele i-a întrebat (ca să le verific prezenţa): Dacă aţi şti că peste 50 de ani, la data cutare veţi muri, ce-aţi face începând de azi? Fostul primar, care acum se căia, a spus: „Numai în genunchi am să stau până atunci“. Celălalt a zis: „Mai e timp până atunci”. (Parcă timpul ăsta era la dispoziţia lui şi Dumnezeu era obligat să i-l dea.) Părintele dorea să le arate că acela era timpul, atunci şi acolo, şi că nu era fără rost întemniţarea lor, era prilejul oferit de Dumnezeu de a-şi revizui trecutul şi a-l rezolva trăind prezentul. Dacă trăieşti bine prezentul, repari trecutul şi câştigi viitorul, cum spunea adeseori Părintele.

În afara faptului că a primit nenumărate pedepse cu izolarea, în aprilie 1960 conducerea închisorii deschide pe numele lui un dosar de urmărire individuală, care îl va urma de-acum în toate locurile prin care va peregrina. Motivele izvorau tot din fobia securiştilor, care interpretau după măsura lor orice acţiune a Părintelui. Astfel grija lui de a afla câte ceva despre ucenicii lui, de a-i încuraja şi întări în suferinţă, era pentru securişti încercare de a transmite sarcini către aceste „elemente duşmănoase”. Faptul că îi învăţa, că le făcea o catehizare pentru a-i familiariza cu frumuseţile învăţăturii ortodoxe, era pentru ei „activitate de îndoctrinare şi fanatizare”. Nu îşi doreau acum decât să demaşte cu ajutorul acestui dosar „activitatea criminală şi duşmănoasă practicată” de deţinutul Papacioc. N-au reuşit însă decât sâ aducă elemente noi şi inedite despre viaţa lui deosebită de aici, despre dârzenia, curajul, perseverenţa, dreapta lui socoteală şi jertfa lui continuă, amănunte care altfel s-ar fi pierdut. Şeful penitenciarului Aiud, colonelul Crăciun, într-o caracterizare ce i-o făcea părintelui Arsenie, spunea:

„În detenţie a avut permanent o poziţie duşmănoasă, în rândul celorlalţi deţinuţi încercând şi uneori reuşind să-i determine să creadă în puterea divină. (…) Este predispus sâ continue şi în stare de libertate activitatea duşmănoasă pe linia propagandei religioase.”

Prin grija lor de a-l denigra, securiştii n-au făcut decât să-i completeze imaginea de erou al lui Hristos. Părintele spunea celor din celulă despre permanenta frică a securiştilor:

Vezi aici ce pază grozavă şi cum se zburlesc la fiecare faptă a noastră nevinovată. Şi se sperie şi de umbra lor. Vorba aceea din Pateric: Fuge necredinciosul negonindu-l nimeni.

Şi după eliberarea Părintelui vor fugi securiştii negonindu-i nimeni, mereu temători, mereu suspicioşi, neavând „ochi sa vadă sau urechi sa audă”.

În aceeaşi celulă cu Părintele a stat la un moment dat un frate al generalului Moşoiu, general care în timpul războiului eliberase Budapesta şi pusese pe clădirea Parlamentului o opincă (pentru că ungurii ne numeau „opincari”). Acest frate era căpitan şi avea, din război, o rană mare la picior. A fost vindecat în închisoare, de Sfânta Parascheva, la care avea mare evlavie şi la care se rugase în ajunul sărbătorii ei. Drept mulţumire, i-a mărturisit Părintelui, că după eliberare dorea să facă o mănăstire de maici cu hramul Cuvioasei, şi-i descria Părintelui cum ar vrea să fie veşmintele maicilor, total diferite de cele obişnuite,

I-am interzis, pentru că are o semnificaţie tot ce purtăm. E un costum sacru, nu poţi să-l schimbi cum vrei tu. Dar el, care era militar, ce ştia el?

L-a dat exemplu pe Ghervasie, un monah trăitor de la Cozia care, deşi nu ştia carte, păstra rânduiala dreaptă cu sfinţenie. Aşa se ţinuse monahismul şi deopotrivă dreapta credinţă: cu smerenie şi cu ascultare, iar nu cu inovaţii care nu fac decât să strice unitatea şi pacea. Căpitanul nu a fost mulţumit de opinia Părintelui şi s-au despărţit în această divergenţă. Fuseseră mutaţi prin celule şi la momentul eliberării din 1964, când curtea închisorii era plină cu deţinuţi, Părintele a aflat că era căutat de căpitan cu insistenţă. Când l-a găsit pe Părintele, căpitanul a căzut la pământ în faţa lui, i-a sărutat picioarele şi l-a rugat să îl ierte pentru că îl supărase. Ce îl făcuse însă pe căpitan să se pocăiască aşa de repede? Într-o noapte o visase pe Sfânta Parascheva, care-i spunea cu mustrare: „De ce l-ai supărat pe preotul meu, de ce n-ai ascultat ce ţi-a spus?!” Asta l-a făcut să-l caute insistent pe Părintele, pentru a-şi linişti sufletul.

[va urma]

(din: Sorin Alpetri, Între timp și veșnicie. Viața părintelui Arsenie Papacioc, Editura Accent Print, 2014)

alpetri-sorin-intre-timp-si-vesnicie-viata-parintelui-arsenie-papacioc-11803

Vedeti si:

***

***


Categorii

Calugaria / viata monahala, Marturisirea Bisericii, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Parintele Arsenie Papacioc

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “PARINTELE ARSENIE PAPACIOC, slujitorul si marturisitorul lui Hristos in INCHISOAREA DE LA AIUD (I): “Trebuia să accepţi moartea ca să rezişti atacurilor care se dădeau ca să te sluţească moralmente… Trebuie să ai credinţă, să ştii că e Dumnezeu lângă tine şi să ştii pentru ce suferi”

  1. Pingback: PARINTELE ARSENIE PAPACIOC in INCHISOAREA DE LA AIUD (II). Patimire muceniceasca, seninatate si iubire de vrajmasi, REZISTENTA DESAVARSITA LA ADEMENIRILE REEDUCARII: “Acesta are o credinţă de o tărie comparabilă numai cu a primilor martiri ai cr
  2. Pingback: albastru de… mai departe
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate