CONFERINTA PARINTELUI RAFAIL NOICA DE LA IASI – “Intalnirea cu duhovnicul – Parintele Sofronie Saharov, Staretul meu”. POVESTEA MINUNATA A UNEI NASTERI… LA 20 DE ANI. Prima intalnire… cu sfintenia, cu harul. RISCUL DE “A OBRAZNICI CU DUMNEZEU”, LUAND IN USOR DARURILE SALE (video)

15-11-2016 Sublinieri

TRANSCRIERE INTEGRALA

conferinta-parintele-rafail-noica-iasi-snapshotVedeti si:

Conferinta Parintelui Rafail Noica de la Iasi – 13 nov. 2016 – in cadrul Colocviului International “INTALNIREA CU DUHOVNICUL. PARINTELE SOFRONIE SAHAROV”:

Transcrierea cuvantului Parintelui Rafail:

“Cel care trăieşte în afara muntelui poate uşor idealiza lucrurile, dar îmi trăiesc – dacă s-ar putea înţelege cuvântul ăsta – îmi trăiesc ascultarea. Ascultarea faţă de ce cred că este voia lui Dumnezeu şi prin asta nădăjduiesc să-mi fac partea mea în acest mare, uriaş pom care este omenirea, partea mea de frunză sau de crăcuţă; fiecare avem un “rol” a juca, deşi nu-mi place cuvântul, pentru că nu jucăm şi nu e teatru, dar aşa ne exprimăm noi.

Mizez pe rugăciunile voastre să-mi dea Domnul un cuvânt.

Sunt multe cuvinte pe care le-a pomenit ÎPS Ierotheos, pe baza cărora aş fi vrut să încep cuvântarea de astăzi, dar iată că mi-au zburat toate din gând. Ca om care am trăit lângă părintele Sofronie atâţia ani, aş vrea să pecetluiesc măcar în felul ăsta cuvântul ÎPS Ierotheos. M-am bucurat să aud tot ce-am auzit în seara asta de la dânsul şi pot să spun că întotdeauna l-am trăit pe Înalt Preasfințitul, chiar când era doar ieromonah şi venea la noi, l-am văzut ca pe un adevărat ucenic al părintelui meu, Sofronie, şi mai târziu, citind crâmpeie din scrierile dânsului, că mie mi-e foarte greu să citesc o carte întreagă, de multe ori am fost ruşinat şi, ca să zic aşa, “invidios”, văzând cât a putut primi Înalt Preasfințitul de la părintele Sofronie. “Invidios”… Descopăr că există o invidie care poate că nu-i păcat, dacă admiri pe un om tocmai fiindcă ai ce invidia la el şi-l iubeşti cu atât mai mult, cred că dragostea aia îţi dă mărturie că eşti încă pe linia bună.

Am fost mulţi ani lângă părintele Sofronie. Poate şi eu să vă povestesc despre prima mea întâlnire. Într-adevăr, cum a pomenit şi Înalt Preasfințitul, am zis că părintele Sofronie era un om foarte firesc. Prima mea întâlnire: am ajuns acolo într-o seară de august – pe vremea aia erau sub jurisdicţia ÎPS Antonie de Suroj de la Londra şi, fiind împreună cu Biserica Rusă, slujeau pe vechiul calendar, pe vechiul stil şi era ajunul praznicului Sf. Serafim de Sarov. Începuseră vecernia, am ajuns la mănăstire seara, era o zi frumoasă, însorită, găsesc în grădină pe părintele Simeon – unii dintre voi poate vă amintiţi de el, cu dânsul am venit în ’93 când ÎPS Serafim ne invitase şi am făcut un turneu în întreaga Românie – părintele Simeon, cu o maşină de tuns iarba, una manuală, şi mi-a spus să aştept un pic până îl vede pe părintele Sofronie. După câteva minute s-a întors şi m-a poftit în biserică. Paraclisul era mic, amenajat într-o cameră, părintele Sofronie era în altar, după ziua aceea însorită nu vedeam nimic, era foarte întunecos, şi era alt frate de-al nostru, părintele Procopie, arhidiacon, care slujea la strană. Părintele Simeon şi încă un părinte care era atunci acolo, părintele Irineu, aveau ascultările lor şi nu puteau să ia parte la slujbă. Cu prima ocazie când a avut, ca preot, un pic de liber, m-a poftit să şed în scaunul care a doua zi am văzut că era scaunul lui, unde şedea el, sub icoana Sfântului Siluan. M-a invitat să iau parte la slujbă, am citit cei şase psalmi ai utreniei. După slujbă m-a invitat în biroul unde lucra el şi am început să vorbim.

Eu aveam dorul după călugărie, simţind foarte puternic în mine că asta îmi fusese chemarea, menirea din naştere, aş zice. Recunoscusem cu un an înainte, când mi-a picat această fisă, că toate căutările mele, toate întrebările mele, toate rătăcirile şi toate năzuinţele, până la urmă, erau numai diferite răbufniri ale acestei chemări. Dar voiam să găsesc un duhovnic ortodox, un stareţ în sensul rus al cuvântului, un bătrân, un gheronda care să-mi confirme sau să-mi infirme chestia asta. Mi-era groază, în caz că avea să-mi spună că nu, nu sunt de [călugărie]; eram sigur că nu e de nasul meu călugăria. Totuşi, aveam chemarea. Şi m-a dus Dumnezeu, prin intermediul cuiva care-l cunoscuse, la părintele Sofronie. Şi asta a fost întrebarea mea. I-am povestit despre mine şi el, în felul lui, mi-a confirmat lucrul ăsta. În ce fel mi-a confirmat? Eu atunci îmi completam şcolirea în Franţa, în Paris. Şi mă întreabă: “Cât mai ai în Franţa de şcolire?” “Aş mai avea un an.” “Un an nu-i mult. Du-te şi termină anul ăsta, dar de acum încolo ca temei pentru monahismul tău.”

Pentru mine era o “găluşcă” greu de înghiţit, dar la câte “găluşti” a trebuit să înghit încă din România comunistă a lui Gheorghiu- Dej, gâtul meu se obişnuise cu “găluşti”, eram pregătit, a trebuit s-o înghit şi pe asta. Dar a urmat şi mângâierea – [pe logica lui:] Ţine-ţi mintea în iad și nu deznădăjdui. În primul rând mângâierea a fost că mi-a confirmat, tipic părintelui Sofronie, el nu zicea <Da, fratele meu, Dumnezeu să te binecuvânteze şi nu-ştiu-ce…> Nu, el întotdeauna îţi dădea ascultările aşa, un pic pieziş. Punea o întrebare și aşa… [indirect, îți transmitea gândul său – n.n.]. Dar adevărata mângâiere a fost când mi-a spus:

Ce-ţi spun eu este contrar a ceea ce au spus toţi părinţii din istoria Bisericii. Ei ziceau: Dacă-ţi vine chemarea, aleargă până nu se răceşte, că, dacă se răceşte, rişti să n-o mai găseşti.”

Dacă aţi citit Autobiografia unui stareţ a Sfântului Paisie Velicikovski, el a avut experienţa asta în viaţa lui: un tânăr cu care mergea la mănăstire a zis: “Binecuvântează să merg să-mi văd părinţii să le spun la revedere şi vin şi ne întâlnim…” Și Paisie zice: “Dacă te duci, n-o să ne mai vedem.” S-a dus şi n-a mai revenit. În lume a rămas.

Dar părintele Sofronie a adăugat:

Ce facem noi este pentru nevoile lumii noastre.[…] Zice: “E nevoie astăzi să ne înarmăm cu mijloacele lumii, că, dacă nu, te pot strivi ca pe o muscă oamenii lumii ăsteia. Şi am nădejdea că, dacă faci lucrul ăsta în ascultare mie, Dumnezeu te va păzi.

p. Sofronie Saharov EssexCum zicea şi ÎPS Ierotheos, mult mai târziu mi-am dat seama că aici era nu numai o nădejde, ci el era un străvăzător, îţi vedea şi sufletul, lucru pe care abia acum încep să-l înţeleg, de câţiva ani, mai adânc. Adică cât de mult era în stare să vadă în sufletul tău! Asta încep să înţeleg mai mult în ultima vreme. Şi în rugăciunea lui bănuiesc că Dumnezeu îi spunea că e bine ce-mi zice. Aşa a fost. A trebuit să mai fac un an de şcolire în Franţa, a mai trebuit să mai fac unul în Anglia. Şi, când am venit la mănăstire, eram ca o lămâie stoarsă şi mucegăită, dar am revenit la mănăstire. Rugăciunile lui m-au ţinut până atunci.

În timp ce vorbeam, ăsta era stareţul pe care voiam să-l găsesc ca să-mi confirme sau să-mi infirme dacă nu cumva era o nebunie a tinereţilor mele, că cine sunt eu să devin călugăr. Dar mă uitam la el, era aşa de simplu în toată atitudinea lui, aşa de firesc, că în timp ce-l ascultam cu intensitate, mă uitam aşa la el, la mişcările lui, se mai ridica, mai făcea ceva, şi puteam să mă smintesc, să zic că e un om ca toată lumea, dar după aceea mă gândeam, îmi vedeam şi gândul: da, dar din ce citisem eu ştiam că oamenii ăştia mari sunt şi foarte fireşti şi smerenia.., asta poate că e şi smerenia, nu ştiam ce să cred, nu ştiam ce să concluzionez, dar mă interesa foarte mult ce avea de zis. Şi nu numai că mă interesa, mă năștea! A fost singurul om care a putut să-mi confirme nişte intuiţii din copilărie.

Fiţi atenţi părinți, mame şi taţi de copii cu copiii voştri: intuiţia copilului poate fi foarte adevărată şi foarte adâncă, dar nu are cum să se exprime copilul! Mulţi oameni buni, cinstiţi, creştini din cercurile părinţilor mei m-au smintit şi m-au scos pentru multă vreme din perspectivele în care ar fi trebuit să mă pună, pentru că, săracii, n-au ştiut şi n-au avut intuiţia să perceapă intuiţia mea de copil şi, eventual, chiar să-i dea o expresie matură, corectă. Dar intuiţiile mele alea, în sfârşit, la vârsta de 20 de ani mi le confirma acum părintele Sofronie şi mă punea pe calea dreaptă. Şi în seara aia nu conştientizam raţional, dar mă nășteam.

Mai târziu, când am venit în sfârşit la mănăstire şi am trăit spuneam unuia şi altuia în treacăt că, până la urmă, eu m-am născut când l-am cunoscut pe părintele Sofronie. Eu, când m-am născut, aveam 20 de ani deja. Socoteam toată viaţa mea dinainte ca un întuneric, o orbecăială. Mai mulţi ani mai târziu mi-a picat fisa (iarăşi folosesc cuvântul ăsta) că eu spuneam iarăşi ceva teologic corect. Sfântul Pavel spune corintenilor: De aţi avea zece mii de povăţuitori în Hristos, dar taţi nu aveţi mulţi, că eu v-am născut întru Domnul. Când am înţeles lucrul ăsta, că ce ziceam eu avea temei teologic, mi-am dat seama şi că părinţia duhovnicească şi naşterea duhovnicească sunt o realitate. Nu este un simbol. Este o realitate. O realitate chiar mai puternică decât cea fizică, măcar că nu e palpabilă.

Ce s-a întâmplat în următoarele câteva luni? M-am întors în Franţa. Mă întrebase părintele Sofronie: “Şi pentru monahismul tău unde te gândeşti să te duci?” Şi i-am zis: “Oh, părinte, cât mai departe de civilizaţie.” Mi-a fost ruşine să-i zic gândurile mele, gândurile mele erau Kalahari, Gobi, Munţii Anzi, oriunde o să găsesc un duhovnic ortodox, oriunde mă va conduce Dumnezeu, lui Dumnezeu îi spuneam: <Du-mă unde vrei, numai dă-mi timp să ies din pijama şi să mă pun în haine corecte!> Dar i-am spus părintelui: “Mă gândesc, cât mai departe de civilizaţie, poate în Muntele Athos…” Părintele Sofronie spune:

“Da, în Muntele Athos, cu treburile politice astăzi nu se poate, trebuie să devii grec, să stai să munceşti cinci ani în Grecia, înveţi limba… Dar, dacă vrea Dumnezeu, te va duce şi acolo. Dar, dacă nu găseşti altundeva, să ştii că uşa mănăstirii noastre îţi e deschisă, poţi să vii să te alături celor trei muschetari ai mei.”

Erau părintele Simeon, părintele Procopie şi părintele Irineu, cei trei muschetari ai părintelui Sofronie. I-am mulţumit, dar nu aveam nici cel mai mic gând să rămân în Anglia, tocmai în Anglia, insulă strâmtă, parcă mai curând aş fi preferat întinderi nesfârşite şi departe de lumea civilizată, cu cerinţele civilizației.

p. Sofronie sprijinit de p. Rafail spre sfarsitul vietiiDar am făcut ascultare şi m-am dus înapoi. În următoarele luni, la un moment dat, mi-am dat seama că şi Gobi şi Kalahari şi Munţii Anzi dispăruseră din orizonturile mele și parcă nu voiam să mă despart de părintele Sofronie. Simţeam că mi-am găsit duhovnicul şi parcă aveam o frică să mă îndepărtez de el. Până la urmă am hotărât că “o să înghit şi găluşca” de a rămâne în lumea civilizată a Angliei, numai pentru a fi lângă părintele Sofronie. Treizeci de ani mai târziu observam că, într-adevăr, nu mi-a fost uşor cu lumea civilizată din multe puncte de vedere [ce au] de a face cu viaţa duhovnicească, dar nu-mi pare rău astăzi că am înghiţit şi “găluşca” aia doar ca să fiu lângă părintele Sofronie.

Vreau să spun prin asta ce efect avea personalitatea lui. Personalitate, vorbesc în limbaj psihologic; dacă vorbesc mai duhovniceşte, aş zice duhul lui. Personalitatea lui, autoritatea lui erau duhul în care trăia, pe care tare bine l-a descris ÎPS Ierotheos. Avea o capacitate de convingere, era convingător prin ce emana din el, în simplitatea aia nu-ţi trecea prin gând să gândeşti altceva, să-l contrazici, altceva decât ce îţi spunea el. Asta numesc duhul omului.

Mulţi ani mai târziu, în România, mi-am dat seama ce înseamnă duhul omului. Noi am trăit lângă şi împrejurul părintelui Sofronie şi unele lucruri care erau absolut fireşti, unele feluri de a se comporta, am văzut că de departe nu în toată lumea bisericească ortodoxă le găseşti şi, uneori, când am încercat să spun sau să explic fraţilor mei nişte lucruri, am văzut că greu le percepeau. Şi atunci mi-am dat seama că noi, fără să ne dăm seama, englezul are o expresie, o pun un pic în română altfel, că, dacă te freci de un perete văruit, se ia şi pe tine ceva var. Şi aşa se luase şi pe noi ceva din ce era părintele Sofronie.

Nu pot să mă socotesc ucenic al părintelui Sofronie, mi-e teamă să nu îl judece şi pe el cineva după mine şi nu vă spun asta din ceea ce se numeşte smerenie în general, dar, dacă e din smerenie, ăla e adevărul. Adică spun din adevăr lucrul ăsta. Însă aştept să mă întâlnesc cu părintele Sofronie şi să văd dacă el mă va fi considerat ucenic sau nu. Ăsta va fi verdictul. Dar lucrurile pe care noi le-am primit de la el sunt, într-adevăr, de nepreţuit. Mulţi în România, mă consideră fiul marelui filosof Constantin Noica. Da, bun, sunt şi am primit de la părinţii mei şi de la marele filosof ceva pe linie genetică. Dar nu ştiu câţi vă daţi seama, faptul că mulţi oameni mă caută şi doresc şi să vină la mine şi să vorbească cu mine şi să vin şi să vorbesc este numai ce a pus părintele Sofronie în noi. Şi eu mă bucur să văd atâtea feţe şi să ştiu că sunt mult mai multe, fiindcă doresc şi asta să împărtăşesc cu voi, ceva din ceea ce şi eu am primit de la părintele Sofronie şi să ştiu că faptul că mă căutaţi este pentru că, în realitate, cuvântul părintelui Sofronie vă atrage. Şi ăla nădăjduiesc să lucreze în frăţiile voastre şi în sfinţiile voastre.

elder-sophrony-inCu timpul, cu anii, începeam să-mi dau seama că părintele Sofronie, un om smerit, obişnuit, ca toată lumea, mai glumea, mai spunea câte o prostioară, era un om deosebit. Nu îndrăzneam să-l numesc sfânt, nu ştiam ce-i aia un sfânt. Cu timpul mi-am dat seama, exact cum spunea şi ÎPS Ierotheos, că ăştia sunt sfinţii. Poţi să nu-l vezi, poţi să scuipi pe el, să nu-ţi pese… Fraţi şi surori, asta e marea noastră primejdie de pierzanie! Dumnezeu şi sfinţii Lui, ca El, sunt atât de smeriţi, atât de obişnuiţi şi fireşti și harul, am văzut şi văd din scrierile părintelui Sofronie şi la alţi sfinţi, când omul are har nici nu-şi dă seama că-l are, e firescul lucrurilor; îşi dă seama numai când îl pierde. Fiindcă nu-l mai poţi găsi nicicum şi nu ştii ce ţi s-a întâmplat. Dumnezeu şi sfinţii lui Dumnezeu sunt atât de smeriţi, aşa de simpli, aşa de apropiaţi inimii tale, că poţi nici să nu-i bagi în seamă, asta e primejdia pierzaniei.

Uitaţi-vă la episodul din începutul Facerii, după ce Dumnezeu a făcut omul, căderea lui Adam, aude glasul lui Dumnezeu care venea către seară în grădina Raiului, el ţuşt! după tufişuri. Dumnezeu nu vede după tufişuri, nu-i aşa?…, Dumnezeu Cel ce pretutindenea este și pe toate le plineşte. Şi atunci zice: Adame, unde eşti? Şi asta este, cum spunea cineva, gingăşia dragostei lui Dumnezeu. De ce nu-i sărit în cap imediat, când întindea mâna către rodul ăla? De ce nu i-a spus: <Ieşi de după tufişuri şi vino aici>? Toate le-a făcut cât să nu-l sperie pe Adam, cât să nu-l agreseze pe Adam. Şi, când în sfârşit iese de după tufişuri Adam şi zice: Eram gol şi de aceea m-am ascuns. Şi Dumnezeu îi face spovedania: De unde ştii că erai gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din are ţi-am zis să nu mănânci? I-a făcut spovedania, dar Adam – echivalentul lui <Nu> –, el zice: Femeia pe care Tu mi-ai dat-o… Vă daţi seama câtă obrăznicie îşi putea permite Adam împotriva lui Dumnezeu? Adică: <Nu eu, femeia. Dar cine mi-a dat femeia? Tu! Tu eşti primul vinovat.> Dar Dumnezeu, după 5000 de ani, avea să trăiască că şi cum şi-ar plăti vina pe care n-a avut-o, pe cruce. Vina era a lui Adam.

CainAbelCum te poţi obrăznici cu aşa un Dumnezeu? Păi da, poţi, fiindcă e aşa de smerit că poţi să spui orişice. Mai mult, mai târziu, când Cain îşi omoară fratele, Dumnezeu vine şi spune: Unde e fratele tău? Cain, obraznic: Dar ce, eu sunt păzitorul fratelui meu? Dumnezeu nu-l acuză agresiv, dar îi zice: Ce ai făcut? Sângele fratelui tău strigă către Mine din pământ! Cain obrăzniceşte mai departe, când Dumnezeu îi spune: Pentru că ai făcut asta, pământul s-a blestemat pentru tine, rodurile lui nu ţi le va da deplin şi aşa mai departe, vei fi un tremurând în tot pământul, Cain iarăşi se obrăzniceşte: Pedeapsa e prea mare, acum oricine mă va găsi poate să mă omoare! Între noi fie zic, de ce să-l omoare?! Ce l-a apucat? Păi dacă el era acum ucigaş, cum să nu gândească că şi altul poate să mă omoare pe mine, altul care nu ştie că l-a omorât pe Abel; dar mentalitatea de ucigaş a rămas în el şi obrăzniceşte împotriva lui Dumnezeu!

Hai să zicem, L-au cunoscut cât L-au cunoscut pe Dumnezeu, Adam în Rai, Cain după aia. Mă uimeşte un lucru totuşi: Cain – ucigaş, dar vede pe Dumnezeu! Vorbeşte cu Dumnezeu! Noi unde suntem?! Ce se întâmplă cu noi? De ce noi nu putem în mod aşa de firesc? E mai mare păcatul din noi decât cel din ucigaşul de frate? Vă las cu întrebarea, nu ştiu răspunsul; poate dintre preasfinţiţi şi teologi să ştie mai mult, dar mă uimeşte lucrul ăsta.

Atunci omenirea ştia despre Dumnezeu cât ştia despre Dumnezeu: un Dumnezeu smerit, Care le-a dat Raiul, Care le împărtăşea dragostea Lui, Care i-a spus lui Adam un cuvinţel pe care Adam nu l-a păzit, Care după aia S-a îngrijit şi venea şi dacă omul şi-a omorât fratele vine Dumnezeu şi încearcă să vindece rana aia şi nu Se lasă Dumnezeu primit ca să vindece şi fuge Adam de la faţa Lui şi pleacă într-un pământ îndepărtat etc. Bun, hai să zicem, dar ce mă uimeşte cel mai mult este pilda sau, hai să zicem, icoana pe care ne-o înfăţişează Hristos legat de Judecata de Apoi. Zice că El, ca Judecător, va aduna, ca păstorul, oile de iezi şi va pune oile de-a dreapta, iezii de-a stânga şi va zice unora: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu şi va zice celorlalţi: Depărtaţi-vă de la Mine, blestemaţilor – nu blestemaţii Tatălui Meu, Tatăl nu blesteamă, ci blestemaţi adică de la sine, voi v-aţi blestemat – în focul cel veşnic, şi le spune de ce. Şi aceştia zic: Când te-am văzut gol sau flămând şi nu Ţi-am slujit? Ştiţi Evanghelia, n-o să vă povestesc ce ştiţi deja. Mă uimeşte că în clipa ultimă, temeiul groazei tuturor sfinţilor, sfântă groază, ce va zice Dumnezeu la Judecata de Apoi că e ultima clipă în care se va hotărî soarta noastră veşnică, şi în clipa aia omul încă poate să obrăznicească cu Dumnezeu! Vă daţi seama care este dimensiunea smereniei lui Dumnezeu, că până şi atunci omul poate obrăznici până la capăt cu Acest Dumnezeu și îşi ia după aia soartă nefericită, dar obrăzniceşte cu Acest Dumnezeu.

Ar putea cineva să răspundă asta profesorului de la şcoală sau directorului sau la serviciu sau faţă de noi, preoţii, sau de egumeni? În lumea asta mai mare, egumeni, stareţi, preoţi, directori de fabrică sau de altele, trebuie, tot pentru binele oamenilor, să aibă o atitudine mai dură, fie că Dumnezeu îngăduie ca ei să fie mândri şi nu-ştiu-ce, fie că ei o fac cum fac duhovnicii de multe ori, din duh de discernământ şi pentru binele celui căruia vrea să-i slujească. dar omul trebuie să aibă atitudinea oarecum cu o anumită rigoare şi o anumită asprime faţă de supuşii lui, ca să le zicem aşa, fiindcă altfel noi ne-am lua-o în cap. Şi iarăşi îmi vine să vă spun lucrul ăsta: băgaţi de seamă, Dumnezeu, când ne porunceşte porunca smereniei, nu este că are nevoie ca El să poată domni asupra noastră cu cizma Lui, ca noi să ne plecăm capetele, că, dacă nu, bau-baul ne va mânca. Ne învaţă să fim aşa cum este El. Şi ne învaţă să ne câştigăm viaţă cea veşnică şi să nu o pierdem din greşeală.

Şi despre har, iată ce zice Sf. Siluan: pentru cel mai mic gând necuvios înaintea lui Dumnezeu se retrage harul şi nici nu îţi dai seama când şi cum a plecat. Parafrazez în cuvintele mele ce zice Sf. Siluan. Şi el, ca să recâştige harul, trebuia să treacă prin procedeul pe care îl învăţase de la Însuşi Hristos: iarăşi să se arunce în iad, iarăşi să se osândească veşnic la acel iad ca să poată să dea prilej harului lui Dumnezeu iarăşi să vină, iarăşi să îl umple de dragoste şi tot ce înseamnă harul. Aşa de uşor poţi obrăznici cu Dumnezeu, aşa de uşor poţi pierde harul pe care poate nici nu îți dai seama că îl ai. Ăsta este Dumnezeu şi ăștia sunt sfinţii lui Dumnezeu.

sofronie-tablouCu părintele Sofronie am învăţat multe lucruri. Am învăţat să înţeleg mai adânc şi mai deplin multe din caracteristicile lui Dumnezeu, văzând, trăind caracteristicile părintelui Sofronie. Cu cât mai mult un om trăieşte poruncile lui Hristos, cu atât mai mult pot învăţa cei din jurul lui Cine este Dumnezeu. Noi avem nevoie de o icoană, Dumnezeu pentru noi este o abstracţie. Nu mai suntem nici măcar ca şi Cain să putem vorbi cu El, să-L vedem; pentru noi Dumnezeu este o abstracţie. Şi atunci cum citim în Scripturi nişte lucruri, dar noi ne închipuim lucrurile alea? Până nu vezi concret pe cineva care trăieşte în diferite momente ale vieţii acele aşa-numite porunci, rămânem cu închipuirile noastre şi neapărat rătăcim.

M-am bucurat că a pomenit ÎPS Ierotheos cuvântul părintelui Sofronie că mintea înclinată spre închipuire, spre imaginaţie, nu este în stare de a teologhisi, pentru că teologia este viaţă concretă. Nu a fost dogmă care să nu înceapă printr-un eveniment trăit istoric de către cineva. Biserica nu este o [realitate] teoretică, nu este o filosofie abstractă, este realitatea cea mai concretă. Da, dar pentru noi nu este concretă pentru că noi nu mai trăim în starea aia care este firescul omului, firea adamică cea dintru început, pe care am pierdut-o prin căderea strămoşului nostru, pe care o pierdem prin căderile noastre şi prin rătăcirile noastre, dar care încă trăieşte în noi şi încă, ca să vorbim politic, îşi cere drepturile. Firea adevărată îşi cere drepturile şi această cerinţă a firii, care, până la urmă, nu se împacă decât cu sfinţenia lui Dumnezeu, răbufneşte în diferite feluri, prin patimile noastre ş.a.m.d, tot felul de năzuinţe, tot felul de gânduri, închipuiri, idei şi alte lucruri, ca să cităm pe poetul nostru, vane idealuri.

Dacă vorbeam de porunci, ce este porunca? Mulţi ani m-am zbătut să înţeleg cuvântul “poruncă”, pentru că nu vedeam un Dumnezeu aşa cum începeam să-L înţeleg mai mult prin părintele Sofronie, poruncind. Şi înţelegeam că “poruncă” înseamnă altceva. Asta mi s-a dezlegat oarecum prin altcineva; era un englez care devenise ortodox şi venea la noi la mănăstire şi foarte mult ne iubea. Şi, într-o zi, sora Magdalena, care lucra prin bucătărie, pe acolo, zice: “Domnule, mă puteţi ajuta un pic?” Şi el zice către ea: “Soră, cea mai mică dorire a ta pentru mine este poruncă”. Atunci am început să înţeleg ce înseamnă poruncile lui Hristos. Cuvântul lui Hristos este pentru mine poruncă dacă Îl iubesc, dacă am încredere în El. Dacă nu, pot să scuip pe ea, trec dincolo, găsesc că poate Nietzsche e mai deştept sau mai ştiu eu ce alt filosof sau politician. Şi de acum înţelegeam şi cuvintele părintelui Sofronie, căci dacă zice părintele: <Astăzi poate fă lucrul ăsta…>, pentru mine a trebuit să fie poruncă. Şi trebuie să învăţăm să primim de la mai-marii noștri, de la episcopi, de la duhovnici, şi mai ales în Biserică – la birou şi în fabrică mult mai greu, dar în Biserică trebuie să învăţăm că fiecare cuvânt al duhovnicului, al episcopului, al preotului, să-mi fie poruncă. Adică [să existe] dragostea asta, încrederea asta, dar mă şi rog ca mai-marii noştri şi ai voştri să ne dea cuvântul lui Dumnezeu.

conferinta-parintele-rafail-noica-iasi-trimmed-snapshot3Şi aici vin la altă temă pe care am înţeles-o prin părintele Sofronie. S-a pomenit în seara asta, pomenea Înalt Preasfinţitul de întrebarea asta: de ce nu mai sunt duhovnici buni? Şi era înaintea ochilor mei răspunsul Sf. Siluan unuia care a întrebat asta, care zicea: “Fiindcă nu mai sunt ascultători buni“. În rusă, “ascultători” este şi cuvântul pentru ucenic sau novice. Deci pentru că nu mai sunt novici buni. Mulţi ani n-am înţeles cuvântul ăsta, dar, până la urmă, prin cuvintele părintelui Sofronie, legând, punând la cap una şi alta, am înţeles. Ucenicul bun, ascultătorul bun este omul care are mintea îndreptată către Dumnezeu şi care caută de la Dumnezeu răspuns, nu de la om. Şi care se duce la om fiindcă nu putem măcar ca şi Cain să ajungem la Dumnezeu, deci mergem la om, dar când mergi la om trebuie să mergi având atenţia către Dumnezeu, cu care trebuie să fi dialogat până atunci, să te rogi ca omul – duhovnicul tău – să-ţi dea cuvânt. Să fii atent lăuntric şi, cum zicea părintele Sofronie, să prinzi – să înhaţi, aş zice eu – primul cuvânt. Zicea părintele Sofronie: Dacă poţi surprinde prima mişcare a inimii, ăla e cuvântul pentru tine. E o taină, nu o disciplină. Disciplina vine şi ea, dar taina e cea care trebuie să lucreze. Şi atunci am îndrăznit să vă spun: învăţaţi să primiţi de la duhovnici, de la mai-marii voştri, de la preoţi, episcopi, primul cuvânt. Dar înainte de asta, terenul pe care poate veni acest cuvânt eşti TU. Pregăteşte-l! Şi, dacă tu crezi în Dumnezeu aşa cum zicem în Crez, şi dacă tu te rogi şi ceri lui Dumnezeu, cel către care te duci poate să fie un duhovnic dintre cei despre care spunea cu regret Înalt Preasfinţitul că nu prea mai sunt astăzi sau poate să fie un gâgă – să mă ierte toată lumea că pot numi pe cineva gâgă, pe mine mă am în vedere – dar, dacă faci lucrul ăsta, pentru tine acel om va fi un prooroc. 15032776_1445556828806571_8660295243934903173_nDar fii atent acum, să ştii că Dumnezeu ţi-a dat cuvântul prin el, să-l cinsteşti pentru asta, dar să nu-l idolatrizezi, căutând către el fără rugăciune, fără contact cu Dumnezeu şi cu Dumnezeu să rămâi în contact. Ziceam câteodată că duhovnicul e ca un telefon; nu cu telefonul vorbeşti, ci cu altceva din partea ailaltă. Aşa şi noi, cu Dumnezeu trebuie să vorbim prin duhovnic. Cinstim pe duhovnic, dar, dacă-l idolatrizăm, nu-l mai cinstim cum trebuie; chiar îl necinstim.

Sar acum la altă temă care nu ştiu cum mi-a venit adineauri. Vorbeam de smerenia lui Dumnezeu şi despre gingăşia dragostei lui Dumnezeu. Părintele Sofronie – pomenesc un cuvânt acum pe care o să îl găsiţi sau l-aţi găsit în prima partea a cărţii Sf. Siluan, la sfârşitul primei părţi, un cuvânt sub subtitlul <Cuvântul de pe urmă>. Pe părintele Sofronie îl durea acum că, după ce trăise tot ce ne spunea şi ÎPS Ierotheos, îl durea cum că nu avea acum nici putere fizică, nici timp. Ar fi voit să citească pe Sfinţii Părinţi, să îşi adâncească mintea în teologie, cum zicea el, nu teologie scolastică, ci Sfinţii Părinţi, să citească, să caute, gândindu-se la ce a însemnat gândirea asta pentru întreaga istorie a Bisericii. Şi spune părintele: “Mă doare că nu am nici timp, nici forţă să mă adâncesc aşa, în teologia asta.Şi Sfântul Siluan zice: “Socoteşti că ăsta e lucru mare?”. Şi ne povestea părintele Sofronie: “Am rămas atunci ruşinat“, îşi dădea seama că avea să primească ceva şi mai mare şi a tăcut şi, după o clipită de tăcere, Sf. Siluan zice:Mare singură este smerenia! Pentru că mândria împiedică dragostea.” Şi părintele Sofronie comentează: “Niciodată n-am pus la îndoială cuvântul Sfântului Siluan.Şi vă închipuiţi şi el ce autoritate avea, acea autoritate minunată, dulce, dar puternică. Dar zice părintele Sofronie:Când mi-a zis cuvântul ăla, am simţit că este cuvântul de pe urmă” al istoriei, ultimul cuvânt, ultimul criteriu. Şi de ce? 2008-06-18-10-06-4613 Sf Siluan Athonitul si Sf Sofronie Calin VadanE vorba de dragoste! Smerenia este unul din aspectele dragostei, una din faţetele dragostei, dacă vreţi, ca un diamant cu multe faţete. Nu e ceva aparte; face parte din dragoste. Şi este elementul cel mai important, care este uşa deschisă dragostei. Dragoste mândră nu este dragoste. Dragoste poftitoare nu este încă dragoste. Doar dragostea smerită. Şi simţea părintele Sofronie că în cuvântul ăsta al smereniei se cuprinde, dacă este drept înţeles şi adânc trăit, toată acea istorie a Bisericii şi a omenirii care atât îl impresionase şi că în acest cuvânt al Sf. Siluan putea să trăiască esenţial tot ce i-ar fi dat teologia, citirea Sf. Părinţi şi tot restul.

Eu, când am citit şi am ajuns la capitolul ăsta, am avut gândul că ăsta poate este ultimul cuvânt, cuvântul de pe urmă şi al istoriei. Am avut simţământul că este ceva, un element final, istoric vorbind, în acest Sfânt Siluan şi în acest mare ucenic, singurul care a putut trăi lângă acest mare sfânt şi să-l înţeleagă, cum ne zicea Înalt Preasfinţitul. Şi am trăit cu gândul că şi cartea Sfântul Siluan, urmată de autobiografia părintelui Sofronie, <Vom vedea pe Dumnezeu precum este>, şi anexe, i-aş zice, care este cartea <Despre rugăciune>, că, dacă aceste trei cărţi sunt pentru mine una, această carte este ultimul cuvânt al Bisericii în istorie.

Vădit trăim vremuri apocaliptice, adică mai corect ar fi să zicem eshatologice, nu ştim ce şi cum va fi, dar mă rog mult ca Dumnezeu să păzească Biserica Lui. Dar am simţit că ceva esenţial final era în lucrul ăsta şi iarăşi nu ştiu exact ce şi vă las tuturor, dacă e adevărat cuvântul meu, Dumnezeu să vi-l lămurească în inimile voastre şi, cu timpul, şi în experienţa noastră.

Viaţa merge aşa: omul are întâi un simţământ, o experienţă; simţământul este deja o experienţă, nu-i aşa? Poate experienţa să devină mai concretă şi după aia lucrează mintea, înţelegerea. Nu este aşa cum cred înţelepţii lumii ăsteia că întâi mintea şi gândirea şi după aia. E întâi experienţa şi după aia înţelegerea. Un element care m-a dus la gândul de finalitate: nu ştiu dacă este un alt sfânt de-a lungul istoriei care să fi “contactat” pe Adam aşa cum a făcut Sfântul Siluan. Cei care aţi citit mult poate o să puteţi confirma sau infirma cuvântul meu. Dar am impresia asta şi chiar câte unul mi-au mai spus că şi lor li se pare că este cam aşa. În capitolul din cartea Sfântului Siluan, <Cuviosul Siluan Athonitul>, intitulatTânguirea lui Adam“, acest Siluan insistă să întoarcă atenţia lui Adam către noi până când cedează Adam şi pentru o clipită ne spune câteva cuvinte. Sfântul Siluan, ne spune părintele Sofronie, nu era un om al închipuirii, nu era un romancier în stare să facă o poveste din închipuire. Nu era în stare fiindcă nu era trăirea lui şi poate îl ajutase la început şi simplitatea lui de ţăran, dar, oricum, viaţa care-l formase şi Sf. Siluan însuşi spune în cuvinte foarte naive, am putea zice, că sfinţii nu spun lucruri care nu sunt, ei ne vorbesc de ceea ce este. Ei nu spun că au văzut un cal de 7 km sau un vapor de 10 km. În lucrul ăsta simplu, aparent simplist, el se spovedeşte, că el este un om care nu poate să spună prostii dintr-astea. Deci în rugăciunea lui către strămoşul Adam şi în faptul că a primit răspuns este realitate. Mulţi ani mă întrebam dacă era o realitate sau doar o trăire psihologică. ag-silouanos-toichografia-xiropotamouNu, am înţeles, mai târziu: este o realitate. Şi iarăşi, dacă într-adevăr n-a fost altul pe care să-l intereseze aşa de mult, pe de o parte pocăinţa lui Adam pe care aşa o aprecia, pe care a trăit-o el însuşi şi, pe de altă parte sau, poate, aceeaşi parte, din pocăinţa asta să vrea chiar să-l cunoască pe acest strămoş al nostru şi s-a rugat la el până când, la un moment dat, îi zice: “Dar de ce taci? Grăieşte nouă! Tu vezi că suntem nefericiţi pe pământul ăsta! Spune-ne un cuvânt de mângâiere!” Şi, până la urmă, îl sileşte cu silire harică, aş putea zice, sileşte dragostea lui Adam să-i răspundă şi o să vedeţi sau aţi văzut în capitolul acela, “Tânguirea lui Adam”. În faptul de a-l “contacta” pe Adam, de a vorbi cu el, de a-l sili în sfârşit să ne spună un cuvânt, mie mi s-a părut că cercul întregii istorii a omenirii s-a încheiat, am revenit la Adam. Şi asta mi-a dat aşa impresie, trăire, poate intuiţie de această finalitate. Finalitate esenţială. Nu ştiu, Dumnezeu, Care face minuni, poate să mai ţină pământul încă o sută de ani, mira-m-aş… Dar ceva esenţial final [este] în cuvântul Sfântului Siluan pe care părintele nostru ni l-a dat.

Cuvântul final, cuvântul cel de pe urmă este şi cel dintru început. Este porunca dragostei! Două porunci pe care Hristos le-a pus întru una. Una se află în cartea Ieşirii, cealaltă în cartea Leviticului. Una zice să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta etc şi cealaltă, într-un anume context în cartea Leviticului, că, dacă vezi boul sau asinul vecinului tău rătăcind, ia-l la tine în grajd, hrăneşte-l şi ţine-l, îngrijeşte de el până va veni cel care l-a pierdut să ţi-l ceară înapoi. Să iubeşti pe aproapele tău ca însuţi pe tine. Şi Hristos a pus aceste două porunci împreună. El este Cel Care a zis că de aceste două porunci atârnă toată Legea şi Proorocii. Adică toată dăscălia lui Dumnezeu în Vechiul şi în Noul Legământ ţine de două porunci şi două porunci care se rezumă la un singur cuvânt: Iubirea.

visit-of-elder-sophrony-at-orthodox-parish-of-saint-andrew-in-ghent-belgium-founded-in-1972Astea sunt lucrurile pe care le-am învățat şi am putut să le înţeleg trăind pe lângă părintele Sofronie. Am văzut dragostea asta în el, am văzut cum primea el pe fiecare om. Zicea, când am început să îmbătrânim şi noi, să devenim, că de acum eram preoţi duhovnici, zicea: “Nu te uiţi de ce suferă un om, te uiţi la cât suferă omul”. Şi, când zice ceva ce era scris acolo, la început, că Eu, după 60 de ani de purtat rasa, mă închin în faţa fiecărui creştin, dar şi în faţa fiecărui om”, l-am auzit zicând asta, nu făcea melodrama, nu era psihic [nu era ceva psihologic – n.n.], nu vedeai nimic. Mai glumea cu unii, pe alţii îi lua mai în serios, dar în el am văzut ceea ce citisem în Pateric şi nu prea înţelegeam cum să primesc cuvântul ăsta, în Pateric unde zice: Dacă ai văzut pe fratele tău, L-ai văzut pe Domnul Dumnezeu tău. De ce părintele Sofronie se închina în faţa a tot omul? Şi eu adaug: ortodox sau neortodox sau păgân, chiar şi copii! Zicea: Eu am frică de copii! Care era frica? În gingăşia aia a înţelegerii copilului încă în formare, nu cumva să îl rănesc cu ceva. Şi, aşa cum povestea şi ÎPS Ierotheos, mai dădea ciocolată la copii, o bombonică… Avea şi un stil, îi plăcea să dea bomboana şi s-o ridice, aşa, să-l facă pe copil să sară după ea. Când copiii se obişnuiseră cu joaca asta, îi întreba: “Cum vrei să ţi-o dau, pe jos sau pe sus?” Şi copilul zicea: “Pe sus, pe sus!” Şi atunci i-o dădea aşa. Bineînţeles că sărea de două-trei ori copilul şi pe urmă i-o lăsa, ca şi cum copilul şi-a câştigat-o. Gerontas-sofronios-Gerontas-efraim-600x468Şi spunea două lucruri: Dacă un preot dă o bombonică unui copil, asta este o lecţie de teologie. Este începutul formării teologice a acelui copil. Şi al doilea lucru, zicea: E bine să faci “şmecherii” de genul ăsta, să se obişnuiască copilul că, dacă vrea ceva, să facă şi un efort. Da, un efort, dar copilului îi plăcea! Şi îl făcea pe copil nu numai să facă un efort, ci şi să iubească efortul! Şi am înţeles, plecând de acolo, că aşa ar trebui să înţelegem noi viaţa pe care în limba română o numim aspră. Cuvântul nu-mi place aşa mult, mi se pare un cuvânt aspru, dar cred că altul nu prea avem ca să exprimăm asta. Dar acea asprime e dulce şi e de dorit dacă o înţelegem cum trebuie.

Tot părintele Sofronie comenta şi cuvântul Mântuitorului, care zice: Jugul Meu este plăcut şi povara Mea uşoară. Şi părintele Sofronie spunea: “Părintele Siluan spunea că da, dar asta dacă ai dragoste!” Şi mă rog ca Domnul să vă dea, să ne dea acea dragoste ca să ne fie uşoară povara lui Hristos şi jugul Lui să fie plăcut. De ce? Cum să nu fie plăcut? Cine nu caută dragostea, iubirea? Da, dar iubirea adevărată, iubirea smerită, care este dulceaţa Împărăţiei lui Dumnezeu, dulceaţa Raiului, în lumea asta este suferinţa cea mai cumplită. De ce? Fiindcă dragostea de la sine cere reciprocitate. Şi dacă nu o ai, ce se întâmplă? Dragostea este crucea care, în veşnicie, este biruinţă şi este dulceaţă, este încrucişarea a două vieţi. În lumea asta crucea este ştiţi foarte bine ce. De ce? Pentru că, dacă te dăruieşti smerit în dragoste, dragostea aia lumea asta nu o primeşte. Fiţi cu luare aminte, fraţi şi surori creştini, să devenim oameni primitori de dragoste ca să nu rănim pe cel care ne iubeşte. Poate că ne iubeşte aiurea, în feluri care nu ne folosesc, dar iată, părintele Sofronie ştia de multe ori să primească iubire care, de multe ori, era exprimată în feluri lumeşti, pământeşti, câteodată ne dădeau daruri cu care nu ştiam ce să facem, dar, cum zicea şi de Sf. Siluan, nu rănea vreun suflet.

Şi asta mă duce la altă temă. Noi înţelegem iubirea ca pe ceva ce vrem să primim şi eu am vorbit despre cum să fim ca s-o putem primi. Dar pe linia Iubeşte pe aproapele ca însuţi pe tine, te-ai gândit că dacă tu ai arăta dragoste aproapelui, n-ar fi o mai mare împlinire decât dacă ai primi? Că zice Sf. Pavel că mai mare har este a dărui decât a primi, despre dragoste vorbea!

Am cunoscut un om în Anglia, nu era ortodox, era handicapat. N-am ştiut. A venit într-o zi la mănăstire, el trăia într-un cărucior cu rotile, înfăşurat într-o pătură şi întotdeauna înconjurat de tineri care îi slujeau; îi era greu să mănânce, stătea într-o rână, gura îi atârna într-o parte, trebuia să se şteargă la gură că îi curgeau balele, iertaţi expresia, nu putea face nicio treabă singur, nici mâncatul, nici restul, nu putea vorbi, avea o tăbliţă aici cu literele alfabetului ca pe maşina de scris şi arăta la litere ca să scoată cuvinte. La început eram pe stradă când au venit ei şi l-am văzut pe omul ăsta handicapat, cum o să mă comport cu el?, că nici eu nu voiam să rănesc omul, nu voiam să par artificial cu el, nu voiam să fiu aspru sau ceva. Când se apropie el de mine cheamă pe unul şi scrie şi zice: “Curios la început, dar o să te obişnuieşti cu mine.” Puf!, de atunci gheaţa era spartă, topită. Venea la noi adesea şi îi plăcea să vină duminică, duminică seară făceam Paraclisul Maicii Domnului, cântam Paraclisul în greacă şi îi plăcea, îi plăcea foarte mult. El era din secta aia, quakers, care, cum spune părintele Simeon, dintre toţi protestanţii e secta cea mai simpatică. Zicea: “Eu cred tot ce cred aceşti quakers! Unde mă cert cu ei este unde nu cred ei!” Dar îi plăcea de noi şi venea din ce în ce mai des, mă obişnuisem şi eu să îi citesc tăbliţa şi de mai multe ori mi-a cerut să vorbim între patru ochi de nişte lucruri pe care nu le putea spune în public. Într-o seară, nişte greci care erau la noi, trecând pe lângă el, îi băgau câte o notă de cinci lire în pătura lui. Avea aerul de cerşetor, şi pătura era un pic jerpelită şi totul era vai de capul lui, săracul. Primea, dar nu de asta venea. Şi mi-a zis: “Crezi că ar ajuta dacă aş scrie ceva autobiografic, să cunoască cine sunt eu?” El venea ca să fie cu noi şi-i plăcea atmosfera noastră şi Paraclisul în greceşte. Şi am zis că “Da, cred că ar fi bine.” Şi a scris asta şi într-o duminică, atunci când a venit, a dat unei fete de la noi să citească textul autobiografic, vreo 3 pagini. A reieşit că el a avut poliomielită în copilăria lui şi zice la un moment dat: “Mi-am dat seama că de acum nimeni nu mai poate avea niciun interes în mine decât dacă eu mă interesez de omul acela. Omul ăsta avea atâta dragoste şi atâta interes pentru om că, handicapat cum era, era director de trei companii de binefaceri. Una dintre ele era să găsească azil pentru străinii care veneau, care mai treceau pe acolo. Cum lucra omul ăsta? Neapărat prin alţii. Primise cu vreo doi ani înainte o medalie de la regina Angliei, îl văzusem în ziarele locale şi ne treziserăm cu el acolo, dar el mi-a dezlegat mie în prima întâlnire jena aia, că nu prea ştiam cum să mă port cu el. El mi-a uşurat povara, nu eu lui. Şi aşa a făcut toată viaţa lui. Bernard era numele lui.

conferinta-parintele-rafail-noica-iasi-snapshot24Dar de la el am învăţat şi lecţia asta, adică am înțeles mai adânc, poate, cuvântul Mântuitorului: Faceţi altora ceea ce doriţi ca ei să vă facă vouă şi pe linia asta şi a înţelegerii, dar şi a experienţei pe care am avut-o prin acest Bernard am văzut că, dacă vrei să câştigi dragoste, tu să dai dragoste, să arăţi dragoste şi îţi va veni cu vârf şi îndesat. Dar iarăşi zic: Nu vă speriaţi şi nu daţi înapoi când veţi vedea cât de puţin se înţelege dragostea şi cât de puţin este primită în lumea asta, în general, nu numai de duşmani, de multe ori de cei mai apropiaţi şi cei mai iubiţi. Dar să nu dăm înapoi, fiindcă avem cuvântul Mântuitorului. Iertaţi o paranteză: trăim în lumea proorocită de Dumnezeu, de Hristos Care a zis: Din cauza înmulţirii păcatului, dragostea multora se va răci. Ţine-ţi mintea în iad, dar nu deznădăjdui, că zice: Cei care vor răbda până în sfârşit se vor mântui. Deci lupta nu este în deşert şi vă citez un cuvânt pe care l-am auzit odată din gura părintelui Sofronie, în alt context: “Dacă ţinem lupta asta până întru sfârşit, nu se poate, nu se poate să nu biruieşti.” Bine, nu noi, ci harul lui Dumnezeu în noi.

***

– O primă întrebare. Părintele Sofronie povestea adesea despre slujbele pe care le săvârșea în paraclisul Sf. Ioan Botezătorul ca fiind slujbe minunate și pline de pace. Dacă puteţi, dezvoltaţi puţin experienţa liturgică, duhovnicească, de la rugăciune, de la slujbe.

– Aveţi în vedere rugăciunea lui Iisus, cum o făceam, sau cea în biserică?

– În biserică.

– În primul rând, cum spunea părintele Sofronie, nimic adevărat în Biserică nu e ceva care iese din capul omului, din mintea omului. Experiența impune anumite lucruri şi, dacă lucrezi în armonie cu Dumnezeu, de acolo reiese toată simbolistica şi de acolo reies toate bunele rezultate. Elaborez un pic asupra a ceea ce ne spunea ÎPS Ierotheos, despre cum a venit rugăciunea lui Iisus. El era în Franţa încă, unde venise în ’47, cu gândul să dea tiparului scrierile Sf. Siluan. Au fost mai multe greutăţi, s-a îmbolnăvit, n-a mai putut să se întoarcă la Muntele Athos şi s-a găsit puţin câte puţin înconjurat de mai mulţi care voiau să trăiască lângă el o viaţă monahală. La un moment dat începuse să caute un loc de mănăstire unde ar fi putut să facă o obşte. Între timp, acolo, în Franţa, unde erau, avea un mic paraclis unde se adunau câte vreo 10-12 persoane şi, cum spunea ÎPS Ierotheos, încă din Franţa erau mai multe limbi, era o suedeză devenită ortodoxă, era un englez, erau francezi, erau alţii şi zicea că nu aveau cărţi liturgice, aveau ceva în slavonă, dar nici acolo nu puteau sluji slujbele întregi, nu erau multe cărţi tipărite atunci. rugaciunea_lui_iisus-monahŞi atunci rugăciunea zilnică a devenit Doamne Iisuse, aşa cum a spus ÎPS Ierotheos, şi aşa a început acolo practica asta, cum să stăm noi două ceasuri în rugăciune dimineaţa, două ceasuri seara. Făceam un început de la Împărate Ceresc până la Veniţi să ne închinăm, dimineaţa Psalmul 50, seara Psalmul 142 şi Crezul. După aia stingem luminile şi între timp se distribuie câtorva 100 sau 200 de mătănii, în total făceam 800 de rugăciuni care includeau 100 către Maica Domnului şi 100 către sfinţii zilei, ocrotitorul mănăstirii etc.

Şi a ieşit la iveală că era o experienţă foarte bună. Mai târziu am văzut că era şi rânduiala Sf. Paisie Velicikovski. Dar era nu numai o soluţie la greutăţile noastre practice, ne dădea două ceasuri de rugăciune pe care poţi s-o trăieşti foarte intens. Zic că poţi s-o trăieşti fiindcă nu întotdeauna o trăiam, câteodată mintea se duce aiurea. Dar, chiar şi atunci, cel care are dispoziţia sau, nu ştiu, terenul, hai să zicem, trăieşte foarte intens momentul ăsta şi am văzut mai mulţi oameni care, după două ceasuri de asemenea rugăciune, au ieşit întorşi pe dos, cum spunea şi Înalt Preasfinţitul, într-un sens bun al cuvântului. Foarte puternic efect. Şi mai târziu am înţeles şi de ce: pentru că rugăciunea, esenţial, este chemarea numelui lui Dumnezeu. Ca noi să putem rămâne cu mintea noastră în rugăciune, Biserica ne dă forme de rugăciune în care ne putem exprima toate ofurile noastre, toate nevoile noastre, până şi Liturghia exprimă marea parte a vieţii noastre, darămite Molitfelnicul preoţesc în care sunt binecuvântări şi sfinţiri de tot ce poţi să gândeşti pe lumea asta: maşina, ogorul, pentru boli, pentru copii care nu pot învăţa etc. E nevoie de toate lucrurile alea, nu ştie Dumnezeu? Cum zicea un preot: nu pot să-i spun lui Dumnezeu doar atât? Da, pot! Dar pot eu să fiu într-o asemenea rugăciune în care, printr-o singură mişcare a minţii, poate şi fără gesturi, să atrag harul lui Dumnezeu? Dacă eu nu sunt, atunci împreună cu chemarea dumnezeieştilor nume, Biserica ne dă rugăciuni în care ne exprimăm toate nevoile, toate ofurile. Fiindcă e oful meu, aia îmi ţine mintea aţintită asupra rugăciunii. Dar esenţa rugăciunii este “Doamne”; poate mai mult nici nu e nevoie să zicem.

– Aţi vorbit de intuiţia copilului, pe care părinţii nu o înţeleg. Cum putem să o deducem sau ce trebuie să facem?

– Eu nu am crescut copii, dar am fost şi eu copil cândva şi am vorbit de experienţa mea de copil. Experienţă de tată sau de mamă nu am. Când zic de mamă mă gândesc iar la părintele Sofronie care spunea cândva: Pentru ei eu nu pot să fiu doar un tată, trebuie să fiu şi mamă“, şi într-adevăr era. Şi în duh nu mai există bărbat sau femeie. Omul în duh este şi tată şi mamă, este şi femeie şi bărbat.

Deci nu cu experienţă de tată de copii pot să vă vorbesc, dar cu experienţa mea de a fi fost copil şi experienţa pe care am avut-o cu copiii, că m-am înţeles bine cu copiii când eram la mănăstire şi ne jucam împreună. 13627228_1078319688883710_8770598722438279396_nÎn primul rând, aş zice: rugaţi-vă pentru cel pe care aveţi, eventual, cândva, să-l aduceţi în lume. Şi, dacă se mai conturează un altul, încă înainte să vă împreunaţi rugaţi-vă. Dintr-o informaţie de la un doctor pot să vă spun: fiţi cu cea mai mare luare-aminte, în clipa împreunării să nu se necinstească momentul ăla minunat pe care, curios, istoria omenirii l-a batjocorit cumplit, din care poate să se zămislească încă un chip al lui Dumnezeu. Nu în zadar a făcut Dumnezeu ca acel act să aibă plăcerea aia care ne duce la atâtea păcate. Dar lucrul în sine este fără păcat; dovada: oameni căsătoriţi, bărbaţii, pot deveni preoţi. Şi s-a luptat Biserica Ortodoxă să nu se prihănească nunta, căsătoria.

În timpul gestaţiei şi tatăl şi mama trebuie să fie foarte răspunzători – bineînţeles, mai direct mama, dar şi tatăl – fiindcă în prunc se înregistrează absolut tot ce trăiesc părinţii, mai ales în clipa zămislirii, dar şi de-a lungul gestaţiei. Cred că dacă veţi avea atitudinea asta, una a dragostei, nu a unei discipline rigide, cred că veţi putea surprinde intuiţiile copiilor voştri, dacă şi mai târziu tot cu rugăciune veţi lucra.

Am văzut  sora Magdalena că a scris o carte despre copii. Eu ştiu cum a apărut cartea asta. Începuse să-i adune duminica pe copii de toate vârstele şi să le ofere un context în care ei pot să primească ceva duhovnicesc. Nu era o chestie organizată, unul punea o întrebare, ea răspundea. Ne spunea câteodată la masă ce întrebări sau cuvinte extraordinar de adânci puteau ieşi dintr-un copil, cum zicea Mântuitorul: din gura pruncilor. Şi uneori râdeam fiindcă erau exprimate în mod hazliu, dar întotdeauna eram impresionaţi de cum şi ce poate gândi un copil.

Şi ultimul lucru pe care l-aş spune: părinţi ai copiilor, cel mai important lucru socotesc eu, ca fost copil, este să câştigaţi încrederea copilului. Nu ştiu cum s-o faceţi, Dumnezeu să vă lumineze. wendy-alexandra-si-razvan-noicaDar amândoi părinţii noştri, zic aşa fiindcă am şi o soră, ne-au câştigat încrederea. Prin dragoste. Printr-o dragoste care ne dădea libertate să fim ce suntem. Paradoxal, libertatea asta, şi pe mine şi pe sora mea în adolescenţa noastră ne-a păzit de la păcatele aşa de obişnuite adolescenţei şi nu disciplină sau principii abstracte de creştere. Şi, mai târziu, când venise vremea în viaţa surorii mele – eram în Anglia, Noica era în închisoare în România, eram singur cu mama – şi pe sora mea acum începea s-o mai curteze câte un băiat şi ea să fie atrasă către unul sau altul. Ştiţi cine era sfetnicul ei cel mai apropiat? Mama. Mai târziu am văzut că nu multe mame au ştiut să câştige în aşa măsură încrederea copiilor lor ca ea să poată fi sfetnicul în momente aşa de intime, aşa de delicate.

Domnul să vă ajute să înţelegeţi intuiţiile şi să câştigaţi această încredere.

– Am 25 de ani de mănăstire şi nu pot să fiu atentă la sfintele slujbe în general. Nu pot să ţin mintea la Dumnezeu. Daţi-mi un sfat, ajutaţi-mă, vă rog.

– Este foarte greu. Genul ăsta de sfat trebuie să-l primeşti de la Dumnezeu şi Dumnezeu îţi va da ţie un cuvânt care pentru mine nu va avea nicio valoare. Aşa că roagă-te la Dumnezeu şi cu rugăciune du-te la duhovnic şi foloseşte-te aşa cum am sugerat adineauri, adică gândind la Dumnezeu pune-i o întrebare. Primul cuvânt pe care ţi-l spune înhaţă-l, că-l înţelegi sau nu, nu-l discuta. Nu că omeneşte, moralmente, ar fi un păcat să-l discuţi. Nu zic să nu te împotriveşti sau altceva, nu-l discuta! Ia-l şi ţine-l, cum făcea Maica Domnului care nu înţelegea cuvintele chiar ale Pruncului ei, Iisus, dar le păzea în inima ei. Cuvântul, dacă ştii să-l înhaţi prin rugăciune, este al tău şi tu îl vei înţelege, nu duhovnicul tău. Şi duhovnicul tău, dacă tu te-ai rugat, poate el să fie inconştient că ţi-a dat cuvânt de la Dumnezeu, dar cu rugăciunea ta l-ai făcut prooroc.

O să vă mai spun un lucru. Îmi spunea un ieromonah că a cunoscut o monahie bătrână care acum e la Domnul, Dumnezeu s-o odihnească, care i-a zis într-o zi, după Revoluţie: “Părinte, nu ştiu în ce vremi trăim! Eu am apucat războiul, am apucat foametea de după război, dar zile ca astea n-am mai văzut. Deunăzi mi-au trebuit patru ceasuri ca să zic un acatist!“. Evident, a vrut să zică acatistul cu atenţie, nu cu mintea risipită. Ce vreau să zic este că monahia asta a fost pentru mine încă o mărturie că trăim acele zile – şi părintele Sofronie spunea mult despre asta, spunea, de exemplu: “Dacă vreţi să vă rugaţi, să ştiţi că sunteţi ca o moleculă de apă într-un ocean îngheţat, moleculă care nu vrea să îngheţe cu oceanul. În natură, asta este cu neputinţă. Să nu uitaţi ce vă spun, ca să nu vă pierdeţi mântuirea!“. Aşa a spus-o, de mai multe ori. conferinta-parintele-rafail-noica-iasi-snapshot19Cred că voia să zică: să nu vă pierdeţi mântuirea, deznădăjduind. Ce este oceanul îngheţat? Lumea în care suntem. Cine se mai roagă astăzi? Ieri am trecut un pic prin oraş, m-a apucat depresia să văd lumea în care suntem. E o lume aşa de vitregă, aşa de străină de Dumnezeu, aşa de plină numai de vane idealuri. Iar noi, fiecare dintre noi, spunea părintele Sofronie, vorbea nu numai de o moleculă într-un ocean, suntem o parte din uriaşul arbore adamic a cărui sevă ne hrăneşte pe toţi. Noi suntem hrăniţi de seva care curge prin acest arbore, astăzi sevă otrăvită, seva necredinţei, seva urii lui Dumnezeu. Uitaţi-vă la programele tv care tot timpul iau în bășcălie Biserica şi găsesc motive să facă scandal şi aşa mai departe. Ăsta e new age-ul în care suntem. Dacă eu sunt o cracă a acestui pom, cum pot eu să mă concentrez când o lume întreagă caută în alte părţi? Într-o măsură, pot. Dar măsura este măsura în care pot dobândi ceva de la Dumnezeu, de la harul lui Dumnezeu. Dar până atunci sunt în zbuciumul acesta nesfârşit şi singurul lucru pe care aş putea să-l zic este tot ce zicea părintele Cleopa: Răbdare, răbdare, răbdare şi, când nu mai poţi, răbdare, răbdare, răbdare. Şi nu deznădăjduiţi. Daţi-i înainte, fiindcă în Cartea Vieţii lui Dumnezeu sunt înscrise nu numai reuşitele noastre – care nu sunt ale noastre, până la urmă; a noastră este alegerea, reuşita este a Lui în noi – dar sunt înscrise în Cartea Vieţii şi toate eforturile noastre aparent inutile, când n-am reuşit nimic.

Aşa că ţine-ţi mintea în iad și nu deznădăjdui. Suntem în lumea asta, dar o spun, să avem gândul ăsta: dacă Dumnezeu a îngăduit să fiu în lumea asta, să zicem dacă Dumnezeu a binevoit să fiu în lumea asta drăcească înseamnă că mă pot mântui încă. Pe ce bază zic asta? Că Hristos a zis în cap. 13 de la Sf. Marcu, parafrazez puţin, că, dacă nu se va mai putea mântui niciun trup, Tatăl va scurta zilele alea. Deci dacă zilele astea nu s-au scurtat şi am ajuns şi eu pe lumea asta şi a ajuns şi copilul meu pe lumea asta, cumva ne putem mântui. Dar, între timp răbdare, răbdare, răbdare, câtă vreme nu reuşim.

15056295_1445546942140893_8851264585099453748_n

Legaturi:

***

 

***

***


Categorii

Calugaria / viata monahala, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Educatia crestina/ Copiii in Biserica, IPS Teofan, Parintele Rafail Noica, Parintele Sofronie Saharov, Razboiul nevazut, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?), RUGACIUNEA LUI IISUS (Rugaciunea mintii/ inimii), Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri, Viata de familie, VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

10 Commentarii la “CONFERINTA PARINTELUI RAFAIL NOICA DE LA IASI – “Intalnirea cu duhovnicul – Parintele Sofronie Saharov, Staretul meu”. POVESTEA MINUNATA A UNEI NASTERI… LA 20 DE ANI. Prima intalnire… cu sfintenia, cu harul. RISCUL DE “A OBRAZNICI CU DUMNEZEU”, LUAND IN USOR DARURILE SALE (video)

  1. Minunat,multumim pentru munca grea pe care o faceti!

  2. Pingback: SFANTUL PAISIE DE LA NEAMT si cateva principii-trepte ale urcusului sau catre Dumnezeu: “NU DEVII MARE DECAT PRIN LUCRURILE MICI” si… NU TE INTOARCE INAPOI! Cat poate costa o singura clipa de ezitare si de neascultare? | Cuvântul Ortodo
  3. Probabil ca Parintele Rafail cunoaste acest cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur: “Toti monahii care s-au retras pe varfurile muntilor pentru a se rastigni in mii de feluri sa asculte ceste cuvinte. SA-I AJUTE PE MASURA PUTERII LOR PE CEI AFLATI IN FRUNTEA BISERICILOR, SA-I INCURAJEZE PRIN RUGACIUNILE LOR, PRIN SIMPATIA LOR, PRIN DRAGOSTEA LOR. Sa stie bine ca daca, in ciuda indepartarii, nu-i sustin pe cei pe care harul dumnezeiesc i-a aruncat in primejdii si i-a supus in atatea necazuri, viata lor ramane trunchiatasi intelepciunea lor mutilata.”

    Cred ca de acum, nu i se mai poate reprosa absolut nimic IPS Mitropolit al Moldovei – a facut tot ce era omeneste posibil ca sa nu se piarda niciunul dintre cei pe care ii are de pastorit.

    Pe Stapanul si Arhiereul nostru Doamne, il pazeste!

  4. Pingback: PARINTELE RAFAIL NOICA, in a doua zi a Colocviului de la Iasi, PENTRU PARINTI si pentru cei care vor sa transmita altora adevarul: Cautati sa lucrati cu Dumnezeu ca sa deschideti inimile celorlalti spre a primi cuvantul! (VIDEO) | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: PARINTELE RAFAIL, in ce-a de-a doua interventie la Colocviul duhovnicesc de la Iasi, despre NEVOIA DE REVENIRE LA INTELESURILE DUHOVNICESTI AUTENTICE: Ce este pocainta? (VIDEO) | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: PARINTELE RAFAIL NOICA despre SINODUL DIN CRETA, POGORAMINTELE LUI DUMNEZEU si ANTINOMIILE ORTODOXIEI: “Daca suntem prea rigoristi, L-am pierdut pe Dumnezeu, daca suntem nepasatori, L-am pierdut pe Dumnezeu! NU E CAZUL INCA SA NE DESPARTIM!” (
  7. Pingback: “CUVANTUL DE PE URMA” AL LUI DUMNEZEU. Parintele Rafail Noica in conferinta de la Iasi: “Vădit trăim vremuri apocaliptice, eshatologice” (si VIDEO). Cititi TRANSCRIEREA COMPLETA a conferintei | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: VLĂDICA IEROTHEOS – alte răspunsuri din conferința de la Iași, despre CHEMAREA OMULUI de a fi ”rachetă care să zboare spre cer”, SENSUL CĂSĂTORIEI ȘI AL COPIILOR PENTRU O FAMILIE și lupta pentru depășirea stării căzute: “Eu n
  9. Pingback: “Ieftin ne-a mai preţuit. Fie să trăiască după sine, precum voieşte…” – SFINȚII SILUAN și SOFRONIE în fața începutului CĂDERII DUHOVNICEȘTI a lui BALFOUR prin alegerea VOII PROPRII. Ascultare duhovnicească VS. discipl
  10. Pingback: Protos. Hrisostom de la Putna: LA CE SUNTEM DISPUȘI SĂ RENUNȚĂM PENTRU HRISTOS? (video și text). Care este păcatul lui Adam pe care îl repetăm și noi, “iarăși și iarăși”? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate