CUVIOSUL SERAFIM ROSE si “noii inchinatori ai Americii”

2-09-2010 Sublinieri

Noii închinători ai Americii

“Mănăstirile, pentru Biserică, pentru credinţă, sunt asemenea universităţilor, colegiilor şi clinicilor pentru ştiinţă. In zilele noastre, întemeierea unei mănăstiri tradiţionale este mai de folos decât înfiinţarea a, să zicem, două universităţi sau a o sută de şcoli”. (Constantin Leontiev)

“In societăţile ortodoxe tradiţionale, mănăstirile au fost dintotdeauna parte integrantă a vieţii duhovniceşti a celor din lume. Prin pelerinajele făcute din când în când la mănăstiri, mirenii ortodocşi se reîncarcă duhovniceşte. De la mănăstiri ei aduc plămada nelumescului în viaţa lor de fiecare zi în lume.

Vechiul obicei al pelerinajelor a ajuns acum şi în America. În anii de început ai Frăţiei părinţii popularizaseră acest obicei printr-un serial în Cuvântul Ortodox, intitulat „Pelerinaj la locurile sfinte din America”. Părintele Gherman desenase pentru închinători chiar şi o hartă a acestor locuri sfinte.

„Închinătorul american modern”, arată el, „nu cutreieră întinderile ţării aşa cum făceau închinătorii de odinioară, cu toiagul şi cu o desagă cu Biblia, Filocalia şi un codru de pâine uscată drept hrană, având în inimă vedenia strălucitelor mănăstiri plăsmuite după chipul sfintelor lăcaşuri ale Ierusalimului ceresc. Închinătorul de azi călătoreşte în maşini confortabile, pe scaune cu perne moi. Nu prea este loc de nevoinţă, podvig, esenţială pentru adevăratul pelerinaj. Dar ce poate să facă el, dacă aceasta este realitatea zilelor noastre? În inima fiecărui modern căutător de Dumnezeu încă mai există conceptul unui sălaş dumnezeiesc şi al unui cer pentru sufletul său. Închinătorul american modern este nevoit să creeze un nou echivalent al vechiului pelerinaj şi spre aceasta ţintesc smeritele noastre experienţe contemporane la mănăstiri“.

Cronica Părintelui Serafim este plină de referinţe la închinători, majoritatea cu vârste între zece şi douăzeci de ani, care au venit la Mănăstirea Sf. Gherman. Mulţi dintre ei veniseră fără a avea nici o idee despre ceea ce vor să facă cu ei înşişi, aşteptând, la fel ca Părintele Serafim odinioară, să dea un sens vieţii lor. Printr-un concurs de împrejurări, rămas necunoscut părinţilor, schitul lor a fost menţionat în lucrarea Whole Earth Catalogue, fiind prezentat ca o comunitate duhovnicească unde oamenii duc o viaţă de întoarcere la natură. Acest fapt a adus un număr de vizitatori neortodocşi, care altfel nu ar fi avut cunoştinţă despre el.

Părintele Serafim îşi, lăsa ocupaţiile ca să stea de vorbă cu închinătorii care căutau cu adevărat ceva. Pentru a putea sta de vorbă netulburaţi, dar şi pentru a le oferi orăşenilor gustul naturii, se oferea să-i ducă într-o plimbare pe culmile mai joase ale munţilor, unde fuseseră înălţate mari cruci ruseşti şi de unde se vedea priveliştea vastului decor montan. Iată ce îşi aduce aminte unul dintre tineri, care a avut norocul de a-l însoţi pe Părintele Serafim în mai multe plimbări de acest fel:

„Cu aceste prilejuri puteai vorbi despre aproape orice. Părintele Serafim deţinea cunoştinţe vaste despre lume şi putea vorbi cu măiestrie pe aproape orice temă. Însă totdeauna îndrepta conversaţia spre un ţel duhovnicesc”.

Alteori Părintele Serafim se aşeza pe un buştean, într-o umbroasă dumbravă de stejari de lângă mănăstire, şi stătea de vorbă cu fiecare închinător în parte.

Destul de mulţi închinători au trăit la schit experienţe care le-au schimbat viaţa. în februarie 1976, Părintele Serafim nota:

„Un tânăr închinător, P.H., a venit din Burlingame [California] ca să-şi petreacă sfârşitul de săptămână. Stă până luni, 3/16 februarie, şi pare să răspundă bine la slujbe şi la linişte (chiar şi la neaşteptata furtună cu ninsoare, care a lăsat doi inci de zăpadă), luând parte la munca de expediere a noului număr din Cuvântul Ortodox. Este ortodox de doi ani, are 21 de ani şi de la toamnă speră să urmeze seminarul din Jordanville. După ce s-a întors acasă, ne-a scris: «Aş dori să vă mulţumesc din adâncul inimii pentru bunătatea dvs. şi pentru ajutor… Am luat decizia [de a urma seminarul] pe când mă aflam la schit. M-am rugat Sfântului Gherman ca să mă ajute, şi am primit răspuns afirmativ. Ştiu că nu sunt vrednic de această chemare, dar Dumnezeu să mă ajute să împlinesc sfânta Sa voie». Părintele Gherman i-a dăruit un jurnal şi l-a îndemnat să-şi consemneze viaţa duhovnicească. Ceva mai târziu, ne-a scris iarăşi: «Am descoperit că pacea se poate sădi în inimă atunci când eşti luat din lume şi pus într-un loc ales de Dumnezeu. Şederea la mănăstirea voastră mi-a plăcut foarte mult şi am învăţat să văd ce anume pricinuiesc sufletului aşa-zisele necesităţi ale vieţii lumeşti. Ele nu fac decât să-L sugrume şi să-L tăgăduiască pe Dumnezeu. Când m-am întors la Burlingame, am văzut cât de stricată este lumea… Dumnezeu să vă binecuvânteze în continuare. Nădăjduiesc că veţi continua să sporiţi şi să-i ajutaţi pe ortodocşii acestor vremuri de pe urmă, propovăduind adevăratul Cuvânt Ortodox!»

Ulterior, acest tânăr a devenit ieromonah.

Părinţii şi schitul lor puteau să-i întărească şi să le dea nădejde călugărilor care, dintr-un motiv sau altul, trăiau în lume. Unul dintre aceştia era un călugăr din San Diego care încă din naştere nu-şi putea folosi braţele. Suflet blând şi bun, el primise crucea acestui handicap cu răbdare şi smerenie. In cea de a treia zi a primei sale vizite la mănăstire, a fost dus la o chilie recent construită în pădure unde, după cum scria Părintele Serafim, „s-a pecetluit o legătură de prietenie duhovnicească şi de unime a cugetului, căci el a devenit frate al mănăstirii noastre in absenta”.

Familii întregi veneau, de asemenea, în pelerinaj la schit, la fel ca în ţările ortodoxe. De-a lungul veacurilor, problemele au apărut doar atunci când mirenii au vrut „să se înfrupte şi ei din tort”; adică să se mute cu familiile lor primejdios de aproape de obştile monahale izolate, ca să se bucure de binefacerile şi mângâierile vieţii monahale, împreună cu toate binefacerile şi mângâierile vieţii de familie. Adeseori, aceasta a avut ca rezultat faptul că şi monahii au vrut „să se înfrupte din tort”, ceea ce a însemnat moartea monahismului prin idioritmie, plecarea călugărilor şi închiderea mănăstirii.

Din fericire, părinţii de la Platina nu au avut această problemă. Asprimea vieţii lor i-a păzit, astfel că relaţiile dintre ei şi familiile care îi cercetau cu regularitate au rămas sănătoase şi roditoare. De praznicul Sfântului Gherman din 1974, unul dintre închinători s-a ridicat în picioare la sfârşitul mesei şi a vorbit în numele întregii sale familii şi al închinătorilor adunaţi acolo, mărturisind bucuria lor de a vizita schitul – faptul că, „duhovniceşte, trăim de la o vizită la alta, păstrând cu scumpătate de fiecare dată ceea ce dobândim aici” .

Simţăminte asemănătoare au fost exprimate şi de către familia Anderson. Odată, pe când veniseră pentru a petrece un sfârşit de săptămână, la trei ani de la adormirea lui Maggie, Părintele Serafim nota: „Familia pare a nu mai voi să plece, aşa de strânsă s-a făcut legătura dintre ei şi mănăstirea noastră” .

Printre închinători se numărau oameni care erau ca şi morţi din punct de vedere duhovnicesc. Iată ce scria Părintele Serafim despre doi tineri ortodocşi veniţi din Sacramento pentru o vizită de câteva ore:

„Sunt tipici pentru confuzia duhovnicească în care se află tinerii din ziua de azi, şi doar faptul de a fi ortodocşi nu i-a ajutat, pentru că cei din jurul lor sunt oameni care au ajuns «să se obişnuiască» cu credinţa şi nu i-au învăţat să o păstreze cu scumpătate. Băiatul cel mai tânăr dorea să rămână mai multe zile, însă s-a temut. Poate că această primă cunoştinţă cu o mănăstire ortodoxă îi va ajuta să-şi afle calea de întoarcere către adevărata credinţă. Părintele Serafim a stat de vorbă cu ei şi au cântat împreună Paraclisul Maicii Domnului” .

Un alt închinător se afla într-o stare asemănătoare, însă din cu totul alte motive. Era un convertit la Ortodoxie, care trecuse prin religiile orientale şi petrecuse câteva luni pe Mount Shasta, înainte de a petrece un an şi jumătate în Mănăstirea din Boston, după care s-a căsătorit. După cum consemna Părintele Serafim în Cronica sa, omul acesta

„venise în California în primul rând pentru a revizita Mount Shasta, nădăjduind să-i reîntâlnească pe foştii lui tovarăşi într-ale ocultismului – dar în zadar. I-ar «plăcea» să se aşeze într-un orăşel ca Muntele Shasta, însă îşi dă seama cât este ceva nerealist – şi totuşi nu pare a fi lucid, ci cumva apatic: a intrat sub ascultarea totală a unui duhovnic şi nu i-a mai rămas nimic pentru sine. Familiile noastre ortodoxe din «orăşelele» californiene stau cu mult mai bine”.

Aplicarea greşită a duhovniciei făcuse din acest convertit exact ceea ce Vatican II reuşise să facă dintr-un călugăr romano-catolic care a vizitat schitul. Călugărul era bun la inimă şi generos, era un creştin minunat, însă, după cum nota Părintele Serafim, părea „plictisit şi stins, de parcă cineva i-ar fi spus: «Războiul s-a încheiat şi l-ai pierdut»” .

Părinţii făceau tot ce ie stătea în puteri pentru a reaprinde scânteia în cei ce o pierduseră. Insă nu forţau lucrurile – nu căutau să pună vin nou în burdufuri vechi (Lc. 5, 37). De pildă, atunci când un aspirant la călugărie a plecat fără a se fi arătat prea interesat de ceva anume, Părintele Serafim scria:

„Nu am căutat să-i dăm o prea mare doză de insuflare, ştiind din experienţă că omul trebuie mai întâi să o dorească liber şi cu înfocare, ca să-i poată fi de un oarecare folos”.

Oricât de răbdător şi de neobosit era Părintele Serafim cu sufletele aflate în suferinţă, care căutau adevărul întru simplitatea inimii, totuşi nu-i plăcea să-şi piardă timpul cu oameni care urmăreau doar „să se joace de-a ortodoxia”, încerce un alt gust al creştinismului. După cum am văzut deja, diletantismul era coşmarul Părintelui Serafim. El observase că Ortodoxia are tendinţa de a-i respinge pe cei ce cred că ei „ştiu mai bine”.

La 29 august 1975, trei fraţi de mănăstire anglicani vizitară schitul. Cu un an în urmă îşi întemeiaseră propria mănăstire într-o casă închiriată.

„Pravila lor”, scria Părintele Serafim, „încă nu este cu totul pusă la punct. Pare a fi un soi de pravilă anglicano-benedictină, însă «dezvoltată» destul de liber.

Auzindu-i că ei simt că rădăcinile lor sunt în «creştinismul celtic» (toţi trei erau englezi get-beget), părinţii le vorbiră bucuroşi despre Sf. Cuthbert şi despre alţi sfinţi apuseni – descoperind însă că ignoranţa lor despre aceşti sfinţi este la fel de totală ca şi ignoranţa în privinţa creştinismul răsăritean…

Sâmbătă dimineaţa, la 17/30 august, Părintele Serafim i-a dus la Schitul Sf. Ilie şi apoi în susul drumului, pentru a discuta cu ei şi a le răspunde la întrebări.

Nu au pus prea multe întrebări şi, evident, nu au fost prea încântaţi când au auzit că: «Ortodoxia este răspunsul căutărilor voastre; dobândiţi-o, şi toate celelalte vi se vor adăuga». Era vădit că doreau un creştinism şi un monahism făcut de ei, astfel încât să se simtă «confortabil» în el, după cum ei înşişi o spuseseră în repetate rânduri”.

La masă nu mâncau mâncarea şi nu beau apa oferită lor de fraţi, nici nu le foloseau tacâmurile, ci se atingeau doar de cele aduse de ei înşişi în cutii de plastic. In biserică stăteau în spate, acoperind slujba părinţilor cu a lor.

„In acea după-amiază”, continua Părintele Serafim, „ne-au anunţat că vor pleca cu o zi mai devreme pentru a primi împărtăşania la un centru de retragere anglican în dimineaţa următoare… Era limpede că nu s-ar fi simţit «confortabil» în Ortodoxie, care cere atât de mult (îi «copleşeşte», cum spuneau ei). Duminică dimineaţa nu au venit la slujbă, ci şi-au ţinut slujba lor în arhondaric. Au plecat în sutanele lor albe (pe care le alternau cu negre şi gri), raşi pe cap, cu cruci pectorale şi cu picioarele goale în sandale – vădit străini de Sfânta Ortodoxie şi pregătiţi «să-şi urmeze calea lor». Ultimele cuvinte ale Părintelui Serafim, la despărţire: Nu amestecaţi Ortodoxia cu nimic. Dacă doriţi ortodoxie, atunci intraţi în adâncul ei; dacă nu, atunci mai bine lăsaţi-o în pace şi nu luaţi nimic din ea – nici icoane, nici Rugăciunea lui Iisus, nici nimic altceva.

O săptămână mai târziu [unul din aceşti fraţi] a trimis o scrisoare plină de reproşuri, acuzându-i pe părinţi de mândrie şi de sarcasm, numindu-i «aşa-zişi părinţi», etc. Se simţiseră ofensaţi mai ales de respectul pe care îl manifestam faţă de Ţar!

Contrar sfatului final dat lor de Părintele Serafim, ei au publicat mai târziu o broşură despre Rugăciunea lui Iisus, unul dintre aspectele ortodoxiei cu care se simţeau confortabil.

Unii dintre închinătorii mănăstirii erau din jurisdicţii ortodoxe necanonice, adică neavând legătură canonică cu Biserica. Dacă închinătorii se aflau într-o asemenea situaţie doar fiindcă doreau ei cu tot dinadinsul să aibe o ortodoxie croită „după propriile păreri”, părinţii nu puteau face mare lucru pentru ei. Dacă, dimpotrivă, starea lor se datora unor împrejurări nefericite sau ignoranţei, atunci părinţii le dădeau tot ce le stătea în puteri.

Unii închinători fuseseră atât de greşit îndrumaţi de mai-marii lor, încât Părintelui Serafim i se rupea inima ascultându-le povestea. Un închinător, un preot dintr-o jurisdicţie necanonică, rămăsese cu doar cinci oameni în turma sa.

“Acum nu ştie nici el ce să facă”, scria Părintele Serafim, „să rămână aşa şi să-şi ia o slujbă bună de preşedinte al vreunei societăţi de binefacere, să se călugărească sau ce? In mod evident, are mare nevoie să-şi spună păsul cuiva care a trecut printr-o situaţie asemănătoare, fiind foarte singur din punct de vedere duhovnicesc şi intelectual. A fost deja la Boston şi la Jordanville. în 1970 descoperise Cuvântul Ortodox la San Francisco, la fostul nostru magazin, intrigat fiind de portretul Ţarului Nicolae al 11-lea de pe copertă. Acum are şi el portretul lui în cameră şi îl socoteşte un mucenic. Pleacă de aici vădit mişcat, însă Dumnezeu ştie ce-i mai rezervă viitorul. Mi-a făcut o foarte bună impresie, fiind un «american get-beget» ieşit din amăgire, un om în care Ortodoxia poate să prindă rădăcini – dar numai Dumnezeu ştie dacă va fi aşa” .

Un alt preot, dintr-o jurisdicţie necanonică, care a venit la schit, i-a întrebat pe părinţi cum ar putea să fie primit în Biserica Ortodoxă canonică. Părintele Serafim a discutat îndelung cu el de câteva ori. Ulterior i-a scris Episcopului Lavru din Jordanville, informându-l în amănunt despre situaţia preotului şi întrebând ce s-ar putea face pentru el.

„În ce ne priveşte”, scria el, „ne-am bucura mult să-l vedem în Biserica noastră […] pentru că pare a fi un american «normal» […] care ar fi în stare să transmită Ortodoxia unor oameni obişnuiţi, care altminteri nu s-ar gândi să meargă la o <Biserică Rusească>” .

Până la urmă omul acesta a fost hirotonit preot canonic al Bisericii Ruse din Afara Graniţelor şi a devenit un prolific editor de cărţi şi de reviste ortodoxe în limba engleză.

Atunci când cineva aparţinea de o jurisdicţie necanonică, dar căuta cu smerenie calea cea dreaptă, Părintele Serafim socotea că acesta are mai multă nădejde decât unul care ţinea de un tip canonic, dar se îndreptăţea pe sine prin această jurisdicţie. Despre un închinător care se pregătea să meargă la seminar, Părintele Serafim scria:

„După ani de zile petrecuţi în Mitropolia Americii, l-a prins osârdia pentru Sinod , dar îl găsim cam plin de sine şi nu foarte conştient de problemele mai sensibile ale Bisericii noastre de azi” .

Pe lângă cei ce căutau lucruri duhovniceşti, la schit mai veneau şi oameni care căutau un mediu sănătos: dependenţi de droguri, oameni cu cazier şi cu probleme emoţionale grave, tineri debusolaţi ce nu aveau nici cea mai vagă idee despre rostul lor în lume sau cum să se adapteze la ea. Menţionarea schitului în ghidul The Whole Earth Catalogue i-a atras pe unii dintre aceşti oameni, dar majoritatea proveneau din familii şi biserici ortodoxe.

Nu au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci cei bolnavi (Mt. 9, 12-13). Aşa cum Domnul şi-a petrecut mare parte din slujirea Sa printre cei lepădaţi şi dispreţuiţi, la fel şi părinţii de la Platina aveau să-şi închine mult timp şi energie pentru a da nădejde rebuturilor societăţii şi a-i sprijini.

În primii ani ai existenţei schitului, Părintele Serafim prevăzuse că acesta îi va atrage pe cei anormali şi bolnavi, datorită în mare măsură generalei nebunii a vremurilor, dar şi faptului că oamenii bolnavi se îndreaptă în mod firesc spre religie spre a afla tămăduire. Simţea chiar că Frăţia Sf. Gherman ar putea avea o chemare aparte în acest sens.

Lua aminte la semnificaţia numelui Catedralei de lângă fosta lor librărie: „Bucuria tuturor scârbiţilor”, văzând posibile paralele între lucrarea lor şi cea a ierarhului ei întemeietor, Arhiepiscopul Ioan, care atrăsese şi ajutase mulţi oameni cu diverse tulburări, mulţi fiind trimişi la el de către alţi episcopi. Insă Părintele Serafim era conştient că exista primejdia de a se vătăma prin contactul cu cei bolnavi mental, şi deci socotea că este mai bine ca Frăţia să nu fac absolut nimic pentru a-i atrage făţiş.

„Insă dacă vin”, spunea el, „avem obligaţia de a-i ajuta după puterile noastre. Poate că tocmai Frăţia noastră – fiindcă nu ne bazăm pe noi înşine, neavând nici un fel de talant în acest sens – ar putea deveni un fel de ultimă nădejde pentru oamenii aceştia, care nu ar putea suporta un mediu mai «normal», ca de pildă Mănăstirea Sf. Treime din Jordanville”.

„Nu avem talent pentru tămăduire”, continua el, „nici pentru psihologie, nici puteri duhovniceşti, nici vedere lăuntrică. Tot ceea ce putem noi oferi este lucrul în via Domnului şi Adevărul Ortodoxiei tuturor celor ce îl primesc. Munca şi rugăciunea (ciclul slujbelor călugăreşti) până la epuizare lasă puţine şanse diavolului de a mai ataca prin minte şi îl pot determina să folosească mijloace mai brutale (foc, pierderea bunurilor etc), care pot fi înfruntate mai direct” .

Nevoinţa de a ajuta oamenii tulburaţi psihic era adeseori frustrantă şi, uneori – precum în cazurile celor potenţial violenţi – de-a dreptul înfricoşătoare. Insă anii săi de însingurare şi de suferinţă lăsaseră un loc adânc în inima Părintelui Serafim pentru cei loviţi de viaţă. El însuşi ştiuse ce înseamnă să fii înstrăinat de societatea din jur.

Oamenii aceştia care veneau la Părintele Serafim cu durerea lor, simţeau totdeauna că are timp pentru ei. Mult după încheierea rugăciunilor de seară, el îşi jertfea somnul şi iubita sa singurătate pentru a se îngriji de câte un suflet tulburat, în biserica luminată doar de candele.

Odată a venit la schit un catehumen, spre a petrece aici câteva săptămâni, după ce stătuse câteva luni într-o altă mănăstire. Părintele Serafim scria despre el:

Era vădit tulburat şi confuz, profund rănit şi rece. A împlinit ascultările ca un robot şi în câteva rânduri a ţipat că «mă bat diavolii»” .

„Ce ne facem cu omul acesta?”, a întrebat Părintele Gherman.

„Mă ocup eu de el”, a răspuns Părintele Serafim.

Părintele Serafim a încercat să intre în vorbă cu oaspetele, să-l cunoască, însă mereu era întâmpinat cu o figură ca de piatră, cu gesturi ţepene, sacadate şi cu răspunsuri mecanice, da sau nu. După două zile, Părintele Serafim reuşi să obţină un răspuns mai firesc: un zâmbet. Insă după aceea omul a fugit, lăsându-şi valiza şi câteva cărţi. Părinţii l-au tot aşteptat să se întoarcă, dar nu s-a mai întors.

„Numai Dumnezeu ştie dacă vom putea să-i ajutăm vreodată pe oamenii aceştia”, nota Părintele Serafim cu inima grea. „Dar dacă ei vin, trebuie să încercăm”.

Alţi închinători veneau ca urmare a întâlnirilor misionare ale părinţilor din timpul scurtelor lor ieşiri în lume. Relatarea ce urmează este un exemplu.

Într-o zi de primăvară din anul 1974, un tânăr bărbos pe nume Gary se afla în biblioteca publică din Redding. Avea 23 de ani şi mergea de la Mexico la Washington, într-o nouă călătorie sterilă de cinci ani „în căutarea sensului vieţii”. Tot ce avea se afla într-un rucsac depus la bagaje în autogara din Redding; nu avea aproape niti un ban, doar o pungă cu nişte banane pe care i le dăduse cineva la o băcănie. Işi pusese capul pe masa din bibliotecă, deznădăjduit că tot ceea ce citise până atunci despre filosofie şi religie erau doar vorbe goale, neputincioase să-i dea un răspuns la întrebări.

După vreo zece minute Gary zări un bărbat înalt, cu plete şi cu barbă lungă, îmbrăcat într-o dulamă neagră ponosită, intrând în bibliotecă şi apropiindu-se de rafturile cu cărţi. Bărbatul părea chiar mai sărac decât Gary însuşi. Gary s-a dus la el cu punga de banane. „Uite, ia asta pentru comunitatea ta sau ce o fi”, i-a spus el.

Părintele Serafim i-a mulţumit şi după câteva minute părăsea biblioteca cu câteva cărţi. In timp ce mergea pe trotuar îl văzu deodată pe Gary alergând după el. Gary nu avea de unde să ştie că omul în dulamă neagră prăznuise Pastile cu doar patru zile în urmă şi încă mai avea în inimă bucuria învierii.

„După ce am stat de vorbă câteva minute cu Gary”, îşi amintea Părintele Serafim, „mi-am dat seama că este sincer, iar după ce am aflat că nu stă «nicăieri», l-am invitat să vină să stea o vreme la noi şi să afle câte ceva despre Ortodoxie. A acceptat pe loc şi a stat cu noi până duminică, participând la toate slujbele, citind şi muncind, şi rămânând într-un fel de stupefacţie de fiecare dată când încercam să-i dezvăluim Ortodoxia, despre care nu auzise nimic, în afara celor citite în Dostoievski… Fusese în deznădejde, iar acum era copleşit să vadă oameni care încă mai credeau în Dumnezeu fără a se preface. Cântările pascale i-au mişcat inima şi ne-a cerut voie să cânte încet Hristos a înviat, împreună cu noi… A plecat fără a şti prea bine ce s-a întâmplat cu el, însă cel puţin de acum ştia că «a răsărit o rază de lumin㻓.

Când Gary şi-a luat rămas bun de la Părintele Serafim în staţia de autobuz, a Început să plângă.

Nu ştiu ce-o să fie cu mine“, spunea el, „însă voi mi-aţi dat nădejde. Şi vă sunt adânc recunoscător pentru legătura pe care aţi făcut-o între mine şi Iisus Hristos!”

Câteva zile mai târziu, Părintele Serafim avea să scrie despre Gary:

„Am cumva un simţământ bun despre el, căci pare a face parte din «America normală», însetată de Ortodoxie fără să-şi dea seama... Fie ca Dumnezeu să-i dăruiască, după cum i-am spus, în schimbul pungii de banane, dobândirea împărăţiei Cerurilor!

Toate acestea îmi aduc aminte, fără să vreau, că aşa cum Mântuitorul a putut spune despre Nathanael, «Iată cu adevărat israilitean întru carele vicleşug nu este», tot aşa există cu adevărat şi americani: oameni cinstiţi, fără ascunzişuri, normali, pentru care Sfânta Ortodoxie este ceva cu totul «firesc»; iar secerişul acestor adevăraţi americani este de-abia la început. Fără îndoială, «americanii ortodocşi» vor fi puţini la număr, însă tocmai partea cea mai bună a Americii aşteaptă să audă veşti bune despre Ortodoxie…

Văzând un «outsider», precum Gary, absolut uluit de contactul cu Ortodoxia, te lipeşti şi mai strâns de comoara aceasta nepreţuită pe care noi, nevrednicii, o avem şi care nu este numai pentru noi” .

(din Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” de Ierom. Damaschin, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

Legaturi:


Categorii

Din "Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose", Parintele Serafim Rose, Pentru tineri

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

14 Commentarii la “CUVIOSUL SERAFIM ROSE si “noii inchinatori ai Americii”

  1. Pingback: Război întru Cuvânt » CUVINTE DE TREZIRE SI DE LIMPEZIRE DUHOVNICEASCA DE LA CUVIOSUL SERAFIM ROSE (†2 septembrie): “Este mai tarziu decat credem”; “Nu trebuie sa umblam dupa semne spectaculoase, ci mai degraba sa cautam semne
  2. Pingback: Război întru Cuvânt » CURSUL DE SUPRAVIETUIRE ORTODOXA AL CUVIOSULUI SERAPHIM ROSE sau cum sa evitam fenomenul “maimutarelii duhovnicesti”
  3. Pingback: PARINTELE SERAFIM ROSE (2 septembrie) - MODEL DE MARTURISIRE "POZITIVA" A CREDINTEI, IN DUHUL AUTENTIC ORTODOX
  4. Pingback: CE SE POATE FACE PENTRU TINERII ORTODOCSI DE ASTAZI? Cu Parintele Serafim Rose despre joaca de-a Ortodoxia a noilor generatii narcisiste
  5. Buna seara.

    Putem prelua si noi articolul de la dvs? Este in tema cu blogul nostru!

  6. Puteti prelua partial, si cu trimitere. Doamne, ajuta!

  7. Pingback: Parintele Calciu DESPRE SOCIETATEA AMERICANA, ORTODOXIA DIN AMERICA SI CONVERTIRI: “Dumnezeu lucreaza. Si iubirea lucreaza” -
  8. Pingback: Parintele Serafim Rose despre “reformismul” liturgic al pr. Al. Schmemann si TEOLOGIA ACADEMICA INFLUENTATA DE MODA APUSEANA SI DE DUHUL LUMESC -
  9. Pingback: PARINTELE SERAFIM ROSE – UN OM AL INIMII – 30 ani de la plecarea sa in patria cereasca († 2 septembrie 1982) -
  10. Pingback: MINUNATA FRATIE A PARINTILOR SERAFIM ROSE SI GHERMAN. Ce putere are ravna sincera si curata pentru Ortodoxie si ce inseamna fratietatea adevarata in Duh… -
  11. Pingback: Critica Parintelui Mihail Pomazansky la “TEOLOGIA LITURGICA” A PR. ALEXANDER SCHMEMANN -
  12. Pingback: Parintele Serafim Rose: FORMAREA SUFLETELOR TINERE. “Daca nu vei deprinde simtaminte firesti, atunci toate scrierile ortodoxe nu-ti vor fi de niciun folos”. CUM E AFECTATA VIATA DUHOVNICEASCA DE NEVOILE PSIHOLOGICE SI DE IMATURITATEA EMOTIONAL
  13. Pingback: Pomenirea unui profetic sfant contemporan, CUVIOSUL SERAFIM CEL NOU, DE LA PLATINA: “ESTE MAI TARZIU DECAT CREDEM. Poate ca acestia sunt ultimii cativa ani in care mai putem continua sa raspandim liberi cuvantul“ -
  14. Pingback: Ce inseamna ANTIHRIST si de ce aproape intreaga lume i se va inchina? PARINTELE SERAFIM ROSE despre ispita agatarii de lucruri EXTERIOARE, a PATIMII “CORECTITUDINII” si despre inselarea MODELOR DUHOVNICESTI, a “SPIRITUALITATII CONFORTABI
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate