CE SE POATE FACE PENTRU TINERII ORTODOCSI DE ASTAZI? Cu Parintele Serafim Rose despre joaca de-a Ortodoxia a noilor generatii narcisiste

5-09-2011 Sublinieri

Apropo de Duminica tanarului bogat…

„… Se pune azi o întrebare importantă: Ce se poate face pentru tinerii ortodocşi? Nu cumva mulţi dintre ei îşi pierd credinţa şi se îndepărtează de Bise­rică?

Răspunsul multora la această întrebare sunt dansurile, picnicurile, întâlni­rile sociale. Dar acesta e un răspuns lumesc, ca şi cum adunarea oamenilor la­olaltă ar fi un scop în sine, sau o scurtă rugăciune şi o mică cuvântare ar fi de ajuns pentru a face reuniunea «religioasă» sau «creştină». Insă lucrurile acestea trec şi se uită, şi nici unul nu este cu mult mai creştin pentru ei…”

“… Este cu atât mai îngrijorătoare situaţia tineretului de azi ce se îndreaptă spre sectari. Eu cred că protestanţii şi catolicii (ca şi ortodocşii), plini de entuziasm «ecumenic», nu sunt foarte serioşi; ei sunt prinşi de curentul la modă, a cărui atracţie este, în esenţă, superficială şi fară nimic duhovnicesc. Dar sectarismul nu este ceva ce ţine de modă; cei ce se îndreaptă spre el o fac ca persoane indi­viduale şi pentru pricini ce pot fi complicate şi confuze, dar cu toate acestea ei tânjesc după ceva autentic duhovnicesc. Pentru aceşti oameni, dacă află despre Sfânta Ortodoxie, mai există nădejde…”

“… Alaltăseară am întâlnit întâmplător un grup de tineri ortodocşi vorbitori de engleză, care alcătuiesc un grup de sine stătător. Nu ştiu de ce m-au invitat, dar a fost un bun prilej de a afla ce viaţă au alţi ortodocşi. Răspunsul este: nici una. Moarte totală. Sunt sinceri, au intenţii bune; dar, pur şi simplu, nu au de la ce porni. Nu numai că nu sunt pregătiţi pentru hrana duhovnicească, dar aproape că nu sunt pregătiţi nici pentru lapte. Am să-ţi povestesc despre ei data viitoare când ne mai vedem… Nu vom fi în concurenţă cu ei, căci planurile lor nu trec de înţelegerea „inter-ortodoxă” şi studierea „tradiţiilor” ortodoxe la nivel elemen­tar; dincolo de asta, interesul lor este vag ecumenic, dar nu misionar…”

Vezi integral la: MINUNATA FRATIE A PARINTILOR SERAFIM ROSE SI GHERMAN. Ce putere are ravna sincera si curata pentru Ortodoxie si ce inseamna fratietatea adevarata in Duh…

***

Cei morti duhovniceste si cei care “stiu mai bine”

[…] Printre închinători se numărau oameni care erau ca şi morţi din punct de vedere duhovnicesc. Iată ce scria Părintele Serafim despre doi tineri ortodocşi veniţi din Sacramento pentru o vizită de câteva ore:

„Sunt tipici pentru confuzia duhovnicească în care se află tinerii din ziua de azi, şi doar faptul de a fi ortodocşi nu i-a ajutat, pentru că cei din jurul lor sunt oameni care au ajuns «să se obişnuiască» cu credinţa şi nu i-au învăţat să o păstreze cu scumpătate. Băiatul cel mai tânăr dorea să rămână mai multe zile, însă s-a temut. Poate că această primă cunoştinţă cu o mănăstire ortodoxă îi va ajuta să-şi afle calea de întoarcere către adevărata credinţă. Părintele Serafim a stat de vorbă cu ei şi au cântat împreună Paraclisul Maicii Domnului” .

Un alt închinător se afla într-o stare asemănătoare, însă din cu totul alte motive. Era un convertit la Ortodoxie, care trecuse prin religiile orientale şi petrecuse câteva luni pe Mount Shasta, înainte de a petrece un an şi jumătate în Mănăstirea din Boston, după care s-a căsătorit. După cum consemna Părintele Serafim în Cronica sa, omul acesta

„venise în California în primul rând pentru a revizita Mount Shasta, nădăjduind să-i reîntâlnească pe foştii lui tovarăşi într-ale ocultismului – dar în zadar. I-ar «plăcea» să se aşeze într-un orăşel ca Muntele Shasta, însă îşi dă seama cât este ceva nerealist – şi totuşi nu pare a fi lucid, ci cumva apatic: a intrat sub ascultarea totală a unui duhovnic şi nu i-a mai rămas nimic pentru sine. Familiile noastre ortodoxe din «orăşelele» californiene stau cu mult mai bine”.

Aplicarea greşită a duhovniciei făcuse din acest convertit exact ceea ce Vatican II reuşise să facă dintr-un călugăr romano-catolic care a vizitat schitul. Călugărul era bun la inimă şi generos, era un creştin minunat, însă, după cum nota Părintele Serafim, părea „plictisit şi stins, de parcă cineva i-ar fi spus: «Războiul s-a încheiat şi l-ai pierdut»” .

Părinţii făceau tot ce ie stătea în puteri pentru a reaprinde scânteia în cei ce o pierduseră. Insă nu forţau lucrurile – nu căutau să pună vin nou în burdufuri vechi (Lc. 5, 37). De pildă, atunci când un aspirant la călugărie a plecat fără a se fi arătat prea interesat de ceva anume, Părintele Serafim scria:

„Nu am căutat să-i dăm o prea mare doză de insuflare, ştiind din experienţă că omul trebuie mai întâi să o dorească liber şi cu înfocare, ca să-i poată fi de un oarecare folos” .

Oricât de răbdător şi de neobosit era Părintele Serafim cu sufletele aflate în suferinţă, care căutau adevărul întru simplitatea inimii, totuşi nu-i plăcea să-şi piardă timpul cu oameni care urmăreau doar „să se joace de-a ortodoxia”, încerce un alt gust al creştinismului. După cum am văzut deja, diletantismul era coşmarul Părintelui Serafim. El observase că Ortodoxia are tendinţa de a-i respinge pe cei ce cred că ei „ştiu mai bine”.

La 29 august 1975, trei fraţi de mănăstire anglicani vizitară schitul. Cu un an în urmă îşi întemeiaseră propria mănăstire într-o casă închiriată.

„Pravila lor”, scria Părintele Serafim, „încă nu este cu totul pusă la punct. Pare a fi un soi de pravilă anglicano-benedictină, însă «dezvoltată» destul de liber.

Auzindu-i că ei simt că rădăcinile lor sunt în «creştinismul celtic» (toţi trei erau englezi get-beget), părinţii le vorbiră bucuroşi despre Sf. Cuthbert şi despre alţi sfinţi apuseni – descoperind însă că ignoranţa lor despre aceşti sfinţi este la fel de totală ca şi ignoranţa în privinţa creştinismul răsăritean…

Sâmbătă dimineaţa, la 17/30 august, Părintele Serafim i-a dus la Schitul Sf. Ilie şi apoi în susul drumului, pentru a discuta cu ei şi a le răspunde la întrebări.

Nu au pus prea multe întrebări şi, evident, nu au fost prea încântaţi când au auzit că: «Ortodoxia este răspunsul căutărilor voastre; dobândiţi-o, şi toate celelalte vi se vor adăuga». Era vădit că doreau un creştinism şi un monahism făcut de ei, astfel încât să se simtă «confortabil» în el, după cum ei înşişi o spuseseră în repetate rânduri”.

(…)

Unii dintre închinătorii mănăstirii erau din jurisdicţii ortodoxe necanonice, adică neavând legătură canonică cu Biserica. Dacă închinătorii se aflau într-o asemenea situaţie doar fiindcă doreau ei cu tot dinadinsul să aibe o ortodoxie croită „după propriile păreri”, părinţii nu puteau face mare lucru pentru ei. Dacă, dimpotrivă, starea lor se datora unor împrejurări nefericite sau ignoranţei, atunci părinţii le dădeau tot ce le stătea în puteri…

(Vezi integral la: CUVIOSUL SERAFIM ROSE (†2 SEPTEMBRIE 1982) si “noii inchinatori ai Americii”)

***

Imaturitate si duh lumesc versus nazuinta spre viata ortodoxa integrala

[…] Întorcându-se acasă din vizita la Etna, Pr. Serafim scria că „mlădiţa Ortodo­xiei creşte bine acolo“. Altundeva nota că obştea „până acum pare să se dez­volte destul de bine pentru a păstra o insulă de Ortodoxie“.

Această nouă mlădiţă a Frăţiei i-a îndemnat pe părinţi să cugete la principiile obştilor ortodoxe laice, în special cele ce au vieţuit în condiţii moderne. Într-un articol pentru Cuvântul Ortodox Părintele Serafim s-a inspirat din învăţăturile şi pilda părintelui Adrian (devenit atunci Arhiepiscopul Andrei) spre a stabili aces­te principii.

“Esenţa adevăratei vieţi ortodoxe este buna-cinstire (sau blagocestia) [evlavia, n.n.], care, după definiţia Stareţului Nectarie, întemeiată pe etimologia cuvântu­lui, înseamnă «a cinsti ceea ce este al lui Dumnezeu». Este ceva mai adânc decât simpla învăţătură dreaptă: este intrarea lui Dumnezeu în orice aspect al vieţii, al unei vieţi trăite în cutremur şi în frica lui Dumnezeu… O asemenea atitudine pro­duce vieţuirea ortodoxă, care nu cuprinde doar obiceiurile şi purtările exte­rioare caracteristice creştinilor ortodocşi, ci întregul nevoinţei duhovniceşti con­ştiente a omului pentru care Biserica şi rânduielile ei sunt centrul a tot ceea ce face şi gândeşte. Experienţa împărtăşită, conştientă, a acestui mod de vieţuire, centrat pe dumnezeieştile slujbe zilnice, produce autentica obşte ortodoxă, cu simţămintele ei de seninătate, bucurie şi linişte lăuntrică. Neortodocşii şi chiar mulţi dintre creştinii ortodocşi neconştientizaţi deplin abia dacă îşi pot închipui ce este această experienţă a comuniunii, fiind înclinaţi să o excludă ca pe ceva «subiectiv», dar cel ce a participat cu toată inima la viaţa unei adevărate comuni­tăţi ortodoxe, monahală sau laică, nu se va mai îndoi niciodată de realitatea acestui simţământ ortodox“.

Chiar după publicarea articolului, părinţii au citit nişte scrisori adresate lui Alexei de un ortodox din Grecia, având ca temă comunităţile ortodoxe. „Le-am găsit cât se poate de interesante”, scria Pr. Serafim acestui om.

Noi înşine ne-am gândit mult la această problemă, iar noul număr din Cuvântul Ortodox cuprinde câteva din ideile noastre despre acest subiect. […] Dar nu e cu putinţă să ne exprimăm pe deplin prin tipar asupra temei menţionate, fiindcă ortodocşii sunt pur şi simplu prea imaturi – ideea de «comunitate ortodoxă» este foarte atrăgătoare, dar aproape nimeni nu e conştient sau gata pentru greutăţile şi jert­fele cerute de punerea ei în aplicare şi, prin urmare, nu avem decât experimente fără speranţă şi dezamăgiri…


Totuşi, dacă am fi realişti şi nu am aştepta de la o comunitate laică tot atât de mult ca de la una monahală, aceasta ar fi o alternativă posibilă pentru zilele noastre, şi chiar una foarte importantă. Viaţa într-o parohie ortodoxă obişnuită din ziua de azi, în atmosfera anormală a unei mare oraş, cu o mulţime de ispite nemaiauzite până acum, nu este normală pentru Ortodoxie. Cunoaştem un preot plin de zel din New Jersey, cu o turmă foarte mare, cu mulţi tineri; dar el spune că duce o bătălie dinainte pierdută. Tinerii sunt cu el în biserică câteva ceasuri duminica şi poate şi sâmbătă noaptea şi cam un ceas sau două sâmbăta la orele de catehism, iar restul săptămânii sunt supuşi unor influenţe opuse în şcolile de stat, la televizor etc. Dorinţa de a avea o atmosferă în care Biserica să joace un rol mai însemnat în viaţă şi să aibă mai multă influenţă asupra copiilor este o dorinţă ortodoxă cât se poate de firească, şi nu ceva «ciudat» sau un semn de «înşelare», cum par să creadă mulţi”.

(…)

La câţiva ani după moartea părintelui Serafim, Alexei îşi amintea:

„Nu o dată Pr. Serafim mi-a scris/spus: «Să nu cumva să înveţi ruseşte. Dacă o să ştii ruseşte, vei auzi toate bârfele şi vei fi ispitit să iei parte la ele. Şi să nu intri în nici un consiliu parohial. Fugi de politica parohială ca de ciumă!» Fireşte că eu şi familia mea am fost încurajaţi să luăm parte la Liturghie în diferite parohii şi să primim Sfintele Taine, dar am fost descurajaţi să participăm la alte activităţi parohiale care, simţea el, m-ar fi abătut de la «chemarea» ce credea că-mi fu­sese trimisă de Dumnezeu, adică de la lucrarea misionară prin scris, învăţat şi publicat. Ca urmare, mulţi laici ruşi mă numeau «de rit vechi»!

alexey-young.jpgÎn scrisoarea către corespondentul lui Alexei din Grecia, Pr. Serafim explica nevoia unor comunităţi, precum cea a lui Alexei, de a scăpa de influenţa lu­mescului: În condiţiile de azi este nevoie de un efort conştient pentru a nu ne lăsa prinşi de lume, şi astfel, marilor oraşe le vom prefera localităţile mici şi ne vom elibera (pe cât posibil) de televizor, ziare, telefon etc. Şi chiar mai mult: va trebui să existe o distanţare de duhul lumesc chiar în viaţa bisericească; aceasta înseamnă îndepărtarea chiar şi de viaţa parohială obişnuită, dacă e cu putinţă, fiindcă şi ea a devenit astăzi foarte lumească“.

Comunitatea din Etna nu este în nici un caz o comunitate cu totul «ideală» sau «experimentală»; ci mai curând o dezvoltare naturală în nişte condiţii spe­ciale, deosebit de favorabile pentru o autoconservare ortodoxă – fireşte, cu condiţia ca zelul şi ardoarea ortodoxă de temelie să fie prezente încă de la înce­put, în mod paradoxal, cea mai mare binecuvântare a acestei comunităţi este faptul că se află departe de o parohie ortodoxăceea ce i-a silit să iasă de pe făgaşul pe care merg atâţia ortodocşi de astăzi care iau ca pe un lucru de la sine înţeles tot ceea ce ţine de Biserică, socotind că altcineva «are în sarcină» Biserica şi slujbele etc. Aceşti oameni au fost siliţi să facă ei înşişi slujbele şi astfel le-au îndrăgit cu mult mai mult; iar greutăţile prin care trebuie să treacă spre a ajunge la un preot şi a primi Sfânta Împărtăşanie sunt aşa de mari încât păstrează cu scumpătate acest privilegiu şi efectiv îşi lucrează mântuirea cu fri­că şi cutremur. Fireşte, noi americanii mai avem şi binecuvântarea ca tot ce ţine de Ortodoxie să fie nou pentru noi şi deci preţios – fiece nouă traducere a Vieţii sau slujbei unui sfânt este pentru noi o nouă descoperire, şi cu atât mai mult dacă putem participa noi înşine la ea“.

Într-o scrisoare către Alexei, Pr. Serafim scria:

Ar trebui să-I mulţumeşti lui Dumnezeu din toată inima pentru că ai prilejul să trăieşti retras şi in­dependent, acolo unde Ortodoxia poate intra cu adevărat în viaţa ta de zi cu zi”.

Iar într-o altă scrisoare, comentând revista Nikodemos:

„Ne bucurăm să vedem cum sămânţa autenticei Ortodoxii prinde rădăcini şi dă mlădiţe, deschi­zând o «dimensiune» a vieţii ortodoxe ce nu prea s-a văzut până acum în Ame­rica: o ortodoxie laică, dar care nu e lumească, care caută rădăcinile mai adânci şi simte că nu se poate acomoda cu lumea; care nu se mulţumeşte a fi ca toţi ceilalţi, doar cu «un punct de vedere ortodox» asupra a tot ce se petrece; care caută răspunsuri la Părinţi, nu la întrebări academice sau teologice, ci la între­bări legate de felul cum să trăiască. Se întrezăreşte aici o ortodoxie ce nu este pur şi simplu «adăugată» stilului de viaţă american, ca apoi să-şi ceară scuze şi să devină pe înţelesul neortodocşilor, «acomodându-se» ca o a patra religie ma­joritară, ci mai curând o ortodoxie ce preschimbă viaţa, face ca poporul ortodox să fie sminteală lumii şi creşte pe temeiul propriilor principii, separat de lumea din jur, rămânând totuşi sănătoasă şi normală în sine“.

Însă, în acelaşi timp, Pr. Serafim şi-a dat seama cât de fragile sunt aceste pre­ţioase comunităţi mici şi cu câtă putere încearcă diavolul să le slăbească şi să le distrugă.


Fără o nevoinţă duhovnicească constantă şi conştientă”, scria el, „chiar şi cea mai bună viaţă sau comunitate ortodoxă poate deveni o «seră», o atmos­feră ortodoxă artificială în care manifestările exterioare ale vieţii ortodoxe sunt doar «degustate» sau luate ca atare, în vreme ce sufletul rămâne neschimbat, fi­ind relaxat şi în largul său, în loc să rămână încordat în lupta pentru mântuire. O, cât de des se întâmplă ca o comunitate, devenind prosperă şi renumită, să-şi piar­dă preţioasa osârdie şi unimea cugetului din primele zile de grele încercări! Nu există o «formulă» a unei vieţi ortodoxe cu adevărat plăcute lui Dumnezeu; orice lucru exterior poate deveni fals; totul depinde de starea sufletească, care trebuie să fie una de cutremur înaintea lui Dumnezeu, având legea Dumnezeiască în faţa ochilor în orice domeniu al vieţii, punând cu cinstire cele ale lui Dumnezeu pe primul loc în viaţă în orice clipă”.

(vezi integral la: “O ORTODOXIE LAICA, DAR CARE NU E LUMEASCA…” sau: Cum putem aduce mireasma pustiei in lume?)

***

GENERATIA “EU SAU NARCISISMUL “DUHOVNICESC”

Crestinul trebuie sa fie diferit de lume, deasupra lumii nefiresti, anormale, de astazi, si acesta trebuie sa fie unul din lucrurile fundamentale pe care sa le stie ca o componenta a educatiei sale crestine. Altminteri nu are nici un sens sa ne numim crestini – cu atat mai putin crestini ortodocsi.

Abordarea gresita ce se afla la extrema opusa este una care ar putea fi numita falsa spiritualitate. Pe masura ce traducerile cartilor ortodoxe despre viata duhovniceasca devin tot mai disponibile, si un vocabular ortodox de lupta duhovniceasca pluteste tot mai mult in atmosfera, apare un numar crescand de oameni ce vorbesc despre isihasm, Rugaciunea lui Iisus, viata ascetica, stari inalte de rugaciune si de cei mai inaltati Sfinti Parinti ca Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama si Sf. Grigorie Sinaitul. Este foarte bine sa fim constienti de aceasta parte cu adevarat inalta a vietii duhovnicesti ortodoxe si sa ii veneram pe marii sfinti care chiar au trait-o; dar daca nu avem o constienta foarte realista si foarte smerita a cat de departe suntem de viata isihasta noi, toti cei de astazi, si cat de putin pregatiti suntem chiar si sa ne apropiem de ea, interesul in ea va fi doar inca una din exprimarile universului nostru de plastic [artificial], centrat asupra sinelui.Generatia-eu devine isihasta!” – este ceea ce incearca unii sa faca astazi; dar in realitate adauga doar un joc nou numit „isihasm” atractiilor Disneyland-ului (…)

Voi mai accentua inca o data ca ambele extreme trebuie evitate – atat desertaciunea lumeasca cat si super-spiritualitatea – dar aceasta nu inseamna ca nu ar trebui sa avem o constiinta realista a cerintelor legitime pe care ni le ridica lumea, sau ca ar trebui sa incetam a respecta si a primi povatuirea marilor Parinti isihasti si a folosi rugaciunea lui Iisus noi insine, pe masura propriilor stramtorari si putinte. Trebuie doar sa fie la nivelul nostru, aici, jos, pe pamant. Ideea este – si este una absolut necesara supravietuirii noastre ca si crestini ortodocsi in ziua de azi – ca trebuie sa constientizam situatia noastra ca si crestini ortodocsi astazi; trebuie sa constientizam cu profunzime ce fel de timpuri traim, cat de putin stim si simtim cu adevarat Ortodoxia, cat de departe suntem nu doar de sfintii vremilor de mult trecute, ci chiar de crestinii ortodocsi obisnuiti de acum o suta de ani sau chiar de acum o generatie, si cat de mult trebuie sa ne smerim doar ca sa supravietuim ca si crestini ortodocsi in ziua de astazi.(…)

Prin urmare, atitudinea noastra, incepand din acest moment, trebuie sa fie cu picioarele pe pamant si normala. Adica, trebuie aplicata circumstantelor reale ale vietii noastre, sa nu fie un produs al imaginatiei, al tendintelor de evadare si al refuzului de a fi confruntat cu realitatile de multe ori neplacute ale lumii care ne inconjoara. O ortodoxie care este prea exaltata si prea mult cu capul in nori apartine unei sere si este incapabila de a ne ajuta in viata cotidiana, fara a mai spune ceva de mantuirea celor din jurul nostru. Lumea noastra este extrem de cruda si raneste suflete cu asprimea ei; trebuie sa raspundem inainte de toate cu dragoste crestina si intelegere, cu picioarele pe pamant, lasand isihasmul si formele avansate de rugaciune celor capabili sa le primeasca“.

(vezi mai mult la: Ortodoxia confortabila si inchipuita sau DESPRE ISPITELE GENERATIILOR RASFATATE)

***

Nota noastra:

Este, si dupa perceptia noastra, o adevarata drama a vremii noastre, modul in care duhul lumesc atotstapanitor a reusit sa perverteasca si sa deturneze chiar nevoile sufletesti si cautarile spirituale cele mai sincere ale noilor generatii de la noi (in special cele nascute sau doar formate dupa 1989), asupra carora societatea si mass-media si-au pus amprenta intr-un mod decisiv si structural, chiar si dupa ce unii dintre acesti tineri reusesc sa intre in Biserica.

Ceea ce in America in care traia Cuviosul Serafim se intampla inca din anii `60, la noi este valabil acum in foarte mare masura. Superficialitatea si egocentrismul hedonist (doritor de placeri/satisfactii imediate si de viata usoara) au intrat in Biserica si cauta sa modifice, sa reduca, sa reconfigureze tot continutul vietii in Hristos dupa chipul si asemanarea lor. Iar la aceasta contribuie, din pacate, in mare masura, si usuratatea cu care aceasta problema este tratata, de regula, de catre multi dintre păstorii Bisericii, dar si de catre unii dintre cei mai vechi si incercati membri ai acesteia.

A iesi in intampinarea tinerilor” sau “a fi apropiat de tineri” a insemnat de prea multe ori doar a te cobori la nivelul lor pentru a incerca sa-i tii aproape… cam cu orice pret, adica fara a-i si ridica la exigentele duhovnicesti ale Evangheliei; a insemnat a-i confirma, a-i indreptati, a-i cocolosi si a-i rasfata suplimentar prin exces de “binecuvantari” pentru toate obiceiurile si patimile lor, fara a le arata adevarul chemarii Mantuitorului Iisus Hristos si fara a le propune – dar cu multa dragoste, cu durere, cu intelegere si fara bruscare, desigur – alternativa unui cu totul alt mod de a trai: integral dedicat lui Dumnezeu, ne-lumesc, ascetic, orientat spre dobandirea si pazirea Imparatiei ceresti inca din aceasta viata, printr-o necontenita lupta interioara si printr-o osteneala fara crutare.

Strategia “misionara” cea mai obisnuita, inspirata din modelele catolice sau protestante este – in esenta – de a le face tinerilor pe plac, printr-o socializare gaunoasa in duhul lumii, oferindu-le prilejuri si modele care sa-i tina, in mod esential, tot la nivelul la care sunt, multumindu-se cu putin, cu un comportament religios “minimalist”, ingaduindu-le cu multa larghete sa-si continue modul lor de viata atasat de cele pamantesti, centrat pe ego-ul propriu si, bineinteles, pe confort (inclusiv psihologic si “duhovnicesc”), pe placeri, pe distractii – chiar daca acum oarecum “cumintite”, devenite, zice-se, “decente”, adica usor “domesticite”  si “ingradite” de niste comandamente morale dintre cele mai elementare (de ordinul poruncilor Decalogului).

Cu alte cuvinte, tinerilor si adolescentilor de astazi, care deja pornesc la drum cu grave boli si handicapuri sufletesti din cauza de-formarii lor initiale, pare ca li se reteaza apoi si sansa adevaratei vindecari si a nefalsificatei cunoasteri de sine si de Dumnezeu, din prea multa si gresit inteleasa “mila” si “ingaduinta” fata de varsta si neputintele lor sau, pur si simplu, pentru ca multi slujitori de astazi au adoptat deja teoria relativismului si a laxismului “liberal” in domeniul duhovnicesc, considerand ca “in secolul XXI” nu se mai potriveste sa vii cu “morala desueta a Sfantului Ioan Gura de Aur”. Asa se ajunge la nasterea unei “noi generatii” de tineri ortodocsi caracterizati (din observatiile noastre coroborate cu cele ale Cuviosului Serafim), in linii mari, de cel putin cateva simptome (desigur, nu inseamna ca ele se si potrivesc fiecaruia, ci reflecta, credem, niste trasaturi colective de ansamblu):

– o evidenta si neproblematizata “slujire la doi domni”, lasati prada modelor stupide si apucaturilor distrugatoare ale lumii demonizate, jalnic imbracati (dezbracati) si “mazgaliti” conform unor standarde dracesti, dependenti de senzorial si epidermic, de imaginea perfecta, punand mare pret pe pielea cat mai fina, mai bronzata si cat se poate mai generos… expusa;

– “relaxati” si lipsiti de consistenta, aproape inapti (sau fara vointa) de seriozitate, de profunzime, de fidelitate, de statornicie, de atasamente sufletesti de durata, de implinirea promisiunilor si angajamentelor, dar si de esentiala durere a inimii;

– ceea ce pentru alte generatii insemna, de pilda, normalitatea unor trairi sau subintelesul – intr-o relatie de prietenie sau de ucenicie – al unor trainice si intense sentimente reciproce, exprimate firesc, pentru generatia “eu” inseamna ceva “impovarator” si “exagerat”; relatiile sunt construite dupa calapodul egoist si ultra-comod al societatii de consum: serveste-te si arunca, ia-ti ce si cat iti trebuie, apoi nu te uita in urma, nu te lega sufleteste, nu suferi!;

– nepasatori, “je m`en fiche” -isti, luand totul in ras si in usor, confundand bucuria crestina cu superficialitatea si hlizeala, in spiritul “cool” si bascalios al timpului postmodern, care dizolva orice lucru grav, convinsi ca nimic nu poate fi vreodata prea rau, ca “totul va fi bine”, “sa gandim pozitiv”...

– alintati si plini de ifose si pretentii, revendicandu-si agresiv “drepturile”, dar lipsiti de orice constiinta a responsabilitatilor lor fundamentale (ca sa nu mai vorbim de cuvinte mari, precum “jertfa”), placandu-le sa dea altora lectii cu obraznicie, dar dandu-se grav raniti atunci cand le primesc pe buna dreptate si neacceptand ideea ca au de dat cuiva explicatii pentru ceea ce fac sau nu fac;

– invatati sa faca intotdeauna numai ceea ce “simt” (=au chef) si sa-si inchipuie ca deja “stiu tot”, “inteleg tot”, fiind plini de “certitudini” si “pareri” categorice despre tot;

obisnuiti sa fuga de cercetarea aspra si sincera a constiintei, in lumina invataturilor perene si datatoare de viata ale Evangheliei si Traditiei, iar nu a atragatoarelor teorii psihologice contemporane, care aproba, justifica si “normalizeaza” tot ceea ce omul pofteste si ravneste;

– extrem de ambitiosi in realizarea proiectelor lor lumesti, dar, in aceeasi masura, plicitisiti, plafonati si lipsiti de setea de a creste in intelegerea si in trairea vietii duhovnicesti – pe care prefera sa o reduca la cateva formule si clisee facile si cat mai putin solicitante;

– raman tributari conceptiei ca toata viata trebuie sa fie “intelesi” (=aprobati, confirmati) de altii, fugind de oricine le pune probleme mai serioase de constiinta si victimizandu-se teribil atunci cand “nu se simt intelesi” si cand li se pune problema schimbarii vietii, a renuntarii la modul lor gresit de gandire, la anumite patimi, etc.

– in general, neintelegand sau refuzand nevointa, efortul dureros al luptei de a fi si a ramane permanent sinceri cu ei insisi – din pricina exacerbatei iubiri de sine, care ii obisnuieste sa traiasca, in mod inconstient, intr-o minciuna aproape continua, mergand pana la “rescrierea” completa a realitatii, pana ce va corespunde cu imaginea dezirabila despre sine.

Ce e de facut? Au raspuns la aceasta, pe langa Cuviosul Serafim Rose, inca alti destui parinti contemporani (dintre care o parte ii puteti regasi in linkurile de mai jos)… Dar pana acolo, un lucru esential este indispensabil: SA PORNIM DE LA A RECUNOASTE REALITATEA TRAGICA in care ne gasim, sa vedem si sa asumam cu vitejie duhovniceasca iadul in care am ajuns, sa nu-l mai acoperim cu “frunze de smochin”, cu justificari si cu formule optimiste, sa nu mai fim nici noi insine, cei mai “batrani”, asemenea tanarului bogat care FUGE DE HRISTOS, intristat ca este nevoit sa renunte la “confortul sau spiritual”.

Sa inceapa sa ne doara, sa incepem sa luam in serios! Si toate celelalte ni se vor adauga noua!

Legaturi:


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Egoismul, voia proprie, Mandria, trufia, Meditatii duhovnicesti, Parintele Serafim Rose, Pentru tineri, Tanarul bogat, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

92 Commentarii la “CE SE POATE FACE PENTRU TINERII ORTODOCSI DE ASTAZI? Cu Parintele Serafim Rose despre joaca de-a Ortodoxia a noilor generatii narcisiste

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 4 / 4 >>

  1. Pingback: "Mă simt ofensat!": GENERAȚIA "FULGILOR DE NEA", GENERAȚIA ULTIMULUI TOTALITARISM? "Milenialii" care trăiesc prin continuă victimizare, "PARENTINGUL" modern obsedat de protectie, CORECTITUDINEA POLITICĂ și NA
  2. Pingback: GENERATIILE PLACERII IMEDIATE, ALE IGNORANTEI AGRESIVE, ale drepturilor fara datorii, ALE VIETII USOARE, DIGITALIZATE, fara eforturi si sacrificii, LEGATE NUMAI DE PAMANT, fara valori si RAVAGIILE IDEOLOGIEI GLOBALIST-MULTICULTURALIST-PROGRESISTE | Cuvân
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate