ioan-sabau

Din Familia Ortodoxa, nr. 2 (49) / 2013

Amintiri despre o familie marturisitoare

Parintele Ioan Sabau si prezbitera Alexandra (I)

Parintele Ioan Sabau – unul din marii preoti si propovaduitori din Ardealul cel mult-incercat. S-a nascut in 1914, in pragul primului „mare fratricid mondial”. A studiat Teologia la Cernauti (unde i-a fost coleg si prieten Ieromonahului Adrian Fageteanu), insa formarea sa de capatai – dupa cum singur o marturiseste – s-a facut in „academia duhovniceasca” a temnitelor stapanirii fara-de-Dumnezeu, adevarate „ferestre catre Cer”, in care a petrecut peste 13 ani – in mai multe perioade de detentie. Acolo a avut binecuvantarea de a-i cunoaste pe unii ca Parintele Dumitru Staniloae sau Nichifor Crainic.

In acele vremuri de prigoana, savarseste o adevarata minune: ridicarea unei biserici in satul Vinerea din judetul Alba (pentru care, dealtfel, a fost „rasplatit” cu opt ani de temnita grea). Dupa iesirea din inchisoare, ramane neclintit in propovaduirea cuvantului lui Dumnezeu, pana la sfarsitul vietii, in 2009 – fara sa tina seama de boala, vreme sau alte imprejurari potrivnice. Intru pomenirea sa, va infatisam in cele ce urmeaza prima parte a marturiei unuia dintre fiii sai duhovnicesti, Parintele Cristian, despre aceasta familie care „lupta cea buna a luptat si credinta a pazit”.



 

Se implinesc in aceasta luna, pe 16 februa­rie, patru ani de la trecerea la Domnul a unuia dintre cei mai mari preoti pe care i-a avut Ardealul: Parintele Ioan Sabau. La inceputul lunii viitoare, pe 4 martie, este pomeni­rea vrednicei intre preotese Alexandra Sabau.

Cum am ajuns sa cunosc aceasta familie? Printr-o minune: Maica Domnului a fost cea care mi-a mijlocit unul dintre cele mai mari daruri pe care le-am primit vreodata — iubirea acestor oameni deosebiti, carora nu sunt vred­nic a le multumi pentru toate cate au facut pen­tru mine. Din nefericire pentru mine, prea pu­tine am invatat in preajma acestor oameni…

Parintele Ioan a fost un om al Duhului, care a trait mai mult in cer decat pe pamant — si, ca sa dovedesc acest lucru, o sa povestesc o intamplare. Era pe la inceputul lui iulie, si Parintele a fost che­mat la o inmormantare intr-o parohie vecina (nu cred ca a refuzat vreodata pe cineva, oricat de bol­nav ar fi fost, doar daca starea fizica nu-i permi­tea, atunci refuza cu durere). Seara la cina, in timp ce mancam, dintr-odata ma intreba:

„Care este a doua paremie de la Sfantul Atanasie Athonitul?”.

Am ramas uimit; m-am dus de-am luat Mineiul pe iulie si am citit paremia… Apoi l-am intrebat daca tot timpul se gandeste la Dumnezeu, ca si eu mi-as dori acest lucru. Mi-a raspuns sa nu ma lacomesc la darurile altora, ca le pierd pe ale mele…

Cred ca de mic a fost ales pentru preotie. Povestea cum a fost randuit de unchiul lui sa de­vina preot: pe la 10 ani, la scoala au facut o serbare, iar Parintele Ioan era cel care conducea manifesta­tia. Atunci l-a remarcat un cadru militar, zicand ca ar fi foarte bun in armata un om cu asemenea ca­litati de conducator. Unchiul sau a zis insa: „Se va face popa, ca militarii sunt oameni pacatosi!” — si, de atunci, Parintele s-a pregatit pentru acest lucru.

Au fost trei frati, iar Parintele era cel mai mic. A avut o copilarie grea: tatal a fost plecat in America (vorbea putin despre el), iar mama sa a fost o fe­meie foarte jertfelnica — mergea pana la Orastie pe jos, douazeci de kilometri, ca sa vanda lapte si sa-l poata tine pe Parintele la internat (iar Parintele pastra pentru mama lui painea pe care o primea in fiecare dimineata la scoala). Cred ca aceste lectii din copilarie l-au ajutat mult in perioada detentiei.

A facut Facultatea la Cernauti, unde a cunoscut-o pe Alexandra — cu care, la 20 de ani s-a casatorit. La 21 de ani a fost hirotonit preot de Nasterea Domnului, odata cu Parintele Zosim Oancea (care a fost hirotonit diacon). Ii placea sa glumeasca pe seama asta, zicand ca-i mai mare decat Parintele Zosim pentru ca este hirotonit primul… Legat de Parintele Zosim, povestea ca acesta, dupa predica, il controla la spate daca este transpirat — daca era transpirat, insemna ca fusese buna predica.

A fost un om firesc, foarte realist si care inte­legea foarte bine vremile. Spunea ca in inchisoare erau taranisti si M3352Q-1007liberali care trageau linii pe pereti ca sa-si numere zilele pe care le petreceau acolo, cre­zand ca urmau sa primeasca in schimb 6 dolari de la americani pentru fiecare zi petrecuta in detentie – iar Parintele le zicea ca sunt foarte naivi sa creada ca americanii vor veni si-i vor elibera. Spunea ca Parintele Craciun Opre (trecut si el la Domnul anul trecut)[1] are darul discernamantului, iar el n-are nici un dar — atat doar, ca este foarte realist, nu poate fi amagit. Dar Parintele avea darul rugaciunii, si in puscarii i se dusese vestea pentru asta.

In prima detentie comunista a fost inchis la penitenciarul din Deva. Acolo, fiindca erau foarte multi, s-au facut mici baraci din lemn, unde erau inghesuiti detinutii. Intr-o astfel de celula era inchis un domn care suferea mult de foame (primul test al puscariei era infometarea de cinci zile – nu pri­meau nimic de mancare in aceste zile); acestui om, pentru ca inainte era un om gras, i s-au format pe burta randuri de „colaci”, si suferea mult de foame. Atunci Parintele i-a introdus fortat pe langa usa de lemn un mar si o patura. Din coaja marului a ra­mas ceva pe dunga usii si s-a observat; a fost facuta o cercetare de catre seful puscariei, un maior, care i-a intrebat furios: „Cine a indraznit sa faca una ca asta?”. Parintele a recunoscut de bunavoie. Intrebat fiind de ce a facut-o, a raspuns: „Eu nu sunt nu­mai om, ci si preot”. Pentru asta era apreciat si dat exemplu de maior, ca si altii sa recunoasca alte fapte. Insa de Pasti, cand au inceput toti detinutii sa cante „Hristos a inviat”, maiorul, furios, a intrebat: „Cine a organizat toata aceasta actiune de sabotaj?” – si Parintele a luat asupra sa toata vina, zicand ca de la el a inceput totul, stiind ca altfel va fi luat din fie­care celula cel putin un detinut si pedepsit. In acea zi de Pasti, toata ziua s-a rugat ca numai pe el sa-l pedepseasca, iar ceilalti sa scape. Şi seara i-a auzit pe gardieni:,A murit diavolul!”. Au crezut ca era vorba de Stalin, dar apoi au aflat ca murise maiorul (avea de luat niste pastile, si ceva s-a intamplat si a murit). De atunci i s-a dus vestea ca este mare rugator, si il lasau sa-si faca zilnic rugaciunile fara sa-l deranjeze. Spunea ca cel mai greu a invatat pe de rost Sfanta Evanghelie dupa Ioan, in trei saptamani. Mai povestea despre Noul Testament ca Parintele Staniloae spunea:

„Daca scap din puscarie si ajung iar la catedra, o sa-i oblig pe studentii teologi sa in­vete pe de rost tot Noul Testament, sau cel putin cele patru Evanghelii”

- pentru ca a constatat cat de mult i-a ajutat pe detinuti si cata usurare au do­bandit din invatarea Noului Testament.

Alt lucru legat de inchisoare a fost o povestire care, atunci cand am auzit-o prima data, m-a scan­dalizat. Parintele povestea ca, la inceput, in inchi­soare le dadeau voie sa primeasca pachete; el cerea si un cartus de tigari, lucru care pe mine mult m-a ui­mit, si am inceput sa-l judec in gand pe Parintele -pentru ca, credeam eu, folosea tigarile ca sa doban­deasca unele avantaje (am scos din calcul faptul ca s-ar fi apucat de fumat, il stiam doar pe Parintele!). Dupa o vreme am aflat, tot dintr-o povestire, ade­varatul motiv pentru care Parintele cerea tigari: il durea foarte tare faptul ca cei care aveau patima fu­matului isi dadeau mancarea pe tigari, si atunci a hotarat sa le dea el tigari, ca sa nu-si mai dea man­carea! Mi-a povestit cat de chinuiti erau acesti oameni si cum, chiar legati fiind, isi aprindeau tigara - „Grea patima!”, concluziona Parintele.

Din puscarie mi-am amintit ca a fost patru ani in zarca, si-l scoteau cu o targa pentru ca era imobilizat. Nu mi-a spus niciodata prin ce chinuri a trecut. Cand l-am intrebat odata, mi-a zis ca pe el nu l-au batut; altadata — ca nici la preoteasa nu i-a spus ce a patimit. Fiica Parintelui mi-a povestit cum l-au batut gardienii chiar in fata ei, cand avea 12 ani si a venit sa-l vada la inchisoare.

O singura data mi-a povestit despre cum fos­tul Patriarh Teoctist il pedepsise cu doua sapta­mani de slujire la Manastirea Gai pentru ca nu gasise ordine in biserica. De fapt, Preasfintitul Teoctist, venind odata cu masina unde slujea pa­rintele in acea vreme la Bobalna, ca sa vada bise­rica, le-a gasit pe femei facand curat, si s-a supa­rat; femeile i-au spus insa ca ele doar atunci pot face curat, cand Parintele lipseste, pentru ca altfel el este toata ziua la biserica. Lucrul parea greu de crezut mai ales in acea vreme cand erau atat de cenzurate activitatile misionare ale preotului de catre regimul comunist. Şi Parintele, mergand la Arad, i-a spus Preasfintitului:

„Eu nu am fost batut la talpi decat pentru ca am slujit Biserica”.

Altadata, mergand in audienta la Preasfintitul, acesta i-a zis: „Fii scurt, fiule, ca sunt ocupat!”. Atunci Parintele a raspuns: „Sarut dreapta!”, si a iesit. Şocat de acest raspuns, Preasfintitul a telefo­nat la secretar sa-l intoarca pe Parintele. La secre­tariat se afla si Protopopul Cioran, care l-a imbra­tisat cand a auzit ce s-a intamplat.

Parintele Ioan era un om dintr-o bucata, fara compromisuri. Nu mai stiu cand (cred ca dupa anii 1950) se facuse o lista cu cateva sute de persoane care trebuiau sa fie trimise in Argentina, ca sa scape de prigoana comu­nista. Printre ei era trecut si Parintele. Cand a fost intrebat daca vrea sa mearga a raspuns:

„Eu sunt păstor, nu-mi pot parasi turma!”.

*

sabau

„Preotia este o smulgere din iad a oii ratacite”

Aveti datoria sa vedeti vremile! Sa stiti istoria. Pentru ca noi am infundat puscariile nu pentru ca ne-au inchis comunistii, ci pentru ca asta era masura lui Dumnezeu fata de masura istoriei! Iar voi va trebui sa dati masura lui Dumnezeu fata de vremurile de acum!

Abia in inchisoare mi-am inceput misiunea preoteasca. Acolo am inteles, nu teoretic, ci pe viu, ca preotia nu e o meserie, ci o smulgere din iad a oii ratacite. Acolo am invatat sa ma rog si tot acolo am simtit dependenta de Dumnezeu, pentru ca totul atârna de Dumnezeu si toate veneau de la El.

Când m-au inchis, cel mai greu a fost ca m-am despartit de credinciosii mei. Dar, totusi, Dumnezeu mi-a dat un har. Cât am stat la inchisoare, am stiut de fiecare data când a murit cineva in Vinerea [Mare?]. Pentru ca, noaptea dinainte, Dumnezeu imi spunea in vis. Visam ca omul vine la mine sa-l cuminec.

Sa credeti in minuni, ca pentru credinta Dumnezeu face minuni! Si sa-L duceti pe Dumnezeu din minte la inima – si nu invers, cum au facut cei din Apus. Ca ei au crezut ca pot explica totul cu mintea, si mintea nu accepta minunile! Si asa si-au pierdut credinta…

Parintele Ioan Sabau

(va urma)

Grupaj realizat de Radu Hagiu