PARINTELE IUSTIN PARVU – crampeie din memorialul patimirii sale in temnitele rosii. ARESTAREA, CONDAMNAREA, SUFERINTELE SI INVATAMINTELE DIN INCHISOARE. Ca sa atragi haita de caini, nu pui unul de-al lor sa urle?

20-06-2013 Sublinieri

Parintele Iustin la Antena 1:NICIO ORA DE SUFERINTA IN PUSCARIE NU A FOST ZADARNICA!”

Extras din reportajul difuzat de Observatorul Antenei 1 in memoria parintelui Iustin, luni, 17 iunie 2013 – cuprinzand imagini noi din filmarile realizate (si nedifuzate pana acum) de echipa emisiunii “In premiera”

***

Au fost oameni care au cedat şi i-au scos de acolo, din puşcărie, agenţi ai securităţii, în libertate apoi, aceştia au format mişcări şi grupuri legionare unde le-a convenit lor, ca nadă pentru simpatizanţi, pentru nostalgici, pentru nevinovaţi. Ca să atragi haita de cîini, nu pui unul de-al lor să urle? Ăştia în puşcărie au căpătat renume de oameni care au luptat cu sistemul, cu regimul, în cazul acesta aveau credibilitate, multă lume i-a crezut. Erau cam ca lupii care se îmbrăcau în piele de oaie ca să păcălească pe mieii nevinovaţi, pe cei prea încrezători.

*

Cine spune adevărul poate să piardă azi, dar să câștige pentru totdeauna, fiindcă nimic nu se face fără știința lui Dumnezeu; în toate e o încercare și o dovadă de dragoste a lui Dumnezeu.

justin-parvu

 

  • Fericiti cei Prigoniti:

Marturii ale Parintelui Iustin Parvu

Arestarea

Dar ca să vezi metoda arestării, poate asta ar trebui spus: Era înainte de 14 mai, a anului 1948, care e noaptea Sfântului Bartolomeu pentru România (…), a fost noaptea cea mai odioasă, cea mai criminală pentru istoria politică şi socială din România. Eram în una din zile la Episcopia Romanului. Treceau două maşini de un lux nebun, n-am văzut curse aşa de elegante. Interesant e că nu se putea vedea nimic înăuntru, nici măcar şoferul.

În faţă totul era negru şi negru. Măi, ce-o fi cu maşinile astea? Nimeni nu ştia, nimeni nu mai văzuse maşini din astea. Ei, bine, au trecut vreo două luni de zile, timp în care vedeam din când în când maşinile care treceau, misterioase, tăcute, negre. Acolo, în preajma Episcopiei din Roman, era un urcuş şi se vedea că trag din greu, dar nimeni nu ştia ce cară, unde se duc, în slujba cui sunt. În ziua de 14 mai însă, aceste două curse apar în faţa Episcopiei din nou şi opresc. Mai pleacă, mai vin, iar opresc. (…) Slujeam împreună cu alţi doi părinţi, unul de la Secu şi unul de la Mănăstirea Neamţ. Unul era Valerian Blaga, Dumnezeu să-l ierte. (…) Dar între timp se făcuse seară, se înnoptase, aveam ca­mera noastră acolo, eu cu Valerian. Şi numai ce auzim zgomot puternic la uşă. Dar când au bătut la uşă au şi intrat. Cum? Dumnezeu ştie. M-am ridicat. «Hai, echiparea!». Mi am dat seama pe loc că nu e lucru curat aicea. Zic: «Să-mi iau haina!». «Nu, nu, că vii înapoi! Nu-i nevoie, mergi aşa!». Am plecat aşa cum eram îmbrăcat. Dragii mei, au început ei să caute, s-au învârtit, s-au uitat ei. (…) Ieşim de acolo în curte. Ce era la poartă? Cursa aceea mare şi frumoasă, cu geamuri negre! Era staţionată. Când se deschide uşa, acolo era plin de oameni. Avocatul cutare, părintele cutare… Mă uit în dreapta, în stânga, numai oameni unul şi unul. «Ei, dacă sunteţi aicea, atunci e bine, n-o să fie mare lucru… Hai să mergem!» Şi unde ne-a dus? Nu ştiam. Dar ne-a învârtit o oră şi jumătate în jurul oraşului, ca să ne dea impresia că suntem duşi la ca­pătul lumii. Nu se vedea nimic în afară, iar o oră şi jumă­tate părea atunci, în acele condiţii, un timp imens…

Erau diabolici…

Proces verbal de trimitere în judecată a părintelui Iustin Pârvu, din martie 1949. Doc. Centrul de Studii în Istorie Contemporană

Proces verbal de trimitere în judecată a părintelui Iustin Pârvu, din martie 1949. Doc. Centrul de Studii în Istorie Contemporană

– Da, erau diabolici… La un moment dat opreşte maşina, huruit puternic, frînă… Unde intrăm? La „securitatea” din Roman, acolo, la cazarmă. Ne ia în primire, pe cîte unul… Hai!… Ne duc la un etaj, într-un pod, plin era podul, plin. Un dulău, aşa… La fiecare doi inşi, un dulău. Intru acolo şi eu: Faţa la pămînt!, ne strigă. Dulăul mă ia în primire. Nu mişti de aici, banditule!“… Atunci am luat şi eu contact cu acest termen, de bandit, şi asta m-a urmat şaisprezece, şaptesprezece ani. N-am mai avut alt nume, decît acela de „bandit al poporului. Băi, ce-o fi şi cu asta, îmi zic?!

Dar înainte de asta, din 1947, v-am mai spus, noi am avut acea legătură cu un fost deţinut politic, legionar, arestat din 1941, care era Doina Constantin. Acesta venea pe la noi, pe la parohii, pe la mănăstiri, mergea prin sate şi aduna ajutoare pentru cei rămaşi în închisoare, să-i ajute. Păi cu ce să-i ajutăm? Ce să dăm noi? îl întrebam. Şi noi dădeam, la săptămîna, te miri ce acolo, un ban, mîncare, o haină... Dădeai, cum era atunci, zece lei, cincisprezece, treizeci şi astea toate erau trecute într-un caiet de acest Doina Constantin ca un fel de cotizaţie. Cu ocazia asta, cum v-am mai spus, vedeai acolo, în caiet, pe avocatul Florescu, pe părintele Pâslaru, pe părintele Ambrozie… Astfel s-a creat o listă de donatori şi susţinători care ne regăseam în scriptele lui Doina Constantin.

Buun! începe anchetarea celor care eram în pod, adunaţi cu maşinile acelea negre. Ei, bine, pe cine vedem noi la intrarea în biroul de anchetă? Pe Doina Constantin!

– Era acuzator acum?

Era omul care ne făcea discret semn să nu spunem nimic. Aşa, ducea mîna la gură, să fim … mormînt! Făcea cîte un gest hotărît… Ei, bine, după patru luni de zile de anchetă, a trecut tot grupul acesta. Nu puteam comunica între noi, nu ştiam nimic unul despre altul, ce a spus unul, altul, ce vor de la noi anchetatorii. Cîinii erau la datorie, un gest dacă făceai erau pe tine, te strîngeau şi îţi băgau colţii ca nişte cuţite. Erau aşa de şcoliţi că n-aveai chip să comunici cu nimeni. Gardienii erau mai toţi ruşi, nu puteai să afli nimic nici de la ei. Ei şi după ce s-a terminat ancheta, s-au terminat de verificat şi completat dosarele noastre, o noapte ploioasă, rece, furtună, auzim nişte împuşcături şi ne întrebăm toţi: Ce să fie? Şi deodată apare un zvon, că a scăpat cel mai mare bandit. Care e cel mai mare bandit? Doina Constantin! Ăştia au lansat zvonul că Doina Constantin a dezertat şi a scăpat. Dar de ce a scăpat Doina Constantin? Pentru că era omul lor…! în puşcărie securitatea bolşevică a intrat şi a început să facă promisiuni unor deţinuţi, că, uite, ieşiţi afară, în libertate, că vă iertăm de anii pe care îi mai aveţi de făcut, că o să vă punem in posturi, că o să vă facem oameni mai mult decît aţi fost pînă acum…! Conducătorii societăţii de acum sînt de o omenie deosebită şi o să vă scoată din greşeala pe care aţi făcut-o pe vremea burgheziei, acum vă reabilităm… ! Au fost oameni care au cedat şi i-au scos de acolo, din puşcărie, agenţi ai securităţii, în libertate apoi, aceştia au format mişcări şi grupuri legionare unde le-a convenit lor, ca nadă pentru simpatizanţi, pentru nostalgici, pentru nevinovaţi. Ca să atragi haita de cîini, nu pui unul de-al lor să urle? Ăştia în puşcărie au căpătat renume de oameni care au luptat cu sistemul, cu regimul, în cazul acesta aveau credibilitate, multă lume i-a crezut. Erau cam ca lupii care se îmbrăcau în piele de oaie ca să păcălească pe mieii nevinovaţi, pe cei prea încrezători.

(Pr. Justin Pârvu – Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, Editura Credinţa Strămoşească, Iași, 2005, pp. 57-58)

Condamnarea

A urmat momentul procesului la Suceava. Despre parodia acestui proces Părintele își amintește cu umor și se minunează și acum. Acesta s-a ținut în interiorul închisorii numai în timpul nopții. Lumina zilei nu ar fi suferit atâta josnicie a înscenării unor vinovați care erau de fapt cea mai legitimă și firească atitudine de om, de creștin și de român. Dar atunci nimic nu mai era normal. Judecătorii erau aceiași care-i condamnaseră pe comuniști în anii 1941-1944, iar acum sperau că dând sentințe cât mai aspre bieților nevinovați, vor fi îngăduitori comuniștii cu ei și îi vor ierta.

Au sperat însă în van, pentru că în final, tristul convoi cu proaspeții condamnați, printre care și părintele Justin, avea în ultimul vagon, ca deținuți, tocmai pe zeloșii judecători[1]. Dar iată povestirea părintelui:

”Când în sfârșit, s-au terminat anchetele la securitatea din Roman, am fost transportați la Suceava. Acolo ne-au pus cam câte opt-zece într-o cameră, arestați de prin toată Moldova, și au luat-o de la capăt cu anchetele; acum urmau să stabilească pe baza dosarelor pedeapsa pentru fiecare și să-i înfunde pe bieții

Document emis de Tribunalul Militar Iaşi pentru repartizarea deţinuţilor arestaţi în lotul FDC Roman. La numărul 6, părintele Iustin Pârvu, care urma să fie transferat în închisoarea Aiud. Sursa: Centrul de Studii în Istorie Contemporană

Document emis de Tribunalul Militar Iaşi pentru repartizarea deţinuţilor arestaţi în lotul FDC Roman. La numărul 6, părintele Iustin Pârvu, care urma să fie transferat în închisoarea Aiud. Sursa: Centrul de Studii în Istorie Contemporană

arestați cât mai mulți ani. Acele anchete care se făceau au implicat mulți oameni, nenumărați nevinovați. De exemplu, dacă am vorbit cu cineva în 1945 numai 10 sau 15 minute și apoi s-a întâmplat să mă întâlnesc cu acea persoană 6 luni sau 1 an mai târziu – numele acelei persoane apărea în anchetă. Trebuia să răspundem întrebărilor: ”Da, sigur, am avut o scurtă discuție” și anchetatorii întrebau: ”Despre ce ați vorbit? Despre cum să organizați rezistența?”.

Eu răspundeam: ”Nu, nimic despre aceste lucruri, doar lucruri obișnuite”, dar răspunsul adevărat nu era acceptat de ei și, în sfârșit, eram atât de bătuți și de torturați fizic și psihic până acceptam să semnăm o hârtie în care se spunea că noi știam totul, pusesem la cale cine știe ce plan și că eram criminali. Și așa ajungeam de luam 10 sau 15 ani pedeapsă.

Curgeau condamnările cu anii; puțini erau cei cu doi sau patru ani, în general începeau de la cinci ani în sus, cinci, opt, zece, doisprezece, cinsprezece, ca nimic… Și uite-așa, din om respectat în societate, cinstit, cumsecade, iată-te, fără să știi nici tu de ce, paria societății, ”bandit”, ”dușman al poporului”, ”legionar” și tot așa…, încărcat cu mulți ani de pușcărie și foarte grei. Nu scăpau nici ai tăi; începea urmărirea asupra familiei tale, persecuțiile fără sens. (…)

Au făcut aceste arestări în masă ca s-arate Moscovei și lumii, vigilența și forța lor. Dacă purtai o șapcă, un cozoroc mai prelungit în față, gata:

Aaa, tu ești fascist!” Te lua frumos și luai cinci ani, cel puțin.”

(Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, Editura Credinţa Strămoşească, Iași, 2005)

1. Despre această răsturnare de situație avea să mărturisească și Ioan Ianolide în memoriile sale: Am cunoscut comunişti şi am cunoscut evrei în închisoare, am cunoscut de asemenea din cei care fuseseră la putere. Am îngrijit chiar pe generalul care fusese preşedintele curţii militare care a pronunţat condamnarea mea. Mi-a fost dat ca să-i închid ochii. După ce îi servise pe stăpâni, fusese azvârlit şi el în temniţă.” (Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

Chiar și demonul poate fi supus de puterea credinței

A susține existența lui Dumnezeu, era foarte dificil în acele momente, a face cunoscut pe Dumnezeu. A fost o situație când conștiința mea a fost trezită. Eram în celula închisorii Aiud. Este o închisoare veche în care românii noștri au suferit enorm, încă din timpul Mariei Tereza. Această închisoare a fost renovată și utilizată de politicieni în acele timpuri moderne ale istoriei noastre. Ea deținea aproximativ 2.700 deținuți, și arăta ca un mare ”T”.

Din când în când, autoritățile întrebau pe fiecare deținut ce profesie avea, și dacă le spuneai că ești preot se opuneau și te tratau cum mare sălbăticie. Te batjocoreau și te torturau. Puteai spune orice, dar când auzeau că ești preot îți întindeau o mulțime de curse și farse.

Și ajunge la mine și mă întreabă: ”Ce meserie ai făcut?”. Eu atunci, știind ce mă așteaptă, și crezând că scap de cazne, zic: ”Agricultor”. ”Agricultor? Ți-oi da eu ție…” Și, spre surpriza mea, mă izbește de perete, măi frate, de parcă au sărit plămânii din mine, că nu m-am așteptat, m-a luat prin surprindere; atunci când te aștepți să iei o lovitură, te pregătești, dar așa e mai dificil. Și au trecut ani și ani și eu am rămas cu mustrarea asta de conștiință că atunci nu am avut tăria să recunosc.

ParJustin-inchisoareȘi apoi a venit timpul reabilitării mele1. A fost o ieșire din celule. Ceea ce vreau să spun e că ne-au scos din celule în formație, în curtea interioară a închisorii, pe toți cei 70-280 membri din celulă într-un balcon mare. Ei au făcut aceasta ca să ne pregătească pentru scoaterea la muncă: la canal, la mină sau la construcții.

Aceasta, pentru că în acel timp, oamenii din Occident, în special Europa Liberă, un post de radio din Occident, au aflat despre torturarea violentă a deținuților politici români. (…) Oamenii din vest au început să protesteze puternic. Aveau informație precisă despre intenția de a extermina deținuții politici, că ceea ce ei făceau [conducătorii comuniști n.n.] era dezvăluit și atunci autoritățile au decis să ne scoată în alte locuri la muncă.

Și aici, în această adunare de prizonieri, prima întrebare a fost: ”Cine crede încă în Dumnezeu? Cine crede încă în această tâmpenie?”

Și, știți, am simțit o puternică revoltă interioară. Am realizat că acesta e momentul, indiferent de ceea ce putea să mi se întâmple, chiar dacă mă trimiteau înapoi în celulă, sau într-un lagăr de muncă. Regimul era diferit: într-un lagăr de muncă – era mai ușor, chiar dacă te exterminau în ambele locuri.

Când am auzit întrebarea, eu am sărit. Eu eram în spatele acestei adunări de aproximativ 120 de bărbați. Am ieșit în față, sprijinit de alții. Toți eram slăbiți, eram niște umbre, niște fantome. Am ieșit în față. Omul a spus: ”Vino aici” – arătându-mi stânga lui. ”Cine altcineva crede, ca acesta?”. Numai 7 au stat la locurile lor – oamenii lor – informatorii, care intraseră printre noi și își trădau colegii. M-au izolat 9 zile și mi-au dat porția de mâncare cunoscută: câte 200 de grame de apă sărată, seara, și o bucățică de pâine de 100 de grame. După ce acest tratament diabolic s-a terminat, ceilalți m-au întrebat: ”De ce ai spus că ești preot?”

Cum aș mai fi putut spune că sunt altceva? – Îmi ajungea mustrarea pentru cedarea anterioară. De data asta ar fi fost posibil să declar altă meserie doar dacă renunțam la Hristos.

Cine spune adevărul poate să piardă azi, dar să câștige pentru totdeauna, fiindcă nimic nu se face fără știința lui Dumnezeu; în toate e o încercare și o dovadă de dragoste a lui Dumnezeu.

Ceilalți au plecat la Baia Sprie, o mină la cca. 160 km de Aiud. După două săptămâni, eu am fost dus acolo într-o mașină a închisorii în condiții oribile, și am stat acolo 2 ani.

Eu nu m-am refăcut foarte bine psihic, dar mi-am răscumpărat păcatul anterior. Nu vreau să spun că acesta a fost un act de curaj din partea mea, cât că un rezultat al acestei acțiuni a fost că păcatul a fost ispășit. Eu am spus: ”Doamne, iartă-mă. Păcătuisem și am vrut să mă dărui Ție în acel moment periculos”. Toți m-au observat și, să știți că gardienii, ofițerii și întregul lagăr au avut un respect special pentru mine. Ei încă mă batjocoreau, dar am observat că mai puțin. Peste ani am avut ocazii de a mă reabilita în pușcărie.

Și am văzut cum și un demon poate fi supus de puterea credinței.

(Pr. Justin Pârvu – Părintele Justin Pârvu și bogăția unei vieți dăruită lui Hristos, Vol. I, ediție îngrijită de ieromonah Teognost, Editura Credința Strămoșească, Iași, 2006, pp. 104-107)

1. Hristos Domnul ne spune: ”Pe tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului îl va mărturisi înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, lepădat va fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu.” (Luca 12:8-9)

Din pricina fricii, Sfântul Apostol Petru numai a zis că nu este unul din ucenicii lui Iisus dar asta i s-a socotit lepădare. Totuși, această cădere a lui Petru i-a devenit pricină de întărire și desăvârșire în credință, ca mai apoi să-L mărturisească pe Hristos cu prețul vieții. Tot așa, această cădere a părintelui Justin i-a devenit mai apoi pricină de întărire în credință, ca mai apoi să-L mărturisească pe Dumnezeu fără teamă, indiferent de suferințele îndurate.

Mina de la Baia Sprie

Între anii 1952-1954 Părintele a stat în mina de la Baia Sprie. Aici a fost poate perioada cea mai grea, unde îi muncea mai rău decât pe animale și severitatea regimului i-a șubrezit sănătatea, dar nici Dumnezeu nu a întârziat să-și arate mila Sa. Mare milă a fost pentru părintele pentru că, la terminarea acestei perioade la Aiud, a scăpat de o iminentă trimitere la Pitești, căruia i se dusese vestea și în străinătate.

Cercurile de politicieni și intelectuali din lumea occidentală s-au sesizat făcând presiuni asupra autorităților comuniste să oprească nelegiuirile asupra deținuților politici. Și așa a ajuns părintele Justin la minele de plumb de la Baia Sprie în urma unui ordin oficial care prevedea trimiterea acestor deținuți la munci.

A învățat repede meseria de miner. Fostul ministru al minelor era și el deținut și s-a putut organiza o muncă eficientă în ciuda tuturor încercărilor securiștilor de a se face imposibilă supraviețuirea în acel loc; exterminarea era scopul lor, să obțină cât mai multe victime în rândul ”deținuților politici”. La început, minerii civili care lucrau la abataje îi priveau ca pe niște criminali odioși, instruiți fiind civilii să nu vorbească niciodată cu ei; și milițienii aveau aceeași atitudine. Informatorii, dintre civili dar și dintre deținuți (unul fusese ”jandarm vechi al lui Antonescu”), creau o atmosferă de neîncredere și mai mare. Dar să urmărim povestirea părintelui:

”Primul cuvânt pe care l-am auzit după arest a fost cuvântul bandit. Ei bine, bandit, cuvântul acesta, a mers, mai, peste tot, până-n ziua de azi. Așa s-a moștenit pe la Aiud, prin Mină, pe la Gherla, peste tot – bandit, bandit – nu mai aveam alt nume decât bandit. Măi, da’ ce-am furat noi? Ce-oi fi furat, nu știu. După ce că ți se făcea o parodie de judecată și plecai, la condamnarea cea mai ușoară, direct la 5 ani și mergeau până la 25 de ani muncă silnică, mai și luau în derâdere condamnările acestor băieți tineri, că toți erau între 18-20 de ani, rari care erau de 25-27-30 de ani. Triști, abătuți – se gândea fiecare la amarul lui și venea o caralie și te întreba: ”Ei, câți ani ai, măi, câți ani ai?” Unul spunea 5, altul 8, altul spunea 10 sau 15, depinde – și la fiecare completau ei: ”- Păi, 5 ani îi trece și cocoșul cu boabe de la vecini.” Eu primisem 12 ani. ”Tu câți ai?” mă-ntreabă. ”Doisprezece…!” zic eu. ”Mă, mulți înainte! Da’ după cum arăți meritai douăzeci și patru…!” Sau altuia, cu 15 ani condamnare: ”- Cât ți-o dat, măi? 15 ani? Ehe, puțin, măi băiete, puțin; păi, dacă eram în locul la aiștia, ce vă făceam eu vouă, măi bandiților! Așa știau ei să facă glume, te luau în zeflemea… ”bandiți” și ”bandiți”; iar ei, pentru că le-au ieșit bine condamnările, au fost avansați și răsplătiți, deși abuzurile erau strigătoare la cer… Și, tot așa cum vă spun, bandiți și bandiți…”

(Pr. Justin Pârvu – Părintele Justin Pârvu și bogăția unei vieți dăruită lui Hristos, Vol. I, ediție îngrijită de ieromonah Teognost, Editura Credința Strămoșească, Iași, 2006, pp. 107-109)

Din nou Aiudul – ultimii 4 ani din cei 12 inițiali

După marea grevă a foamei din 1956 Părintele este trimis din nou la Aiud pentru încă patru ani.

”Și aici dragii mei, când momentul morții îl aveai permanent înaintea ochilor1, nu te mai interesa ce este viața dincolo de ziduri. Pentru mine aici era totul. Când am intrat a doua oară în celula Aiudului, spre răsărit, pe undeva, era o nuielușă cam cât degetul, o plantă, și când am ieșit de acolo (după 4 ani) astupase tot geamul și arunca umbra pe pereți.

Dacă priveam, de pildă, la jocul copiilor administrației, priveam cu riscul mare și cu jind copilașii. Toate birourile erau în jurul zidurilor pușcăriei. Văzând jocurile copiilor, așa mult mă duceam în urmă cu ani și ani, dar mă gândeam în același timp: ei câtă distanță este între ceea ce trebuia să fie și ceea ce suntem. PriveamParintele Augustin si Parintele Iustin la Aiud, 2010 lucrurile în ansamblu. Și vedeam că toată prezența noastră acolo nu este altceva decât păcatele noastre și ale neamului nostru. Poporul român avea nevoie de sacrificiul unei generații ca să se fortifice. Să piardă pe moment ca să câștige pe termen lung. Deci noi eram cei puși acolo, ca să ducem povara unei națiuni. Și cu atât mai mult cu cât intram și acumulam anii aceștia, 8-9, 12-14-15,16, cu atât nu mă mai interesa altceva. Tot ce putea interveni era ca un dar de la Dumnezeu: moarte sau viață. O zi mai mult era un dar spre pocăință de la Dumnezeu.

Toată această pregătire spirituală a făcut să mă orientez bine ce voi face eu cu viața în mănăstire, ce se petrece și cum trebuie să fim noi organizați și întreținuți, spre a putea fi într-adevăr o lumină cu adevărat, să formăm o unitate și un corp comun împotriva întunericului care stăpânește veacul nostru, cum spune Apostolul Pavel.

Celula a fost singura mea chilie unde am putut să-mi săvâșesc în tihnă pravila călugărească. (…)

Eu vreo 12 ani am purtat o cruce la bocanc. Ei bine, acolo mi-au găsit-o. La percheziție mi-au luat bocancul de la piciorul stâng, au luat crucea și au aruncat-o pe pragul ușii și au zdrobit-o cu bocancul; era o cruce sculptată în os. Și mie mi-a dat de pedeapsă nouă zile la subsol. Îți dădeau câte 200 de grame de apă sărată, seara, și o bucățică de pâine de 100 de grame.”

(Pr. Justin Pârvu – Părintele Justin Pârvu și bogăția unei vieți dăruită lui Hristos, Vol. I, ediție îngrijită de ieromonah Teognost, Editura Credința Strămoșească, Iași, 2006, pp. 166-168)

1. Sfântul Vasile cel Mare spune că cea mai mare înțelepciune, care păzește pe om de tot păcatul, este cugetarea la moarte iar Fericitul Augustin învață că ”din moment ce nu știm vremea și locul în care ne așteaptă moartea, o vom aștepta noi în orice vreme și în orice loc.” ( Fericitul Augustin)

Aiudul – primii doi ani

Părintele a primit drept condamnare 12 ani de temință grea și a plecat într-un convoi care se-ndrepta spre închisoarea Aiud. Undeva, spre Ilva Mică, se zărea un apus de soare pe care cei 130 de deținuți, înghesuiți într-un vagon ce putea cuprinde maxim 80 de persoane, l-au privit pe rând. Peisajul acesta era, poate, o urmă de consolare în atmosfera înăbușitoare din acele vagoane ale calvarului. Dar iată povestirea părintelui Justin:

”Prin august, într-o zi înăbușitoare, ne-au încărcat în vagoane și am plecat din Suceava spre Aiud. Eram înghesuiți unul în altul, zăpușeală mare, transpirația curgea șiroaie, lipsa aerului ne ținea cu gurile căscate; simțeam cum ni se sfârșeau puterile; au fost dintre noi care au murit pe drum în condițiile acelea inumane, nespovediți cine știe de când, neîmpărtășiți; nu era deloc de glumit cu ce ni se întâmpla… moartea ne punea pe gânduri. Am mers așa o zi și o noapte. Când, în cele din urmă, am ajuns la Aiud, acolo nimeni nu vorbea, nu se făcea nici un zgomot, se auzea numai un sâsâit, atât. M-au legat la ochi și când am ajuns la etajul 3… caraliul a deschis o celulă și m-a împins înăuntru: ”intră aici banditule!””

Și iată că Aiudul cel făcător de martiri l-a adăpostit și pe părintele Justin între zidurile sale, deocamdată vreme de doi ani, timp în care Părintele abia se dezmeticește și înțelege că eliberarea nu va veni curând, și că în acele condiții – în care Domnul Iisus era Cel prigonit – nu are pentru ce-și dori eliberarea, ci că acesta era un bun prilej și o binecuvântare de la Dumnezeu spre sfințirea sufletului.

Pentru părintele Justin, abia de aici încolo, începe adevărata școală monahală, adevărata formare duhovnicească, ”lepădarea de sine”.

În închisoarea Aiudului, părintele ia contact cu un fost ministru al transporturilor și un general, fost atașat militar la Paris. Portretele lor sunt jalnice, stăteau de doi ani acolo și deja urmele dezumanizării prin tratamentul aplicat acestor oameni își arătau spectrul: pielea căzută, fețele trase, foamea atroce făcea ca un cartof furat să fie o mare victorie. Toate acestea erau argumente grăitoare pentru regimul ce avea să-l înfrunte și părintele timp de doi ani și jumătate aici și mulți alți ani în alte locuri la fel de groaznice.

(Ieromonah Teognost – Părintele Justin Pârvu și bogăția unei vieți dăruită lui Hristos, Vol. I, Editura Credința Strămoșească, Iași, 2006, pp. 88-90)

Ultimii ani de detenție ai Părintelui Justin, petrecuți în Deltă

Iată-ne ajunși în anul 1960 când se termină prima perioadă de arest a părintelui Justin. Dar se pare că aurul trebuia să se lămurească și mai bine, pentru că ”exilul” părintelui Justin nu s-a terminat aici. Crucea suferinței acestui neam mai trebuia purtată de acești demnitari ai Ortodoxiei.

Sunt un om liber și fac ce vreau.[1] Nu mă tem de oameni

Această sintagmă rostită de părintele Justin în fața anchetatorilor comuniști l-a costat încă 4 ani de pușcărie grea pe lângă cei 12 pe care îi făcuse deja. Cuvintele sale însemnau defapt: ”Sunt un om liber – de păcat – și fac ce vreau – pentru Dumnezeu și binele sufletului meu! Nu mă tem de oameni” . În acest context libertatea iși contura definița sa ca ”starea de libertate de păcat” cum spunea alt mare stâlp al spiritualității și demnității românești – Părintele Arsenie Boca. Singura teamă era cea de Dumnezeu pentru că este singura născută din iubire care nu pervertește sufletul; cealaltă frică – frica de oameni – este expresia deformării interioare a conștiinței cu urmări distrugătoare.

Dacă-ți dăm drumul acum, ce-ai să faci?”, îl întreabă cei însărcinați cu ”reeducarea”. La care Părintele a răspuns senin: ”Ce am făcut și până acum”.

Este astfel trimis în Delta Dunării, unde se aplica un regim inuman de muncă și tortura psihică a reeducării, încât nu aveau voie să vorbească unul cu altul, nici măcar o șoaptă.

”În Deltă, în una din dimineți, era o fleșcăraie pe afară cu zăpadă, cu noroi, și acolo am făcut niște culcări, că nu îndeplinisem normele. Duminică după masă caralii pe noi:

Bandiților, ați rămas tot bandiți. Mă, care mai crede, mă, în Dumnezeu, să iasă aicea în față?!

Justine”, mi-am zis – ”acum a venit timpul să te reabilitezi”.

Eram într-o coadă acolo și mă strecor eu, și-mi făceam loc să ies. Mă duc și eu așa pleoștit.

Mă banditule, da’ tu ce ai mă, nu ți-o mai ieșit din cap?”… ”Mă, care mai sunt, mă?” Și unul zice: ”Păi, toți din spatele dânsului suntem!

Pedeapsa: alte vreo 500 de culcări, canon de schivnic, nu alta. Ne-a ținut în frigul și vântul acesta la vreo patru ore încât se uscase noroiul pe noi”

(Ieromonah Teognost – Părintele Justin Pârvu și bogăția unei vieți dăruită lui Hristos, Vol. I, Editura Credința Strămoșească, Iași, 2006, pp. 195-196)

[1]. ”Fac ce vreau” – o spune părintele Justin conform cu dreptarul credinței creștine, a dreptei credințe în Iisus Hristos-Fiul lui Dumnezeu, pe Care L-a slujit cu un devotament total, până la Jertfă. (n. ed)

iustin-parvu

Pr. Iustin Parvu diacon, foto-document rar – sursa 

Legaturi:

*

***

***

01_parintele-justin-parvu_duminica-sf-cruci


Categorii

Biserica rastignita, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Parintele Iustin Parvu, VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

32 Commentarii la “PARINTELE IUSTIN PARVU – crampeie din memorialul patimirii sale in temnitele rosii. ARESTAREA, CONDAMNAREA, SUFERINTELE SI INVATAMINTELE DIN INCHISOARE. Ca sa atragi haita de caini, nu pui unul de-al lor sa urle?

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: 16 iunie – MARTURIE DESPRE PARINTELE IUSTIN, de la un tovaras de patimire in INCHISORILE COMUNISTE: “Să ai grijă să nu te pierzi în tumultul de blăstămății și ticăloșii de afară” | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: PARINTELE IUSTIN PARVU (†16 iunie 2013) – CUVINTE PENTRU VREMURI DE INCERCARE A BISERICII: “Acum, în momentele grele pe care le trăim, cu ispite puternice, harul lui Dumnezeu va creşte. DACĂ NE VOM RUGA! Dacă vom păstra unitatea în Bi
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate