PARINTELE IUSTIN DESPRE MOARTE, JERTFA, PARINTI, TINERETE: “Vreti sa aveti oameni de incredere? Intai, NOI sa ne schimbam!” “Nu moartea e groaznica, groaznic e cand din ea nu intelege nimic cel care ramane in viata” (VIDEO)

19-06-2013 7 minute Sublinieri

Vezi si:

***

Pentru mine nu mai exista ca traiesc sau ca mor. Daca traim, ai Domnului traim, daca murim, pentru Domnul murim.

***

– Spuneati undeva, intr-un interviu, ca ati mers cumva cu moartea de mana prin inchisoare? Cum adica, Parinte?

– Pai, mergi cu moartea de mana.

***

Vezi, cand intri intr-un dormitor, trebuie sa mergi usor, sa nu deranjezi. Asa trebuie sa mergi toata viata, sa nu deranjezi, sa nu devii incomod. Trebuie sa fii mereu atent, sa separi binele de rau. Ei spun ca este o slabiciune binele, binele e o slabiciune burgheza.

***

Vreti sa aveti oameni de incredere si oameni care sa moara pentru celalalt? Intai, noi sa ne schimbam, noi sa devenim oameni noi, ca sa putem sa avem ceva succes in viata.

***

Inainte de a pleca, la Aiud, eram singur in celula. Eram intr-o bucurie asa, nu-mi explicam de unde vine toata starea asta. Eu, daca ma desparteam de trup atunci, puteam sa spun: Slava tie, Doamne!

dsc_0958

Nu moartea e groaznica, groaznic e faptul cand din ea nu intelege nimic cel care ramane in viata, cand ea nu serveste unei cauze. Moartea pentru o cauza, asa cum s-au jertfit atatia oameni in inchisorile comuniste, n-a fost zadarnica. Daca noi ii cinstim azi, daca le aprindem o lumanare si le pretuim gesturile si sacrificiul, inseamna ca n-au murit degeaba. Poporul intelege ceva din martirajul lor si ia aminte.“

“Moartea are si un sens duhovnicesc, adica sa murim pacatului, pentru ca Hristos prin moartea Sa ne-a daruit noua viata si invierea.

Pe omul pregatit nu-l sperie nici moartea, nu-l surprinde nici judecata cu traista goala.“

Moartea nu anuleaza si nici macar nu simplifica lucrurile si faptele, vorbele sau gandurile noastre de aici de pe pamant, ci le complica, implicandu-le in vesnicie.“

Extrase din cartea Gratiei Lungu Constantineanu, “Parintele Justin Parvu. Viata si invataturile unui marturisitor“, Ed. Haritina, Iasi, 2008

***

Parintele Justin Parvu si morala unei vieti castigate

Fragment dintr-unul din interviurile realizate, în anii 2005-2007, de scriitorul Adrian Alui Gheorghe cu vrednicul de pomenire părintele arhimandrit Justin Pârvu. Interviurile vor apărea într-un volum aflat în pregătire pentru tipar.

Părinte, vă rog câteva lucruri despre începutul dvs. de drum în viaţa asta. Mama, tata, fraţii…

Dacă viaţa noastră, în general, este legată de cei doi părinţi, apoi mama este numele sfinţeniei pe lumea asta, lumea însăşi este făcută din sîngele şi din plămădeala trupului şi a sufletului ei. Mama mea a avut un nume tradiţional, al Sfinţilor Părinţi dumnezeieşti, Ana, şi care, într-adevăr, a dus o viaţă trudită, o viaţă ca a femeii de la munte, s-a căznit mult de tot ca să crească pe cei cinci copilaşi. Tata se numea Gheorghe, purtător de biruinţă, pentru că a dus mereu lupta cu lumea asta. Mama era acasă, cu greutăţile ei, şi tata era mereu plecat cu treburile lui. Copii au fost Ioana, Tanasă, Neculai, Elisabeta şi eu.

A mai ajuns vreunul preot? Sau slujitor la mănăstire?

N-a mai ajuns nici unul preot, deşi la noi, în casă, era împămîntenit foarte mult spiritul acesta al mănăstirii, pentru că foarte mulţi călugări de la Neamţu şi Secu şi Sihăstria umblau prin sate, pe la casele creştinilor. Astăzi, dacă se umblă cu repartiţia cărţilor religioase, cu transmiterea lor dintr-un judeţ în altul, dintr-o mănăstire în alta, totul se face cu maşini rapide, pe cînd pe vremea copilăriei mele se mergea cu un cărucior tras de cîte un călugăr, care se trudea să ajungă din loc în loc. Mă gîndesc, astfel, la părintele Pahomie de la Mănăstirea Neamţului, de pildă, venea şi îl ajutam noi la urcat Muntele Petru Vodă, avea cîte doi, trei săcuşori în cutia căruciorului şi noi de-abia aşteptam să vină părintele, ne dădea din săcuşor cîte o cărţulie, cîte un Acatist al Sfîntului Nicolae, al Sfinţilor Ioachim şi Ana şi Acatistul şi Paraclisul Maicii Domnului. Mare bucurie era pentru noi! Apoi, cînd se întorcea, pe Iustin-copiijos, de prin părţile Broştenilor, de la Borca, din satele astea situate de-a lungul Bistriţei, venea şi dormea la noi. Eram mereu lipit de el, şi îl întrebam despre lucrurile astea frumoase şi tainice ale vieţii de mănăstire. Povestea pînă tîrziu şi eu îl ascultam pe bătrîn aşa cum ascultă lumea acum, bunăoară, la televizorul ăsta diabolic. Ascultam despre viaţa aceasta duhovnicească a mănăstirilor. (…) Oricum, era o obişnuinţă a casei să plecăm de sărbători la mănăstiri, Durăul era mănăstirea preferată.

Aşa se explică faptul că aţi şi intrat în mănăstire. Spunea un sfînt părinte că dacă vrei să vezi pînă departe, dacă vrei să vezi cu adevărat, atunci fă-te preot…

Aşa se explică, pentru că am crescut zi de zi în spiritul credinţei, în casă era atmosfera frumoasă a vieţii morale, a respectului pentru valorile tradiţionale. Pentru că tradiţia, dragul meu, este aşezarea în matcă a unui neam. Fără tradiţii, un neam dispare din istorie. Iar tradiţia românului este legată de biserică, este construită pe alcătuirea sărbătorilor bisericeşti, a respectului pentru familie.

Care a fost momentul cel mai semnificativ al vieţii dvs. în biserică?

Au fost multe, dar începutul are în el toate seminţele evoluţiei ulterioare. De asta, cînd m-au primit pe mine la Mănăstirea Durău şi m-au îmbrăcat într-o seară în ipodiacon şi m-au aşezat cu sfeşnicul înaintea soborului, apoi pentru mine a fost toată lumea, pentru mine nu mai exista nici casă, nici bordei, nimic…!

Când am îmbrăcat primul veşmînt cu care am ieşit în faţa poporului, pentru sufletul meu a fost mare sărbătoare

Parintele Iustin Parvu tanarLa ce vârstă aţi intrat în mănăstire?

La 17-18 ani. Am intrat la mănăstire aici, la Durău. Socoteam că a coborît cerul pe pămînt, nu alta. Cînd am intrat în mănăstire şi am văzut călugării aceia cu bărbi mari şi care cîntau la strană, mi se părea că am intrat în mijlocul unei adunări de pe ceea lume, aşa de înălţător şi de frumos mi se părea totul. Îmi mai amintesc că slujba se ţinea într-un paraclis, „Schimbarea la Faţă“, un paraclis mic pentru că în biserica mare pictorul Tonitza restaura pictura. Vă spun că eu nu mai vedeam nimic, mi se părea că nu au nimic pămîntesc oamenii aceia, vedeam că sînt veniţi, căzuţi parcă din cer aicea, între noi. Mă uitam la ei, aşa, ca la nişte zei. Mă închinam pe la icoane, dar mă duceam şi la ei şi mă închinam. „Măi, du-te şi te-nchină la icoane, nu veni aicea la mine!“, mi-a zis unul. Şi mai ales era un părinte, Dometian, Dumnezeu să-l ierte, care îmi spunea mie: „Măi băiete, tu n-ai putea să te mîntuieşti acasă? Ce-ai căutat la mănăstire?!“. „Păi, vreau să stau şi aicea, cum aţi trăit şi Sfinţia Voastră aicea, frumos. Îi satul meu aproape, aicea şi eu sînt la mănăstire, nu pierd eu legătura…“. Îmi spunea: c-o să-ţi pară rău, că acasă ai avut altă viaţă, aicea-i aspră viaţa…! Da, au fost şi lucruri bune, extraordinar de bune, au mai fost şi lucruri mai de sminteală, aşa, ca peste tot în lumea asta. Un alt lucru pe care l-am reţinut ca deosebit în viaţa mea, a fost atunci cînd am îmbrăcat primul veşmînt cu care am ieşit în faţa poporului. Anagnost se cheamă, şi pentru mine, pentru sufletul meu a fost mare sărbătoare.

Şi după un an şi jumătate mă cheamă părintele stareţ şi îmi zice: „Măi băiete, tu ai să mergi să faci carte, mai departe!“. Hainele îmi erau gata cusute, mi-a citit o rugăciune, mi-a dat nişte adrese şi hai, băiete, la seminar, să înveţi carte! Şi după trei zile, cu două pachete după mine, uitîndu-mă cu jind după Ceahlău, am plecat gîndindu-mă ce şi cum am să fac, cum am să mă mai întorc eu înapoi. Ei, abia acum începea viaţa pentru mine, cînd mă rupeam de munţii mei şi de oamenii mei, de părinţii mei, de fraţii mei. Că de acolo, de la seminar, tocmai de la Cernica, era obiceiul ca o singură dată pe an să vii acasă, şi eu deja începeam să tînjesc după locurile mele…

Dacă n-aş fi trăit între oamenii de toate condiţiile, nu aş fi înţeles viaţa lor

Eraţi în situaţia lui Creangă, părinte. Că şi el zice:Cum nu se dă scos ursul din bîrlog, ţăranul de la munte strămutat la cîmp, şi pruncul, dezlipit de la sînul mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti…“. Dumneavoastră părăseaţi spaţiul binecuvîntat al Ceahlăului…

Da, greu, greu…! Ce ştiam eu despre Cernica, de la alţii? (…) Acomodarea a fost destul de anevoioasă. Pe atunci sistemul de învăţămînt era mai altfel decît acum. Făceai întîi şase clase primare. După aceea o luai, din nou, de la clasa întîi, la seminar. Şi era greu la seminar. Limba greacă, limba latină. Şi dă-i, tată, şi muncă, şi aritmetică, şi toate socotelile… Programul era anevoios, cu studiu toată ziua. Şi eu, dintr-un copilaş liber, muntean, deh, obişnuit cu munca şi mai puţin cu studiul şi cu statul în loc, crescut la umbra Ceahlăului, a trebuit să strîng din dinţi şi să mă acomodez cu altfel de viaţă, care nu era pe structura mea. Necazul era şi mai mare că trebuia să scoţi cel puţin 7, 50, un 8, acolo, fără de care bursa nu era posibilă, te trezeai că te trimitea înapoi. Munceai zi şi noapte şi trebuia să scoţi note mari, ca să rezişti. De fapt, dacă e să cîntărim bine, eu mi-am luat treaba în serios, şi nici o greutate nu era mai mare, decît scosul cuvintelor la greacă şi latină. Germana şi franceza, la fel, erau aceeaşi bucurie, dar parcă erau mai accesibile. Dar astea, greaca şi latina, erau nenorocirea cea mai mare. Părintele Hrisan, Dumnezeu să-l ierte, a fost vreo doisprezece ani în Grecia şi cînd te scotea la lecţie, să spui toate formele verbelor şi toate regulile, transpirai tot. Apoi te lua la Noul Testament, îţi dădea un verb, timao, aşa, şi spune, forma perfectului, a perfectului trecut, pasivul, viitorul… toate. Te luau transpiraţiile de parcă munceai din greu. (…) Cu bune, cu rele am terminat patru ani la seminarul de la Cernica. Deodată s-a desfiinţat acolo, odată cu mişcările legionare… (…)

În ce an era asta?

În ‘41. Anul şcolar ‘41-‘42. Aşa am fost repartizat la „secţia monahală“ de pe lîngă seminarul de la Râmnicu Vâlcea.

Aţi terminat, deci, patru ani la Cernica.

Da, am intrat acolo, la Râmnicu Vâlcea, în anul al cincilea al seminarului. Acolo eram mult mai aproape de nivelul şcolilor laice. Mi-am dat seama ce distanţă era între educaţia ce am primit-o noi în cei patru ani de la Cernica şi şcoala aceasta, unde programul era mult mai lejer. Faţă de Cernica, aici, la Râmnicu Vâlcea, pentru noi, care eram foarte bine pregătiţi, era floare la ureche.

Calvarul omului scos de acasă continua astfel, părinte. Opt ani era, deci, seminarul?

Seminarul, da. Şi după anul al cincilea la Râmnicu Vâlcea, ne-au repartizat, ca să terminăm studiile, pe eparhii. Şi eu fiind din Moldova, am fost repartizat la seminarul din Roman, cu încă vreo cinci-şase colegi care erau tot din judeţul Neamţ. La Roman, iarăşi, am continuat şcoala, dar din ce în ce mai slabă era pregătirea noastră. Şi pot spune că la ce am învăţat în cei patru ani de la Cernica, puţin am mai adăugat în următorii patru ani din şcolile astea, în special în domeniul acesta lingvistic: latină, greacă, germană, franceză, în care eram foarte bine pregătiţi din primii ani.

Ei, bine, în 1948, imediat cum am terminat seminarul, a venit, într-o noapte, arestarea… (…)

Pe unde aţi trecut dvs., prin sate şi prin mănăstiri, aţi lăsat o dîră de lumină. Toţi oamenii pe unde aţi trecut parcă i-aţi magnetizat, toţi vă caută şi azi, indiferent unde vă duceţi…

Ştiţi de ce? Pentru că dacă n-aş fi avut experienţa pe care am avut-o, în închisoare, dacă n-aş fi trăit între oamenii de toate condiţiile, nu aş fi înţeles viaţa lor. Şi aşa dacă m-am apropiat şi am ţinut uşa deschisă mereu, de la o zi la alta, de la o noapte la alta, în felul acesta s-a format o comuniune între mine şi ei. Şi chiar dacă nu se duce el, omul, chiar satisfăcut, că nu i se întîmplă mare lucru că a venit la Mănăstirea Petru Vodă şi a plătit un pomelnic, rămîne dialogul nostru, ne ascultăm unul pe altul. Dar el tot acelaşi om rămîne. Doar că îi dă Dumnezeu mai multă răbdare, mai mult îndemn spre viaţa asta şi ştie că undeva cineva se roagă pentru el.

(Interviu de Adrian Alui Gheorghe)

cam_

Legaturi:


Categorii

Pagini Ortodoxe, Parintele Iustin, Video

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

44 Commentarii la “PARINTELE IUSTIN DESPRE MOARTE, JERTFA, PARINTI, TINERETE: “Vreti sa aveti oameni de incredere? Intai, NOI sa ne schimbam!” “Nu moartea e groaznica, groaznic e cand din ea nu intelege nimic cel care ramane in viata” (VIDEO)

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: PARINTELE IUSTIN – “Cuvant cu putere multa” despre PERVERTIREA ROMÂNILOR: “Omul nostru se lasa mintit, cauta senzationalul, daca un lucru nu i se prezinta ca iesit din comun, umflat, mincinos, nici nu-l ia in seama” (VIDEO)
  2. Pingback: "Universul credintei" (TVR) - editie dedicata PARINTELUI IUSTIN PARVU (video): "SARUTUL DE RAMAS BUN" (realizator: Rafael Udriste) - Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: PARINTELE IUSTIN NE-A PREVENIT: “Vor veni vremuri si mai grele. Va fi mai mult o prigoana psihologica si nu va veti putea ascunde… Daca nu ne vom aseza genunchii la pocainta, dragii mei, nu vom reusi nimic!“ | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: Restituiri: INTERVIU INEDIT, DIN 1993 CU PARINTELE IUSTIN PARVU: “Sa te apropii de om, sa traiesti impreună cu el la nevoile, la necazurile lui. DRAGOSTEA dintre noi i-a inspaimantat pe securisti! Nu ne putem mantui de unii singuri…” |
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare