Duminica dinaintea Botezului Domnului. CEA MAI BUNA DINTRE VESTI. Talcuirea Sfantului Vasile al Kinesmei la inceputul Evangheliei dupa Marcu si predica audio a Parintelui Ioanichie Balan

Predica Parintelui Ioanichie Balan la Duminica dinaintea Botezului Domnului (1999):

“Preacuviosi parinti si iubiti credinciosi,

Suntem in prima duminica a noului an [civil], a anului 1999. Primul lucru – mai intai – trebuie sa dam slava lui Dumnezeu ca am ajuns cu zile pana astazi. Multi dintre fratii si parintii nostri au plecat la Domnul inainte de a se incheia anul trecut si, iata-ne, suntem deci datori sa multumim bunului Dumnezeu ca am pasit pragul noului an cu speranta unui an mai bun, de pace, de liniste, de sanatate si de mantuire. Nu uitati, intai de toate, sa multumim Domnului. Si dumneavoastra, si noi. Sa-I multumim pentru sanatatea pe care ne-a dat-o, sa-I multumim pentru copiii si tinerii care vin la manastire, si copiii pe care ii nasteti sau ii purtati in brate, sa-I multumim bunului Dumnezeu ca, inca, tara  – cu toate tulburarile care sunt – este oarecum mai linistita fata de altele – stiu eu? – si sa multumim, in sfarsit, bunului Dumnezeu ca avem sanatate – cata avem-, ca avem Sf. Liturghie in sarbatori si duminici, ca avem preoti in satele noastre, pentru ca bunul Dumnezeu inca ne iubeste. Pentru toate acestea sa multumim bunului Dumnezeu!

Este prima datorie, sa-I multumim deci bunului Dumnezeu ca am ajuns inca cu bine astazi si pana astazi si ca, iata, am inceput un an nou. Prima sarbatoare in anul nou, dupa Sf. Vasile – care a fost la 1 ianuarie, pomenirea Sf. Vasile cel Mare – este pomenirea Sf. Ioan Botezatorul care L-a botezat in Iordan pe Mantuitorul Hristos.

Astazi am auzit “Evanghelia dinaintea Sfantului Botez”. Si incepe cam asa: intai ne aminteste ca era Ioan in pustie, “Glasul celui ce striga in pustie”, si se nevoia Sf. Ioan Botezatorul undeva in Muntii Iudeei. 30 de ani de pustie a petrecut, si de rugaciune si de nevointa, ca sa se faca vrednic sa boteze pe Mantuitorul Hristos. Mantuitorul nu avea nevoie de botezul omului, ca nu avea pacate, dar ca sa ne invete pe noi, pacatosii, sa ne smerim si noi, fiecare unul altuia si toti inaintea lui Hristos, a duhovnicului, sa ne smerim marturisindu-ne pacatele noastre. Asta e taina Botezului pe care l-a practicat Sf. Ioan Botezatorul, a invatat lumea ca fara spovedanie si fara spalarea pacatelor cu cainta, si fara marturisire deci, nu ne putem apropia de Hristos. Si acesta se numeste botezul pocaintei.

Asadar Sf. Ioan, dupa 30 de ani cat a stat in pustie imbracat intr-o haina din piele de camila si incins cu brau de curea, dupa 30 de ani a luat porunca de la Dumnezeu sa se duca in partea de rasarit. Noi am ajuns odata pe acolo, prin Tara Sfanta, si acolo, spre rasarit, se coboara in vale pana in Valea Iordanului. E o vale destul de adanca si lipsita de verdeata. Mai mult nisip si caldura foarte mare acolo. Si a fost trimis acolo ca sa pregateasca lumea pentru venirea lui Hristos. Si propovaduia, spunea cuvant de invatatura:

“Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor!”,

“Iata Mielul lui Dumnezeu Care vine sa ridice pacatele lumii”.

Apoi indemna ca sa dea din hainele lor – daca aveau doua sau trei – una celui sarac; daca au bani, sa dea si celui ce nu are; fiecare sa se multumeasca cu cat ii da Dumnezeu, cu “salariul” lui, cum se spune acolo – citim la Marcu in special, la Evanghelie la inceput – si fiecare sa isi caute de sufletul lui si de pocainta. Iar pe cei bogati, pe cei zgarciti, pe cei rai ii mustra si zicea: “Pui de naparca …” pentru ce-ati venit aici daca nu aveti smerenie? Adica, cu alte cuvinte, daca din inima nu ne caim, nu ne pocaim, degeaba mergem noi chiar si la Biserica. Ne trebuie si cainta, ne trebuie si lacrima, ne trebuie si rabdare, ne trebuie si milostenie la cei saraci, cat de putin trebuie sa facem si noi, sa ne ajutam frate pe frate. Asa invata Sf. Ioan acolo, in Valea Iordanului, si asa a facut-o pana cand a venit Mantuitorul sa Se boteze de la Ioan.

Care e taina botezului practicat de Sf. Ioan Botezatorul, sau ce simbolizeaza el? Simbolizeaza spovedania noastra, a crestinilor. Si iata ca, la inceput de an nou, aceasta Evanghelie ne indeamna sa va oferim acest indemn: sa pornim la un an nou cu viata noua, cu inima curata si smerita, cu dragoste si fratie intre crestini, intre rude, intre toti. Si sa promitem bunului Dumnezeu la inceput de an nou, daca vrem sa ne mearga toate mai bine decat acum, ca vom veni duminica regulat la Biserica, fiecare in satul lui sau la parohia lui, sau la un schit, care unde poate. Cel mai bun sfat pe care vi-l dam noi acum este acesta: Nu lipsiti sarbatoarea, duminica, de la Sf. Liturghie! Este cea mai mare slujba si jertfa care se face pe pamant. Fara Sf. Liturghie nicio rugaciune nu are valoare, iar daca incepem cu Sf. Liturghie si terminam cu iertarea catre toti, cu adevarat suntem pe calea lui Hristos, pe calea pocaintei, pe calea mantuirii. Asa ca indemnam inca o data sa incepem anul nou cu o viata noua: cu ganduri mai bune, cu rabdare mai multa. Viata este grea. Suntem si noi tot de la tara, nu suntem de pe alta parte. Stim toate necazurile dv., poate chiar mai mult decat credeti, pentru ca suntem dintre oameni, din satele acestea, si ne e mila de oameni, dar trebuie sa va si indemnam, sa va mai si mangaiem, sa va mai si vorbim mai aspru putin, ca asa sa intelegem ca fara rugaciune, fara Sf. Liturghie, fara prezenta noastra regulata la Biserica – pe cat se poate, afara de boala, de necaz, afara de nastere, atuncea fiecare stie ce are de facut – deci, fara aceasta lucrare duhovniceasca care se face in Biserica, fara Sf. Liturghie si toate celelalte slujbe, si fara rugaciunea de acasa seara, dimineata, care cum poti, un Acatist macar, un Paraclis, o catisma, daca nu doua-trei la Psaltire, cateva metanii, macar 10, macar 20, altii fac si mai multe, cateva lacrimi din inima, cateva cuvinte citite din Sf. Evanghelie in fiecare seara; decat sa citim minciuni din ziare sau ca sa ne mai tulbure, mai bine mai citim in Sf. Scriptura un capitol, doua – cate putem – sau viata unui sfant. Si veti vedea ca inceputul Anului Nou cu adevarat atunci va fi cel mai binecuvantat, cand vom asculta cuvintele acestea, ale Sfintilor Parinti, si vom porni intai Anul Nou cu rugaciunea, nu cu vinul si nu cu placerile – le stim, toate se cuvin la locul lor si cu masura, dar intai Sf. Liturghie. Si veti vedea cum Dumnezeu, daca ne vom ruga cu totii, linisteste tara, impaca lumea, da ploaie timpurie si tarzie, Sfintii se roaga pentru noi, Maica Domnului nu ne paraseste si ne ajuta intotdeauna, daca ne rugam cu evlavie Preasfintei Fecioare Maria, preotii se bucura si ei ca poporul e bland si ii asculta, si-asa traim in dragoste unii cu altii. Este singura noastra cale prin care putem sa mergem pana la Hristos: calea iertarii, calea rugaciunii si a Sfintei Liturghii, calea impacarii si a milosteniei. In rest, prapadul pe pamant.

Tare ne-am bucura daca oamenii, crestinii nostri, ar renunta la carciumi – carciuma este casa diavolului, carciuma este casa unde se huleste cel mai mult Dumnezeu si oamenii, unde se vorbesc lucruri urate de tot, care ne este si rusine sa le amintim, si mai ales crestinii si crestinele si femeile chiar, in timpul de astazi, este un pacat de moarte, pe care numai Dumnezeu stie cum ne va pedepsi, pentru care ne va pedepsi daca nu ne-am pocai.

Asa incat, iubiti frati, iata pe scurt misiunea Sf. Ioan Botezatorul – anul nou incepe cu Sf. Ioan Botezatorul. Sa il luam de model – cat-de-cat – pe el: o singura haina si aceea de piele de camila, o singura cingatoare, cu niste sandale in picioare, fara nimic pe cap, fara mama, fara tata – ca-i murisera, i-a ucis Irod – fara acoperamant, fara casa, fara mancare calda, fara nimic – manca acrida si miere salbatica, si bea apa de undeva din raul Iordanului.

Ei bine, sa luam aminte ca avem doi sfinti mari care ne ajuta la mantuire cel mai mult. Intai este Maica Domnului – care sta de-a dreapta Preasfintei Treimi si care a avut aceasta vrednicie de a naste pe Hristos dupa trup – si al doilea este Sf. Ioan Botezatorul – care sta de-a stanga Preasfintei Treimi, in aceeasi imbracaminte pe care o purta cand era pe pamant -, si se roaga amandoi inaintea Tronului Preasfintei Treimi ca sa miluiasca Dumnezeu lumea, sa mangaie popoarele, sa se stinga razboaiele, sa inceteze cutremurele, sa se intoarca lumea la Hristos, la pocainta. Aceasta este singura cale pe care putem, si trebuie sa mergem si sa o strabatem. Daca nu, fiecare va lua asa dupa faptele care… e distras.

Fiindca suntem la Biserica si este inceput de an, incercam sa va mai indemnam si noi, inca o data, ca sa nu amanati, regulat, sfanta spovedanie. Ce facea Sf. Ioan? Punea mana pe capul celui care venea la Iordan si il cufunda pana la grumaz, pana la gat cum se spune romaneste, si atuncea omul acela isi marturisea pacatele. Botezul lui Ioan nu a fost un botez ca botezul crestin. Era numai o pregatire. Il baga in apa si il invata, cum se spune, sa se marturiseasca, sa-si spuna faradelegile pe care le-a facut. Numai il pregatea. Ei bine, aceasta pregatire pe care a facut-o Sf. Ioan cu poporul de atunci, noi o savarsim cu adevarat acum prin taina sfintei spovedanii. Este un pacat de moarte daca credinciosii nostri nu se spovedesc de patru ori, cel putin, pe an. Macar de patru ori pe an. In alte parti spovedania s-a cam dat deoparte; numai deasa Impartasanie. Nu incepeti asa! Incepeti cu deasa spovedanie si cu sfanta Impartasanie cand ti-o da preotul si duhovnicul tau. Si sa vedeti ce bine merge in casa dumneavoastra, si copii cresc frumos, si casa e linistita, si Dumnezeu binecuvanteaza, si painea ajunge, si banul sporeste, si toate sunt bune. Deci asta e unul din indemnurile principale, pe care il punem la inceput de an.

Al doilea lucru in care vrem sa staruim: sa mai terminam cu judecatile intre neamuri, intre rude – de la gradina, de la pamant, de la cutare, de la cutare, ca mi-o zis, ca i-am zis. Am vrea ca la noi, la manastire, sa vina credinciosii impacati cu toti. “N-am parinte nicio judecata, n-am niciun proces. Mi-a luat frate sau vecinul o bucatica, sau nu mi-a luat, … ne-am impacat, nu ne certam, nu ne injuram, nu ne batem”. E vremea aceasta acum. Daca stim sa ne iubim si sa ne iertam unii pe altii, si daca ne tinem cu mana de crucea lui Hristos si de Sfanta Biserica, cu adevarat tara noastra si lumea crestina ii salvata. Daca nu, prapad. Asta e viitorul apropiat care ne asteapta. Depinde unde ne indreptam noi. Sa mergem cu totii, o turma duhovniceasca, catre Hristos prin Biserica: prin manastiri, prin spovedanii, prin milostenii la cei saraci – cat se poate -, prin viata linistita si prin toata fapta buna pe care puteti sa o faceti fiecare.

Astea sunt indemnurile, pe scurt, ale noastre, pe care vi le prezentam astazi, si sa nu uitati modelul de viata al Sf. Ioan Botezatorul, nu uitati ca avem doi mari sfinti care se roaga pentru toata lumea: Maica Domnului si Sfantul Ioan. E bine daca s-ar putea, macar o zi pe saptamana, sau doua zile pe saptamana, Acatistul Bunei Vestiri sau al Maicii Domnului, si macar o data pe saptamana Acatistul Sfantului Ioan Botezatorul. Si duminica Acatistul, sau alta rugaciune a Mantuitorului Hristos. Duminica e ziua Invierii. E ziua Biruintei. Iata, Hristos vine!, Iata, Hristos Se apropie de Iordan sa primeasca botezul; peste doua-trei zile vom praznui Botezul Domnului, dar si noi sa ne pregatim botezandu-ne duhovniceste prin parasirea pacatelor, prin spovedanie curata, prin rugaciune mai multa, prin citire la sfanta Psaltire, si prin toata fapta buna.

De vom face aceste cateva lucruri, iubiti frati, bunul Dumnezeu va fi si cu dumneavoastra si cu noi, si tara noastra va rezista la toate aceste presiuni dinauntru si mai ales din afara, si vom birui! Cei care se lupta cu noi, se lupta sa ne saraceasca, sa ne prapadeasca material, iar noi sa ne luptam cu ei prin rugaciune, prin fapte bune, prin credinta tare in Dumnezeu, si veti vedea ca tara ne va hrani mai departe, pamantul acesta, si batranii se vor ruga pentru cei mai tineri, si preotii in continuare vor savarsi sfintele slujbe si Sfanta Liturghie, si manastirile de asemenea, si atuncea tara va fie bine framantata si Dumnezeul milei si al pacii si al iubirii de oameni va fi cu noi. Fie ca bunul Dumnezeu sa binecuvanteze inceputul Anului Nou iar noi, multumindu-I pentru toate, sa Il slavim in numele Tatalui, si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin!”

***

Cea mai buna dintre vesti

[Evanghelia dupa Marcu, Capitolul 1, versetele 1-13]

“Evanghelie” e un cuvant grecesc. Pe limba noastra, el inseamna “veste buna”.

Veste buna! Cum sa intelegem asta?

Sa zicem ca undeva, departe, in strainatate, intr-un loc rece, neprimitor, se chinuie un om care va e drag. Nu stiti nimic de el. A disparut cu desavarsire. Unde s-o fi afland? Ce este cu el? Traieste? E sanatos? Poate a saracit, duce lipsa de toate cele si-l inconjoara straini, oameni reci si nepasatori. Nu stiti nimic, si va doare inima, tanjeste de dorul lui. Ati vrea sa stiti macar daca mai traieste, dar nu stie nimeni, nu va spune nimeni… Ce amar! Doamne, trimite veste!

Si uite ca intr-o buna zi va bate cineva la usa. Cine sa fie? Postasul! A adus o scrisoare! De la cine? Dumnezeule mare… Nu cumva?… Ba da! Pe dosul plicului vedeti scrisul cunoscut si drag. Vesti de la el! Ce scrie? Desfaceti in graba plicul si cititi cu sufletul la gura. Slava Domnului! Torul este bine: e viu, e sanatos, are de toate, se pregateste sa vina in tara… Inima vi se umple de bucurie recunoscatoare. Doamne! Ce milostiv esti! Nu ne-ai uitat, nu ne-ai parasit, nu ai lepadat rugaciunea sarmanului! Cum sa-Ti multumesc, Ziditorule?

Asta simte omul in urma unei vesti bune lumesti – dar fata de Evanghelie acestea sunt lucruri slabe.

Si atunci, de ce se numeste Evanghelia Evanghelie? Ce fel de veste buna este ea?

Ea este veste venita pe pamantul pacatos din lumea de dincolo, veste de la Dumnezeu pentru omul suferind, care se chinuia in pacat, veste ca el poate sa renasca pentru 0 viata noua, curata, veste despre luminata fericire si bucurie din vii­tor, veste ca totul este pregatit deja in scopul acesta, ca Domnul L-a dat pentru noi pe Fiul Sau. Omul astepta aceasta ves­te de atata vreme, cu atata dor, cu atita patima!

Ascultati: o sa va povestesc putin despre felul cum traiau oamenii inainte de venirea Mantuitorului, cum se chinuiau si asteptau cu incordare 0 veste care sa le arate 0 cale noua, luminata, si iesirea din mlastina murdara a viciului si a pati­mii in care se tavaleau. Atunci veti intelege de ce au intam­pinat aceasta veste cu o asemenea bucurie extatica, de ce au numit-o “veste buna” si de ce pentru om nu a fost si nici nu putea sa fie o alta veste mai buna si mai plina de bucurie decit Evanghelia.

Inaintea vremii cand trebuia sa vina Mantuitorul, intrea­ga lume gemea in chingile de fier ale Imperiului Roman. Toa­te tarile din jurul Marii Mediterane, care alcatuiau pe atunci lumea europeana civilizata, fusesera cucerite de legiuni­le Romei. Era epoca de inflorire a puterii romane, epoca lui August. Roma crestea si se imbogatea. Toate tarile ii trimi­teau daruri – fie ca tribut, fie ca marfuri de negot. Se adunau acolo comori nenumarate. Nu degeaba ii placea lui August sa spuna ca dintr-o Roma de piatra a facut o Roma de marmura. Clasele superioare ale societatii – patricienii si cavalerii – se imbogateau incredibil. Ce-i drept, din asta poporul nu prea avea de castigat, si sub poleiala de aur a pompei imperiale se ascundeau mult amar, multa saracie si suferinte. Oricat ar fi de ciudat, nici clasele bogate nu se simteau insa fericite. Bogatia nu le scapa de depresie, de melancolie si cateodata de dez­nadejde. Dimpotriva, contribuia la ele, dand nastere saturarii de viata. Sa vedem cum traiau bogatii de atunci.

O vila luxoasa, din marmura alba… Porticuri rafinate … Intre coloanele suple sunt statui ale imparatilor si zeilor, din marmura alba de Carrara, lucrate de mesterii cei mai buni. Podelele din mozaic sunt impodobite cu ornamente complicate din pietre colorate, care au costat o multime de bani. Aproape de mijlocul curtii mari centrale, unde se primeau oaspetii (asa-numitul atriu), se afla un bazin patrat plin cu apa cristalina, unde se scalda pestisori aurii. Menirea lui este de a raspandi o racoare placuta atunci cand aerul este incins de arsita zilei sudice. Peretii sunt acoperiti in parte cu poleiala din aur, in parte cu fresce, in parte cu ornamente complicate. In camerele familiei se gasesc mobila pre ioasa, bronzuri aurite; intregul interior poarta pecetea bogatiei si gustului rafinat. In acareturi sunt o multime de sclavi bine instruiti, intotdeauna gata sa implineasca voia stapanului. Din toate amanuntele se simte ca huzurul, lenevia si place­rea si-au facut aici un cuib trainic.

Amfitrionul – un cavaler roman cu bărbie dublă, cu nas acvilin, bărbierit cu grijă – se pregăteşte pentru ospăţul de seară. În casa lui ospeţele se ţin aproape zilnic. Uriaşa avere agonisită din arende îi îngăduie să cheltuiască sume colosale în acest scop. Acum el este ocupat în biblioteca sa personală: trebuie să aleagă un poem pentru a-i delecta pe oaspeţi. Alene, cu mâini puhave, împodobite de inele grele din aur cu pietre scumpe, el cercetează rând pe rând cutiile cu suluri scumpe din pergament violet şi purpuriu, pe care sunt copi­ate cu litere de aur ultimele noutăţi ale poeziei romane. Îşi strânge buzele cu dezgust: nu-i place nimic din toate aces­tea. Toate sunt atât de banale, s-a săturat de ele!

În camera mare de alături se agită o ceată întreagă de sclavi de toate culorile: suebi cu piele albă şi ochi albaştri, persani şi arabi oacheşi, negri… Ei pregătesc mesele şi paturile pentru oaspeţi. Aceştia sunt puţini la număr: prieteni aleşi, trei­zeci la număr – dar cu atât mai mult totul trebuie pregătit cât mai bine pentru a-i ospeţi…

Ospăţul este în toi. În jurul meselor lungi, pe paturi aco­perite cu stofe scumpe şi covoare de Damasc, stau întinşi oaspeţii în tunici uşoare, cu cununi din flori de trandafir şi de portocal. Mesele sunt acoperite cu mâncăruri şi pocale cu vin de preţ. Suntem deja după al treizeci şi cincilea fel. Tocmai au fost luate de pe masă resturile mistreţului fript, şi sclavii mititei – băieţei fermecători, cu păr buclat, în tunici străvezii, roz şi albastre – aduc vase pictate, pline cu apă de trandafiri, ca să-şi spele oaspeţii mâinile. În sală se aud discuţii însufleţite. Oaspeţii sunt deja “cu chef”: ochii le stră­lucesc, s-au înroşit la faţă, iar sclavii vânjoşi tot aduc amfore uriaşe cu vinuri scumpe de Frigia şi de Falern, umplând pocalele golite.

În pofida serii fierbinţi de afară, acolo este răcoare: în colţuri ţâşnesc mici arteziene şi susură pârâiaşe de apă parfumată, umplând aerul de miros plăcut. De undeva de sus, ca nişte fulgi mari de zăpadă, cad încet petale de trandafir şi de iasomie, acoperind totul cu un covor aromat. Din depărtare se aude o muzică melancolică: flautul geme, harpa murmură în cadenţe cristaline, lăuta glăsuieşte galeş. Oaspeţilor li se serveşte al treizeci şi şaselea fel: limbi de privighetoare prăjite în sos oriental condimentat – o mânca­re ce costă necrezut de mult. Era un fel de cult al pântecelui şi al îmbuibării. Mâncau cu o solemnitate atentă, după toate regulile gastronomiei, ca şi cum ar fi săvârşit un ritual sacru; mâncau fără grabă, nesfârşit de alene, pentru a-şi prelungi plăcerea – iar când stomacul era plin şi nu mai încăpea în el nimic, luau vomiti­ve ca să-l golească şi să o ia de la capăt.

În sala de ospeţe apare poetul de casă al amfitrionului – unul dintre nenumăraţii săi lingăi. Acompaniat de lăută, el declamă versuri de producţie proprie. Îi urmează mimii şi dansatorii. Începe un dans bahic, sălbatic şi senzual. Amfitrionul rămâne însă la fel de posomorât. Pe faţa lui se citeşte vădit plictisul. S-a săturat până în gât de toate! Ar vrea să vadă ceva nou, însă de fiecare dată are parte de ace­leaşi lucruri. Pentru distracţii noi, pentru inventarea de noi plăceri, se plătea din greu, însă era dificil de născocit un lucru nou, îndeajuns de puternic pentru a stârni nervii tociţi. Inevitabila plictiseală se lăsa ca un nor de mlaştină, plin de miasme înăbusitoare. Viața aceasta de saț înceta să mai fie viață.

Unul dintre bogaţii de frunte ai vremii aceleia – însuşi împăratul Tiberiu – este, poate, exemplul cel mai trist al acestui plictis saturat de plăceri. El se află în reşedinţa sa din insula Capri, într-o minunată vilă din marmură; în jur clipo­cesc valurile azurii ale golfului Napoli; minunata, strălucitoarea natură sudică îi zâmbeşte şi îi vorbeşte despre fericire şi despre bucuria vieţii, iar el scrie senatului: “Mor zi de zi… şi nu ştiu pentru ce trăiesc.” Aşa trăia aristocraţia romană, trândavă, îmbuibată, lipsită de bucuria vieţii, nesatisfăcută de bogăţia şi nici de puterea sa.

Poporul – mai bine zis clasa orăşenească, gloata care umplea străzile Romei – cu greu se putea simţi fericit. Ce-i drept, şi pentru el viaţa putea să pară uneori sărbătoare. Râurile de aur ale bogăţiei şi luxului care curgeau în Roma din toate părţile ajungeau, chiar dacă într-o măsură mică, şi la plebea romană. Uneori, în zilele festive şi de sărbătorile familiale, împăratului şi înalţii funcţionari împărţeau daruri însem­nate. Adeseori se practica împărţirea gratuită de grâne.

Pentru gloată erau organizate în circuri şi teatre grandi­oase spectacole gratuite. Toate acestea creau condiţiile unei vieţi uşoare, de trândăvie, şi atrăgeau din provincie mase de pierde-vară. Puţin câte puţin, la Roma şi în celelalte oraşe mari s-au adunat mulţimi uriaşe de oameni trândavi, agitaţi, leneşi, obişnuiţi să trăiască pe socoteala statului, a căror sin­gură dorinţă statornică era: “Pâine şi circ!”

Aruncând acestei gloate pomeni din bogăţiile lor colosa­le, împăratul şi aristocraţia romană dădeau dovadă în privin­ţa ei de dispreţ făţiş şi de o cruzime barbară. Uneori, la circ, unde precumpăneau spectacolele sângeroase ale luptelor de gladiatori şi sfâşierii criminalilor de către fiare sălbatice, se întâmpla ca toate victimele menite fiarelor să fie sfâşiate, iar setea de sânge a fiarelor şi a privitorilor să nu fie încă sătura­tă. Atunci, împăratul poruncea să fie aruncaţi în arenă câte­va zeci de privitori din plebea care umplea amfiteatrul – iar porunca era îndeplinită în hohotele şi aplauzele răsunătoare ale aristocraţilor.

Odată, în ajunul curselor de cai, la care trebuia să ia parte magnificul armăsar de rasă al unuia dintre senatori, o uriaşă mulţime de gură-cască înconjurase staulul vestitului armăsar ca să îl admire. Pentru a alunga mulţimea de curioşi, care strica odihna nobilului animal, senatorul le-a poruncit sclavilor săi să arunce asupra lor câteva coşuri mari pline de şerpi veninoşi. Aceste mici exemple arată cât de nesigură şi de puţin atrăgătoare era viaţa cetăţenilor din această clasă, cu toate că putea părea uşoară şi fără griji.

Dacă vom coborî şi mai jos pe scara socială şi vom ajunge la clasa sclavilor, aici vom găsi doar o viaţă de suferinţe necon­tenite şi fără urmă de bucurie. Sclavul nici măcar nu era socotit om, ci simplu instrument, obiect, bun al stăpânului. Acesta avea tot dreptul să-şi schilodească sclavul ori să-l omoare: pentru aceasta nu dădea socoteală nimănui, aşa cum nu dădea socoteală pentru o lopată ruptă ori pentru un ulcior spart.

Viaţa sclavilor era groaznică. Dacă am putea să ne plim­băm seara pe străzile Romei din vremea aceea, probabil că am auzi suspine amarnice, plânsete şi lovituri surde venind din beciurile caselor bogate, unde erau ţinuţi sclavii – acolo avea loc obişnuita pedepsire de seară a acestora pentru greşelile din timpul zilei. Pentru o vină cât de mică erau bătuţi cu bice sau cu lanturi până la pierderea cunostintei. Li se strângea grumazul în butuci şi erau lăsaţi aşa zile întregi. Li se fere­cau picioarele în obezi. Odată, în timp ce împăratul August se afla în casa lui Mecena, un bogat de renume din vremea aceea, un sclav a spart din greşeală o vază scumpă. Mecena a poruncit să fie aruncat de viu într-un bazin cu murene, care l-au sfâşiat. Noaptea, sclavii erau legaţi doi câte doi cu un lanţ care era prins de un belciug încastrat în zid, iar ziua îi aştepta o muncă nesfârşită, istovitoare, care îi îndobitocea, sub biciul supraveghetorului, aproape fară odihnă. Dacă, ajungând la disperare, se răzvrăteau împotriva stăpânului, erau răstigniţi – pedeapsa cea mai chinuitoare şi ruşinoasă. Atunci când sclavul îmbătrânea sau devenea neputincios şi nu mai putea să muncească, era dus pe o insuliţă nelocuită din mijlocul Tibrului, unde era aruncat, ca un hoit, în voia soartei.

Aşadar, pentru toate clasele societăţii romane viaţa era grea, lipsită de bucurie, apăsătoare: sila de viaţă, plictiseala, dezamăgirea rodeau clasele de sus; lipsa de drepturi, asu­prirea şi suferinţele chinuiau clasele de jos. Nu aveau unde să mai caute bucurie, linişte, mângâiere.

Religia păgână nu îi dădea nici o uşurare omului. În ea nu exista puterea hari­că tainică, singura în stare să linistească, să îmbărbăteze si să întărească inima suferindă şi duhul chinuit. Pe lângă asta, religia romană din vremea venirii Mântuitorului Hristos împrumutase foarte multe lucruri din cultele orientale, care erau pline de senzualitate şi de desfrâu. În orgiile nebuneşti, dezmăţate, ale Orientului putea fi găsită, ca într-o beţie, uitarea vremelnică, însă după aceea suferinţa devenea şi mai puternică, deznădejdea – şi mai adâncă.

Nici filosofia păgână nu-l putea mulţumi pe om, fiind­că ea învăţa doar despre fericirea pământească şi nu elibera duhul zbuciumat de lanţurile lumii şi ale materiei. În filosofia de atunci dominau două orientări: epicurianismul şi stoi­cismul. Epicurienii spuneau: “Ştiinţa de a fi fericit constă în a-ţi crea senzaţii plăcute; orice exces atrage după sine senza­ţii dureroase, aşadar trebuie să fii moderat în toate, până şi în plăceri, însă această moderaţie, precum şi virtutea însăşi, nu constituie pentru om un scop, ci serveşte numai ca mijloc optim de obţinere a plăcerii”. Stoicii luau părţile cele mai bune ale omului. “Eşti liber”, spuneau ei, “eşti propriul şi sin­gurul tău stăpân. Voinţa ta trebuie să-ţi aparţină pe deplin; fericirea constă în stăpânirea de sine. Pentru tine nu există necazurile, prigoanele şi moartea; îţi aparţii pe de-a-ntregul, nimeni nu te va răpi de la tine însuţi, şi asta este tot ce îi tre­buie înţeleptului.”

Ce îi lipsea filosofiei este elementul dumnezeiesc. Acel dumnezeu pe care ei îl numeau natură nu avea nici un fel de întâietate faţă de dumnezeii proclamaţi de religia păgână şi de istorisirile mitologice. Dumnezeul filosofilor nu este un dumnezeu viu şi personal, ci destin nemilos şi orb, sub loviturile căruia omul cade în deznădejde şi piere. Pe lângă asta, filosofia era cu totul inaccesibilă înţelege­rii poporului, rămânând un apanaj al unui mic număr de “aleşi”. Aşadar, masele nu puteau găsi mângâiere in ea.

Era de aşteptat ca îndrumări spre o cale nouă şi mijloace de renaştere a vieţii să se găsească în sânul poporului evreu, singurul popor care păstrase religia adevărată şi concep­ţii elevate despre Dumnezeu şi viaţă, dar iudaismul însuşi trecea printr-o criză gravă. Cu greu se pot întâlni în istoria poporului evreu pagini de decădere religioasă şi morală mai întunecate decât în perioada ce a premers arătării Mântu­itorului Hristos. Când citeşti cărţile proroceşti şi cuvântă­rile lor aspre, care înfierau felul de viaţă al evreilor, vezi un tablou apăsător şi întunecat.

Iată un şir de extrase din cartea Prorocului Isaia, care descriu trista stare religios-morală a poporului israelit din vremea aceea, nerecunostinta si trădarea lui fată de Dumnezeu, necredinţa lui, desfrâul lui, cruzimea şi nedreptatea lui strigătoare la cer[1]:

Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul grăieşte: Hrănit-am feciori şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea. Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe. Vai ţie, neam păcătos, popor împovărat de nedreptate, soi rău, fii ai pieirii! Ei au părăsit pe Domnul, tăgăduit-au pe Sfântul lui Israel întorsu-I-au spatele (1, 2-4).

Cum a ajuns ca o desfrânată cetatea cea credincioasă şi plină de dreptate? Dreptatea locuia în ea, iar acum este plină de ucigaşi… Mai-marii tăi sunt răzvrătiţi şi părtaşi cu hoţii; toţi iubesc darurile şi umblă după răsplată. Ei nu judecă orfanul, iar pricina văduvei nu ajunge până la ei (1, 21, 23).

În popor se vor strâmtora unul pe altul şi fiecare va împila pe aproapele său … limba lor şi faptele lor sunt împotriva Domnului, jignesc privirea slavei Lui.. Poporul meu! Cei ce te câr­muiesc te rătăcesc şi au stricat cărările tale (3, 5, 8, 12).

S-a învârtosat inima poporului acestuia si cu urechile sale greu a auzit si ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii, si cu urechile să audă, si cu inima să înţeleagă, si să se întoarcă la Mine, si să-i vindec (6, 10).

Domnul nu Se bucură de cei tineri si de orfanii Lui si de văduve nu-I este milă, fiindcă toţi sunt faţarnici si facători de rele si gura lor grăieste păgânătate (9, 16).

Preotul si prorocul se poticnesc din pricina băuturilor tari; sunt biruiţi de vin, au înnebunit de sicheră, în vedenii graiesc, în judecată se poticnesc, pentru că toate mesele sunt pline de vărsătură dezgustătoare, nu este loc curat (28, 7-8).

Sunt un popor de răzvrătiţi, feciori mincinosi, care nu voiesc să asculte de legea Domnului (30, 9). Nelegiuirile voas­tre au pus despărţire între voi fi Dumnezeul vostru, si păcatele voastre L-au facut să-Şi ascundă faţa ca să nu vă audă, pentru că mâinile voastre sunt întinate cu sânge si degetele voastre cu nelegiuiri; buzele voastre grăiesc cuvinte mincinoase si limba voastră strâmbătate. Nimeni nu Îsi ridică glasul pentru drep­tate si nimeni nu ia apărarea adevărului; toţi nădăjduiesc în desertăciuni si grăiesc minciună, zămislesc răul si nasc păcatul...

Lucrul lor este lucru rău; în mâinile lor sunt doar fapte silnice. Picioarele lor aleargă spre rău, grabnice să verse sânge nevinovat; cugetele lor sunt cugete păgânesti; pustiire si prăpăd în căile lor. Nu cunosc drumul păcii si în cărările lor nu este judecată; căile lor sunt strâmbe si cine porneste pe ele nu stie de pace. Pentru aceasta, judecata este departe de noi si dreptatea nu ajunge până la noi.

Asteptăm lumina, dar iată întuneri­cul; asteptăm revărsatul zorilor, dar umblăm în beznă... Că păcatele noastre s-au înmulţit înaintea Ta si nelegiuirile măr­turisesc împotriva noastră; farădelegile noastre sunt de faţă si faptele noastre nelegiuite le stim. Am desfrânat si am minţit înaintea Domnului si ne-am depărtat de Dumnezeul nostru; am grăit clevetire si desfrânare, am zămislit si am născut din inima noastră cuvinte strâmbe… Fapta cinstită nu mai are loc, adevărul nu mai este si cel ce se depărtează de la rău este asu­prit (59, 2-4, 6-9, 12-15).

Aşadar, şi aici, în mijlocul poporului ales al lui Dumne­zeu, întâlnim aceeaşi privelişte a întunericului şi a descom­punerii morale. Peste tot, răul se îngroşa. În această atmosferă de imora­litate si violență, de fătărnicie si înselăciune, de necredintă şi superstiţie, de desfrâu şi de goană după plăceri, era greu să mai respiri. Lumea, înrobită de politica Romei, înjosită şi adusă la deznădejde de religiile mincinoase, întrebând în zadar filosofia despre taina vieţii şi a virtuţii, se afla la margi­nea mormântului.

Însusi iudaismul, care-si trădase menirea, îsi dădea suflarea cea de pe urmă. Niciodată nu fusese în istoria omenirii un moment mai critic.

Se simţea că omenirea ajunsese într-o fundătură şi că, fără ajutorul din afară al Cuiva Mare şi Puter­nic, nu putea să iasă de acolo – şi iată că între cei mai buni oameni din vremea aceea devine tot mai stăruitoare şi încor­dată aşteptarea apariţiei unui Mare Proroc, care să arate oame­nilor căi noi şi să scape lumea de pieire şi descompunere.

În iudaism, această aşteptare exista de mult timp, fiind hrănită de prezicerile prorocilor, dar şi în afara iudaismului, în cei mai buni oameni ai societăţii păgâne, se simte senti­mentul înfiorat şi dorinţa pătimaşă a venirii Mântuitorului şi Izbăvitorului lumii. Întreaga lume se afla într-o stare de încordare şi tocmai în această clipă mare şi solemnă Se naşte Domnul Iisus Hristos şi le propovăduieşte oamenilor Evan­ghelia Sa – această Descoperire a căilor celor noi, a renaşterii şi a vieţii adevărate. Această Descoperire a fost vestea din Cer care i-a scos pe oameni din fundătura păcatului şi deznădejdii şi pe care o aştepta cu atâta dor omenirea. Iată de ce a fost numită veste bună, altfel spus Evanghelie.

Dar şi acum, când au trecut atâtea veacuri de la apariţia Evangheliei, ea nu si-a pierdut însemnătatea si rămâne, la fel ca înainte, vestea cea bună ce ne vorbeşte despre viaţa înal­tă, curată, sfântă; la fel ca înainte, ca un far într-o noapte întunecată şi furtunoasă, ne arată singura cale fără greş către Dumnezeu si către vesnica fericire.

Unde este această cale? Păgânismul şi aproape întreaga lume păgână o căutau în slujirea propriului egoism, în face­rea propriului plac, în propria destatare. Egoismul personal al păgânismului, egoismul naţional al evreimii: iată “pietrele de temelie” pe care oamenii Antichitătii voiau să îsi clădească fericirea! Ei nu au clădit nimic şi exerienţa lor nu a facut decât să arate că drumul ales de ei este înselător si duce nu în palatele fericirii, ci în mlaştina deznădejdii.

Evanghelia a arătat o cale nouă: lepădarea de sine.

Prima figură mare care apare în Evanghelia după Marcu – figura lui Ioan Botezătorul – este deja pătrunsă de acest nou duh. Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăin­ţei întru iertarea păcatelor...

Era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi mânca lăcuste şi miere sălbatică (Mc. 1, 4, 6).

Prin toată înfaţişarea sa, el părea să le spună ascultători­lor:

“Nu în bogăţie, nu în lux, nu în gloria omenească, nu în puterea pământească trebuie căutată calea spre Dumne­zeu şi spre fericire. Toate acestea sunt minciună, înşelăciune şi nălucire! Pustia este mai bună decât palatele împărăteşti, fiindcă veşnica ei linişte şi monotonie nu împrăştie mintea, ci îi îngăduie să se cufunde pe de-a-ntregul în contemplarea lucrurilor lui Dumnezeu şi a măririi dumnezeieşti. Haina din păr aspru este mai bună decât stofele fine şi îmbrăcămintea scumpă, deoarece nu răsfaţă trupul, ci, istovindu-l, îl face rob supus al duhului. Hrana sărăcăcioasă din pustie este mai bună decât mâncărurile alese, fiindcă nu stârneste în om senzualitatea şi poftele. Viaţa aspră din sânul naturii este mai bună decât traiul trândav al bogătaşilor, fiindcă ea căleşte voinţa pentru nevoinţă. Lepădarea de lume este mai bună decât iubirea de lume, fiindcă omul liber cu duhul, care nu este legat de nimic, poate sluji lui Dumnezeu cu toată fiinţa sa.”

Şi ieşeau la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim (Mc. 1, 5), aşteptându-se să găsească în Ioan prorocul cel de demult dorit, Mântuitorul lumii. Acesta era însă doar Mer­gătorul Său Înainte. Cel mai puternic decât el venea în urma lui.

[1] Citatele ce urmează corespund traducerii ruse folosite de autor (n.tr.).

Sursa:  Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – volumul 1, Editura Sophia, 2013

Legaturi: