“Veseleste-te, pustie insetata!” – OMILIE LA TEOFANIE a Arhim. Emilianos Simonopetritul

6-01-2017 Sublinieri

baptism-of-christ-theophany-by-george-kordis

Arhim. Emilianos Simonopetritul:

LA TEOFANIE1

Zilele care au trecut au fost binecuvantate, pentru ca Dumnezeu, Care cerceteaza inimile si rarunchii” (Ps 7, 9), vede si cunoaste dorurile noastre, planurile noastre si luptele noastre. Astfel, fie ca tot ceea ce savarsim sa reprezinte un element ziditor si duhovnicesc pentru noul an!

Am strabatut toate cele douasprezece zile atat de frumoase, cu trairea tainelor lui Hristos, cu dorirea si inconjurarea altarului. Am trait la fel ca Psalmistul, care, desi era imparat, inconjura tot anul cortul lui Dumnezeu, aducand jertfa de lauda si a strigatului de bucurie (cf. Ps. 25, 6-7). Bucuria era rodul si raspunsul lui Dumnezeu la jertfele de pace, la jertfele pentru pacate si de bucurie pe care le aducea acesta, ca sa arate plinatatea cu care inima lui inconjura jertfelnicul. Tot asa am facut si noi in toate aceste zile.

Asa am facut si astazi, cand se incheie praznicele Nasterii Domnului si al Aratarii Sfintei Treimi. Sfanta Treime S-a aratat si, ori de cate ori ne-am pleca noi capetele, ar fi foarte putin inaintea acestui mare eveniment. Parca astazi Iordanul cel neinsufletit s-a intors inapoi, animalele s-au ascuns si au incercat tainic sa patrunda taina care se savarsea. Pana si puterile ceresti tremurau cand l-au vazut pe Ioan plecandu-si mana peste capul Ziditorului intregii vieti. S-au infricosat, zice, puterile cerurilor2. Inaintea inimilor noastre se petrec intamplari mari si infricosatoare. Chiar si atunci cand inimile ne sunt preocupate cu problemele si visurile noastre personale, Domnul primeste sa vina si sa revina ca glas si ca prezenta.

14355689_882947661837455_3340772319545196174_nGlasul Domnului peste ape3, zice un tropar. Domnul a venit peste ape multe. „Glasul Domnului peste ape!” se aude la Iordan, sus in ceruri, dincolo de tarie, oriunde exista apa. Domnul S-a aratat ca sa sfinteasca apele4» Oriunde sunt ape, acolo vine Hristos ca sa le sfinteasca.

Dar oare Domnul nu vine si in apele propriilor noastre pacate, ca sa tune si, odata cu acest cutremur, sa ne faca si pe noi sa ne infricosam, si, asa cum s-a intors Iordanul inapoi, tot asa sa se intoarca inapoi si greselile noastre, pa­catele, faradelegile, gandurile rele si patimile noastre? Iar apele in care vine Domnul ca sa umble nu sunt oare gandurile noastre frumoase si duhovnicesti? Nu vine tocmai ca sa le sfinteasca? Oare apele cele multe nu sunt luptele noastre, privegherile noastre, nu sunt oare toate acele avantari si inaltari ale sufletului nostru catre Domnul? Nu sunt oare acele inconjurari ale altarului pe care le facem ziua si noaptea? Domnul vine ca sa le sfinteasca si pe acestea. Tot ce gaseste inlauntrul nostru, tot ce ne inunda ca apa, El sfinteste, il face al Sau, il umple cu propria Sa prezenta.

Una dintre prorociile Teofaniei spune:Veseleste-te, pustie insetata! (Is. 35, 1). Pustie insetata, vino sa te veselesti, pentru ca vei primi atata apa, incat vei ajunge izvor, vei fi inundata!Pustie insetata” este pamantul uscat, cu totul sec, pamantul din care lipseste cu desavarsire umezeala si puterea, din care lipseste Dumnezeu. Aceasta pustie insetata, care poate fi umpluta de Domnul, este propria noastra existenta, propriul nostru suflet, propriile noastre cuvinte sarace si visele noastre, luptele noastre de nimic, realizarile noastre mincinoase, care nu sunt altceva decat manifestari foarte marunte ale prezentei lui Dumnezeu. De aceea imnograful, adresandu-se lui Hristos, Ii spune: Locuieste Tu insuti in sufletele noastre, Iubitorule de oameni!5, intra Tu in sufletele noastre uscate si seci, pentru ca traiesc fara Tine! Fa-Te Tu apa care le va adapa, ca sa nu mai inseteze niciodata!

Dar Dumnezeu nu face asta atunci cand Ii inchidem toate „gaurile” si nu mai poate sa patrunda la noi, cand ochii nostri, gura noastra, nasul si urechile noastre sunt deschise spre o mie de lucruri si numai pe El singur Il uita, si poate ca isi aduc aminte de El numai in cateva clipe, la canon sau la slujba. Insa, Dumnezeul meu, „locuieste Tu Insuti” inlauntrul nostru! Oricat Te-am limita noi, oricat Te-am impiedica, oricat Te-am sili prin indepartarile noastre de Tine — prin gandurile noastre, prin caracterul nostru, prin inchiderea ochilor nostri duhovnicesti si sufletesti -, Tu accepta sa intri, fortand „usile” cele inchise, desfiintand distanta!

Dumnezeu face asta. O vad si eu, o simtiti si voi. Domnul imbranceste „portile” vointei noastre, ale pof­telor noastre, ca sa se deschida, si El sa poata intra. Face asta Dumnezeu. Sa facem si noi ce putem. Cerurile s-au deschis. Sa incercam si noi, asa incat cerurile sa se deschi­da inaintea noastra, iar apa cea cereasca sa ne inunde, apa „saltatoare spre viata vesnica” (In. 4, 14). Pentru ca Ior­danul – loc al prezentei lui Dumnezeu, loc plin de ingeri si de toate cele care se intorc inapoi si-si acopera ochii inaintea vederii lui Hristos – este si manastirea noastra. Sa traim cu simtamantul a ceea ce se petrece zi de zi in jurul nostru, a ceea ce este locul in care vietuim!

moses__bush_icon_sinai_c12th_centuryVa indoiti cumva ca locul nostru este mai sfant decat locul pe care a calcat Moise cand L-a auzit pe Dumnezeu zicandu-i: Scoate-ti incaltarile!? Va indoiti ca manasti­rea este mult mai mult decat muntele Ararat, pe care s-a oprit arca lui Noe, ca expresie a milei lui Dumnezeu? Va indoiti ca este mai sfanta decat muntele Sinai, pe care Dumnezeu a dat Legea, sau decat Sionul, unde se afla Templul provizoriu, si decat Taborul, unde Domnul Şi-a aratat slava, si decat toti acei munti si locuri sfinte in care S-a aratat El odinioara? De cand S-a intrupat si S-a bote­zat si ne-a descoperit pe Sfanta Treime, „locul sfinteniei Sale” este ceva mai mult decat toate acelea.

Asa cum cineva care intra in biserica isi scoate incalta­rile, pentru ca are toata certitudinea a ceea ce se intampla acolo, tot asa si noi sa umblam tinandu-ne incaltarile in maini, liberi si pregatiti sa purtam incaltarile voii Dom­nului, ca sa alergam acolo unde ne cheama. Fiindca, de multe ori, si aceste ape – pacatele si dorintele noastre – fac atata zgomot, incat acopera glasul lui Dumnezeu. Sa umblam fara incaltari, asa cum a umblat Moise inaintea rugului, ca sa nu facem galagie si sa acoperim glasul lui Dumnezeu, nici toate acele glasuri de pe ape ale prorocilor, care au vestit mai dinainte Aratarea Sfintei Treimi! Sa tinem deschisi si ochii vointei noastre, ai constiintei noastre, ai inimii noastre, nu ca sa le vada pe cele ome­nesti si pamantesti, ci ca sa le inteleaga pe cele minunate pe care ni le daruieste Dumnezeu.

Astazi Ioan se atinge de crestetul Stapanului6, zice troparul, isi pune degetul pe crestetul lui Hristos, si toate se infricoseaza, pentru ca era pacatos si s-a sfintit. Simtiti cat de multa sfintenie, cinste si slava ne da noua Domnul atunci cand mana noastra nu numai ca se apleaca peste capul Lui – asa cum a facut Ioan -, ci cand El Se pleaca intru totul peste fiecare madular al organismului nostru trupesc si duhovnicesc? Şi oare ce parte din noi nu atinge crestetul Domnului, inima Lui, pieptul Lui, picioarele Lui si toate cate au lucrat la slava omului, la mantuirea neamului nostru pacatos? Cand Domnul ne-a descoperit lucruri atat de minunate, cum mai este cu putinta sa mai intampinam intr-un mod sarac, mincinos, pacatos, uscat, noul an pe care ni L-a inceput Dumnezeu?

epifany_7-elena-murariuSa fim intotdeauna uimiti inaintea Domnului, asa cum au fost puterile ceresti si Iordanul! Asa cum Ioan s-a infricosat si s-a dat inapoi impreuna cu Iordanul, ca si cum ar fi fost tarat de el, cand Domnul i-a spus sa-I puna mana pe crestet, cand ochii i s-au deschis de frica, tot asa si noi sa stam infricosati inaintea Domnului, simtind ca suntem cu totul nevrednici si neindestulati, legati numai de grijile vietii. Cu toate acestea, asa cum acela si-a pus mana pe crestetul lui Hristos, tot asa sa ne punem si noi inima si ochii nostri pe crestetul lui Hristos.

Şi dupa cum, adeseori, ne atingem moastele sfintilor de ochi, de frunte, de gura sau ne ungem cu untdelemnul veseliei, care ne daruieste harismele Sfantului Duh, pe buze, pe ochi, pe urechi, pe inima, pe spate, tot asa sa ne sprijinim in intregime de Hristos. Atunci vom cuceri sensul vietii, vom apartine Celui pe Care Il doresc inimile noastre, vom fi in situatia celui care ar putea sa spuna: „Doamne, la ce mai e nevoie sa mai traiesc?

Va doresc ca Dumnezeu sa va invredniceasca sa gan­diti asa intotdeauna, sa traiti, sa simtiti, sa doriti si sa fiti stapaniti de frica uimirii inaintea Domnului, pentru ca, inaintand, sa aiba loc o uimire plina de veselie, cu care fie ca Domnul sa umple cele dinlauntru ale voastre si fiecare particica a fiintei voastre pe care I-o daruiti zi si noapte!

Note:

1 Utrenia Teofaniei, Slava de la Laude.

2 Slujba sfinţirii apei (agheasma mare), stihira intai.

3 Utrenia Teofaniei, stihira dupa catisma a doua.

4 Ceasurile imparatesti ale Teofaniei, Slava de la Ceasul al treilea.

5 Utrenia Teofaniei. Si acum… de Ia Laude.

(Din: Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători, Editura Sf. Nectarie, 2016, p. 19-30).

69367_traditii-crestine-de-boboteaza-434x326

Va mai recomandam:


Categorii

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Botezul Domnului si ajunul sarbatorii, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS

Etichete (taguri)

, , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate