SFÂNTUL IERARH ANTIM IVIREANUL – 300 DE ANI DE LA MARTIRIUL “STRĂINULUI” CARE NE-A ȚINUT ORTODOCȘI ȘI ROMÂNI, a “robului” vândut de două ori de către “ai săi” păgânilor nelegiuiți: „Au doară vom afla om ca acesta carele are Duhul lui Dumnezeu într‑însul?”

(icoana de Costel Olarean – sursa)

Va mai recomandam:

***

IERARHUL FARA DE MORMANT

“Ierarhul fără de mormânt”– Sfântul Antim Ivireanul
Universul Credinţei, 23 septembrie 2012
Interviu cu pr. arhim. Mihail Stanciu

***

Lumea Credintei: Părintele Mihail Stanciu de la Mânăstirea Antim – „Să învățăm şi să copiem de la Sfântul Antim rugăciunea, smerenia, răbdarea, stăruința”

„Întâi de toate, Sfântul Antim a fost un păstrător rig[uros] şi un adânc trăitor al Ortodoxiei”

Părinte, ştim că v‑aţi aplecat cu multă dăruire asupra vieţii şi operei Sfântului Antim Ivireanul, ierarhul martir pe care îl cinstim în acest an în mod deosebit. Având în vedere personalitatea sa uriaşă, greu de cuprins, v‑aş ruga pentru început să ne spuneţi ce ar trebui să ştie orice creştin din ţara aceasta despre acest mare ierarh al Bisericii noastre.

Sfântul Antim Ivireanul este unul dintre stâlpii Bisericii Ortodoxe, şi nu doar din Ţările Române, ci din întreg Răsăritul creştin al secolelor XVII‑ XVIII , pentru că el a promovat Ortodoxia prin tipar în mai toate ţările creştin‑ortodoxe. În perioada activităţii sale dintre anii 1691 şi 1716, Sfântul Antim a pregătit şi coordonat pentru tipărire 64 de cărţi teologice şi filosofice, la 39 ostenindu‑se personal, iar cele mai multe au fost în limba greacă (30) şi în limba română (24). De asemenea, a tipărit primele două cărţi în limba arabă; apoi a tipărit cărţi în slavonă, dar şi în ediţii bilingve: greco‑române, slavo‑române şi chiar un Catavasier trilingv (greco‑slavo‑român).

Dar întâi de toate, Sfântul Antim a fost un păstrător rig[uros] şi un adânc trăitor al Ortodoxiei, şi apoi un propovăduitor al ei. De aceea, Dumnezeu, în iconomia Lui veşnică, a rânduit ca slujitorul Său să fie cât mai sus şi în ierarhia bisericească văzută ca să lumineze din loc înalt, şi astfel, în Duminica Ortodoxiei din anul 1708, el a fost înscăunat Mitropolit al Ţării Româneşti. Iată cum Dumnezeu a rânduit ca şi temporal Sfântul Antim să primească această acreditare de Mitropolit în Duminica Ortodoxiei, el, care a fost un ortodox lucrător, un trăitor şi un propovăduitor al căii mântuirii care este Ortodoxia.

Prin urmare, oamenii Bisericii, clerici şi mireni deopotrivă, trebuie să ştie că Sfântul Antim a fost, înainte de toate, un trăitor profund, un om de mare subtilitate teologică, de adâncă trăire spirituală, dar şi un om care s‑a jertfit mult, lucrând cu mâinile sale la tipărirea cărţilor creştine şi, prin ele, la păstorirea credincioşilor, ca preot, ca ieromonah, stareţ, Episcop şi Mitropolit. Astfel, noi avem de învăţat de la Sfântul Antim Ivireanul pe de o parte să trăim Ortodoxia, iar pe de altă parte să o facem cunoscută prin lucrarea noastră de zi cu zi, printr‑o jertfelnică activitate misionară şi filantropică.

Trebuie să subliniem şi faptul că Sfântul Antim Ivireanul a fost un om erudit şi smerit, un om răbdător şi lucrător, un om care s‑a dăruit cu toată inima lui Dumnezeu şi Bisericii. El nu a avut averi şi interese personale, ci tot ce a lucrat a fost pentru binele Bisericii, pentru întărirea credincioşilor în Ortodoxie.

Ştim că în perioada vieţii lui existau două tipuri de propagandă anti‑ortodoxă: cea musulmană, care venea din Răsărit, şi cea apuseană (catolică şi calvină), care venea din Occident să corupă sufletele creştinilor ortodocşi. De aceea, Sfântul Antim a încercat să apere Ortodoxia şi în Ardeal, unde l‑a trimis în 1699 pe ucenicul lui cel mai bun, Mihail Iştvanovici, ca să tipărească două cărţi de învăţătură creştină în limba română: o Bucoavnă (abecedar) şi un Kiriakodromion (carte de predici).

Cum a ajuns Antim Ivireanul în Ţara Românească? Se ştia până acum că el a fost adus de Constantin Brâncoveanu, dar recentele dumneavoastră descoperiri arată că această ipoteză este eronată. Care este adevărul?

Sfântul Antim, născut pe la anii 1640‑1650, se numea Andrei din botez şi a fost luat rob în tinereţe din ţara natală, Georgia. Cum s‑a petrecut aceasta? Mihail Iştvanovici ne spune în prefaţa Molitvelnicului tipărit în 1706 la Râmnic:

„Precum oarecând, din purtarea grijii dumnezeieşti, prea frumosul Iosif, prin vinderea fraţilor lui, ismailitenilor, înstreinat au fost de părinţi şi de ţara lui în pământul Eghipetului (iubitoriule de Dumnezeu părinte), ca acolo să fie păzit spre hrana vremii celor şapte ani ai foametii întru folosirea a multe noroade, iar mai vârtos pentru norodul cel credincios, adică pentru tatăl lui Israil. Aşa acea purtare de grijă dumnezeiască, şi pre iubirea ta de Dumnezeu, ca pre un mărgăritariu scump, legat cu aur, întru vindere oarecând fiind preţuit, şi din ţara ta scos, şi în partea locurilor noastre adus şi nemerit, ai strălucit ca o rază luminoasă.”

Deci, nişte rude sau concetăţeni de‑ai lui l‑au răpit din mijlocul familiei şi l‑au vândut negustorilor de sclavi care l‑au adus în Imperiul Otoman. Nu ştim însă cât timp a stat Sfântul Antim rob la turci, poate 10‑15 ani, răstimp în care probabil a învăţat limbile turcă şi arabă.

Patriarhul Ierusalimului, Dositei Notara, l‑a răscumpărat şi l‑a tuns călugăr la Sfântul Mormânt, având metanie de aghiotafit, adică monah la Sfântul Mormânt, şi tot el l‑a şi hirotonit, probabil în vara lui 1685. De acolo a venit în Moldova prin primăvara‑vara lui 1686, la Iaşi. Aşa a ajuns la Mânăstirea Cetăţuia, care era metoc al Sfântului Mormânt, şi acolo a deprins limba română şi limba slavonă şi tot acolo credem că şi‑a sistematizat cunoştinţele teologice de limbă greacă. La Cetăţuia era stareţ ieromonahul Macarie, cel pe care – socot eu – îl pomeneşte Sfântul Antim în pomelnicul lui de la Mânăstirea Tuturor Sfinţilor. Până acum nu se ştia cine este acest enigmatic părinte, Macarie ieromonahul, pentru care Sfântul Antim manifesta o asemenea recunoştinţă încât era pomenit alături de părinţii săi, Ioan şi Maria, şi de Mitropolitul Teodosie, care l‑a ajutat atât de mult şi l‑a ocrotit. După ce a stat vreo patru ani la Mânăstirea Cetăţuia, unde a devenit şi egumen, prin anul 1690, la îndemnul Patriarhului Dositei, Antim a venit în Bucureşti ca să‑şi desăvârşească meşteşugul tiparului, pe care l‑a deprins, probabil, la nivel elementar la Iaşi.

La Bucureşti, ieromonahul Antim a aprofundat meşteşugul tiparului, fiind ucenic la Episcopul Mitrofan de Huşi, care venise din Iaşi în toamna lui 1686 şi care conducea tipografia domnească, tipărind Biblia românească în 1688. Hrisant Notara (cel care îi urmează în scaun Patriarhului Dositei – n. red.) spune într‑o scrisoare din decembrie 1709 către sfetnicul Ianache că Patriarhul Dositei l‑a adus la Bucureşti pe Antim Ivireanul ca acesta să înveţe tiparul. Sfântul Antim atât de mult a sporit în învăţarea acestui meşteşug încât în vara anului 1691 a preluat de la Mitrofan conducerea tipografiei domneşti.

În această postură de tipograf la Bucureşti l‑a întâlnit Constantin Vodă Brâncoveanu pe ieromonahul tipograf Antim Ivireanul şi tot Mihail Iştvanovici, în acea prefaţă a Molitvelnicului de la Râmnic, spune:

„Aici în ţara noastră nu ca acel eghiptenesc Farao, ci cel blând aseamene lui David, Prealuminatul zic şi înălţatul nostru Stăpân şi Domn Ioann Constandin B.B. Voevod aflându‑te, şi văzându‑te pre iubirea ta de Dumnezeu, şi cercetându‑ţi ascuţita minte, te‑au aflat vreadnic şi iscusit…”

La Bucureşti, Sfântul Antim l‑a impresionat pe Binecredinciosul Domnitor Constantin Brâncoveanu, cu înţelepciunea şi cu priceperea lui în arta tiparului şi nu numai, pentru că el era şi un bun pictor, sculptor, caligraf şi un om care cunoştea multe limbi străine. De aceea, Vodă Brâncoveanu l‑a apreciat (exclamând: „Au doară vom afla om ca acesta carele are Duhul lui Dumnezeu într‑însul?”), l‑a preţuit de la început, l‑a susţinut şi l‑a ocrotit, Sfântul Antim recunoscând cu multă cuviinţă că Vodă este „al mieu de bine făcător”.

Aşadar Sfântul Antim şi Sfântul Constantin Brâncoveanu au închegat această prietenie şi preţuire reciprocă prin anul 1690 şi au rodit într‑o împreună‑lucrare pentru Biserica Ortodoxă şi pentru neamul nostru românesc până în primăvara lui 1714, când Brâncoveanu a fost detronat de turci şi dus la sultan ca să fie chinuit şi martirizat, împreună cu cei patru fii ai săi şi cu sfetnicul Ianache Văcărescu.

„Pe mai multe planuri – politic, bisericesc şi cultural – a fost roditoare relația dintre cei doi mari sfinți martiri: Antim Ivireanul şi Constantin Brâncoveanu”

Academicianul Sorin Dumitrescu sublinia la un eveniment dedicat Sfântului Antim că Ivireanul fără Brâncoveanu nu se poate şi la fel Brâncoveanu fără Ivireanul. Care sunt roadele acestei împreună‑lucrări?

Prin politica sa echilibrată şi paşnică atât în interior, cât şi pe plan extern, Constantin Vodă Brâncoveanu reuşise să facă din Bucureşti o cetate culturală înfloritoare, unde Biserica, tiparul, şcoala şi artele se bucurau de protecţia şi ajutorul înţeleptului voievod. Era firesc ca domnitorul şi Mitropolitul să conlucreze într‑o reală bicefalie spre propăşirea materială şi spirituală a poporului român.

Sfântul Antim s‑a bucurat de sprijinul financiar al domnitorului la majoritatea cărţilor pe care le‑a tipărit. Apoi, tot cu sprijinul lui Vodă Brâncoveanu, Sfântul Antim a trimis în 1704 o tiparniţă completă cu caractere arabe în Siria, la Alep, iar în 1708 o alta, cu caractere georgiene, în ţara natală, la Tbilisi (capitala de atunci şi de astăzi a Georgiei – n. red.), prin ucenicul său, Mihail Iştvanovici.

Brâncoveanu este cunoscut pentru generozitatea cu care a ajutat, financiar şi tipografic, pe creştinii ortodocşi din întreg Răsăritul creştin. Să nu uităm că, pe cheltuiala domnitorului Constantin Brâncoveanu, Sfântul Antim a tipărit multe cărţi în limba greacă, cărţi de apologetică ortodoxă, Patriarhul Dositei Notara având nevoie de aceste cărţi pentru a apăra credinţa ortodoxă în faţa invaziei catolice şi calvine.

Dar conlucrarea lor nu s‑a restrâns doar la domeniul tipografic. Să ne amintim faptul că Sfântul Antim era Episcop de Râmnicu Vâlcea (1705‑1708) atunci când începuseră lucrările la zidirea Mânăstirii Hurezi, care este ctitorie brâncovenească. Apoi, mânăstirile Govora, Fedeleşoiu, Cozia şi multe altele, care erau ctitorii sau restaurări ale familiei domnitoare, s‑au bucurat de binecuvântarea şi sprijinul Sfântului Antim Ivireanul.

În anul 1709, în semn de adâncă şi entuziastă recunoştinţă, Sfântul Antim îi oferă Domnitorului Constantin Brâncoveanu un manuscris – Chipurile Vechiului şi Noului Testament – cu peste 500 de medalioane, de portrete desenate ale marilor personalităţi din istoria mântuirii, acest manuscris fiind o capodoperă a literaturii şi teologiei româneşti. Versurile compuse de Mitropolitul Antim şi dedicate luminatului domnitor sunt şi ele o dovadă incontestabilă a erudiţiei şi sensibilităţii ierarhului martir ivireano‑român.

În domeniul misionar‑filantropic, Sfântul Antim, ca păstor de suflete, a dorit şi a şi reuşit să înfiinţeze tipografii, şcoli şi biblioteci pentru viitorii preoţi la Râmnic şi la Bucureşti, pentru ca clericii să fie mai întemeiaţi în credinţă şi în cultura teologică.

Prin urmare, pe mai multe planuri – politic, bisericesc şi cultural – a fost roditoare relaţia dintre cei doi mari sfinţi martiri: Antim Ivireanul şi Constantin Brâncoveanu, care au dat strălucire fiecare lucrării celuilalt. Din acest motiv consider că niciodată în istoria României prestanţa Domniei şi a Bisericii nu s‑a mai ridicat la nivelul epocii brâncoveneşti, mai ales din finalul ei (anii 1708‑1714)…

Învăţatul florentin Anton Maria Del Chiaro, care a trăit la curtea lui Constantin Brâncoveanu, ne spune că Mitropolitul Antim a zidit în Bucureşti o „măreaţă mânăstire cu o preafrumoasă biserică cu hramul Tuturor Sfinţilor”. Este vorba despre biserica Mânăstirii Antim, care a fost proiectată de însuşi Sfântul Antim. Tot Del Chiaro spune că Antim ştia să facă în chip minunat orice meşteşug.

Ce se mai păstrează din cele făcute de mâna Sfântului Antim în această mânăstire?

Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul a realizat planul de construcţie şi de funcţionare, să zicem, al mânăstirii până în cele mai mici detalii. Schiţele arhitectonice, modelele de sculptură şi de zidărie, picturile în frescă, obiectele liturgice, precum şi rânduielile de viaţă duhovnicească, liturgică, economică, misionar‑culturală şi filantropică ale mânăstirii ne arată că Sfântul Antim s‑a implicat foarte activ, şi nu doar contemplativ, în edificarea acestui lăcaş de cult şi de cultură ortodoxă.

Aşadar, ornamentele în piatră din dantelăria iconostasului, a ancadramentelor de la uşă (unde este şi pisania) şi de la ferestre poartă pecetea Sfântului Antim. Avem totodată uşa din lemn de stejar, care – potrivit tradiţiei – a fost sculptată de el împreună cu câţiva ucenici. Realizarea uşii, o lucrare deosebit de frumoasă şi extrem de migăloasă, are şi valoare de simbol: nu putem intra în Biserică decât prin lucrarea păstorului care ne deschide uşa Împărăţiei Cerurilor, Împărăţie pe care o trăim în Biserică în mod anticipat prin Sfintele Taine.

De asemenea, de la Sfântul Antim au rămas două icoane: Icoana Tuturor Sfinţilor, cu hramul Bisericii, şi Icoana cu cei patru sfinţi ocrotitori ai lui – Sfântul Antim, Episcopul Nicomidiei, Sfântul Alexie, Omul lui Dumnezeu, Sfânta Muceniţă Agata şi Sfântul Ierarh Nicolae, Făcătorul de Minuni, care a fost şi ocrotitorul bisericii de lemn pe locul căreia Sfântul Antim a clădit biserica cea mare, de zid. Ca o paranteză, iată că Sfântului Antim nu îi plăceau spaţiile mici, ci spaţiile mari, pentru că voia ca multă lume să vină să participe la rugăciunile în comun care ni‑L oferă pe Hristos…

Tot de la Sfântul Antim a mai rămas un potir din argint aurit, de pe vremea când el era egumen la Mânăstirea Snagov (1694). Avem totodată manuscrisul Didahiilor (1715), care a fost completat cu un desen reprezentând chipul lui, desen făcut, se pare, de preotul Nicola, ucenic apropiat al Mitropolitului, cel care l‑a ajutat să realizeze şi cartea‑manuscris Chipurile Vechiului şi Noului Testament (1709).

Se mai păstrează şi un antimis (1708), adică acea pânză sfinţită ce are imprimată pe ea scena punerii în mormânt a Mântuitorului şi care este aşezată pe masa Sfântului Altar şi fără de care nu se poate sluji Sfânta Liturghie.

La Muzeul Naţional de Artă al României există un epitaph donat Mânăstirii Tuturor Sfinţilor în 1714, iar la Catedrala Episcopală din Râmnicu Vâlcea există cârja arhierească a Sfântului Antim Ivireanul.

La Mânăstirea Neamţ există un Liturghier (din 1713) pe care Sfântul Antim i l‑a dăruit Sfântului Pahomie de Gledin, care era pe atunci, în 1716, stareţ la Schitul Pocrov. Şi chiar există o însemnare a Sfântului Pahomie:

„Acestă preasfântă şi dumnezeiască Liturghie rumânească este a mea Pahomie – me‑a dăruit‑o sfiinţia sa Antim Mitropolitul din Ţara Rumânească şi eu o dau la Sihăstria la Pocrov ca să fie acolo în veci…”

Iată deci că Sfântul Antim a avut relaţii frumoase şi cu alţi mărturisitori ai Ortodoxiei, care au fost preaslăviţi de Dumnezeu, şi cred că unii ucenici şi colaboratori ai lui, precum Mihail Iştvanovici, sunt mari înaintea lui Dumnezeu, dar poate că noi nu‑i recunoaştem încă la valoarea sfinţeniei şi la importanţa lor reală în cultura românească.

Sfântul Antim a lăsat şi un regulament prin care rânduia administrarea bunurilor acestei mânăstiri.

Vorbiţi‑ne, vă rugăm, despre acest testament.

Da, Sfântul Antim voia să fie înmormântat aici şi a lăsat un testament – Aşezământul Mănăstirii Tuturor Sfinţilor – în 32 de capitole, prin care el a rânduit ca mânăstirea să fie autocefală, adică să nu fie închinată nici unei stăpâniri străine, nici laice, nici patriarhale, încercând în felul acesta să o ferească de tendinţa abuzivă şi lacomă a Patriarhilor şi ierarhilor greci care voiau să pună mâna pe această mânăstire bine înzestrată la acea vreme.

În acelaşi timp, acest regulament cuprinde o rânduială pentru egumenii şi epitropii care urmau să conducă mânăstirea, precum şi rânduieli pentru slujbă. Astfel, Sfântul Antim a hotărât ca slujba să fie cântată în două limbi: în limba greacă la strana dreaptă şi în română la strana stângă.

De asemenea, a rânduit modul în care să fie ajutaţi oamenii săraci şi cum să fie îngropaţi cei care locuiau în apropierea mânăstirii şi care proveneau din familii sărmane.

Totodată, Sfântul Antim a înfiinţat şi o bibliotecă publică, prima din Ţara Românească, de unde oamenii puteau să împrumute câte o carte şi să dea în schimb un zălog scris, adică lăsau o garanţie că până la o dată anume vor aduce cartea înapoi.

Sfântul Antim a lăsat în stare de funcţionare două tiparniţe, una având caractere greceşti şi alta caractere româneşti. Erau ajutaţi copiii săraci care voiau să înveţe carte sau fetele care urmau să se mărite. Sfântul Antim a stabilit şi anumite reguli de tocmeală, de plată, a celor care lucrau în mânăstire…

Sunt multe alte rânduieli, dar important este faptul că Sfântul Antim, care a înţeles ca nimeni altul cât de greu este să fii între străini, a purtat de grijă oamenilor nevoiaşi.

„Sfântul Antim a înființat şi o bibliotecă publică, prima din Țara Românească”

Cum este împlinit astăzi acest testament?

Astăzi nu mai avem tipografie, dar încercăm să tipărim cărţi de credinţă şi broşuri catehetice, care ajută la luminarea credincioşilor. Încercăm, de asemenea, să‑i ajutăm pe cei săraci şi pe cei care locuiesc în vecinătatea mânăstirii. Părintele Sofian ne‑a arătat această preţuire a oamenilor necăjiţi, care au nevoie, pe lângă un sprijin material, şi de o mângâiere, de o încurajare, de un sfat înţelept. În acelaşi timp, avem slujbele de fiecare zi, care reprezintă temelia vieţii noastre liturgice şi duhovniceşti, de la care ne tragem, şi noi şi credincioşii prezenţi la ele, puterea duhovnicească.

Ştim că Sfântul Antim a avut o moarte martirică. La una din cateheze spuneaţi că este ierarhul fără de mormânt, ca şi Sfântul Prooroc Moise. Cum a murit Sfântul Antim?

Sfântul Antim a fost rob la turci şi a observat cruzimea lor, mai ales faţă de sclavii pe care îi răpeau din popoarele creştine cucerite. Nu s‑a împăcat niciodată cu acest gând al agresivei stăpâniri turceşti.

Pe plan intern, Nicolae Mavrocordat, care a fost un domnitor impus de turci, cu toate că era un grec fanariot, deci un creştin ortodox, era un om foarte crud, un om răzbunător şi lacom. El trebuia să‑şi achite datoriile pe care le făcuse odată cu cumpărarea tronului Ţării Româneşti, mărind birurile asupra românilor. De aceea, mulţi boieri români nu mai doreau această prelungire a stăpânirii turceşti, care, pe lângă haraciu, prin domnia lui Nicolae Mavrocordat, împila şi mai mult poporul român.

Contextul extern era acesta: după bătălia din 5 august 1716 de la Petrovaradin, în Serbia, lângă Novi Sad, unde turcii au fost înfrânţi de către armata austriacă condusă de Eugeniu de Savoia, boierii români sperau la o schimbare a domnitorului Ţării Româneşti. Oştirile austriece intraseră în Ţara Românească prin Oltenia, pe la Porţile de Fier, şi avansau spre Bucureşti. Când au ajuns pe la Piteşti, iscoadele valahe l‑au anunţat pe domnitorul Nicolae Mavrocordat, iar acesta în mare frică şi‑a strâns ce a putut din averile sale, i‑a adunat pe boierii şi Episcopii greci de la curte şi a fugit spre Giurgiu, ca să treacă Dunărea – graniţa cu Imperiul Otoman. L‑a luat şi pe Mitropolitul Ţării Româneşti, pe Antim Ivireanul, gândindu‑se că ierarhul poate confirma la sultan că situaţia din ţară era într‑adevăr foarte gravă. În apropiere de Giurgiu, în satul Odaia, Antim i‑a spus însă lui Mavrocordat că se va întoarce la Bucureşti întrucât el, ca păstor, nu poate părăsi turma pe care Dumnezeu i‑a dat‑o spre păstorire şi că, în lipsa domnitorului şi a Mitropolitului, e posibil să apară revolte şi tulburări în ţară. Era în noaptea de 4 spre 5 septembrie 1716.

Sfântul Antim s‑a întors la Bucureşti şi dimineaţa s‑a întâlnit la Mitropolie cu mai mulţi boieri din Divan şi au ales un alt domnitor – pe vel‑vornicul Pătraşcu Brezoianu. N‑au apucat să‑l instaleze însă, dar era o dorinţă unanimă a boierilor români de a scăpa de stăpânirea fanariotă, foarte grea pentru ţară. Mavrocordat mărise foarte mult impozitele pe care le luau de la ţărani, de la negustori şi de la locuitorii cetăţilor. De aceea şi Sfântul Antim dorea să scape poporul de greutatea asupririi otomane („jugul păgânului”), accentuată de stăpânirea lui Mavrocordat.

Pe 10 septembrie, Vodă Mavrocordat, care adunase destulă oştire turcească din sudul Dunării, s‑a întors la Bucureşti, l‑a omorât pe Pătraşcu Brezoianu, iar pe Mitropolitul Antim l‑a arestat, ţinându‑l în temniţă aproape două săptămâni. În acest timp, Mavrocordat a obţinut, printr‑o informare tendenţioasă către Patriarhia de Constantinopol şi către Sultanul Ahmed al III‑lea, condamnarea Mitropolitului la caterisire şi exil pe viaţă în muntele Sinai, fiind acuzat pe nedrept de apostazie, răzvrătire faţă de „puternica împărăţie” şi magie.

Dar răutatea lui Mavrocordat nu s‑a oprit aici. El nu a fost satisfăcut de acest exil pe viaţă, întrucât voia exterminarea fizică a Sfântului Antim şi, prin bani mulţi, fanariotul a obţinut condamnarea lui la moarte printr‑un ordin secret al sultanului. Astfel, Mavrocordat l‑a dat pe mâna turcilor şi, spre finalul lunii septembrie, Sfântul Antim a trecut, sub escortă otomană, din Ţara Românească în Bulgaria şi, aproape de Adrianopol, pe malul râului Tungia, a fost tăiat în bucăţi, mai întâi tăindu‑i‑se capul, după legea sharia.

Aş vrea să spun aici că eu cred că dacă Sfântul Antim a fost rob la turci, el a fost islamizat forţat (chiar dacă nu aderase niciodată cu gândul la hulitoarea doctrină musulmană), ca toţi sclavii răpiţi dintre creştini. El nu a revenit însă la islam, nici măcar în urma ameninţărilor şi chinurilor, aşa încât a primit, potrivit sharia, moartea prin tăierea capului. Acest lucru este foarte clar pentru că, dacă ar fi revenit, ar fi putut scăpa de moarte. Credem că această măcelărire a trupului şi aruncare a bucăţilor lui în apă au fost făcute de turci cu răutatea că l‑au „scăpat” creştin şi că Antim nu redevenise musulman. Nu prea este cunoscut acest aspect, dar cred că el trebuie subliniat pentru că Hrisant Notara menţionează că el a alcătuit scrisoarea de iertare atunci când Andrei‑Antim a fost răscumpărat, iar această scrisoare se acorda în special celor care reveneau la Ortodoxie. Altfel, Andrei‑Antim nu ar fi avut nevoie de această iertare la răscumpărarea lui de la turci, prin anul 1685.

În felul acesta, Sfântul Antim a rămas înmormântat în apă. Cred că şi aici a fost pronia lui Dumnezeu, Care a rânduit ca Sfântul Antim să primească odihna cu trupul în apă pentru că lucrarea lui pastoral‑misionară a fost ca apa. El a adăpat multe suflete cu „apa cea vie” a cunoştinţei de Dumnezeu nu numai pe meleagurile româneşti, în multe neamuri arătându‑se roditoare lucrarea sa misionară de întărire a credinţei creştin‑ortodoxe…

Tot dumneavoastră spuneaţi foarte frumos că un sfânt mare ca Antim Ivireanul nu putea fi cuprins de o groapă de doi metri pătraţi…

Da. De altfel, nici Sfântul Constantin Brâncoveanu nu a fost înmormântat la început în pământ, ci tot în apă. Într‑un fel, Sfântul Antim a urmat traiectoria Sfântului Constantin Brâncoveanu, pentru că aşa cum Brâncoveanu a fost ales domnitor fără voia lui, boierii fiind aceia care l‑au ales, la sugestia predecesorului domnitor Şerban Cantacuzino, tot aşa şi Sfântul Antim a fost înscăunat Mitropolit conform testamentului Mitropolitului Teodosie. Antim nu şi‑a dorit niciodată vreun rang bisericesc, nici de stareţ la Mânăstirea Snagov (1694‑1701), nici de Episcop la Râmnicu Vâlcea (1705‑1708), nici de Mitropolit (1708‑1716), dar Dumnezeu l‑a învrednicit de aceste demnităţi şi el a recunoscut în scrisorile către Brâncoveanu că în toate locurile unde a fost nu a păgubit patrimoniul bisericesc, ci l‑a îmbogăţit, a adăugat la el, şi la Snagov, şi la Râmnic, şi la Târgovişte, şi la Bucureşti.

„…nu s‑a sfiit să demaşte şi să combată anumite obiceiuri păguboase de suflet, precum înjurăturile, bârfa, vicleniile, lăcomia, nedreptățile”

Sfântul Antim a căutat totodată să îndrepte şi starea de lucruri din acea vreme, din punctul de vedere al moralei creştine, Didahiile sale fiind predici vii, de atitudine, ce cuprindeau şi o serie de dojeni. Care dintre aceste mustrări ar fi binevenite şi astăzi?

O, sunt multe!… Toate didahiile Sfântului Antim sunt făcute sistematic – la început o parte de explicare a sărbătorii sau a conţinutului teologic al fragmentului din Sfânta Evanghelie care se citeşte la sărbătorile împărăteşti sau la sărbătorile sfinţilor, şi apoi o parte morală. În această a doua parte a predicilor, el nu s‑a sfiit să demaşte şi să combată anumite obiceiuri păguboase de suflet, precum înjurăturile, bârfa, vicleniile, lăcomia, nedreptăţile, pe care le vedea şi la nivelul de jos, în poporul de rând, şi la nivelul boierilor, al dregătorilor. Sfântul Antim penaliza aceste abateri de la morala creştină şi îi înfrunta cu curaj pe puternicii zilei.

Mulţi boieri i‑au purtat pică pentru atitudinile sale ferme de protecţie a poporului sărac şi îngreunat de birurile şi de nedreptăţile celor mari. Câţiva boieri chiar au uneltit pentru îndepărtarea lui. Însuşi Sfântul Antim spune că „unele obraze mari bisericeşti şi mireneşti” l‑au calomniat şi pârât la Constantin Vodă Brâncoveanu ca să surpe cumva prietenia dintre ei. Îl acuzau că e străin şi îl întrebau ce caută în Ţara Românească. Sfântul Antim a avut de înfruntat astfel şi răutatea, şi invidia unora dintre dregătorii români şi chiar a unor confraţi clerici, dar el a păstrat cu răbdare calea şi rânduiala de păstor, străduindu‑se să‑i lumineze pe credincioşi şi să‑i apere de abuzurile făcute de mai‑marii zilei.

Aşadar, multe din predicile lui sunt actuale pentru că patimile, păcatele sunt aceleaşi, numai că măştile, formele diferă. Ca şi atunci, şi astăzi există împilare, nedreptate, abuzuri din partea celor mari. Apoi, exemplele rele ale celor mari sunt copiate şi de cei mici…

Prin mustrările lui, Sfântul Antim a dat expresie chemării profetice a Bisericii care avertizează pe conducători să fie modele bune de urmat şi nu modele rele care, pot duce poporul într‑o rătăcire şi mai mare. Să ne amintim de Sfântul Ioan Botezătorul cum îl mustra pe Irod…

Părinte, aţi scotocit mult în viaţa şi activitatea Sfântului Antim şi v‑aţi ocupat, împreună cu academicianul Gabriel Ştrempel, de reeditarea operelor sale. Ce v‑a impresionat cel mai mult din personalitatea acestui strălucit ierarh?

M‑au impresionat smerenia şi jertfelnicia cu care el s‑a dăruit lui Dumnezeu. Sfântul Antim a gustat cele mai triste experienţe umane: a fost răpit şi vândut ca rob de către concetăţenii săi, apoi a trăit ca un sărac printre străini – slujind chiar ca rob – şi a acceptat cu smerenie şi răbdare aceste încercări îngăduite de Dumnezeu. S‑a lăsat cu smerenie în mâna lui Dumnezeu şi a lucrat cu discreţie maximă pentru sufletul lui, l‑a protejat şi l‑a împodobit cu virtuţi tainice; nu degeaba şi‑a ales el ca emblemă reprezentativă melcul, care îşi are toată averea cu sine, în cochilia lui. În sufletul lui, Sfântul Antim şi‑a adunat cele mai mari averi: rugăciunea către Dumnezeu, răbdarea şi înţelepciunea de care dă dovadă nu numai în predici, ci şi în scrierile sale. Acestea l‑au călăuzit în toată viaţa lui – şi înainte de venirea în Ţările Române, în perioada robiei, şi după ce a fost eliberat şi consacrat monah la Sfântul Mormânt, şi după ce a devenit cleric şi chiar Mitropolit al Ţării Româneşti – şi l‑au întărit pe calea dăruirii de sine către Dumnezeu şi Biserică. Jertfelnicia lui este un rod al rugăciunii, al unirii lui cu Dumnezeu, al înţelepciunii cu care a ştiut să folosească darurile naturale şi supranaturale ale Duhului Sfânt pentru a folosi pe cât mai mulţi. De aceea, e admirabil Sfântul Antim prin aceste calităţi pe care le are şi melcul: precauţie, stăruinţă, răbdare, smerenie şi, nu în ultimul rând, neagresivitatea. Melcul este cea mai inofensivă vietate…

Din tot ceea ce ne‑aţi spus putem trage concluzia că Sfântul Antim a fost un dar trimis nouă de Dumnezeu. Cum ar trebui să‑l cinstim pe acest mare ierarh român şi ivirean deopotrivă? Cum să luăm tărie de la el pentru a sta şi noi drepţi în faţa vicleniilor vremurilor pe care le trăim?

Să învăţăm şi să copiem de la Sfântul Antim rugăciunea, smerenia, răbdarea, stăruinţa şi să‑i cerem să ne lumineze pe calea vieţii noastre cotidiene ca să rămânem în înţelepciunea lui Dumnezeu şi să alegem ceea ce este bine în faţa multelor oferte de rău care ni se fac astăzi.

Ca şi pe Mântuitorul, pe Sfântul Antim îl cinstim mai mult împlinind ceea ce ne‑a învăţat, împropriindu‑ne şi noi virtuţile cu care el a strălucit pe pământ şi cu care străluceşte acum şi în Cer. Apoi să‑i aducem laudă şi mulţumire Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul pentru binefacerile arătate şi nearătate pe care ni le mijloceşte la Dumnezeu. Şi nu în ultimul rând, să‑i aducem rugăciuni de cerere ori de câte ori suntem în nevoie, pentru că el e un mare sfânt, deşi lumea nu îl cunoaşte sau nu a avut ocazia să afle cât de mult s‑a dăruit el lui Dumnezeu şi cât de mult har i‑a dăruit Dumnezeu lui…

Interviu realizat de Flori Tiulea

***

Prelegerea PARINTELUI TUDOR CIOCAN despre Sf. Antim Ivireanul, Mogosoaia, 11.09.2016

***

(icoana de Elena Dulgheru)

***

Trinitas TV – Manuscrise și maeștri tipografi. Sfântul Antim Ivireanul:

Invitați:
Arhim. Chiril Lovin, mănăstirea Antim
Arhim. Mihail Stanciu, mănăstirea Antim
Dr. Doru Bădără, biroul „Bibliofilie, manuscrise și restaurare”, BCU
Acad. Constantin Bălăceanu Stolnici
Acad. Gabriel Ștrempel, director onorific al Bibliotecii Academiei Române
Monahia Atanasia Văetiși, Istoric de Artă, Centrul pentru Patrimoniu al Patriarhiei Române
Arhim. Dr. Policarp Chițulescu, Directorul Bibliotecii Sfântului Sinod