Arhimandritul georgian Lazar Abasidze: „TRUFIEI II PLACE SA-I INVETE PE ALTII”

Trebuie crestinul incepator sa se faca invatator aproapelui in lucruri care tin de credinta?

(Extras din: Arhim. Lazar Abasidze, Bolile sufletului)

Pe fondul ravnei duhovnicesti, provenita din  trufie, din aprinderea omului cu slava desarta din parerea de sine, se dezvolta adeseori patima de a-i invata pe altii. In vremea noastra a devenit  un lucru obisnuit ca fiecare sa-si invete si sa-si moralizeze aproapele, desi foarte des se fac invatatori cei care inca n-au facut nici macar cativa pasi in viata crestina, ci doar i-au aruncat o privire prin usa intredeschisa. Cum se intampla adeseori in ziua de astazi, omul, dupa ce si-a petrecut toata viata in necredinta si in pacate s-a pocait si si-a schimbat intrucatva modul de a trai, a mers de cateva ori la biserica sau a stat cateva zile la manastire, a aflat cateva legi si conceptii crestine, a facut cunostinta cu unele reguli si randuieli bisericesti, in mod nemeritat, indata incepe sa-i invete si sa-i mustre pe apropiatii sai, pe prieteni si rude, sa le reproseze necredinta, neimbisericirea, chiar sa-i acuze ca sunt slujitori ai satanei si asa mai departe.

In numeroase cazuri, proaspatul convertit a inceput sa-i „indrepte” pe apropiatii sai. Se straduie din rasputeri sa-i converteasca si sa le mantuiasca sufletele, ajunge el insusi sa se poticneasca nu dupa multa vreme, ajunge sa cada si sa se intoarca la viata pacatoasa de mai inainte. Iar cei pe care el ii mustra, vazandu-l in starea aceea  jalnica, atribuie crestinismului insusi inutilitatea si neputinta si se indeparteaza si mai mult de Biserica, de Dumnezeu.

Cei mai multi dintre noi, indata ce citesc in cartile duhovnicesti ceva instructiv sau sesizeaza o idee interesanta, se grabesc sa-i „serveasca” aproapelui, „spre invatatura”, ceea ce au citit, sa-l moralizeze, sa-i dea sfaturi cu privire la aplicarea unei reguli sau alteia din Sfintii Parinti, dar ei insisi nu s-au folosit inca de regulile acelea si nici nu au de gand sa se foloseasca.

In ziua de azi, foarte des cei ce au crezut nu traiesc in duhul credintei, ci doar inteleg in mod rationalist momente disparate ale stiintei crestine, le rastalmacesc, le impartasesc aproapelui fara sa se foloseasca de aceasta bogatie ei insisi.Cat de raspandit este acum fenomenul urmator: toata viata religioasa a omului incepe si se termina doar in cap, fara sa ajunga la inima; intra cunostinte religioase prin auz, prin ratiune, sunt rumegate in minte, intoarse pe toate fetele si  interpretate, adeseori prelucrate in maniera proprie – si prin limba sunt imediat exteriorizate si date aproapelui drept lucruri luate din experienta duhovniceasca autentica, din viata. O asemenea cunoastere nepusa la incercare, necastigata cu suferinta prin viata faptuitoare, prin lupta este insa desarta. Omul care-i invata pe altii nu din experienta duhovniceasca, ci din carti, seamana dupa cum spune Isaac Sirul, cu un pictor care fagaduindu-i apa unui insetat, o zugraveste in  culori pe perete. Necazul mai consta si in aceea ca cel ce s-a dedicat prematur activitatii invatatoresti ramane el insusi neroditor; aceasta inclinatie devine o mare piedica in calea luarii aminte la sine, a vederii propriilor neputinte, a cautarii propriei vindecari.

Pe de alta parte, la baza unei asemenea atitudini gresite stau slava desarta, parerea de sine, pretuirea de sine, trufia mintii. La fel pot lucra inclinarea spre lenevie, nazuinta de a scapa  de osteneala cea grea a luptei launtrice cu sine si cu inlocuirea acestei munci cu una usoara – cea de a-i invata pe altii. Toata lumea a fost intotdeauna bolnava – si este si acum – de aceasta patima. Toate personalitatile cu o minte cat de cat exceptionala au nazuit intotdeauna sa-i invete pe altii si sa-i converteasca la teoriile nascocite de catre ei; toti filosofii, toti ganditorii religiosi, toti incepatorii ereziilor s-au straduit din rasputeri sa-si raspandeasca ereziile; toate sectele religioase doresc sa  atraga in cursele lor cat mai multi oameni.

Asadar  pot exista o multime de stimuli, de imbolduri neharice la a propovadui si a-i atrage pe altii la credinta proprie. Tocmai de aceea nu trebuie sa  ne incredem in aceste porniri launtrice de “ravna” ale noastre, care ne imping sa-i convertim pe toti la calea adevarata, asa cum faceau, cu Harul lui Dumnezeu, Sfintii Apostoli si Sfintii Parinti – luminatorii Bisericii. Se prea poate ca aceste patimi rele, care se ascund in noi, sa ne impinga sa ne mutam grija de la mantuirea propriului  suflet la mantuirea celorlalti, ca in felul acesta sa poata ramane libere in inima noastra – iar noi, mantuindu-i pe altii, putem pieri. Nu va faceti voi multi invatatori, fratilor, stiind ca noi, invatatorii  mai mare osanda vom primi, zice Apostolul Iacov (Iac. 3,1).

Iata ce spun despre aceasta Sfintii Parinti.

Un batran a zis: „Sa nu incepi sa-i inveti pe altii inainte de vreme, altfel toata viata ta vei ramane cu neajuns la intelegere“.

Ava Pimen cel Mare:

„A-l invata pe aproapele este lucru tot atat de potrivnic smeritei cugetari ca si a-l mustra”.

Ava Isaia a zis:

„Este primejdios sa-ti inveti aproapele inainte de vreme, ca sa nu cazi tu insuti in lucrurile de care cauta sa-l fereasca invatatura. Cel ce cade in pacat nu-l poate invata pe altul cum sa nu cada in el”.

Tot el zice:

„Nazuinta de a-i invata pe altii aratand ca te socoti in stare sa faci aceasta, slujeste drept pricina de cadere pentru suflet. Cei ce au drept calauza parerea de sine si doresc sa-si  ridice aproapele la starea de nepatimire isi pun  propriul suflet intr-o stare nenorocita. Sa stii ca a-ti indruma aproapele sa faca una sau alta e ca si cum ai lucra cu o unealta, stricandu-ti casa in  timp ce te stradui s-o zidesti pe a lui”.

Isaac Sirul:

„Bine este a teologhisi pentru Dumnezeu, insa mai bine este omului a se face curat pentru Dumnezeu. Mai bine este sa fii gangav, dar stiutor si incercat, decat sa izvorasti invatatura ca un rau din agerimea mintii tale. Mai de folos este pentru tine sa te ingrijesti a invia prin miscarea gandurilor tale catre cele Dumnezeiesti, sufletul tau cel omorat de patimi, decat sa invii mortii. Multi au facut minuni, au inviat morti, s-au ostenit pentru intoarcerea celor rataciti, prin ei multi au fost adusi la cunostinta de Dumnezeu dar dupa aceasta ei insisi, care le-au adus viata altora, au cazut in patimi urate si scarbavnice,  s-au omorat pe sine si pentru multi s-au facut sminteala atunci cand s-au dat pe fata  faptele lor,  caci inca fiind ei in boala sufleteasca nu s-au ingrijit de sanatatea sufletelor lor...”

“Chiar daca vei rascumpara sute de robi crestini din  robia paganilor si le vei da libertatea, asta nu te va mantui daca in acelasi timp vei ramane  in robia patimilor”.

“Cand  omul ajunge la o asezare impacata a sufletului, atunci poate din sine sa reverse si asupra altora  lumina luminarii intelegerii”.

“Binevestirea si propovaduirea nu sunt indeobste datorie a oricarui credincios, si cu atat mai mult nu sunt cea dintai. Cea dintai datorie a crestinului este sa se curateasca de patimi...”

“Slavei desarte si parerii de sine le place sa invete si sa povatuiasca. Ele nu se ingrijesc de vrednicia sfatului lor! Ele nu se gandesc ca prin sfatul nechibzuit pot sa-i pricinuiasca aproapelui o rana  de nevindecat...”

“Pentru a da sfat, pentru a-l povatui pe altul, nu este de ajuns sa fii evlavios: trebuie sa ai experienta duhovniceasca, si mai intai de toate ungere duhovniceasca...”

“Daca omul, mai inainte de a se curati, se va lasa purtat de o ravna nechibzuita, el va aduce celorlalti nu lumina curata, ci amestecata, amagitoare, fiindca in inima lui nu traieste binele curat ci binele amestecat mai mult sau mai putin cu raul”.

Ava Isaia spune:

„De unde pot eu sti daca plac lui Dumnezeu, ca sa-i zic fratelui sa faca asa sau altfel?... Eu insumi ma aflu inca sub jugul pocaintei, din pricina pacatelor mele”.

„Fiecare dintre noi trebuie sa se ingrijeasca mai mult de sine insusi si folosul sau sufletesc, caci, dupa cuvantul Apostolului, fiecare din noi va raspunde lui Dumnezeu pentru sine – pe  cand la noi toate sunt incurcate, fiindca suntem mai inclinati sa-i invatam pe altii…”

„Inca n-am apucat sa incep nevointa bunei credinte, dar m-am si imbolnavit de slava desarta. Inca n-am apucat sa intru in pridvor, insa visez deja la Sfanta sfintelor. Inca n-am pus  inceput vietii placute lui Dumnezeu, dar imi mustru deja aproapele. Inca n-am aflat ce e adevarul, dar vreau sa fiu povatuitor altora. Suflete al meu! Toate ti le-a daruit Domnul – intelegere, cunostinta, chibzuinta: cunoaste, deci, ce ti-e de folos. Cum visezi tu sa le impartasesti altora lumina daca tu insuti esti cufundat inca in intuneric? Vindeca-te mai inainte pe tine insusi – iar daca nu poti, plange-ti orbirea”.

Asadar, dupa cum se vede din spusele Sfintilor Parinti, a invata, a indruma, a povatui nu este nici pe departe de folos pentru fiecare, desi pare un lucru atat de laudabil – pe cand a te adanci in cunoasterea propriilor neputinte, a cauta vindecarea lor, este un lucru de prima intaietate pentru oricine.

(in: “Cum sa biruim mandria. Lectii de vindecare a mandriei din sfaturile Sfintilor Parinti”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

Legaturi: