SA NE CUNOASTEM BOALA NOASTRA – Cuv. Paisie Aghioritul

27-09-2008 Sublinieri

paisie_ganditor.jpg

Vreau sa spun ca si in viata duhovniceasca, acela care isi justifica patimile sale primeste in cele din urma o inraurire diavoleasca si nu se poate ascunde. Stii ce inseamna sa primeasca omul inraurire diavoleasca? Se salbaticeste, se face fiara, se impotriveste, vorbeste urat, cu obraznicie si nu primeste ajutor de la nimeni. De aceea toata temelia cea buna este ca mai intai de toate omul sa-si cunoasca boala pe care o are si sa se bucure ca a cunoscut-o. De aici inainte trebuie sa primeasca tratamentul, medicamentele potrivite si sa simta recunostinta fata de medic – de duhovnic sau de staretul sau – iar nu sa se impotriveasca”.

calugar.jpg

Cercetarea de sine

“In armata, la Transmisiuni, aveam retea de urmarire si tablou de recunoastere. Urmaream si intelegeam care post este strain si care era al nostru, pentru ca uneori intrau in retea si posturi straine. Tot asa si omul trebuie sa-si urmareasca gandurile si actiunile sale, ca sa vada daca sunt de acord cu poruncile Evangheliei, sa-si surprinda greselile si sa se nevoiasca sa le indrepte. Pentru ca daca lasa o greseala asa, ca sa treaca neobservata, sau atunci cand ii semnaleaza cineva despre vreo neputinta pe care o are si nu sta sa se gandeasca la ea, nu poate spori duhovniceste.

Cercetarea de sine este cea mai folositoare dintre toate cercetarile. Cineva poate cerceta multe carti, dar daca nu se supravegheaza pe sine, toate cele citite sunt zadarnice. In timp ce daca ia aminte la sine si mai si studiaza putin, se foloseste foarte mult. Si atunci purtarea lui devine fina in toate manifestarile. Altfel face greseli mari si nici nu-si da seama. La Coliba observ urmatorul fapt: vizitatorii ma vad ca aduc buturugile[1] din celalalt capat ca sa se aseze, dar cand se ridica sa plece, nu se gandesc cine va merge sa le duca la locul lor. Sau vad ca aduc o buturuga si, neavand altele sa stea, nu se duc sa aduca, ci asteapta sa le aduc eu. Daca s-ar fi gandit putin, ar fi spus: “Bine, dar suntem cinci-sase oameni; oare sa-l lasam sa care singur atatea buturugi din cealalta parte?”, si tac-tac, s-ar fi dus si le-ar fi adus.

– Parinte, o sora mai mica m-a intrebat: “Atunci cand era monah incepator, Parintele nu a avut caderi in nevointa sa? Nu i-a trecut prin minte nici un gand de-a stanga? N-a cazut in judecarea aproapelui?”

– Atunci cand mi se intampla ceva in nevointa mea sau imi spuneau vreun cuvant, nu le treceam “neimpozabile”.

– Parinte, ce inseamna “neimpozabile”?

A trece cineva peste gresalele lui cu nepasare. A nu-l atinge; a trece pe dinafara. Precum pamantul atunci cand se intareste, oricata ploaie ar cadea nu absoarbe apa in el, un lucru asemanator se intampla si in cazul acesta. Se intareste ogorul inimii din pricina nepasarii si orice i-ai spune, orice s-ar intampla, nu-l atinge, ca sa-si simta vinovatia si sa se pocaiasca. Daca, de pilda, cineva imi spunea ca sunt fatarnic, nu spuneam: “Vreme rea sa aiba cel ce mi-a spus aceasta”, ci cautam sa aflu care a fost pricina ce l-a silit sa spuna cuvantul acesta. “Se intampla ceva, imi spuneam. Nu este de vina acela. Nu am luat aminte la ceva, am dat o oarecare pricina de s-a smintit de purtarea mea. Nu se poate sa fi spus aceasta fara motiv. Daca as fi luat aminte si m-as fi miscat mai cu prudenta, nu s-ar fi smintit. L-am vatamat si voi da socoteala lui Dumnezeu de aceasta”. Si incercam imediat sa aflu greseala mea si sa o indrept. Adica nu cercetam de ce a spus-o acela; daca a spus-o din invidie, din ura, sau a auzit-o de la altul si a inteles-o altfel. Nu ma preocupa aceasta. Si acum in toate cazurile tot asa fac. Daca, de pilda, imi spune cineva un cuvant, nu mai dorm. Si daca este asa cum spune acela, ma mahnesc si caut sa ma indrept. Iar daca nu este asa, tot ma mahnesc, pentru ca ma gandesc ca am gresit eu in ceva; nu am luat aminte undeva si l-am smintit. Nu arunc greutatea asupra altuia; cercetez felul cum va judeca Dumnezeu ceea ce am facut, nu cum ma vad oamenii.

Daca nu cerceteaza omul lucrurile in felul acesta, de nimic nu se va folosi. De aceea de multe ori spunem despre cineva: “Acesta si-a pierdut controlul”. Stiti cand se pierde controlul? Atunci cand omul nu se supravegheaza pe sine. Cand cineva sufera cu mintea si nu se poate controla pe sine, are circumstante atenuante. Dar cel care are minte si nu-si controleaza faptele sale deoarece nu se supravegheaza pe sine, unul ca acesta nu are circumstante atenuante.

1pa40.jpg

Experienta din caderile noastre

Cand va cercetati pe voi insiva, foarte mult ajuta ca uneori sa va luati viata la rand, din varsta copilariei, ca sa vedeti unde ati fost, unde sunteti si unde trebuie sa va aflati. Daca nu veti compara trecutul cu prezentul, nu va veti putea da seama ca, desi s-ar putea sa fiti intr-o stare oarecum buna, totusi nu acolo unde ar fi trebuit sa fiti, si astfel sa-L mahniti pe Dumnezeu. Cand cineva este tanar si se afla intr-o stare nu foarte buna, se justifica; dar atunci cand se mareste si ramane in aceeasi stare sau s-a indreptat doar putin, nu se indreptateste. Cu cat trec anii, cu atat omul se maturizeaza duhovniceste si, daca pune in valoare experienta din trecut, inainteaza mai statornic si mai smerit. De multe ori si urcusurile si coborasurile in nevointa ajuta pentru o calatorie duhovniceasca statornica si rodnica spre cele de sus.

Copilul mic, cand incepe sa mearga, este firesc sa se rostogoleasca cateodata pe scara, sa se loveasca cu capul de balustrada, sa urce pe un scaun si sa cada… Nu-si da seama ca daca urca pe scaun si calca pe margine, va cadea. Dar cu cat creste, dobandeste experienta, se maturizeaza si incepe sa ia aminte. “Data trecuta, se gandeste, m-am urcat acolo si am cazut. Acum nu o sa ma mai urc”. Tot astfel si nevointa noastra, atunci cand pe toate le supraveghem si punem in valoare binele, dobandim experienta si, daca o folosim, ne ajuta mult. Imi aduc aminte ca acasa, la Konita, aveam sase cai, mari si mici. Intr-o zi, in timp ce ii treceam peste un podet facut din trunchiuri de copaci si scanduri, un lemn putred s-a rupt si piciorul calutului cel mai mic, ce avea patru ani, a fost prins intre lemne. De atunci, desi am facut un podet mai mare si am pus lemne sanatoase, cu toate acestea, cand ajungeam acolo, calutul se oprea, isi clatina capul si ori rupea capastrul si fugea, ori sarea dincolo. Daca acel cal de patru ani, care era cal, folosea experienta si nu mai calca cu piciorul pe podet, cu atat mai mult omul trebuie sa foloseasca experienta acumulata din caderile lui.

1pa40.jpg

Sa-l localizam si sa-l lovim pe dusman

– Parinte, nu am iubit smerenia, jertfa, primirea nedreptatii…

– Nu este exact asa cum spui. Eu nu ma nelinistesc, pentru ca vad ca inauntrul tau a intrat nelinistea cea buna. Repede te vei slobozi de patimi, pentru ca ai inceput sa te cercetezi pe tine. Aceasta ajuta mai mult decat orice nevointa. Cel ce se cerceteaza pe sine isi lasa cele vechi ale lui si intra pe drumul duhovnicesc cel corect. Omul nostru vechi fura ceea ce face cel nou. Cand invatam sa-l prindem, ii prindem pe toti hotii ce ne fura orice bine ne da Dumnezeu si ne ramane noua bogatia duhovniceasca.

– Parinte, atunci cand ma mahnesc mult pentru vreo greseala, de pilda pentru ca am vorbit urat unei surori, oare aceasta ma ajuta?

– Ajuta, dar sa iei aminte sa nu depasesti limitele. Sa te mahnesti, dar sa te si bucuri totodata pentru ca ti s-a dat prilejul sa ti se manifeste boala si s-o vindeci. Sa cugeti: “De vreme ce vorbesc urat si ma comport astfel, insemna ca exista o oarecare patima inlauntrul meu si s-a ivit aceasta ocazie sa iasa afara ca s-o vad si s-o indrept”. Fireste vei cere si iertare de la acea sora. Caderile te ajuta sa te cunosti pe tine insuti. Toate ies la suprafata si incet-incet se face lucrarea cea buna. Vezi ca si medicii dau uneori substante pentru a prilejui manifestarea simptomelor bolii si a stabili un diagnostic corect. Dau, de pilda, glucoza si dupa aceea fac analiza sangelui, ca sa vada daca a crescut glicemia.

In nevointa duhovniceasca este necesar sa reperam punctele slabe ale caracterului nostru, slabiciunile noastre si dupa aceea sa incercam sa lovim acolo. Caci daca stii concret in ce puncte se afla dusmanul, te misti cu siguranta. Pui harta jos si spui: “Dusmanul este aici si aici; noi trebuie sa apucam sa prindem aceste si aceste puncte. De acolo vom cere intarire, aici este trebuinta de aceste arme” etc. Adica iti poti desfasura un plan. Dar ca sa afli unde se gaseste dusmanul trebuie sa te nelinistesti si sa cercetezi; nu poti dormi.

– Parinte, oare este mai bine pentru cineva sa-si afle singur slabiciunile lui sau sa i le spuna altii?

– Este bine sa caute si sa le afle singur, dar si atunci cand i le spun altii, sa nu reactioneze; sa primeasca aceasta cu bucurie. Pentru ca se poate ca el sa creada ca se vede pe sine, dar de fapt sa se vada asa cum ar vrea el sa fie si nu asa cum este in realitate.

– Parinte, oare ceilalti ma vad mai bine pe mine?

Omul singur, daca vrea, se poate vedea mai bine pe sine. Adica poate localiza mai bine o reactie a sa, o greseala a sa etc. si sa afle din ce pricina a provenit, in timp ce altul trage concluzii doar din presupunerile ce le face.

– Parinte, se poate ca cineva sa incerce sa se vada pe sine asa cum este si sa nu reuseasca?

– Da, caci daca in incercarea aceasta a lui exista mandrie, nu se poate vedea pe sine precum este in realitate.

1pa40.jpg

Sa ne oglindim pe noi insine in ceilalti

Omul se vede mai bine pe sine atunci cand se oglindeste in altii. Dumnezeu da fiecarui om harisma ce-i trebuie ca sa se ajute, indiferent daca o pune in valoare sau nu. Daca o pune in valoare va ajunge la desavarsire. Si slabiciunile sunt ale noastre; fie ca le-am dobandit din propria noastra neatentie, fie ca le-am mostenit de la parinti, fiecare din noi trebuie sa faca nevointa pentru a se elibera de ele. Pana ne vom elibera, trebuie sa ne oglindim pe noi insine in cusururile celuilalt si sa ne cercetam unde ne aflam. Daca, de pilda, vedem in celalalt o slabiciune, imediat sa spunem: “Ia sa vad, nu cumva o am si eu?”, iar daca o avem, sa ne nevoim sa o taiem.

– Parinte, si daca gandul imi spune ca nu am slabiciunea aceasta, ce sa-i raspund?

– Sa spui: “Eu am altele mai mari; aceasta este foarte mica in comparatie cu ale mele”. Se poate ca uneori slabiciunile tale sa fie mai mici, dar sa ai si mai putine circumstante atenunate. Daca se cerceteaza oricine in felul acesta, vede ca el are cusururi mai mari decat celalalt. Apoi vede si virtutile celuilalt. “Ia sa vad, isi spune, exista in mine aceasta virtute? Nu. Vai, cat sunt de departe de acolo unde trebuia sa ma aflu!” Cel ce lucreaza astfel, de toate se foloseste, se schimba in sensul cel bun si se desavarseste. Se foloseste de sfinti, se foloseste de nevoitori, se foloseste chiar si de oamenii din lume. Pentru ca de ar vedea, de pilda, un mirean care nu se baga in seama pe sine, ca se jertfeste, va spune: “Oare eu am aceasta marime de suflet? Nu o am si mai sunt si om duhovnicesc!” si atunci incearca sa-l imite. Cu totii avem de facut multa treaba. Bunul Dumnezeu pe toate le iconomiseste spre binele nostru intr-un mod intelept.

1pa40.jpg

Cel ce se cunoaste corect pe sine are smerenie

– Parinte, de obicei imi dau seama de mandria pe care o am dupa aceea, atunci cand cad.

– Scopul este sa-ti dai seama de ea inainte de a cadea. Cand cineva iti spune ca ai facut ceva bun, sa nu simti satisfactie. Sa nu se prinda, sa nu se lipeasca lauda de tine.

– Ce m-ar ajuta ca sa ajung la aceasta?

Cunoasterea de sine. Daca omul se cunoaste pe sine, s-a terminat. Laudele sunt dupa aceea corpuri straine; nu se lipesc de el. Atunci cand, de pilda, cineva stie ca este tigan, nu se poate lipi de el gandul ca este imparat. Si tu, daca vei crede ca esti printesa, vei avea lipsuri.

– Daca m-as pregati de mai inainte ca sa nu primesc lauda, aceasta nu m-ar ajuta?

– Aceasta fireste ca trebuie sa se faca, dar uneori vei fi pregatita, alteori nu. Scopul este sa te cunosti pe tine. Daca nu-si cunoaste cineva omul sau cel vechi, nu se smereste si nu se poate face ruperea duhovniceasca a persoanei lui pentru ca sa intre pe traiectoria duhovniceasca, ci ramane pe traiectoria lumeasca.

– Parinte, ma pot cunoaste pe mine in chip gresit?

– Dar noi nu vorbim despre starea gresita. Cel care se cunoaste corect pe sine are smerenie. Iar cand omul se smereste, neaparat va veni harul lui Dumnezeu.

Cel care face lucrarea care trebuie ca sa se cunoasca pe sine se aseamana cu cel care sapa adanc si afla metale in adancul pamantului. Si, cu cat inainteaza mai adanc in cunoasterea de sine, cu atat mai jos se vede pe sine si se smereste, insa mana lui Dumnezeu il inalta mereu. Iar cand se cunoaste deja pe sine, smerenia lui devine o stare fireasca si harul lui Dumnezeu isi face “moratoriul”, adica isi prelungeste perioada de sedere, si atunci nu se mai primejduieste din pricina mandriei. In timp ce acela ce nu face lucrarea aceasta, isi acopera mereu gunoaiele lui, isi inalta mereu varful, sta putin la inaltime prin mandria lui si in cele din urma cade gramada.

1pa40.jpg

Sa ne cunoastem boala noastra

– Parinte, adeseori vad slabiciunile altora si ii judec.

– Boala ta ti-o stii?

– Nu.

– De aceea stii boala celorlalti. Daca ti-ai fi stiut boala ta, nu ai fi stiut boala altora. Nu spun sa nu participi la durerea lor, ci sa nu te preocupi de gresealele lor. Daca omul nu se ocupa de sine, ispititorul ii va da de lucru sa se preocupe de altii. Dar daca face treaba in el insusi, atunci se cunoaste si pe sine si-l cunoaste si pe celalalt. Altfel, prin concluziile gresite pe care le scoate din sine judeca gresit si pe altii.

– Parinte, ce il ajuta mai mult pe cineva ca sa se indrepte?

– La inceput, vointa. Vointa este intr-un fel pornirea cea buna. Apoi, unul ca acesta trebuie sa inteleaga ca este bolnav si sa inceapa tratamentul corespunzator. Pentru ca daca este bolnav si isi ascunde boala, candva va cadea gramada deodata, fara sa-si dea seama, si nu se va putea ajuta medical. De pilda, cineva stie ca are un inceput de tuberculoza pulmonara din pricina careia nu are pofta de mancare. Il intreaba: “De ce nu mananci?”. “Ei, nu-mi place mancarea aceasta!”, raspunde el. Apoi are dese slabiciuni si nu poate merge bine. “De ce mergi asa?”, il intreaba. “A, imi place sa merg incet-incet, zice. Ce, sa alerg ca un nebun?”. Nu spune ca are slabiciuni si de aceea nu poate merge. Apoi incepe tusea. “De ce tusesti?” “Ei, din pricina alergiei!” Nu spune ca plamanii ii sunt stricati. Apoi mai scoate cate un scuipat cu sange. “Ce este aceasta?”, il intreaba. “Ei, mi s-a iritat laringele”.

– Si toate acestea, Parinte, deoarece nu vrea sa-si descopere tuberculoza?

Da, deoarece o acopera. O acopera, o acopera si dupa aceea moare de tuberculoza galopanta. Se sparge plamanul, se umplu lighene de sange, cade jos si in cele din urma se descopera boala lui, dar foarte greu mai poate fi ajutat. In timp ce, daca ar intelege ca simptomele care apar sunt de la tuberculoza si ar primi tratamentul corespunzator, s-ar face mai sanatos decat cel sanatos. Vreau sa spun ca si in viata duhovniceasca, acela care isi justifica patimile sale primeste in cele din urma o inraurire diavoleasca si nu se poate ascunde. Stii ce inseamna sa primeasca omul inraurire diavoleasca? Se salbaticeste, se face fiara, se impotriveste, vorbeste urat, cu obraznicie si nu primeste ajutor de la nimeni.

De aceea toata temelia cea buna este ca mai intai de toate omul sa-si cunoasca boala pe care o are si sa se bucure ca a cunoscut-o. De aici inainte trebuie sa primeasca tratamentul, medicamentele potrivite si sa simta recunostinta fata de medic – de duhovnic sau de staretul sau – iar nu sa se impotriveasca. Iata, acela isi intinde mana ca sa-i faca transfuzie; il inteapa, il doare, dar primeste, deoarece aceasta il va ajuta. Sau o operatie, cata chinuire nu are! Dar omul primeste s-o faca pentru a se insanatosi.

– Parinte, atunci cand stiu ca, de pilda, o observatie aspra ma va ajuta, de ce oare nu o primesc cu placere?

– Asculta, se poate sa nu o primesti cu placere, dar cel putin iti dai seama ca ceea ce ai facut nu este bine?

– Da, imi dau seama.

– Ei, daca iti dai seama, este ceva si aceasta. Vezi, bolnavul ia un medicament care este amar, dar il primeste mai cu placere decat o bomboana pentru ca isi da seama ca il va ajuta. Daca nu primeste medicamentul amar, nu se vindeca. Trebuie ca omul sa-si cunoasca neputinta sa, sa primeasca medicamentele, ca dupa aceea sa-l intareasca Hristos“.

______________________________________________________________ [1] La Coliba “Panaguda” Staretul primea vizitatori, cu exceptia lunilor de iarna, in curte, unde folosea in loc de scaune, buturugi pe care le muta potrivit cu situatiile ivite.

(Cuv. Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, 2003)

normal_sina_erimitirio.jpg


Categorii

Ce este pacatul?, Cuviosul Paisie Aghioritul, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mandria, trufia, Pocainta

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

62 Commentarii la “SA NE CUNOASTEM BOALA NOASTRA – Cuv. Paisie Aghioritul

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 3 / 3 >>

  1. Pingback: IESIREA DIN MINCIUNA INCHIPUIRII DE SINE, care rodeste NESIMTIRE, NEBUNIE SI DEZBINARE. Predici audio (si text) la PILDA VAMESULUI SI A FARISEULUI | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: “Vreau sa spun ca si in viata duhovniceasca, acela care isi justifica patimile sale primeste in cele din urma o inraurire diavoleasca si nu se poate ascunde. | DEASA IMPARTASIRE CU NEVREDNICIE
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate