OTRAVA MANDRIEI si roadele acesteia. CUM SA O RECUNOASTEM?

27-02-2014 Sublinieri

sarpele-ispita-fructul-otravit

SFANTUL TIHON DIN ZADONSK 

Otrava ascunsa in om[1]

Se intampla ca oameni rai sa-i dea cuiva otra­va inaltarii de sine: asa ne-a varsat in fire otra­va aducatoare de moarte a pacatului vrajmasul nostru, sarpele cel vechi. Daca se intampla sa se otraveasca, omul, chiar daca inainte era sanatos, ajunge in mare suferinta: si firea noastra era cu­rata, neprihanita, sfanta, buna, dar cand otrava vicleanului sarpe a patruns in ea, a cazut in boa­la si nenorocire nevindecata. Aflandu-se in om, otrava ii imbolnaveste tot trupul: si otrava cea aducatoare de moarte a sarpelui ne-a imbolnavit toate puterile sufletesti si trupesti.

De aici iau nastere nu numai mandria, ci si se­meata cugetare, dispretuirea aproapelui, osandi­rea, clevetirea, grairea de rau, ocarile, razbuna­rea cu fapta si cu cuvantul, dorirea si cautarea cinstirilor, slavei omenesti si laudelor.

De aici iau nastere amagirea, viclenia, sirete­nia, minciuna si fatarnicia.

De aici iau nastere faptele si cuvintele de ru­sine.

De aici iau nastere mancatul si bautul peste masura si grija ospetelor.

Asa se face ca oamenii nascocesc schimbari in imbracaminte, in zidirea si impodobirea caselor, precum si celelalte desertaciuni.

Toate acestea si cele asemenea lor sunt de la cugetarea trupeasca si de la otrava aducatoare de moarte a sarpelui, care este semanata in ini­ma omeneasca.

Otrava dinauntrul omului il chinuie pe aces­ta, si cu timpul ii face suferinta de neindurat: si otrava sarpelui, care este ascunsa in suflet, chinu­ie foarte sufletul si ii pricinuieste felurite dureri.

Uita-te ce face in om mandria! Cum il chinu­ie! Cate mijloace nascoceste pentru a dobandi cinste, slava si lauda in aceasta lume, si, odata ce le-a dobandit, cu cata osteneala si grija isi pa­zeste aceasta comoara! Cat de nemultumita este atunci cand cineva o dispretuieste! Cat o doare atunci, cat se tulbura, cum carteste si se indarjes­te cand e lipsita de cinstiri, incat multi chiar isi pun capat zilelor!

***

200px-Схиигумен_Савва_(Остапенко)_чб

SCHIIGUMENUL SAVA [Ostapenko, +1980)

Despre mandrie[2]

Mandria este o boala sufleteasca de temut, ca­re se vindeca foare greu. Nu este pacat mai urat inaintea lui Dumnezeu decat mandria. Sfintii Parinti o numesc “samanta satanei”.

Mandria este increderea in sine dusa pana la extrem, care respinge tot ce nu este „al meu”; es­te izvor al maniei, cruzimii, enervarii si rautatii; este refuz al ajutorului dumnezeiesc – dar toc­mai cel mandru are deosebita nevoie de Dumne­zeu, fiindca oamenii nu-l pot salva atunci cand boala ajunge in ultimul stadiu.

Cel ce a „inventat” pacatul, ingerul cel cazut al intunericului, a pacatuit el insusi prin impo­trivirea fata de Dumnezeu, adica prin mandrie, si arunca tot neamul omenesc in aceasta patima pierzatoare.

Orice pacatos care face pe placul patimii sale poarta razboi impotriva lui Dumnezeu asa cum satana s-a razvratit candva si a pornit razboi in cer impotriva lui Dumnezeu ca sa iasa din supunerea fata de El si sa traiasca dupa voia sa.

Atunci cand cel mandru, cel iubitor de slava desarta, cel iubitor de sine, cel iubitor de slava omeneasca, cel iubitor de stapanire, cel crud, cel manios, cel invidios, cel semet, cel ingamfat, cel neascultator si altii isi satisfac patima si pentru „eul” lor ii injosesc pe altii, prin aceasta ridica sabia, ca sa zic asa, asupra lui Dumnezeu, ca si cum l-ar zice lui Hristos:

„Nu vrem sa urmam pildei Tale, nu vrem sa fim blanzi si fara de rau­tate! Legea Ta nu ne place! Oamenii sa ni se su­puna si sa ne slujeasca noua, nu noi lor!”

Izbaveste-ne, Doamne, de o asemenea intune­care! Cu cei mandri asa se si intampla de obicei. Daca nu se opresc la timp, daca nu se pocaiesc, devin potrivnici ai lui Dumnezeu.

Prin orice pacat, chiar si printr-unul mic, in suflet slabeste harul lui Dumnezeu, iar prin pa­catele de moarte oamenii il pierd cu desavarsire si devin vrednici de pedeapsa vesnica.

Cei mandri ies de sub stapanirea legii lui Dumnezeu; ca atare, se lipsesc singuri de apara­rea si ocrotirea dumnezeiasca. Ei sufera infran­gere in toate caile lor. Traind cu trupul, sunt deja morti cu sufletul si inca din timpul vietii traiesc muncile gheenei: singuratatea, lancezeala moho­rata, tristetea, rautatea, ura, sterpiciunea, intune­carea si deznadejdea.

Simptomele si dezvoltarea bolii

Pacatul mandriei are in dezvoltarea sa cateva stadii, si incepe cu slava desarta.

Simptomele slavei desarte: setea de laude; nesuferirea mustrarilor, moralei si reprosurilor; purtarea banuitoare si ranchiunoasa; banuirea altora, greutatea in a cere iertare, cautarea cailor usoare; omul joaca permanent teatru in prezenta altora, cu scopul de a prezenta o aparenta evlavioasa, ascunzandu-si cu multa grija patimile si neajunsurile.

Omul inceteaza sa-si mai vada pacatele, nu-si mai baga de seama defectele, incepe sa-si minimalizeze vinovatia ori sa si-o nege cu totul, ba uneori chiar s-o arunce asupra altora, si in schimb incepe sa-si exagereze si propriile cunostinte, propria experienta, propriile calitati si virtuti. Pe masura evolutiei bolii, in parerea sa despre sine el devine mare, vrednic de slava. De aceea se si cheama aceasta boala “mania grando­rii”. In starea aceasta, omul nu numai ca-i osandeste pe altii, ci incepe sa-i dispretuiasca si sa-i fie sila de ei, si chiar sa le faca rau. Izbaveste-ne, Doamne, de asta!

Iar cand bolnavului i se pare ca nimeni nu-l intelege, nimeni nu-l iubeste, ci toti il persecuta si vor sa-i faca rau, boala aceasta se numeste ma­nia persecutiei.

Mania grandorii si mania persecutiei sunt ce­le mai raspandite forme de boala sufleteasca. Aceste boli sunt legate de aprecierea excesiva a propriei persoane, atunci cand sentimentul exa­gerat al propriei valori starneste dispret si atitudine dusmanoasa fata de oameni.

Cel mandru este intotdeauna nemultumit de cei din jur si de conditiile sale de viata, si de ace­ea ajunge cateodata la deznadejde, hula, insela­re, iar uneori si la sinucidere.

In stadiul de inceput, mandria este greu de re­cunoscut. Doar un duhovnic incercat sau un psi­holog incercat poate stabili fara gres aceasta pa­tima atunci cand ea se afla in fasa.

Omul se poarta aparent normal, insa un ochi experimentat recunoaste in el inceputul bolii. Omul e multumit de sine. Este bine dispus: canta, zambeste, adeseori chiar rade si cateodata hoho­teste fara pricina; face pe originalul, pe spiritualul; cauta sa atraga cu orice pret atentia celor din jur; ii place sa vorbeasca mult, iar in convorbirile lui se aude la nesfarsit “Eu“, insa un singur cuvant dezaprobator face ca dispozitia lui sa se schimbe rapid, si el devine abatut, ca in urma unei laude sa infloreasca din nou. In general insa, in stadiul acesta dispozitia lui ramane luminoasa.

In continuare, daca omul nu-si da seama de pacatosenia sa, daca nu se pocaieste si nu se in­dreapta, boala lui duhovniceasca evolueaza si se acutizeaza.

In om apare convingerea sincera de faptul ca este mai presus de altii. Aceasta convingere se transforma in patima de a comanda, si el ince­pe sa dispuna dupa bunul plac de atentia, de timpul si de puterile altora. Devine obraznic: se apuca de orice, chiar daca nu face decat sa strice si sa incurce, in toate se baga, chiar si in familii­le altora.

In stadiul acesta, dispozitia omului mandru se strica, fiindca el intampina deseori rezistenta celor din jur. El devine, treptat, tot mai irascibil, incapatanat, certaret, nesuferit de nimeni. Fires­te, oamenii incep sa-l evite, dar el este convins de dreptatea sa si considera ca pur si simplu ni­meni nu vrea sa-l inteleaga, si ca atare o rupe cu totiRautatea si ura, dispretul si ingamfarea se instaleaza si prind radacini in sufletul lui. Sufle­tul ii devine intunecat si rece, mintea i se intuneca, si omul iese din orice supunere. Scopul lui este sa iasa cum vrea el, sa-i faca pe ceilalti sa se simta inferiori, sa-i impresioneze si sa-si demon­streze „dreptatea”. Tocmai trufasi de felul acesta creeaza schismele si ereziile.

In urmatoarea etapa de dezvoltare a bolii, omul o rupe si cu Dumnezeu… Tot ce are, inclu­siv calitatile si unele virtuti, si le atribuie siesi. El e convins ca-si poate aranja viata fara ajutorul al­tora si ca poate dobandi singur tot ce-i trebuie in viata. El se simte mare voinic chiar si atunci cand are o sanatate plapanda. Se ingamfa cu „intelep­ciunea” sa, cu cunostintele sale, si se mandreste cu tot ce are – iar rugaciunea lui devine nesincera, rece, fara frangere de inima, iar mai apoi ince­teaza de tot sa se mai roage. Starea lui sufleteas­ca se face negrait de intunecata, dar totodata el e convins ca e pe calea cea dreapta si continua sa mearga cu graba spre propria pierzare.

Cum sa recunoastem trufia din noi?

La intrebarea: „Cum sa recunoastem trufia din noi?”, arhiepiscopul Iacov al Novgorodului scrie urmatoarele:

Ca sa o pricepi, ca s-o simti, baga de seama cum te vei simti atunci cand cei din jurul tau fac ceva asa cum nu-ti place tie, im­potriva voii tale. Daca in tine ia nastere in pri­mul rand nu gandul de a indrepta cu blandete greseala, ci nemultumirea si mania, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas”.

Daca pana si cele mai mici nereusite te intris­teaza si te apasa, incat nu te mai inveseleste nici gandul la Purtarea de grija dumnezeiasca, ce ia parte la treburile noastre, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.

Daca esti fierbinte fata de nevoile proprii si re­ce fata de nevoile celorlalti, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.

Daca atunci cand vezi restristile altora, fie aces­tia chiar si vrajmasi ai tai, te bucuri, iar cand vezi fericirea neasteptata a aproapelui te intristezi, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.

Daca te jignesc chiar si observatiile moderate cu privire la neajunsurile tale, iar laudele pen­tru calitati pe care de fapt nu le ai iti fac placere, te incanta, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.

Ce se mai poate adauga la aceste semne prin care omul poate recunoaste trufia din el insusi? Poate numai ca daca asupra omului cade frica, si acesta este un semn al trufiei. Sfantul Ioan Scararul scrie despre aceasta:

“Sufletul mandru e rob al fricii; nadajduind in sinesi, el se teme si de un zgomot slab, pana si de o umbra. Fricosii isi pierd adeseori mintile, si pe drept – fiindca drept este ca Domnul sa-i paraseasca pe cei mandri, ca si ceilalti sa invete sa nu se mandreasca”.

Tot el scrie:

„Trufia cea mai mare sta in aceea ca omul, de dragul slavei desarte, sa arate cu fa­tarnicie virtuti care de fapt nu se afla in el.”

Ispitele diavolesti

Firea omeneasca e inclinata atat spre bine, cat si spre rau. Ea primeste cu usurinta atat binele, cat si raul, atat harul dumnezeiesc, cat si puterea cea rea.

Domnul nu sileste libertatea omului, nu o obliga la bine, ci doar ii vesteste despre Sine cu blandete sufletului si-l cheama pe calea mantui­rii – iar sufletul alege, potrivit voii si aplecarii sale, sa traiasca cu Dumnezeu dupa sfanta Lui voie sau sa traiasca dupa voia sa, fara sa se gandeasca la urmari.

Despre oamenii care traiesc doar dupa voia lor si isi satisfac patimile nu este de vorbit mult, pentru ca voia lor este samanta a iadului, ea co­boara sufletul in iad. Iar despre cei care se straduie sa cunoasca voia lui Dumnezeu si sa-I urmeze putem si trebuie sa vorbim mult, ca sa ii ajutam in aceasta lucrare buna.

Sa nu crezi, prietene, ca trufia este o patima, o boala sufleteasca ce duce la modificari fizio­logice si patologice in organismul omului, si ca atare este doar a catorva. De aceasta boala a fost molipsita, se poate spune, intreaga omenire, in afara de cei cativa care sunt smeriti cu adevarat. Boala aceasta are insa diferite stadii, si pe deasu­pra se ascunde sub masca smereniei de parada, fatarnice, drept care nu se manifesta pe deplin si adesea este subestimata.

Vrajmasul neamului omenesc ne indeamna intotdeauna la felurite pacate si faradelegi. El es­te siret, viclean si crud. Cunoaste bine inclinarile fiecaruia dintre noi si ataca cu iscusinta punctul slab al omului, mai ales al celui ce n-are o voin­ta puternica.

Nu e nimic uimitor in aceea ca diavolul il arunca pe om in trufie cu usurinta, pentru ca su­fletul nostru este zidit, dupa chipul si asemana­rea lui Dumnezeu, curat, luminat, bineinmiresmat de virtuti, si din firea sa nazuieste spre tot ce-i bun, nobil, inalt. El vrea sa fie intotdeauna printre primii, vrea sa ajunga cat mai repede la desavarsire, la fericire!

Spune-mi, prietene, oare nu sunt de laudat aceste porniri ale sufletului? Se intelege ca sunt! Dar… Sarmanul suflet lipsit de experienta nu apuca sa-si vina in fire, ca de la primii pasi nime­reste in cursele viclene ale vrajmasului – si cu cat tinde mai mult spre intaietate, spre desavarsire (pe care le intelege potrivit conceptiilor lui lumesti), cu atat mai mult va spori… vai! deja insa nu in vir­tute; se va incurca tot mai mult in laturile vrajma­sului din lipsa sa de experienta, lipsit fiind de in­drumator duhovnicesc, de parinte duhovnicesc.

Treaba este ca puterea cea rea il amageste pe om, insuflandu-i o conceptie pervertita despre fericire. Ea ii propune „fericirea” vremelnica, pamanteasca, il ajuta sa reuseasca in obtinerea unei asemenea fericiri si ascunde cu viclenie de om faptul ca mantuirea lui si fericirea adevara­ta, vesnica, este invers proportionala cu „ferici­rea” pamanteasca, ce trece repede. Daca toti ar cunoaste lucrul acesta si si l-ar lamuri cu toata seriozitatea, puterea cea rea s-ar dovedi nepu­tincioasa in viclenia sa si n-ar reusi sa le insufle oamenilor ganduri trufase nici daca ar avea ne­numarate fapte bune. Fiecare si-ar spune cu sin­ceritate:

„Cu ce ma pot lauda? Poate doar cu ne­putintele si pacatele – iar tot ceea ce am bun e de la Dumnezeu!”

– si prin smerenia sa ar alunga puterea cea rea.

Necazul este insa ca omul asculta mai cu pla­cere si cu mai multa luare-aminte glasul vrajma­sului sau decat glasul Mantuitorului sau.

Stramta, spinoasa si grea este calea crestinu­lui smerit, ea cere jertfa… cere lepadare de sine in numele iubirii de Dumnezeu si de aproapele, si in aceasta cale il intampina mereu ispite de la diavol. Este nevoie de o vointa foarte puternica pentru a nu ceda smintelii, pentru a nu te teme de ispite, de lupta cu puterea cea rea.

Larga, neteda si usoara e calea omului (nu-l voi numi pe acesta crestin) care traieste dupa vo­ia diavolului, care raspunde la chemarea pati­milor sale si le implineste nazurile. Pe dinafara, aceasta cale este semanata cu trandafiri, insa… pentru cat timp?

Iata inaintea voastra un exemplu caracteristic: trufasul. Duhul rau i-a fost insotitor nevazut si l-a ajutat sa ia din viata tot ce poate lua murito­rul, toate lucrurile de care se poate satura pana la imbuibare, alergand dupa o fericire himerica. Tineretea, sanatatea, frumusetea, bogatia, onoru­rile si slava, succesele ametitoare, inzestrarile, talentele – toate i le-a dat vicleanul insotitor nevazut, doar-doar va inradacina in el cea mai pier­zatoare dintre patimi: trufia. Omul, nepasator, a mers cu mare viteza pe panta caii largi, desfatandu-se de stralucirea amagitoare a fericirii lumesti, si s-a trezit, pana sa-si dea seama, pe mar­ginea prapastiei… A devenit de nesuferit pentru cei din jur, si acestia au inceput sa-l ocoleasca. Au incetat sa mai manifeste interes pentru persona­litatea lui, au incetat sa-i mai admire aptitudinile, talentul, si el a inceput sa-i urasca pe toti. „Intu­nericul dinafara” ii cuprinde toata fiinta, mintea i se intuneca si ajunge la nebunie. Scopul vietii a fost pierdut, nu mai ramane decat o singura bu­curie: incetarea chinurilor, uitarea de toate… Dia­volul se bucura! Inca o victima – nefericitul sinu­cigas, care devine bun al lui pe vesnicie.

Iata la ce sfarsit nefericit duce trufia. Am dat ca exemplu treapta extrema a ei, insa, oricare ar fi momentul din evolutia acestei cumplite boli, poa­te fi cu adevarat fericit omul care s-a despartit si de iubirea lui Dumnezeu, si de iubirea aproapelui? Raspunsul se impune de la sine. Pe cand omul smerit ajunge la un sfarsit fe­ricit: la vesnica bucurie, la vesnica fericire. Dar, ca s-o spunem pe sleau, oare este chiar atat de grea si obositoare calea crestinului simplu, ca­re nu este legat cu legamintele slujirii poporu­lui? Doar inceputul acestei cai este dureros pen­tru cel smerit, insa apoi, in urma exersarii, virtu­tea devine obisnuinta, si cel smerit inceteaza sa mai simta apasare de pe urma ispitelor diavo­lesti – dimpotriva, el simte tot mai mult bucurie de pe urma fiecarei biruinte pe care o dobandes­te asupra sa. Iar cand se statorniceste definitiv in aceasta virtute, puterea cea rea nu mai indraz­neste sa se apropie de el, fiindca smerenia ii arde pe draci si ii izgoneste.

Atunci, diavolul se straduie sa-l ispiteasca in somn, prin oameni, insa nici asa nu reuseste ma­re lucru, fiindca cel cu adevarat smerit place ori­cui si toti il iubesc. Cursele diavolului sunt recu­noscute, si crestinii evlaviosi nu isi fac pacat, nu se ridica impotriva dreptului.

Si ce bucurie nepamanteasca umple cu asu­pra de masura sufletul omului smerit! Cate man­gaieri duhovnicesti! Ce apropiere si impartasi­re adevarata cu Domnul! Cred ca si tu, prietene, te vei invoi ca pentru o asemenea fericire nepamanteasca sa te inchini tuturor, sa-i mangai pe toti, sa le slujesti tuturor, sa fii pentru toti, fara alegere, cel de pe urma rob.

Ispitele ne sunt de folos, daca stim sa le fo­losim. Ele pun la incercare, curatesc si luminea­za sufletul, si arata cat este de puternica credin­ta noastra; de aceea nu trebuie sa deznadajduim atunci cand vin ispitele, ci trebuie sa ne luptam vitejeste cu ele si, lucrul principal, nu trebuie sa dam loc gandului: „Sunt mai bun ca altii!” Dimpotriva, trebuie pana la sudori de sange sa ne si­lim spre gandul: „Sunt mai rau decat toti”, si sa ne straduim sa gasim in noi insine ceea ce-l poa­te adeveri.

Atata doar: sa nu uiti niciodata, prietene, ca orice neplaceri si ispite ai intampina in calea ta trebuie sa le primesti intotdeauna ca pe niste in­cercari, nu ca pe niste semne ale lepadarii tale de catre Dumnezeu. Aici se poticnesc multi cres­tini si de asta cad in deznadejde, socotindu-se le­padati de El.

Ispita este o cale ce duce la cunoasterea lui Dumnezeu. Nenorocirile, necazurile si ispitele de tot felul ne frang sufletul – insa Hristos, spre mangaierea celor necajiti, spune:

ca spre Mine a nadajduit, si-l voi izbavi pe el… si-l voi proslavi… si-i voi arata lui mantuirea Mea (Ps. 90,14-16).

In ispite cunoastem mai bine si mai limpe­de ca nimeni altcineva, in afara de Domnul (si de Preacurata Lui Maica), nu alina intristarile noastre, nu tamaduieste bolile noastre, nu ajuta si imbogateste in saracie, nu izbaveste de moar­te; stim, de asemenea, ca El este singurul izvor al vietii noastre, al mantuirii noastre, al fericirii noastre, si ca de aceea suntem datori sa ne bucu­ram de toate necazurile, de toate ispitele, nu sa cadem in acedie si sa deznadajduim.

Cand sufletul tau va fi inviforat de acedie sau deznadejde, citeste rugaciuni de felul acestora:

In zadar te ostenesti in privinta mea, mai-mare vo­ievod cazut. Eu sunt rob al Domnului Iisus Hristos. Luptandu-te cu mine, cel slab, tu, trufie preasemetita, nu faci decat sa te injosesti pe sineti.

Ce este tie si noua, fugarule din Cer si sluga vi­cleana? Nu tu ai stapanirea peste noi, caci Hristos, Fiul lui Dumnezeu, are stapanirea peste noi si peste toti. Lui l-am pacatuit, Lui ii vom si raspunde. Iar tu fugi departe de la noi, pierzatorule. intariti cu cinsti­ta Lui cruce, noi calcam capul tau de sarpe. Amin.


[1] Extras din: Sf. Tihon din Zadonsk, Comoară duhovni­cească adunată din lume.

[2] Extras din: Schiigumenul Sava, Calea pământească spre Dumnezeu

(in: “Cum sa biruim mandria. Lectii de vindecare a mandriei din sfaturile Sfintilor Parinti”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

364829

Legaturi:


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Ce este pacatul?, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mandria, trufia, Sfantul Tihon din Zadonsk

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

15 Commentarii la “OTRAVA MANDRIEI si roadele acesteia. CUM SA O RECUNOASTEM?

  1. “Viata este ca un pom cu fructe inselatoare,
    Dintr-ansa gusta bietul om si fara sa stie moare.
    Deci nu intinde mana ta sa gusti din toate cele,
    Ca mai-nainte de-a gusta,sa sti ca toate-s rele.
    Tu salta ochii vesnic sus,spre zarea cea albastra,
    Acolo-n cer langa Iisus,acolo-i casa noastra.

    Viata este un fluviu lat,adanc si plin de valuri,
    Destui in ea s-au aruncat,dar n-au iesit la maluri.
    Arunca-te in valuri deci,si cu nadejde-noata,
    Caci nici nu sti cand o sa pleci,si tu spre vesnicie odata.
    Viata-i drum necunoscut,un nor care se curma.
    Tu sa suspini mai bine la-nceput,ca sa nu plangi la urma.”
    -Ghe.Militaru-

  2. iertare
    versurile -Vasile Militaru-

  3. Pingback: Lectii de razboi duhovnicesc de la un duhovnic cu viata sfanta: CUM SUNTEM ISPITITI PRIN MANDRIE SI LA CE CADERI POATE DUCE INVOIREA CU GANDURILE INGAMFARII. “Daca omul nu se lupta cu puterea cea rea, devine el insusi rau” -
  4. Pingback: PREDICI AUDIO ale Pr. Ciprian Negreanu in DUMINICA POTOLIRII FURTUNII. Dumnezeu ingaduie furtunile incercarilor ca sa ne smereasca si sa ne izbaveasca de marea inselare a increderii in propriile fapte: “Adevaratul chip al omului este smerenia. Unde
  5. Pingback: SFANTUL AMBROZIE DE LA OPTINA despre diferite forme de INSELARE: “Nu orice dorinta ce pare buna e de la Dumnezeu. Tot ce insufla vrajmasul este ori INAINTE DE VREME si PESTE PUTERI, ori cu SEMETIE si cu slava desarta” -
  6. Pingback: SLUGI NETREBNICE SUNTEM -
  7. Pingback: Din sfaturile duhovnicesti ale STARETULUI NICON AL OPTINEI: “Temeti-va, copii, sa anticipati judecata lui Dumnezeu. Cat de cumplit este sa osandim!“ -
  8. Pingback: Sfantul Tihon din Zadonsk despre RAZBOIUL CRESTINILOR IMPOTRIVA FRATILOR LOR: “O, in ce stare de plans a ajuns crestinatatea: sa se chinuiasca si sa se manance unul pe altul! ODINIOARA CRESTINII SE AJUTAU UNUL PE ALTUL, DAR ASTAZI SE ALUNGA SI SE ST
  9. Pingback: CAND VEZI CA ALTA MINTE SE LUPTA CU MINTEA TA… | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: VIATA DUHOVNICEASCA INCHIPUITA (II): “Crestinul dupa inchipuire pregusta unele expe­riente harismatice, care-l incredinteaza ca este bun crestin… In spatiul comod al inchipuirii sale caderile lui sunt uitate” | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: Sfantul Luca al Crimeei: talcuire din RUGACIUNEA SFANTULUI EFREM SIRUL despre DUHUL IUBIRII DE STAPANIRE, DUHUL GRAIRII IN DEȘERT si DUHUL GANDULUI SMERIT: “Cat de putina sme­renie este in ziua de astazi!” | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: Sfantul Luca al Crimeei: talcuire din RUGACIUNEA SFANTULUI EFREM SIRUL despre DUHUL IUBIRII DE STAPANIRE, DUHUL GRAIRII IN DEȘERT si DUHUL GANDULUI SMERIT: “Cat de putina smerenie este in ziua de astazi!” | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: “Iata ca au venit din nou saptamanile pregatitoare pentru Marele Post!” – DUMINICA VAMEȘULUI ȘI A FARISEULUI: “Trebuie sa simtim, si sa simtim adanc, ca NU MERITAM ABSOLUT NIMIC si nu putem pune temei pe nimic din cele ale noastr
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate