Arhimandritul Lazar: “LUMEA INCLINA CATRE UN CRESTINISM FALS, ISTERIC”. Cand inselarea si fanatismul devin normalitate in viata bisericeasca…

DE CE ESTE NEVOIE SA CONSTIENTIZAM DUHUL VREMII NOASTRE SI SA ASCULTAM PROFETIILE PARINTILOR?

***

Ce este deosebit de important la inceputul vietii duhovnicesti?

Orice grija de cer, daca nu este insufletita de pocainta, este moarta, neadevarata. (Sf. Ignatie Briancianinov)

*

Greselile cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele curateste-ma. (Psalmul 18)

Cine a citit cu atentie indrumarile Sfinti­lor Parinti ai Bisericii, acela, fara doar si poate, a observat ca in aceste invataturi se vor­beste mai mult despre pocainta, despre smere­nie, despre plansul in fata lui Dumnezeu pentru pacatele proprii. Despre aceasta s-a scris atat de mult, ca aproape in fiecare carte patristica poti gasi o astfel de indrumare. Dar, oricat de stra­niu ar parea, in timpul nostru este omisa mai mult decat orice, denaturata si incalcata de crestini tocmai aceasta invatatura, aceasta lege din­tre cele mai importante ale vietii duhovnicesti. Şi nu intamplator!

Pe masura ce acest veac se indreapta spre cumplitul sau sfarsit, se apropie timpurile apos­taziei generale, a inselarii lumii de catre diavol si a impatimirii generale, oamenii se afunda tot mai adanc in patimi, in pacate si rataciri. Prima dintre bolile acestui veac – mandria – isi ridica cel mai sus capul. Apostolul Pavel[2] a spus ca

in vremurile din urma oamenii vor fi iubitori de sine, iu­bitori de argint, mandri, laudarosi, trufasi, hulitori, neascultatori de parinti, nemultumitori, fara cucernicie, neinduplecati, clevetitori, neinfranati, cruzi, obraznici, ingamfati, iubitori mai mult de placeri de­cat iubitori de Dumnezeu, avand infatisarea credintei, dar tagaduind puterea ei, etc.

Astazi fiecare du­hovnic care se straduie sa le ajute credinciosilor ce vin la dansul, sa le tamaduiasca bolile sufle­testi, stie cat de complexa este lucrarea aceasta, cum s-au cuibarit aceste boli in sufletul oamenilor, cum toti de la mic la mare sunt profund afectati de mandria nebuna, de slava desarta, de iubirea de sine, cat sunt de aroganti, de suparaciosi, cat sunt de incapatanati, de nesupusi, de neascultatori, de neincrezatori. In viata duhovniceasca acest lucru este foarte grav. Astazi foar­te rar se incredinteaza cineva indrumatorului sau; fiecare urmeaza ratiunii sale, iar duhovnicului i se adreseaza doar de forma, pentru ca asa se cuvine, insa in realitate isi pune toata increderea doar in sine.

In genere, tabloul vietii du­hovnicesti este astazi foarte sarac; daca vreunul dintre parintii din vechime s-ar uita asupra lui cu privirea sa curata, cu siguranta n-ar suporta aceasta vedere si ar plange cu amar pentru sufletele noastre. (Sfantul Pahomie cel Mare, care a trait in secolul al IV-lea, a avut o vedenie de la Dumnezeu despre felul cum vor trai ultimii dintre monahi, iar dupa aceasta el a plans mult timp, s-a intristat, refuzand chiar sa manance[3].)

Dar noi parca ne-am obisnuit cu aceasta situatie, parca nici nu vedem acest dezastru. Multe patimi se intalnesc in mediul crestin, iar oamenii le percep ca fiind inofensive si chiar amuzante, nimeni nu se sperie de ele, nu le combate, desi multe din aceste „nazbatii” ucid sufletul si sea­mana moarte duhovniceasca in jurul celor care sunt stapaniti de ele, iar pe deasupra ii infectea­za si pe altii cu acestea.

Din cauza unei astfel de situatii dezastruoa­se – din cauza lepadarii invataturii drepte a Pa­rintilor Bisericii, din cauza lipsei unor invatatori drepti ai pocaintei, din cauza lipsei unei priviri pastorale atente si experimentate asupra credin­ciosilor – are loc abaterea pagubitoare de la calea mantuirii. Aceasta, intrucat crestinii pierd (sau nu gasesc) duhul drept al pocaintei privirea corecta asupra propriei pacatosenii, asupra caderii proprii. Este mai simplu sa ne prefacem ca nu vedem bine cine suntem noi, in ce relatie suntem cu Dumnezeu, cum suntem in fata Lui, sa vedem maretia Lui si sa cunoastem uratenia noastra.

Ortodoxia ne ofera o viziune a acestui fapt. Insusi acest nume sfant vorbeste despre multe: a slavi drept pe Dumnezeu, adica corect, a constientiza corect maretia, slava lui Dumnezeu, a da slava cu vrednicie acestei maretii, a-L slavi pe Atotiitorul, pe Creatorul cerului si al pamantului, al celor vazute si nevazute; dar aceas­ta cunoastere o putem avea doar daca vom con­stientiza caderea noastra proprie, nimicnicia, nevrednicia si cu frica vom rosti numele lui Dumnezeu. Sa-L preamarim neincetat pe Dumnezeu si sa ne smerim neincetat pe noi insine – iata ce este Ortodoxia!

Daca nu ne vom inabusi mandria din suflet si daca nu o vom calca, asa cum in icoana Arhan­ghelul Mihail zdrobeste sarpele – pe satana (ex­presia Sfantului Teofan Zavoratul), ea va incerca sa ne deformeze vederea corecta asupra sinelui si ne va prezenta caderea ca pe ceva mai pu­tin grav, iar calitatile noastre mai frumoase de­cat sunt in realitate.

Daca am privi atent la invatatura fiecarui eretic sau schismatic, atunci am putea vedea ca este plina de greseli in ceea ce priveste pocainta, modul in care Dumnezeu priveste asupra inimilor noastre si cat de exigent es­te fata de noi. Catolicii gandesc ca se pot mantui doar prin fapte exterioare, crezand ca isi pot primi mantuirea fara curatirea adancului inimilor; protestantii, dimpotriva, considera ca este sufici­enta credinta, iar faptele de pocainta nu sunt ne­cesare, ca pacatele noastre sunt rascumparate de Iisus Hristos pe cruce si trebuie doar sa crezi si sa iti marturisesti credinta prin cuvant. In acest fel se tot inmultesc abaterile de la intelegerea adevarata a ceea ce suntem noi, a cum trebuie sa traim ca sa primim mila lui Dumnezeu, a ceea ce este necesar pentru mantuire.

Calea vietii duhovnicesti este neobisnuit de grea. Se stie, nu este simplu sa inveti pictura sau muzica, pentru aceasta fiind necesare mul­te eforturi, multe cunostinte, mult exercitiu; in plus, in arta multe deprinderi se dezvolta oare­cum intuitiv, fiind chiar imposibil sa le exprimi clar sau sa le patrunzi cu ratiunea. In plus, mul­te depind si de dascali, de scoala. Dar viata du­hovniceasca nu este oare mai complexa, nu este oare mai tainica? Aici totul este o mare taina, aici aproape totul este invizibil. Doar ea este stiinta stiintelor, arta artelor!

Cum poti sa te arunci in viata duhovniceasca cu fierbinteala, increzut in sine, dupa o chemare tulbure a sufletului, sa te incredintezi unor sentimente necunoscute, sa judeci despre miscarile launtrice si dispozitiile tale launtrice numai dupa gustul pe care ele il pro­duc in interior? In viata duhovniceasca perico­lele sunt mai mari, aici poti pierde nu numele si pozitia, ca in exersarea artelor, ci insasi vesnicia, viata. Aici intervin cu putere duhurile rele – si in interiorul nostru, si in afara; aici pe cel care mer­ge il intampina pe cale viclenia vrajmasilor, vi­clenie dupa viclenie, cursa dupa cursa. Şi iata un tablou trist: marea multime a crestinilor inselati, unii dintre ei isi ies din minti, savarsesc fapte ingrozitoare, invata, propovaduiesc absurditatea.

Din moment ce invatatura adevarata, patristica, ortodoxa, smerita a inceput sa fie denaturata si chiar uitata, inselarea ia acum forma unei situatii normale, a admiratiei, a infierbantarii, a fanatis­mului, intemeiate pe amagire de sine, receptata ca actiune a harului, considerata „renascatoare a credintei”, inceputul „noii ere”.

[…]

Particularitatile vremurilor noastre

Din ce in ce mai mult lumea inclina spre un crestinism fals, isteric. Dar noi nu trebuie sa dam atentie gusturilor ei – cu cat mai mult vom pazi duhul credintei noastre, cu atat mai straini vom fi acestei lumi, cu atat mai mult vom fi urati de ea, dispretuiti, si ii vom parea absurzi, neputinciosi, chiar lipsiti de har. Daca astazi lumea este curioasa in legatura cu credinta ortodocsilor, acesta nu este un pretext ca noi, de dragul lumii, sa aratam o falsa duhovnicie. Adevarul simplu este mai bun decat o minciuna impodobita. Noi suntem mai saraci duhovniceste ca niciodata, si mai mult decat crestinilor din vechime ni se potrivesc cuvintele psalmistului: Mantuieste-ma, Doamne, ca a lipsit cel cuvios, ca s-a imputinat adevarul de la fiii oamenilor (Psalmul 11).

Suntem saraci cu duhul si este usor sa vedem aceasta, sa constientizam acest fapt cu smerenie si cu pocainta – este, practic, singura lucrare accesibila si mantuitoare pentru noi in zilele noastre. Constientizarea clara a duhului timpului, a situatiei noastre duhovnicesti, a masurii posibi­litatilor noastre ne va pazi de cautarile gresite, de risipirea zadarnica a fortelor noastre, de in­treprinderile fanteziste si de nevointele necores­punzatoare starii noastre.

Timpului nostru nu-i sunt proprii bogatia bu­catelor duhovnicesti, nici acea maretie si buna mireasma de care era plina viata crestinilor de odinioara. Noua ne-au ramas neputinta si necazul, de aceea mantuitoare pentru noi sunt ru­gaciunea smerita si plansul pentru pacatosenia noastra, cea mai umila parere despre toate lu­crarile si faptele noastre, mila fata de aproape­le, primirea recunoscatoare, fara de cartire, a tot ce se intampla cu noi, totala incredere in mila lui Dumnezeu si nici intr-un caz nadejdea in faptele noastre bune.

O imagine a acestui fapt o gasim la Sfantul Ignatie. Bogatia bunurilor duhovnicesti in mediul vechilor crestini el o compara cu un ospat orga­nizat de bogatul Stapan al casei pentru numerosii Sai prieteni si cunoscuti.

„La aceasta masa duhovniceasca urma sa fie un numar nesfarsit de bucate, iar la sfarsitul mesei oaspetii sa fie gene­ros recompensati cu daruri duhovnicesti. Cand toti au plecat, Stapanul casei a vazut o multime de oameni flamanzi si a poruncit slugilor sa nu stranga de pe masa, ci sa ofere tot ce a ramas celor saraci. Acestia au intrat cu precautie si nedumerire in sala impunatoare si au inceput sa-i serveasca tot ce ramasese pe masa si sub masa, firimiturile cazute. Nimeni n-a mancat portie in­treaga, adusa de slugi, nici nu a folosit tacamurile si vasele pretioase, n-a auzit corul cantaretilor, muzica, astfel ca nimeni dintre ei nu putea sa ai­ba o imagine clara despre masa ce avusese loc. Potolindu-si foamea, puteau doar sa ghiceasca cum arata masa inainte de sosirea lor. Cu toate acestea, ei au cazut in fata Stapanului casei, multumindu-i pentru mancarea pe care ei n-o mai mancasera pana atunci, nici n-o mai vazusera. El le-a spus lor: „Fratilor! In momentul in care am  organizat acest pranz nu v-am avut pe voi in vedere, de aceea nu v-am oferit masa asa cum se cuvine si nici nu va dau daruri…” Saracii au exclamat intr-un glas: „Stapane! Oare ne mai trebuie daruri? Oare ne trebuie o masa nemaivazuta? Iti suntem recunoscatori pentru ca nu Te-ai scarbit de noi, cei sfasiati de tot felul de neajunsuri, ci ne-ai primit in cortul Tau si ne-ai scos din foamea grozava!” Saracii s-au imprastiat, nein­cetand sa-i multumeasca milostivului Stapan. Atunci El le-a spus slugilor: „Acum strangeti masa si inchideti cortul: oaspeti nu vor mai fi si ce s-a servit spre mancare s-a terminat. Totul s-a incheiat!”[4]

Sarac si mizer, acesta este chipul starii noas­tre; firimiturile si farfuriile goale reprezinta foamea duhovniceasca a timpului nostru; smerita recunostinta si recunoasterea de a fi nevrednic de mancaruri luxuriante si de daruri sunt exem­plul dispozitiei sufletului necesar noua.

Ne este de folos sa ascultam cu atentie acele profetii ale Sfintilor Parinti, care se refera la tim­pul nostru, la timpul, judecand dupa toate, cel din urma. Aceasta constientizare a duhului tim­pului nostru, pe de o parte, ne va scoate din sta­rea de inselare de sine, ne va deschide viziunea corecta asupra fortelor si a posibilitatilor noas­tre, va face mai modeste cerintele noastre fata de sine si fata de altii, iar, pe de alta parte, ne va obliga sa ne ridicam moralul, sa fim mai veghe­tori si precauti, sa nu deznadajduim, dar nici sa nu ne inaltam iluzoriu, rupandu-ne de realitate.

Sa ascultam cuvintele dureroase, dar folositoare:

„Soarele care apune reprezinta starea crestinului timpurilor noastre. Luceste de asemenea Soarele Dreptatii – Hristos: El raspandeste razele, dar ele nu mai revarsa nici acea lumina, nici acea caldura ca in timpurile vechi, deoarece razele Lui nu mai cad direct asupra noastra, ci doar tangenti­al. Razele Soarelui Dreptatii, Hristos, sunt harul Duhului Sfant.

In prezent, cand s-au inmultit cei bogati cu stiinta, cu artele, cu tot ce este material, a lipsit cel cuvios (Psalmul 11). Sfantul Duh, privind la fiii oamenilor, cautand un vrednic vas prin multimea celor care se numesc invatati, luminati, ortodocsi, rosteste la adresa lor o sentinta amara:

Nu este cel ce intelege, nu este cel ce cauta pe Dumnezeu. Toti s-au abatut, impreuna netrebnici s-au facut. Nu este cine sa faca binele, nici macar unul nu este. Mormant deschis este gatlejul lor, viclenii vorbit-au cu limbile lor; venin de vipera este sub buzele lor. Gura lor e plina de blestem si amaraciune. Iuti sunt picioarele lor sa verse sange. Pustiire si nenorocire sunt in drumurile lor. Şi calea pacii ei nu au cunoscut-o. Nu este frica de Dumnezeu inaintea ochilor lor (Romani 3,11-18).

Iata cauzele pentru care Duhul lui Dumnezeu Se instraineaza de noi, in timp ce El este adevarata mostenire a crestinilor adevarati, incepato­rul atotsfant al neamului dobandit de toti noii israeliteni…[5]

„Sfanta Scriptura marturiseste ca, asemenea iudeilor, crestinii vor incepe treptat sa se indeparteze de invatatura revelata de Dumnezeu, sa nu mai dea atentie innoirii firii omenesti de Dumnezeu-Omul, vor uita de vesnicie, toata atentia o vor indrepta asupra vietii lumesti; se vor ocupa tot mai mult cu situatia lor pe pamant, de parca ar trai aici vesnic, cu satisfacerea dorintelor lor pervertite. Se intelege: o astfel de directie Ii este straina Mantuitorului, Care l-a rascumparat pe om pentru fericita vesnicie. Unei astfel de directii ii este proprie lepadarea de crestinism.”[6]

„(…) Oamenii vor fi stricati la minte, pentru ca se vor invoi cu minciuna (Pilde 2, 12), necercati in credinta, avand infatisarea adevara­tei credinte, dar tagaduind puterea ei (II Timotei 3, 8, 5). Pentru cei care au primit aceasta putere si de bunavoie au respins-o este anevoioasa repri­mirea ei (v. Evrei 10, 26). Chipul evlaviei il pot oarecum plasmui vicleniile omenesti; dar reface­rea puterii evlaviei apartine Celui care ii imbraca pe oameni cu putere de Sus (Luca 24, 49).”[7]

„In prezent in multe privinte oamenii au in­draznit sa adauge randuielilor Sfantului Duh randuielile lor. Din aceasta cauza randuielile ceresti s-au facut pamantesti, cele duhovnicesti, trupesti, cele sfinte, pacatoase, cele intelepte, ne-intelepte… Exista, in particular, crestini, dar s-a pierdut cunoasterea generala, unitara a Adeva­rului, cu care totul s-ar fi unit intr-un singur trup duhovnicesc, cu un singur chip al gandurilor, cu un singur duh, sub un singur cap – Hristos. In prezent orice om isi are modul propriu de gandire, religia sa, calea sa, primite de bunavoie sau intamplator. Fiecare o ia razna in directia dorita, nestiind unde merge, si nimeni nu-l opreste; oamenii nu mai aud – atat s-a ingreuiat auzul lor – glasul mantuitor al adevaratului Pastor, care rasuna din Sfanta Lui Biserica, demascand minciuna, vestind si aratand tuturor calea cea dreapta. I-a asurzit zgomotul grijilor pamantesti, zgomotul veselirii simturilor, al prosperitatii pamantesti. Lipit de pamant, sufletul lor nu este capabil sa recepteze impresiile duhovnicesti”[8].

,,[…] Capcanele diavolului s-au inmultit prea tare. S-au inmultit cartile care contin invataturi mincinoase; s-au inmultit mintile care inventeaza si comunica altora invataturi mincinoase, s-au imputinat urmatorii Adevarului sfant; a crescut respectul pentru virtutile firesti, accesibile pen­tru iudei si pagani, a crescut respectul pentru virtutile pagane, potrivnice firescului insusi; s-a micsorat intelegerea virtutilor crestine; s-a dez­voltat viata materiala, a disparut viata duhovniceasca; placerile si grijile trupesti consuma tot timpul; nu mai este timp sa ne amintim de Dumnezeu. Şi aceasta se transforma in obligatie, in lege.”[9]

„Noi am ajuns in prezent intr-o asemenea sta­re», cand ne putem mantui exclusiv prin rabdarea fara cartire a necazurilor, cu credinta in Dumnezeu si cu nadejdea in milostivirea Lui. Pe alte cai acum nu stie nimeni sa se mantuiasca. Ramane pentru timpul nostru doar o singura cale: rabda­rea necazurilor....”[10]

„[…]Fara smerenie, omul nu poate sa primeas­ca oarecare daruri ale lui Dumnezeu. Iata de ce s-a prezis ca in timpurile din urma, in virtutea mandriei care se intensifica, oamenii se vor man­tui doar cu rabdarea necazurilor si a bolilor, iar nevointele vor fi luate de la ei.”[11]

,,[…]Trebuie sa intelegem duhul timpului si sa nu ne pierdem vremea cu vechile obiceiuri si impresii, care in timpul prezent sunt imposibil de infaptuit. […] Trebuie sa ne caim, sa ne rugam si sa ne pa­zim de inselaciune, pentru ca in timpul de fata multi oameni care doresc sa-si traiasca viata cucernic si care gandesc despre sine ca traiesc cucernic sunt ocupati cu partea materiala a vietii si se afla intr-o mai mare sau mai mica inselare.”[13]

Iata opinia unui parinte contemporan cu noi, ieromonahul Serafim Rose († 1982):

„Intrucat traducerile cartilor ortodoxe despre viata duhovniceasca devin tot mai accesibile iar terminologia ortodoxa despre lupta duhovniceasca este purtata in vazduh, un numar tot mai mare de oameni talcuieste despre isihasml despre Rugaciunea lui Iisus, despre viata ascetica, despre stari inalte ale rugaciunii si despre cei mai inalti dintre Sfintii Parinti, cum ar fi de exemplu Sfintii Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama sau Grigorie Sinaitul. Este foarte bine sa cunoastem aceasta parte inalta a vietii duhovnicesti ortodoxe si sa-i cinstim pe sfintii mari, care de fapt au dus-o: dar daca noi nu vom avea constiinta foarte realista si foarte smerita a faptului ca suntem departe de viata isihastilor si ca prea putin suntem pregatiti ca macar sa ne apropiem de ea, interesul nostru fata de ea va fi doar inca una din exprimarile lumii noastre egocentrice. […]

Trebuie sa intelegem profund in ce timpuri traim, cat de putin simtim de fapt Ortodoxia noastra, cat de departe suntem nu doar de sfintii din vechime, ci si de simplii crestini ortodocsi care au trait cu o suta de ani in urma sau chiar cu o generatie in urma si cat de puternic trebuie sa tindem sa ramanem crestini ortodocsi…”[14]

Asadar, Parintii timpului din urma spuneau foarte des ca timpul nostru este viclean si dificil pentru mantuire, ca foarte tare s-a raspandit fatarnicia, ca adevarata evlavie aproape s-a pierdut, ca, in mare parte, crestinii duc doar la exte­rior o viata virtuoasa, insa inimile lor sunt depar­te de Dumnezeu, sunt robite pamantului, lumii acesteia stricacioase, ca fatarnicia a ajuns pretu­tindeni, ca nimeni nu cauta cele ale lui Dumnezeu, ci fiecare cauta ce-i convine. Acum in fata fiecarui credincios sta o sarcina dificila: sa caute si sa separe in acest haos al faptelor mincinoase si al faptelor omenesti, in aceasta amestecare a adevarului si a minciunii, acel Adevar care singur te poate mantui si vindeca. Adevarul acesta este aproape, el niciodata nu va seca, dar multe pareri mincinoase se straduiesc sa impiedice ve­derea lui, sa insufle ca ele reprezinta acel Adevar care ne este necesar. Şi in afara, si in interiorul nostru se duce o lupta dusmanoasa, vrajmasul se incapataneaza sa schimbe credinta ortodo­xa, duhul ei, cu o copie fina, atragatoare, sa ne determine sa facem doar un pas mic de la calea stramta, ca el sa ne duca apoi cu totul pe calea apostaziei.

Este deosebit de important sa inveti sa intelegi corect si sa aplici la viata ta scrierile Sfintilor Parinti, sa-ti insusesti duhul lor, pentru ca acesta este duhul evanghelic. Parintii indeplineau cu viata lor, cu fapta, cu cuvantul, cu simtul, invatatura evanghelica, pe care si-au insusit-o clar si au explicat-o lamurit in cartile lor. Ne este imposibil sa intelegem si cu atat mai mult sa indeplinim poruncile evanghelice fara aceasta experienta patristica, caci ne vom rataci chiar de la inceput. Insusi cuvantul patristic devine greu de ajuns la noi, caci am incetat sa-i mai intelegem pe Sfintii Parinti. Nevointele lor sunt in multe privinte peste puterea noastra de intelegere; acea neclintire a credintei, care le dadea putere sa savarseasca minuni, acum nu se mai intalneste, simplitatea lor, curatia mintii si a inimii par inaccesibile; lepadarea lor de lume, lipsa lor de griji, neglijarea trupescului si aspiratia spre ceresc sunt imposibile pentru noi. Cu toate acestea, duhul Sfintilor Parinti, lucrarea lor launtrica, orientarea lor principala si scopul operelor lor raman necesare. Nu putem inainta tot asa de darz cum au inaintat ei, nu putem duce aceleasi greutati, nici urca la aceleasi inaltimi – dar putem si suntem datori sa tinem aceeasi directie, sa avem aceleasi scopuri, sa determinam valoarea si utilitatea oricarui lucru cu aceleasi masuri pa­tristice, sa consideram daunatoare si nefolositoare cele de care se fereau si Parintii.