Sfantul Ignatie Briancianinov despre diverse forme de INSELARE si despre cauza lor esentiala: lipsa pocaintei, a inimii infrante (2)

1-05-2010 Sublinieri

“Aceste simtiri felurite apar prin lu­crarea subtire a slavei desarte si a patimii dulcetii: in urma acestei lucrari, sangele capata o miscare pacatoasa, amagitoare, ce se infatiseaza ca desfatare a harului, iar slava desarta si patima dulcetii sunt star­nite de cugetarea semeata, acest tovaras nedespartit al “parerii”.

***

***

Nota noastra:

Cuvantul de fata al Sfantului Ierarh Ignatie, cel considerat proorocul Ortodoxiei din vremea noastra, este cu atat mai necesar cu cat si astazi, in Biserica, mai ales sub influenta viclenelor duhuri New Age tot mai raspandite, constatam cu imensa durere cum multi frati ai nostri ajung sa caute in rugaciune si in lecturile filocalice si inca in cele mai inalte si mai grele dintre acestea, catre care se “arunca” fara discernamant si fara sfatul nimanui, ba chiar considerand ca nici nu au nevoie de vreo indrumare! – o desfatare si o (inchipuita) “inaltare” a “spiritului”, o scaldare in fericire, lumina si extaz, o dobandire instant a “trezviei”, a “pacii” si a “Duhului Sfant”.

Te cutremuri reamente cand vezi cum multi dintre acestia, care cred ca isihasmul (urban si din fotoliu) este “super”, ca ii au la degetul mic pe Staretul Vasile de la Poiana Marului sau pe Sf. Isihie Sinaitul si converseaza “ca la o cafea” despre tehnicile avansate de rugaciune a inimii, care se imagineaza pe sine dogorind deja de dragoste pentru Dumnezeu, nici macar nu se spovedesc, nu doresc sa stie ce este pocainta si ce este pacatul sau nici prin gand nu le trece sa renunte la patimile slavei lumesti si la placerile trupului. Unii, poate chiar si avand formal un duhovnic si mergand pe la slujbe, cred inca in reincarnare, in astrologie, ori chiar practica radiestezie, Reiki Zen sau Yoga si isi imagineaza, in acelasi timp, ca pot avea acces la slava taborica si ca implinesc deja porunca “iubirii universale”.

In cazuri ceva mai putin grave decat acestea, care pot afecta pe multi incepatori, se intalneste, mai ales la firile foarte emotionale si senzuale, necuratite prin plansul duhovnicesc, ispita “indragostirii” de rugaciune ca scop in sine sau ca mijloc de a obtine “stari” asa-zis duhovnicesti dulci, placute, deosebite, de a-ti “imbata” inima de “dragoste”, “pace” si “bucurie” inchipuite, de a plonja din cotidianul mizerabil intr-o lume feerica, construita, in mod inconstient, prin imaginatie.

Cum arata si Cuviosul Seraphim Rose, cultura placerii in care ne-am format cei mai multi dintre noi ne viruseaza si cautarile spirituale si ne trimite catre un soi de “Ortodoxie confortabila” si sentimentalista, care arde etapele si trece direct de la gradinita la facultate si doctorat, fara a mai considera necesara insusirea anevoioasa a abecedarului si aritmeticii elementare. Tanjirea prematura catre cele mai inalte si mai imbietoare forme de spiritualitate, atractia catre acele mode “duhovnicesti” care dau senzatia atingerii rapide a unor experiente extraordinare sau a unor performante mari cu eforturi minime (rugaciunea inimii, impartasania deasa, Filocalia, misionarismul in lume, etc.) sunt simptome ale bolii caracteristice multora dintre convertitii contemporani. Ceea ce este fundamental – pocainta, durerea inimii, plansul pentru pacate, lepadarea de sine si de lume, de toate pacatele grosolane, in prima faza, intrarea sub ascultare si sfat – este intotdeauna ocolit, ocultat, minimalizat. Nu degeaba se spunea in Pateric: De vei vedea pe cel tanăr de voia sa suindu-se la ceruri, apuca-l de picior si trage-l, caci nu ii este de folos. Dar cine mai asculta astfel de cuvinte astazi, cand infierbantarile sangelui, exaltarile inimii si parerea de sine a mintii ne dau “garantia” ca se poate si altfel, singuri si de capul nostru…

“…Intr-o asemenea nenorocire cad si cei ce se nevoiesc la rugaciune, dar leapada pocainta din ne­vointa lor, incercand sa atate in inima iubirea de Dum­nezeu, sa simta desfatare si extaz…”

“Ucenicul: Faptul ca aceasta metoda de rugaciune este gresita si legatura ei cu amagirea de sine si in­selarea imi sunt acum limpezi; fa-ma prevazator acum si cu privire la celelalte feluri de rugaciune nepotrivita si la starea amagitoare care este legata de ele.

Staretul: Precum duce la amagire de sine si inselare lucrarea gresita a mintii, tot asa duce la ele si lucrarea gresita a inimii. Sunt pline de trufie nechibzuita dorinta si nazuinta de a vedea vederi duhovnicesti cu o minte necuratita de patimi, neinnoita si nerezidita de catre dreapta Sfantului Duh: pline sunt de aceeasi trufie si nechibzuinta, dorinta si nazuinta inimii de a se indulci de simtiri sfinte, duhovnicesti, dumnezeiesti, atunci cand ea nu este inca in stare de asemenea indulciri. Precum mintea necurata care, dorind a vedea vedenii Dumnezeiesti si neavind putinta de a le vedea, alcatu­ieste pentru sine vedenii din sine insasi, amagindu-se si inselandu-se cu ele – tot asa si inima, silindu-se a gusta dulceata dumnezeiasca si alte simtiri dumnezeiesti, si neaflindu-le in sine, se linguseste cu ele pe sine, se amageste, se inseala, se pierde pe sine, intrand pe tara­mul minciunii, in partasie cu demonii, supunandu-se inrauririi lor, lasandu-se inrobita de stapanirea lor.

O singura simtire dintre toate simtirile inimii aflate in starea cazuta poate fi intrebuintata la nevazuta slu­jire a lui Dumnezeu: intristarea pentru pacate, pentru pacatosenie, pentru cadere, pentru pierzania sufletului – acesta se numeste plans, pocainta, strapungere a duhului. Pentru aceasta da marturie Sfanta Scriptura.

“Daca ai fi voit jertfa, Ti-as fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi” (Ps. 50, 18, 19):

fiecare simtire a inimii in parte precum si toate impreuna nu Iti sunt binepla­cute, pangarite fiind de pacat si schimonosite prin cadere.

“Jertfa lui Dumnezeu – duhul umilit; inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 18,19).

Aceasta jertfa indeparteaza in chip firesc adu­cerea celorlalte jertfe: simtamantul de pocainta face sa amuteasca toate celelalte simtaminte. Pentru ca jert­fele celorlalte simtaminte sa se faca bineplacute lui Dumnezeu, trebuie ca mai inainte sa se reverse buna­voirea lui Dumnezeu peste Sionul nostru, trebuie ca mai inainte sa se recladeasca zidurile Ierusalimului nostru daramat. Domnul este Drept si Atotsfant: nu­mai jertfele drepte, curate, pe care e in stare sa le adu­ca firea omeneasca abia dupa innoirea sa, sunt bine­placute Domnului Celui Drept si Atotsfant. Jertfele si arderile de tot pangarite El nu le va binevoi. Sa ne ingrijim a ne curati prin pocainta!

“Atunci vei binevoi jertfa dreptatii, prinosul si arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tau vitei” (Ps. 50, 21 ):

simtirile renas­cute ale omului innoit prin Sfantul Duh.

Cea dintai porunca data de Mantuitorul lumii tutu­ror oamenilor, fara deosebire, este porunca despre pocainta:

“a inceput Iisus a propavadui si a spune: pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia cerurilor(Matei 4, 17).

Porunca aceasta cuprinde, inmanuncheaza in sine toate celelalte porunci. Acelor oameni care nu pricepeau insemnatatea si puterea pocaintei, Mantui­torul le-a zis nu o data:

“Mergand, invatati-va ce in­seamna: Mila voiesc, iar nu jertfa(Matei 9, 13).

Aceasta inseamna ca Domnul, milostivindu-Se de oamenii cazuti si pieriti, le-a daruit tuturor pocainta, ca singur mijloc de mantuire, intrucat toti sunt cu­prinsi de cadere si de pieire. El nu cere, nici nu do­reste de la ei jertfe de care nu sunt in stare, ci voieste ca sa se milostiveasca de ei insisi, sa-si recunoasca nenorocirea, slobozindu-se din ghearele ei prin po­cainta.

La cuvintele sus-pomenite, Domnul a adaugat aceste vorbe grozave:

“Nu am venit”, a zis El, “sa chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta”.

Pe cine numeste drepti? Pe acei pacatosi nefericiti si orbiti, care, amagiti fiind de catre parerea de sine, nu socot ca au trebuinta in chip firesc de pocainta, si, de aceea, fie ca se leapada de ea, fie ca nu-i duc grija. Ce nefericire! Prin aceasta ei se leapada de Mantuitorul si pierd comoara mantuirii.

Vai sufletului”, spune Preacuviosul Macarie cel Mare, “care nu-si simte ra­nile sale si i se pare, din pricina marii, nemasuratei vatamari pe care i-a adus-o raul, ca este pe de-a-ntre­gul strain de aceasta vatamare. Un asemenea suflet nu mai este deja cercetat si doftoricit de catre Doctorul Cel Bun, ca unul care de bunavoie si-a lasat ranile neingrijite si se socoate sanatos si neprihanit. “Nu au nevoie de doctor”, zice El, “cei sanatosi, ci cei bol­navi” (Mat. 9, 12; Cuvantul al 6-lea despre dragoste, cap.16).

Cumplita cruzime fata de sine este lepadarea de pocainta! Cumplita raceala, neiubire de sine este nepasarea fata de pocainta! Cel care este crud cu sine nu poate sa nu fie crud si cu ceilalti. Cel ce s-a mi­lostivit de sine imbratisand pocainta se face, totodata, milostiv si fata de aproapele. De aici se vede intreaga insemnatate a greselii: a lua inimii simtamantul de po­cainta poruncit ei de catre Dumnezeu Insusi, care ii este, in chip firesc si logic, neaparat trebuincios, si a te stradui sa descoperi in inima, in pofida randuielii, in pofida asezamintelor Dumnezeiesti, acele simtiri care trebuie sa se iveasca in ea de la sine dupa cura­tirea prin pocainta, insa avand un cu totul alt caracter. (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul 55). Despre acest carac­ter duhovnicesc, omul trupesc nu poate sa-si faca nici o inchipuire, intrucat simtirile plasmuite se intemeiaza intotdeauna pe simtiri deja cunoscute inimii, iar sim­tirile duhovnicesti sunt pe de-a-ntregul straine inimii care nu cunoaste decat simtirile trupesti. Asemenea inima nici nu stie macar ca exista simtiri duhovnicesti.

Toata lumea stie ce nenorocire sufleteasca a cazut peste carturarii si fariseii iudei din pricina gresitei lor intocmiri sufletesti; ei s-au facut nu numai straini de Dumnezeu, ci si vrajmasi pe fata ai Lui, ucigasi de Dumnezeu. Intr-o asemenea nenorocire cad si cei ce se nevoiesc la rugaciune, dar leapada pocainta din ne­vointa lor, incercand sa atate in inima iubirea de Dum­nezeu, sa simta desfatare si extaz; acestia dau singuri apa la moara caderii lor, se fac straini de Dumnezeu, se fac partasi cu satana, se molipsesc de ura fata de Sfantul Duh. Acest fel de amagire este inspaimanta­toare; el este la fel de pierzator de suflet ca si primul, dar mai putin vadit; arareori duce la nebunie si sinu­cidere, dar strica, fara umbra de indoiala, si mintea si inima. Pe acesta, Parintii l-au numit, din pricina acelei stari a mintii careia ii da nastere, “parere”. (Prea­cuviosul Grigore Sinaitul, cuv.108, 128, Sfantul Ioan Carpatiul, cap. 49, Filocalia, vol.4). La acest fel de inselare se refera Sfantul Apostol Pavel, atunci cand spune:

Nimeni, dar, sa nu va insele printr-o prefacuta smerenie si printr-o fatarnica inchinare la ingeri, in­cercand sa patrunda in cele ce n-a vazut, si ingamfan­du-se zadarnic cu inchipuirea lui trupeasca”. (Col. 2, 18).

Cel tinut de aceasta inselare nutreste “parere” despre sine, alcatuieste despre sine “parerea” ca ar avea numeroase virtuti si merite, chiar si ca ar fi plin din belsug de darurile Sfantului Duh.

“Parerea” este alcatuita din socotinte mincinoase si simtiri mincinoase; potrivit cu aceasta insusire a ei, se afla pe de-a­ntregul in partea tatalui si intruchiparii minciunii ­diavolul. Cel ce se roaga silindu-se sa descopere in inima simtirile omului nou, neavind putinta de face aceasta, le inlocuieste cu simtiri nascocite de el, ne­sabuite, la care nu intarzie a adauga lucarea duhurilor cazute. Socotind adevarate si izvorate din har simtirile gresite, atat ale sale, cat si cele rele de la demoni, el capata niste pareri pe potriva acelor simtiri care, ne­contenit insusindu-si-le inimii si intarindu-se in ea, ele hranesc si inmultesc parerile mincinoase; fireste ca dintr-o asemenea nevointa gresita iau nastere amagi­rea de sine si inselarea diavoleasca – “parerea”.

“Pare­rea nu ingaduie celor parute sa ia cu adevarat fiinta” ­– a spus Sfantul Simeon, Noul Teolog. Cel caruia i se pare ca este despatimit nu se va curata niciodata de patimi; cel caruia i se pare ca este plin de har nu va primi niciodata har; cel caruia i se pare ca este sfant nu va ajunge niciodata la sfintenie. Sa fie limpede: cel ce socoate ca are lucrari duhovnicesti, virtuti, merite, daruri harice, care se maguleste si se desfata cu “pare­rea”, prin aceasta “parere” ingradeste lucrarilor du­hovnicesti, virtutilor crestine si harului Dumnezeiesc intrarea in el si deschide larg poarta pentru imbol­navirea de pacat si pentru demoni. Pentru cei molipsiti de “parere”, deja nu se mai afla nici o putinta de sporire duhovniceasca: ei au nimicit aceasta putinta jertfind pe altarul minciunii insesi principiile pe care se intemeiaza lucrarea omului, lucrarea mantuirii sale, si anume felul in care el priveste adevarul.

In cei ce bolesc de aceasta inselare apare o ingamfare neobis­nuita: parca ar fi beti de sine, de starea lor de amagire de sine, vazand in ea o stare harica. Ei sunt patrunsi, plini peste masura de cugetare semeata si trufie, pa­rand, totusi, smeriti in ochii multora care judeca dupa aratare si nu pot sa pretuiasca lucrurile dupa roadele lor, precum a poruncit Mantuitorul (Mat.7,16; 12, 33), si cu atat mai putin dupa simtul duhovnicesc de care amintea Apostolul (Evr. 5, 14). Proorocul Isaia a zu­gravit in culori vii felul in care lucrarea inselarii prin “parere” s-a petrecut in arhanghelul cazut, lucrare care l-a amagit si l-a pierdut pe acest arhanghel.

“Tu”, ii graieste satanei proorocul, “zis-ai in cugetul tau: ridica-ma-voi in cer si mai presus de stelele cerului voi aseza scaunul meu, sedea-voi in magura inalta peste muntii cei inalti, cei dinspre miazanoapte; sui­ma-voi deasupra norilor, fi-voi deopotriva cu Cel Prea Inalt. Si acum la iad te vei pogori si la temeliile pa­mantului”. (Isaia 14, 13-15).

Pe cel molipsit de “parere”, Domnul il mustra in felul urmator:

Tu zici: sunt bogat si m-am imbogatit, si de nimic nu am nevoie! Si nu stii ca tu esti ticalos si sarman si orb si gol”. (Apoc. 3,17).

Domnul il sfatuieste pe cel inselat sa se pocaiasca; il imbie sa cumpere, de la nimeni altcineva decat de la Domnul Insusi, cele ce sunt de neaparata trebuinta, din care se alcatuieste pocainta (Apoc. 3, 18). Aceste cumparaturi sunt cu adevarat trebuincioase: fara de ele nu este mantuire. Nu este mantuire fara de pocainta, iar pocainta primesc de la Dumnezeu doar aceia care pentru primirea ei, isi vor vinde toata averea lor, adica se vor lepada de tot ce si-au insusit prin “parere”.

– Ucenicul: Nu ti s-a intamplat, oare, sa ai de-a face cu vreunii oameni molipsiti de acest soi de inselare?

Staretul: Cei molipsiti de inselare prin “parere” pot fi intalniti foarte adesea. Oricine nu are duh infrant, cel care isi recunoaste vreun fel oarecare de vrednicie, si de merite, oricine nu tine neabatut invatatura Bise­ricii Ortodoxe, ci judeca in ce priveste oarecare dogma sau predanie dupa cum il taie pe el capul sau dupa invataturile celor de alta lege, se afla in aceasta inselare. Cat este de mare inselarea cuiva se poate vedea dupa marimea ratacirii si a staruintei sale in ratacire.

Neputincios este omul! Tot timpul se furiseaza in noi “parerea” intr-unul din chipurile sale si, dand fiinta “eu-ului” nostru, alunga de la noi harul Dumnezeiesc. Precum nu este om, asa cum bine a bagat de seama Sfantul Macarie cel Mare, care se fie liber de trufie, tot asa, nu este om care sa fie cu desavarsire liber de lucrarea asupra lui a acestei patimi subtiri, numite “parere”. Ea a fost data in vileag de catre Sfantul Apostol Pavel si doftoricita prin grele incer­cari venite cu ingaduinta lui Dumnezeu.

“Nu voim, fratilor”, scrie Apostolul catre Corinteni, “ca voi sa nu stiti de necazul nostru care ni s-a facut in Asia, ca peste masura si peste puteri am fost ingreuiati, incat nu mai nadajduiam sa mai scapam cu viata. Ci noi, in noi insine, ne-am socotit ca osanditi la moarte, ca sa nu ne punem increderea in noi, ci in Dumnezeu, Cel Ce inviaza pe cei morti (2 Cor. 8, 9).

Din aceasta pri­cina, trebuie sa veghem cu luare-aminte la noi insine, ca sa nu socotim ca avem prin noi insine vreo fapta buna, vreo insusire vrednica de lauda sau inzestrare fireasca deosebita, si chiar stare harica; pe scurt, sa nu socotim ca avem prin noi insine ceva bun. “Ce ai tu”, spune Apostolul, “pe care sa nu-l fi primit” (1 Cor. 4, 7) de la Dumnezeu? De la Dumnezeu avem si viata, si cea de-a doua nastere, si toate insusirile firesti, toate darurile, atat sufletesti cat si trupesti. Noi suntem datornicii lui Dumnezeu! Datoria noastra este cu nepu­tinta de platit! Cugetand astfel cu privire la noi insine, in sufletul nostru ia nastere de la sine starea potrivnica “parerii”, stare pe care Domnul a numit-o “saracie cu duhul”, pe care a fericit-o. (Mat.2, 3). Mare nenoroci­re este a ne abate de la invatatura dogmatica si morala a Bisericii; de la invatatura Sfantului Duh, printr-o filozofare oarecare!Aceasta este “inaltarea care se ridica impotriva intelegerii Dumnezeiesti”. Trebuie sa rasturnam aceasta intelegere si sa o supunem “ascul­tarii lui Hristos” (2 Cor. 10, 4, 5).

– Ucenicul: Este vreo legatura intre primul fel de in­selare si cel de-al doilea?

Staretul: Intre aceste doua feluri de inselare intot­deauna este o legatura. Primul fel de inselare este intotdeauna unit cu cel de-al doilea, cu “parerea”. Ce­lui care alcatuieste chipuri amagitoare, prin mijlocirea puterii firesti de inchipuire si imbina aceste chipuri prin mijlocirea fanteziei, intr-o priveliste care-l vra­jeste, celui care isi supune intreaga fiinta inrauririi amagitoare si puternice a acestei privelisti, totdeauna i se “pare”, din nefericire, ca aceasta priveliste ia nas­tere prin lucrarea harului Dumnezeiesc, ca simtirile inimii pe care le starneste ea sunt simtiri venite prin har. Cel de-al doilea fel de inselare, adevarata “pa­rere”, lucreaza fara a alcatui privelisti amagitoare: el se multumeste cu alcatuirea unor simtiri si stari harice masluite, din care se naste o parere mincinoasa, stramba, despre orisice fel de nevointa duhovniceasca. Cel care se afla in inselarea prin “parere” capata o intelegere mincinoasa a tot ceea ce il inconjoara. El este inselat si inlauntrul sau, si din afara. Inchipuirea lucreaza cu multa putere in cei amagiti prin “parere”, insa lucreaza numai si numai pe taramul imaginarului. Ea nu se indeletniceste defel (sau se indeletniceste foarte rar) cu zugravirea in inchipuire a raiului, a sa­lasuirilor si camarilor de sus, a luminii si bunei-mi­resme ceresti, a lui Hristos, a ingerilor si a sfintilor; ea alcatuieste intotdeauna parute stari duhovnicesti, stransa prietenie cu Iisus (“Urmarea lui Hristos” a lui Thoma de Kempis, cartea 2, cap.8), launtrica impre­una-vorbire cu El (“Urmarea”, cartea 3, cap.1), des­coperiri tainice (“Urmarea”, cartea 3, cap.13), glasuri, desfatari; zideste pe temelia lor o intelegere minci­noasa despre sine si despre nevointa crestina, zideste indeobste, un fel mincinos de a gandi si o intocmire mincinoasa a inimii,duce la betia de sine, ba la infier­bantare siextaz. Aceste simtiri felurite apar prin lu­crarea subtire a slavei desarte si a patimii dulcetii: in urma acestei lucrari, sangele capata o miscare paca­toasa, amagitoare, ce se infatiseaza ca desfatare a harului, iar slava desarta si patima dulcetii sunt star­nite de cugetarea semeata, acest tovaras nedespartit al “parerii”.

O trufie grozava, asemenea trufiei demoni­lor, alcatuieste insusirea de capetenie a celor ce si-au insusit unul din aceste doua feluri de inselare. Pe cei amagiti de primul soi de inselare, trufia ii aduce intr-o stare de nebunie vadita; in cei amagiti de cel de-al doilea soi, aceasta, pricinuindu-le si lor o anume vata­mare a mintii, mai putin vadita, numita in Scriptura “stricare a mintii” (2 Tim. 3, 8 ) – ei bine, aceasta ia chipul smereniei, evlaviei, intelepciunii, dar poate fi cunoscuta dupa roadele sale amare.Cei molipsiti de “parere” despre virtutile lor, si mai cu seama despre sfintenia lor, sunt in stare si gata de orice uneltire, de orice fatarnicie, viclenie si amagire, de orice fapta rea. Ei sufla cu vrajba neimpacata impotriva slujitorilor adevarului, napustindu-se asupra lor cu ura incrance­nata, atunci cand acestia nu recunosc in cei inselati starea pe care “parerea” ii face sa creada ca o au si o arata in vazul lumi oarbe cu duhul.

Ucenicul: Sunt, oare, si stari duhovnicesti, care vin din harul Dumnezeiesc – de pilda, acea stare in care se gusta dulceata si bucuria duhovniceasca, starea in care se des­copera tainele crestinatatii, starea in care se face simtita in inima salasuirea Sfantului Duh, starea in care nevoitorul lui Hristos se invredniceste de vederi duhovnicesti ?

Staretul: Fara indoiala ca sunt, dar numai in cresti­nii care au atins desavarsirea crestina, care mai inainte s-au curatit si pregatit prin pocainta. Lucrarea treptata a pocaintei se face aratata indeobste, prin toate felurile smereniei, si indeosebi prin rugaciunea adusa din saracia duhului, din plans; ea slabeste in om, treptat, lucrarea pacatului. Pentru aceasta este nevoie de nu putina vreme, si se da numai nevoitorilor adevarati, cu buna-hotarare, prin Dumnezeiasa Pronie, care vegheaza neadormit asupra noastra. Lupta cu patimile este nespus de folositoare: ea duce, mai presus de orice, la saracia cu duhul.

Avand scopul de a ne folosi cu ade­varat, Judecatorul si Dumnezeul nostru “rabda inde­lung” pentru noi, si nu degraba “va rasplati potrivni­cului” (Luca 18, 7) nostru – pacatul. Atunci cand patimile slabesc – aceasta se intampla cel mai adesea spre sfarsitul vietii [Viata lui Teofil, a lui Pimen cel Bolnav, a lui Ioan Mult-patimitorul (Patericul Lavrei Pecerska)) – atunci incep sa apara, putin cate putin, starile duhovnicesti, care se deosebesc cu nespusa osebire de starile alcatuite de catre “parere”. Mai intai, intra in casa sufletului plansul cel din har, o cu­rateste si o albeste pentru primirea darurilor care ur­meaza plansului, potrivit asezamintelor legii duhov­nicesti. Omul trupesc nu poate nicicum, prin nici un mijloc, sa isi inchipuie starile duhovnicesti, si nici din plansul cel din har nu poate sa inteleaga nimic: cunoasterea acestor stari nu se deosebeste altfel decat prin cercare(Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 55).

Daru­rile duhovnicesti sunt impartite cu Dumnezeiasca intelepciune, care vegheaza ca vasul cel cuvantator ce trebuie sa primeasca in sine darul sa poata primi in sine fara vatamare puterea darului. Vinul nou strica burdufurile vechi (Mat.9,7). E vrednic de luare-amin­te faptul ca in vremea de acum, darurile duhovnicesti sunt impartite cu cea mai mare economie, potrivit slabanogirii de care este cuprinsa, indeobste crestina­tatea. Darurile acestea slujesc aproape numai spre a indestula trebuintele mantuirii. Dimpotriva, “parerea” isi cheltuieste darurile sale cu o risipa neistovita si cu cea mai mare grabire.

Semnul de obste al starilor duhovnicesti este adan­ca smerenie si smerita cugetare, unita cu gandul omu­lui ca este mai prejos decat toti, cu dragostea evanghe­lica fata de oricare semen, cu nazuinta de a fi in insingurare. Aici nu prea este loc pentru “parere”, intrucat smerenia sta in lepadarea oricarei destoinicii proprii, in adevarata marturisire a Rascumparatorului, in a-si pune in El toata nadejdea si reazimul: iar “parerea” sta in socotinta ca insusirile bune daruite de Dumnezeu le are omul de la sine, si in nascocirea pentru sine a unor insusiri bune care nu sunt de fapt. Ea este unita cu nadajduirea in sine, cu marturisirea rece si numai la aratare a Rascumparatorului. Dumnezeu este proslavit de inselat doar cu scopul de a se proslavi pe sine, asa cum a facut Fariseul. Cei tinuti de “parere” sunt de­dati in cea mai mare parte, patimii dulcetii, chiar daca se falesc cu cele mai inalte stari duhovnicesti, nemai­pomenite in adevarata nevointa ortodoxa; unii dintre ei se infraneaza de la inrobirea grosolana fata de pati­ma dulcetii, dar asta numai pentru ca in ei precumpa­neste pacatul pacatelor – trufia.

Ucenicul: Din inselarea numita “parere” pot, oare, sa se traga oarecare urmari nefericite simtite si vazute ?

Staretul: Din acest fel de inselare au aparut urmari pierzatoare: ereziile, schismele, necredinta, hula. Ne­fericita urmare vazuta a acestora este lucrarea gresita si vatamatoare pentru sine si pentru aproapele – un rau care, oricat ar fi de limpede si de intins, este putin bagat de seama si putin inteles. Cu acei lucratori ai rugaciunii care sunt molipsiti de “parere” se intampla si nenorociri vadite inaintea tuturor: arareori, insa, pentru ca “parerea”, aducand mintea in cea mai cum­plita ratacire, nu o aduce totusi, la nebunie, asa cum o face inchipuirea zdruncinata.

Pe ostrovul Valaam, intr-o indepartata coliba pustniceasca, traia schimonahul Porfirie, pe care l-am vazut si eu. El se indeletnicea cu nevointa rugaciunii. Ce fel de nevointa era aceea, nu stiu prea bine. Despre faptul ca aceasta nevointa era gresita da marturie lectura indragita a schimonahului: el pretuia mult cartea scriitorului apusean Thoma de Kempis, despre “Urmarea lui Hristos”, si se calauzea dupa ea. Aceasta carte este scrisa din “parere”. Odata, toamna, Porfirie i-a cercetat pe batranii schitului, de care “pustia” lui nu se afla departe. Luandu-si ramas bun de la batrani, acestia l-au preintampinat, zicandu-i: “Nu cumva sa-ti vina in gand sa treci pe gheata: ghea­ta de-abia ce s-a facut, si e tare subtire”. “Pustia” lui Porfirie era despartita de schit printr-un intrand adanc al lacului Ladoga, ce trebuia ocolit. Schimonahul a raspuns cu glas linistit si cu paruta umilinta: “Deja am devenit usor”. A plecat. Nu dupa multa vreme s-a auzit un tipat deznadajduit. Batranii schitului s-au tul­burat, au alergat afara. Era intuneric: locul in care se intamplase nefericirea n-a fost gasit degraba; nu au gasit degraba nici mijloacele de a-l gasi pe inecat: cand trupul a fost scos afara, era deja neinsufletit.

Ucenicul: Spui ca lucrarea “Urmarea lui Hristos” a fost scrisa din amagire de sine; totusi, ea are o multi­me de admiratori chiar printre fiii Bisericii Ortodoxe!

Staretul: Tocmai ca acestia, fiind extaziati de valoa­rea ei, isi dau cu parerea despre aceasta valoare fara sa aiba nici o pricepere. In inainte-cuvantarea traduca­torului rus la cartea “Urmarea lui Hristos” – editia din anul 1834, tiparita la Moscova – se spune: “Un foarte luminat barbat – rus, ortodox – obisnuia sa spuna: “Daca mi s-ar cere parerea as indrazni sa asez scrierea lui Kempis indata dupa Sfanta Scriptura”. Aceasta sentinta atat de hotarata da unui scriitor de alta lege deplina intaietate asupra tuturor Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe, iar cel ce se rosteste, pune parerea sa mai presus de asezamintele intregii Biserici, care, la Sfintele Sinoade, a recunoscut scrierile Sfintilor Parinti ca fiind de Dumnezeu insuflate, randuind citirea lor nu numai spre zidirea sufleteasca a tuturor fiilor sai, ci si ca indreptar pentru dezlegarea prob­lemelor bisericesti. In scrierile Parintilor se afla pas­trata o mare comoara duhovniceasca, crestina si bise­riceasca: predania dogmatica si morala a Sfintei Bise­rici. Este vadit ca “Urmarea lui Hristos” este cea care l-a adus pe sus-pomenitul barbat intr-o asemenea stare care sa-l faca a se rosti intr-un fel atat de indraznet, atat de gresit, atat de trist*.

———–

* “Urmarea…” atunci cand a aparut pentru prima oara, a fost osandita chiar de Biserica sa latina, fiind pusa sub urmarirea Inchizitiei. Urmarirea a incetat, mai apoi, si s-a prefacut in protectie, atunci cand s-a vazut ca aceasta carte este o buna unealta de propaganda in randul oamenilor care si-au pierdut adevarata intelegere a crestinismului si au pastrat fata de el doar o legatura de suprafata. Sub numele de propa­ganda papista, se intelege aici acea parere despre Papa, pe care Papa vrea sa o insufle despre sine omenirii, adica parerea despre puterea su­prema, autocratica, nemarginita pe care Papa ar fi avand-o asupra lu­mii. Propaganda, avand acest tel, prea putin ia seama la calitatea inva­taturii pe care o propune; ei ii convine orice contribuie la implinirea te­lului sau – chiar si credinta in Hristos fara parasirea credintei in idoli.

———–

Aceasta este amagirea de sine! Aceasta este inselare! Ea a luat fiinta din pareri mincinoase; parerile mincinoase au luat nastere din simtirile gresite impartasite de cartea cu pricina. In aceasta carte traieste si din aceasta carte rasufla ungerea duhului celui viclean, care ii linguseste pe cititorii ei, imbatandu-i cu otrava minciunii, otrava indulcita cu mirodeniile subtiri ale semetei cugetari, slavei desarte si patimii dulcetii. Cartea ii poarta pe cititorii sai drept spre partasia cu Dumnezeu, fara a-i curati, mai inainte, prin pocainta: de aceea si starneste o deosebita aplecare spre ea in oamenii patimasi, care nu au batut cararea pocaintei, care nu au fost preveniti cu privire la amagirea de sine si la inselare, care nu au luat povata din invatatura Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe, cum sa vietuiasca dupa legea duhovni­ceasca. Cartea lucreaza cu putere asupra sangelui si nervilor, ii atata – si de aceea ea place cu osebire oamenilor robiti simturilor: de aceasta carte poti sa te indulcesti fara a te lepada de despartirile grosolane ale simturilor. Cugetarea semeata, subtirea patima a dul­cetii si slava desarta sunt infatisate de aceasta carte ca lucrare a harului Dumnezeiesc. Adulmecandu-si dez­matul in forma subtire a lucrarii sale, oamenii trupesti cad in extaz de atata betie, de desfatarea capatata fara de osteneala, fara lepadare de sine, fara pocainta, fara “rastignirea trupului cu patimile si poftele” (1 Galat.5, 24), prin lingusirea starii de cadere. Manati de orbirea si de trufia lor, ei trec cu veselie din patul iubirii dobi­tocesti in patul unei iubiri si mai nelegiuite, care dom­neste in casa de desfranare a duhurilor lepadate. O oarecare persoana, apartinand, dupa starea ei paman­teasca, societatii inalte si cultivate, iar la aratare ­Bisericii Ortodoxe, s-a rostit in urmatorul fel despre o luterana raposata, socotita ca sfanta de catre aceasta persoana: “Il iubea pe Dumnezeu cu patima; se gan­dea numai la Dumnezeu; Il vedea numai pe Dum­nezeu; citea numai Evanghelia si “Urmarea”, care este o a doua Evanghelie*

————-

*Aceasta sentinta exaltata a fost rostita in limba franceza, atat de potrivita pentru scena: “elle aimait Dieu avec passion; elle ne pensait qu a Dieu; elle ne voyait que Dieu; elle ne lisait que l’Evangile et l’Imitation qui est un second Evangile”.

————-

In aceste cuvinte a fost infa­tisata tocmai acea stare in care sunt adusi cititorii si cinstitorii “Urmarii”. Intocmai, in duhul sau, cu aceas­ta fraza este sentinta vestitei scriitoare frantuzoaice, d­-na de Sevigne, in legatura cu vestitul poet francez, Racine cel batran. “Il iubeste pe Dumnezeu – si-a ingaduit sa spuna d-na de Sevigne – asa cum isi iubea mai inainte amantele”*.

————-

* Il aime Dieu, comme il amait ses maitresses.

————-

Vestitul critic La Garpe, fost mai inainte ateu si care a trecut mai apoi, la un crestinism prost inteles si schimonosit de catre el, in­cuviintand rostirea d-nei de Sevigne, a spus: “Cu ace­easi inima este iubit Creatorul cu care este iubita si creatura, desi urmarile acestor iubiri se deosebesc la fel de mult intre ele pe cat se deosebesc si obiectele lor”*.

————-

* C’est avec la meme coeur, qu`on aime le Createur, ou le crea­ture, quoique les effets, soient aussi differents, que les objets.

————-

Racine a trecut de la desfrau la inselarea numita “parere”. Aceata inselare se vadeste cat se poate limpede in cele din urma doua tragedii ale poetului: in “Esthera” si in “Gotholia”. “Inaltele” cugetari si simtiri crestine ale lui Racine si-au gasit un loc larg in templul Muzelor si al lui Apollo; in teatru – au star­nit entuziasm, aplauze.

“Gotholia”, socotita drept cea mai reusita lucrare a lui Racine, s-a jucat de patruzeci de ori la rand. Duhul acestei tragedii este unul si acelasi cu duhul “Urmarii…”. Noi credem ca in inima omeneasca se afla o pofta dobitoceasca, semanata in ea de cadere, si care se afla in legatura cu poftele duhurilor cazute; noi credem ca se afla in inima si o dorire duhovniceasca, dorire cu care am fost ziditi si prin care iubim in chip firesc si legiuit pe Dumnezeu si pe aproapele, care se afla in potrivire cu dorirea sfintilor ingeri. Pentru a-l iubi pe Dumnezeu, si pe aproapele in Dumnezeu, trebuie numaidecat sa ne curatim de pofta dobitoceasca. Aceasta curatire o savarseste Sfantul Duh in omul care arata prin vie­tuirea sa ca o voieste pe ea. De fapt, in intelesul du­hovnicesc, inima se cheama pofta dimpreuna cu cele­lalte puteri sufletesti, iar nu inima ca parte din trup. Aceste puteri sunt stranse in inima trupeasca, iar numele a trecut, prin intrebuintarea obsteasca, de la partea trupului la suma puterilor sufletesti.

Fata de oamenii trupesti, barbatii duhovnicesti socot cu totul dimpotriva cu privire la aceasta carte: adulmecand miasma raului care se da drept bine, ei sunt cuprinsi, neintarziat de dezgust fata de cartea care raspandeste o asemenea miasma. Staretului Isaia monahul, care se linistea in Pustia Nikiforovsk (Epar­hia Olonetk ori Petrozavodsk), barbat foarte sporit in rugaciunea mintii si invrednicit de adumbrirea haru­lui, i s-a citit o bucata din “Urmarea lui Hristos”. Staretul a patruns de indata miezul cartii. El a inceput sa rada si a glasuit: “O! Acestea au fost scrise din parere. Nu-i nimic adevarat aici! Totul este nasco­cit! Toma a descris starile duhovnicesti asa cum i s-au nazarit si asa cum i s-au parut lui, nestiindu-le din cer­care. Inselarea infatiseaza, ca nefericire, o priveliste dureroasa; iar ca prostie, o priveliste caraghioasa. Ar­himandritul manastirii Kirilo-Novoieversk (Eparhia Novgorod), barbat vestit pentru asprimea vietii sale si care se indeletnicea, din simplitatea inimii sale, numai cu nevointa trupeasca, iar despre nevointa sufleteasca stia cat se poate de putin – ei bine, la inceput el ii po­vatuia pe cei ce se sfatuiau cu el si se aflau sub calau­zirea sa sa citeasca “Urmarea…”; cu cativa ani, insa inainte de a trece la cele vesnice, a inceput a opri cu strasnicie citirea ei, zicand cu sfanta simplitate: “Mai inainte socoteam ca aceasta carte este folositoare de suflet, insa Dumnezeu mi-a descoperit ca ea este vata­matoare de suflet”. Ieroschimonahul Leonid*, vestit prin cercarea sa in lucrarea monahiceasca, cel ce a pus inceputul infloririi duhovnicesti in Pustia Optinei (Eparhia Kaluga) avea aceeasi parere despre “Urmarea lui Hristos”.

————-

*Canonizat de Biserica Rusa, impreuna cu alti doisprezece stareti care s-au nevoit in Sihastria Optinei in a doua jumatate a sec. al XIX­lea si la inceputul secolului al XX-lea.

————-

Pe toti nevoitorii mai sus-pomeniti i­am cunoscut fata catre fata. Un oarecare mosier, cres­cut in duhul Ortodoxiei, si care cunoscuse pentru o scurta vreme asa numita “lume mare”, adica lumea din paturile sale inalte, a vazut, odata, in mainile fiicei sale cartea “Urmarea lui Hristos”. El i-a interzis aces­teia citirea cartii, zicand: “Nu vreau ca tu sa urmezi modei si sa cochetezi inaintea lui Dumnezeu”. Iata cea mai buna judecata facuta asupra cartii.

– Ucenicul: Mai sunt si alte feluri de inselare ?

– Staretul: Toate felurile, in parte ale amagirii de sine, si amagirii de catre demoni se leaga de cele doua feluri de capetenie pe care le-am pomenit mai sus, si vin fie din lucrarea gresita a mintii, fie din lucrarea gresita a inimii. Raspandita este mai ales lucrarea “parerii”. Nu fara temei s-a facut de catre unii legatura intre starea de amagire de sine si inselare, si intocmi­rea sufleteasca a acelor monahi care, lepadand deprinderea rugaciunii lui Iisus si indeobste lucrarea mintii, se multumesc doar cu rugaciunea cea din afara, adica doar cu a lua parte nelipsit la slujbele bi­sericesti si a plini fara stirbire pravila de chilie, care este alcatuita doar din cantari de psalmi si rugaciuni facute cu gura si cu glasul. Acestia nu pot scapa de “parere”, dupa cum lamureste staretul Vasile de la Po­iana Marului in inainte-cuvantarea la cartea Sfantului Grigorie Sinaitul, intemeindu-se cu precadere pe scrierile Preacuviosilor Grigore (cel pomenit mai sus) si Simeon, Noul Teolog. Semnul ca “parerea” s-a furisat in nevoitori se face aratat atunci cand acestia incep sa creada despre sine ca vietuiesc intru luare-aminte si adesea ii dispretuiesc pe ceilalti din trufie, vorbind lucruri urate despre ei; se socotesc vrednici, dupa pa­rerea lor, de a fi pastori ai oilor si calauzitori ai lor, asemanandu-se prin aceasta orbului care se apuca sa arate calea altor orbi (Despre cel de-al doilea fel al luarii-aminte si rugaciunii)

Rugaciunea facuta cu buzele si cu glasul este rod­nica doar atunci cand este impreunata cu luarea-amin­te, lucru foarte rar intalnit, pentru ca luarea-aminte se invata, mai inainte de toate prin lucrarea rugaciunii lui Iisus (Predoslovia schimonahului Vasile)”.

(in: Sf. Ignatie Briancianinov, “Despre inselare”)

Legaturi:

***


Categorii

Despre inselare, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mandria, trufia, Pocainta, Razboiul nevazut, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?), Sfantul Ignatie Briancianinov, Talcuiri ale textelor scripturistice

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

75 Commentarii la “Sfantul Ignatie Briancianinov despre diverse forme de INSELARE si despre cauza lor esentiala: lipsa pocaintei, a inimii infrante (2)

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 3 / 3 >>

  1. Pingback: Predica “grea” a Sfantului Ignatie Briancianinov: CUM DEVENIM AI LUI HRISTOS? CAT VALOREAZA “DREPTATEA” NOASTRA? | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: Vindecari si vindecatori sau CUM DEOSEBIM SFINTENIA DE SARLATANIE? | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: SLAVA LUI DUMNEZEU! | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: Sfantul Ignatie Briancianov despre SUFLETESC si DUHOVNICESC: “Sa nu va inselati! Sa nu socotiti INFIERBANTAREA omeneasca a fi lucrare a DUMNEZEIESCULUI FOC!” | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: Din scrisorile duhovnicesti ale Sfantului Ignatie Briancianinov: PACEA DUHULUI SFANT si “LUCRAREA SANGELUI” NOSTRU: “Mai bine sa fii socotit nestiutor din pricina neputintei mintii tale de a se sfadi decat intelept din pricina nerusinari
  6. Pingback: SFINTII PARINTI vs. “INTELEPCIUNEA ACESTEI LUMI” si EREZIILE APUSENE: “Invatatura Sfintilor Parinti este INVATATURA SFANTULUI DUH! Va rog: tineti-va de aceasta invatatura! Trebuie sa aducem si trupul, si mintea, si inima sub carmuirea Du
  7. Pingback: CUVIOSUL IOAN DE LA VALAAM (I): “Nu trebuie sa tanjim dupa stari inalte… Sarcina noastra este sa facem tot ce ne sta in putinta si sa ne oste­nim spre lucrare – restul tine de har” | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: YOGA SI MEDITATIA pot avea vreo legatura sau compatibilitate cu ASCEZA ORTODOXA SI RUGACIUNEA MINTII? | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: “DORIND SA-TI MANTUIESTI APROAPELE, IA SEAMA SA NU TE TRAGA INTR-O PRAPASTIE PIERZATOARE. Apostazia este ingaduita de Dumnezeu. Nu incerca s-o opresti cu mana ta neputincioasa, dar departeaza-te de ea” (SF. IGNATIE BRIANCIANINOV). Din sfaturil
  10. Pingback: “Pocăinţa a fost dată vremii noastre în loc de fapte, care nu mai sunt” – MUSTRARI SI INCURAJARI de la Cuviosul Nikon Vorobiov pentru ASUMAREA CURAJOASA A ATITUDINII AUTENTICE DE POCAINTA | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: “FĂRĂ POCĂINŢĂ NU EXISTĂ MÂNTUIRE PENTRU NIMENI! Domnul Se descoperă doar aceluia care îşi recunoaşte păcătoşenia”. CĂINŢA CONTINUĂ, lupta cu păcatul şi nemulţumirea de sine – ÎMPLINIREA CHEMĂRII ÎNAINTEMERGĂTORUL
  12. Pingback: IESIREA DIN MINCIUNA INCHIPUIRII DE SINE, care rodeste NESIMTIRE, NEBUNIE SI DEZBINARE. Predici audio (si text) la PILDA VAMESULUI SI A FARISEULUI | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: “O noapte în pustia Sfântului Munte”: ISPITE SI RĂTĂCIRI ÎN PRACTICAREA RUGĂCIUNII LUI IISUS. Care sunt condițiile pentru a scăpa de înșelare și cum pot fi deosebite roadele rugăciunii de deghizarea diavolului în înger de lumină
  14. Pingback: “Nu te mânia, sufleţelule, că în scrisoarea mea dinainte spinăruşa ta a primit câteva lovituri de la toiagul-cuvânt…”. Din scrisorile duhovnicești ale SFÂNTULUI IGNATIE BRIANCIANINOV despre SFĂTUIREA APROAPELUI, riscurile ÎNC
  15. Pingback: FALSA IUBIRE | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate