Lectii de razboi duhovnicesc de la un duhovnic cu viata sfanta: CUM SUNTEM ISPITITI PRIN MANDRIE SI LA CE CADERI POATE DUCE INVOIREA CU GANDURILE INGAMFARII. “Daca omul nu se lupta cu puterea cea rea, devine el insusi rau”

SCHIIGUMENUL SAVA [Ostapenko, +1980):

Exemple de ispite din viata fiilor duhovnicesti

“Uneori te minunezi de siretenia si subtirimea ispitelor aduse de vrajmasul.

Iti aduci aminte, prietene, cum l-ai provocat odata la intrecere in ascultare pe prietenul tau A.? Vai, cu ce incantare ai venit atunci! Caci doar o luasesi inaintea lui!.. Eu insa am simtit indata ca nu-i a buna. Cand te-am descusut, temerile mele s-au adeverit: te bucurai atunci nu ca un semanator al celor bune, ci ca un biruitor al rivalului tau.

Iti amintesti cum te-ai suparat pe mine cand te-am taiat de tot de la ascultare? Tunete si fulge­re! Demult s-a intamplat asta… Acum te-ai schim­bat cu totul, insa atunci aveai neaparata nevoie de aceasta metoda de educatie duhovniceasca.

Este foarte important sa nu scapam momentul zamislirii mandriei. Atunci m-am gandit: „Daca nu inhat acum mandria de cap, pe urma n-o sa mai reusesc: o sa-mi muste mana!” Acum esti re­cunoscator, se intelege, insa atunci, uhhh, cum te mai luptai…

La nici o patima nu reactioneaza atat de du­reros fiii duhovnicesti ca la trufie si la slava desarta. Ei primesc darea ei in vileag ca pe o jigni­re personala si se supara, drept care esti nevoit sa faci cumva incat, ajutat de experienta vietii, sa iti atingi scopul, adica sa-i aduci la smerenie fara sa le explici motivele. Esti nevoit sa tai de la om lucrurile care hranesc patima mandriei. Cu tim­pul, omul intelege ce si cum.

Unul din fiii mei duhovnicesti mi-a povestit despre sine o istorie trista, cum puterea cea rea l-a aruncat in mandrie si cum ingerul pazitor l-a ajutat la inceput sa-si dea seama de cursele vrajmasului.

El ocupa o functie de raspundere, si pe linie de serviciu comunica cu mari savanti. Odata, un profesor i-a zis:

– Ei, daca ar fi descoperit stiinta ce procese au loc in…, s-ar fi putut face cutare si cutare lucru… Ar fi o economie colosala de energie electrica!

Fiul meu duhovnicesc ii raspunde:

– Pai uite ce are loc… – si, in mod inconstient, ca in somn, ii vorbeste, ii vorbeste, gandindu-se in acelasi timp cu groaza:

„Asadar sunt posedat! Cine vorbeste in mine? Şi ce vorbeste? Acum o sa afle toti ca sunt bolnav psihic… Ce atitudine o sa ia conducerea? O sa ma dea afara!”

I s-a facut rusine si frica; voia sa se opreasca, si nu putea. A zis chiar urmatorul lucru:

– Puteti verifica toate acestea prin experiente­ le urmatoare… Convingeti-va singur!

Iar peste o luna, cand spusele lui s-au con­firmat, l-au ridicat in slavi intr-asa un hal, incat cinci ani dupa aceea a trait intr-o continua frica pentru sine insusi.

Veneau la el cu problemele cele mai complica­te. Avea o asemenea limpezime a mintii incat la inceput se mira si se temea, dupa care s-a obis­nuit, si dupa cinci ani, fara sa-si mai dea seama, s-a invoit cu gandul trufas, si l-a atribuit, si de atunci a inceput caderea lui.

A inceput sa se inalte cu gandul mai presus de ceilalti, se mira de „prostia” savantilor si administratorilor, iar cateodata iesea la suprafata si sentimentul de dispret, de dezgust, de scarba. A incetat sa mai vada in om chipul lui Dumnezeu, a aparut in el un sentiment acut ca este nedreptatit, a inceput sa remarce cu mare acuitate defectele celor din jur si sa se indigneze de com­portamentul lor „nedemn”. Pe fondul oamenilor „viciosi” isi vedea limpede intaietatea si „corec­titudinea”, si, ca un fariseu, se mandrea tot tim­pul fata de ei.

In conceptia lui, oamenii se imparteau in do­ua categorii: buni si rai. Pe oamenii „rai” ii evi­ta si le intorcea spatele, pe cand cu cei buni era amabil, respectuos, serviabil, atent si se ingrijea de ei ca un parinte sau frate bun. Ii iubea, ei, la randul lor, il iubeau, si intre ei era, cum se zice, pace si bucurie. Era intotdeauna binedispus, intotdeauna vesel, si intotdeauna se simtea bine.

Vrajmasul ascuns l-a dus cu siretenie tot mai departe, pregustandu-si victoria. Mandria se dezvolta in el cu o repeziciune ametitoare. S-a simtit in stare sa-i indrume pe altii, sa-i duca la mantuire – si iata ca s-a intamplat cu el ceva ce l-a facut sa cada intr-o deznadejde cumplita, in­tunecata, fara iesire.

Pe neasteptate, diavolul a navalit asupra lui din doua parti: i-a descoperit adancul mandriei sale si i-a aprins patima trupeasca. Inca cinci ani vrajmasul l-a chinuit cu ganduri de hula si gan­duri de curvie.

– Cine stie cum s-ar fi terminat toate astea – si-a incheiat acela marturisirea – daca n-as fi in­talnit in calea mea un parinte duhovnicesc! Cred ca n-as fi scapat de muncile iadului – insa Dom­nul Cel milostiv, nevoind moartea pacatosu­lui, S-a milostivit de mine, aratandu-mi, ca pe o ancora a mantuirii, calea duhovniceasca. Ajutati-ma, deci, sa scap de mandrie! Ma tem foarte mult de aceasta patima! Pentru ca poti sa te man­dresti gandindu-te ca esti smerit.

Vezi, prietene, cat este Domnul de iubitor? L-a lasat sa cada in pacate grele, insa aceasta i-a slujit drept mijloc de dobandire a smereniei. Se spune ca cel ce n-a cunoscut amarul nu va pretui dulce­le. Se mai spune ca „tot raul spre bine”. Prover­bele acestea i se potrivesc foarte bine. Acum, bi­neinteles, va fi mult mai prudent cand e vorba sa se pretuiasca pe sine insusi.

Cu sinceritate iti spun, prietene, ca ti se bu­cura sufletul cand vezi ca Domnul il aduce pe un pacatos la pocainta pe o asemenea cale, adi­ca prin necazuri. Ispitele traite il feresc pe cres­tin, ca un zid tare, de noile ispite ale vrajmasului si mai ales de ingamfare. Iar acesta e cel mai im­portant lucru.

Unii, pesemne, se gandesc: „Oooo, ce parinte aspru!” De pilda, a venit odata o pereche de tineri casatoriti. In prezenta sotiei, sotul s-a plans, zicand:

– Parinte, nu pot deloc sa ii intru in voie! Es­te mandra, e capricioasa, e certareata, nimic nu-i place, nimic nu-i bine din ce fac eu. Ma obliga sa fac totul asa cum vrea ea, de mine nu tine cont, nu e de acord niciodata cu mine, ma baga in pacat… Ce este de facut?

– Sa-ti iubesti sotia ca pe sufletul tau – i-am zis -, dar sa o scuturi bine atunci cand te abate de la evlavie. Uite asa si asa sa faci…

Tanara s-a suparat pe mine si probabil ca a crezut: “Ce mai parinte este si asta!”

Dar uite ca trebuie sa fii si asa, ca pe urma sa aiba cu totii parte de bucurie si pamanteasca, si cereasca.

Spre zidire, o sa-ti mai povestesc o intampla­re din viata fiilor duhovnicesti, cum vrajmasul a aprins ura intre doua fete si cum acestea l-au bi­ruit incepand sa-si sarute cruciulitele de la gat.

La inceput, fetele acestea, E. si M., erau mari prietene – cum se zice, la catarama. Insa vrajma­sul cel siret si viclean invidia prietenia lor, si a inceput sa le faca tulburare in suflete. Una ii zi­cea celeilalte:

– Esti mandra!

Iar cealalta ii raspundea:

– Iar tu esti chiar mandria intruchipata!

Ei, si de aici, se intelege, au inceput sa se dus­maneasca. Lucrurile au luat-o ca roata la va­le. Totul a inceput sa se arate intr-o alta lumina. Au inceput sa-si rastalmaceasca spusele. Fieca­re dintre ele se gandea:

„Uite cum poti sa te in­seli in privinta omului! Credeam ca nu-i om mai bun decat ea pe lume!”

Au inceput sa se evite din rasputeri, pe cat se putea in conditiile in care faceau ascultare impreuna – si iata ca amandoua imi scriu:

„Parinte, ce sa facem? Pierim! Despartiti-ne!”

O intreb pe M.:

– Cruciulita o saruti pentru E.?

– Nu.

– De ce? Nu stii ca trebuie sa saruti cruciulita pentru cel ce te necajeste?

– Iertati-ma, parinte, uit.

– Uite ca puterea cea rea s-a si folosit de ne­pasarea voastra, si va joaca asa cum vrea. Sa sa­ruti cruciulita pentru E. de cinci ori, dimineata si seara, sa te rogi si sa-i doresti sincer mantuirea. E. va face la fel. Atunci il veti birui pe vrajmas si veti avea iarasi pace si dragoste.

Au inceput sa se sileasca sa sarute cruciulita si sa se roage una pentru alta, si apoi M. mi-a povestit:

– Vedeam ca E. plange, si mi se facea atat de mila de ea! Ma gandeam: „Eu sunt cea care o chi­nuiesc. Sunt mai rea ca o fiara” – si ma podideau si pe mine lacrimile. Era de ajuns sa ma uit la ea ca sa incep sa plang, dar nu indrazneam sa-i zic, caci mi-era rusine. Ma gandeam ca n-o sa ma creada, ca o sa zica: „Fatarnica!” Taceam. A tre­cut o saptamana, pe urma alta… Taceam, uneori plangeam, mai ales in biserica, si ne uitam pe furis una la alta. Odata i-am surprins privirea. In ea era atata compasiune, atata dragoste, incat nu m-am mai abtinut si m-am aruncat la picioarele ei, plangand:

– Surioara, draga mea, iarta-ma, pentru Hristos! Te iubesc sincer, din toata inima… Ce s-a in­tamplat cu mine nu inteleg nici eu. Crede-ma ca nu mint!

Iar ea m-a inabusit cu imbratisarile, nu mai termina cu sarutarile, si pe urma mi-a zis, cu pri­virea stralucitoare:

– Cred, surioara, cred! Pe urma am si plans cand am vazut cum te chinui din pricina mea…Oameni mari, dar ce proaste suntem, mai rau ca niste copii!

Dupa aceea au inceput sa se iubeasca si mai tare. Iti facea placere sa le privesti. Intotdeauna linistite, energice, grijulii. Şi lucrul a inceput sa le mearga din plin.

Vezi ce face Crucea de viata facatoare a Dom­nului?! Indata ce a venit pe lume, ca sa zic asa, mandria, au inabusit-o in fasa. S-au silit, s-au chinuit, in schimb acum le este amandorura bi­ne. Iar daca s-ar fi despartit, pacatul ar fi conti­nuat sa traiasca pe ascuns in ele si le-ar fi chinu­it din vreme in vreme. Ar fi ramas cu o parere proasta una despre alta si ar fi adaugat un pacat nou la pacatele dinainte. Pe cand acum s-au con­vins din proprie experienta ca daca omul nu se lupta cu puterea cea rea, devine el insusi rau. Izbaveste-ne, Doamne!

Iata cat sunt de folositoare ispitele, cat este de folositoare lupta cu ele! Prin ispite, omul se cu­noaste pe sine insusi, iar cand saruta cruciulita vede cursele vrajmasului, drept care in urma fie­carei ispite devine tot mai incercat.

Atata doar ca nu trebuie sa uitati sa sarutati cruciulita si sa va rugati pentru cei ce va neca­jesc, si atunci totul va fi bine, vrajmasul nu va putea sa faca nimic“.

(in: “Cum sa biruim mandria. Lectii de vindecare a mandriei din sfaturile Sfintilor Parinti”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

Legaturi: