Biruinţele Crucii şi piedicile Vrăjmaşului – despre viaţa Sf. Împăraţi Constantin şi Elena

21-05-2007 Sublinieri

 

icoana Sf. Imparati

Astăzi Biserica Ortodoxa prăznuieşte pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, maica sa, pe care îi numeşte „asemeni cu apostolii”.

Pentru Biserică, Împăratul Constantin înseamnă primul conducător care nu numai că încetează prigonirile împotriva creştinilor (care erau duse cu paroxism nu mulţi ani înainte de domnia lui) dar şi încurajează practic creşterea Bisericii, dând acesteia înapoi toate proprietăţile luate de prigonitori, construind multe biserici, acordând regimuri fiscale îngăduitoare şi multe fonduri. Pe scurt, s-ar putea spune că este o etapă istorică de mare impunere a Bisericii.

Cinstirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena este datorată deschiderii sincere a împăratului faţă de semnul Crucii, arătat lui înaintea unei mari şi cruciale bătălii: Εν Τουτω Νικα ( „Întru acest semn vei birui”). Împăratul nu a ezitat să îşi însemne oştile sale cu semnul crucii, deşi pentru majoritatea soldaţilor acesta era un semn de „piază rea”, pentru ca semnifica crucea, instrument de osândă încă folosit.

Dragostea împăratului pentru Crucea lui Hristos l-a făcut să încurajeze şi să urmrărească îndeaproape înflorirea Bisericii. Asemeni, evlavioasa sa maică, Sf. Elena, a mers la Ierusalim, unde a găsit cu adevărat Sfânta Cruce a lui Hristos, pe care Acesta a fost Răstignit.

Cu toate acestea, deşi la o privire superficială ne putem încânta de victoria istorică a Bisericii, lucrurile nu au stat întocmai aşa. Aşa-zisa victorie a Bisericii pe plan istoric, adică recunoaşterea oficială a cultului, încurajarea înfloririi, favorizarea creştinilor, a fost însoţită de cea mai otrăvitoare muşcătură a Vrajmaşului din Trupul Bisericii – răspândirea ca un cancer a arianismului.

Marile tulburări iscate de Arie, care contesta dumnezeirea lui Hristos, l-au făcut pe Împăratul Constantin să convoace primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Împăratul a avut înţelepciunea necesară să nu se amestece în disputele teologice, deşi era interesat de existenţa unei drepte slăviri a lui Hristos în Biserică. Sf. Constantin a convocat Sinodul, lăsând sarcina lămuriri dogmatice pe seama celor cu adevărat „vizaţi” – Sfinţii Părinţi. Aceasta acţiune a Sf. Contantin este echivalentul pe plan duhovnicesc a izbânzii bătăliilor sale purtate cu semnul Crucii – căci prin Sinodul de la Niceea a fost respins arianismul.

Însă nici această izbândă nu a fost suficientă. Răul, văzând că este respins în hidoşenia sa, s-a mascat în bine. Acest lucru s-a realizat prin faptul că Sf. Constantin a încălzit la sân, din neştiinţă, după cum depun mărturie proloagele şi vieţile Sfinţilor, pe episcopul Eusebiu de Nicomidia, un arian înrăit, înrudit oarecum cu familia regală, şi, conform unor descrieri istorice, „mare politician” şi intrigant. Intrigile furibunde, violente, duse de Eusebiu, precum şi ascunderea, în faţa Împăratului, a adevăratelor sale scopuri, precum şi ale lui Arie, au făcut ca în scurt timp arianismul să fie majoritar între elitele imperiului şi ale Bisericii din răsărit. Prezentând în faţa împăratului învăţătura lui Arie ca şi cum ar fi conformă Sinodului Niceean, şi acuzând aşa-zisele „prigoniri” pe care le „suferea” Arie ca rezultate ale „dihoniei” episcopilor, Eusebiu a reuşit ceea ce nu a reuşit nici Maxenţiu, nici Arie însuşi – să deschidă locaş satanei în familia imperială şi în Biserică.

Ani grei au urmat pentru Biserică. După moartea Împăratului Constantin, arienii au profitat de avantajul lor şi atunci şi-au dat pe faţă erezia şi dorinţa lor de a ucide pe cei drept-credincioşi. A urmat domnia lui Constantiu, fiu al împăratului Constantin, arian în toată regula, precum şi prigonitor al creştinilor autentici.

Să luăm aminte la înverşunarea cu care Vrăjmaşul vrea să piardă pe cei aleşi ai lui Hristos până la ultima clipă. Să luăm aminte la aparentele victorii ale Bisericii, ca nu cumva ele să se transforme în amare şi otrăvitoare înfrângeri. Să nu ne încântăm de avantajele istorice, căci lecţia pe care ne-o dă Sfântul Împărat Constantin şi maica sa Elena este aceasta: (numai!) întru acest semn, Sfânta Cruce, vom izbândi! Nu bogăţia Bisericii, nici lipsa prigoanelor, nici răspândirea creştinismului până la stadiul de religie majoritară, nici măcar prezenţa unui împărat creştin nu constituie biruinţa Bisericii. Biruinţa Bisericii este închinarea la Adevăratul Dumnezeu prin Cruce.

La începutul textului am citat formula cu care sunt cinstiţi în Biserică Sfinţii Împăraţi – asemeni cu apostolii. De ce “asemeni cu apostolii”? Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena sunt asemeni cu apostolii pentru că au dat mărturia Crucii, ca şi aceştia. Pentru că au arătat puterea lui Dumnezeu, lucrătoare pentru cei care nu se bizuie pe armatele lor, pe carele lor sau pe înţelepciunea lor. Semnul biruinţei, semnul patimilor mântuitoare, arătat pe cer Împăratului şi descoperit din pământ maicii sale. Această mărturie a Crucii sfinţeşte, pentru că Dumnezeu lucrează. Nu eroismul de manual de istorie, nici ridicarea zidurilor, nici aparenta dominaţie a creştinismului în Imperiu sunt cele care contează pentru noi. Ci această mărturie adevărată a Sfintei Cruci, de viaţă făcătoare.


Categorii

Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate