Cuvantarea Sfantului Grigorie Teologul intru cinstirea MARELUI ATANASIE

“Lăudând pe Atanasie, voi lăuda virtutea, căci e tot una să vorbesc de el şi să slăvesc virtutea, pentru că avea, sau ca să vorbim mai adevărat, are cuprinsă într-însul toată virtutea. Toţi cei care au trăit potrivit lui Dumnezeu, trăiesc [în continuare] pentru Dumnezeu, chiar dacă au plecat din lumea aceasta. De aceea Dumnezeu îi aude şi pe Avraam, şi pe Isaac, şi pe Iacov, ca Unul Ce nu e Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii. Lăudând virtutea, voi lăuda pe Dumnezeu, de la Care vine oamenilor virtutea, şi călăuzirea şi întoarcerea spre El, prin strălucirea înrudită cu noi. Din atât de multe şi mari bunuri pe care le aveam şi le-om avea de la Dumnezeu, şi despre care i-ar fi greu cuiva să spună cât de mari şi de însemnate sunt, cel mai mare şi cel mai plin de dragoste de oameni este aplecarea spre Dânsul şi apropierea de Dânsul. Căci ce e soarele pentru lucrările simţite, aceea e Dumnezeu pentru cele gândite. Soarele luminează lumea văzută, Dumnezeu pe cea nevăzută; unul face priveliştile cele trupeşti asemănătoare Soarelui, celălalt face firile cugetătoare asemănătoare lui Dumne­zeu. Şi precum cel dintâi, dând celor văzători pu­tinţa de a vedea, iar celor văzute putinţa de a fi vă­zute, este cel mai frumos lucru din cele văzute, tot astfel Dumnezeu, hărăzind celor ce gândesc şi celor ce sunt gândite, unora putinţa de a gândi, celorlalte putinţa de a fi gândite, este Fiinţa cea mai înaltă din cele cuprinse cu mintea, la care se opreşte orice dorinţă şi dincolo de care nu se poate ajunge nicăieri. Căci nici chiar mintea cea mai înţeleaptă, cea mai pătrunzătoare şi cea mai cu­rioasă nu are – sau nu va avea – ceva mai înalt. Aceasta e culmea lucrurilor dorite. Şi dacă dăm de aceasta, se odihneşte orice cercetare. Şi cine, prin cugetare sau cercetare, despicând materia şi scârbindu-se de această carne, fie c-o numim nor sau înveliş, a izbutit să se împreune cu Dumnezeu şi să aibă parte de lumina cea mai neîntinată, pe cât îi e cu putinţă firii omeneşti, fericit e acela atât pentru plecarea de aici, cât şi din pricina îndumnezeirii de acolo, pe care ne-o hărăzeşte înţelepciunea cea ade­vărată şi ridicarea deasupra doimii celei materialnice prin unimea gândită în Treime. Cel care, însă, biruit fiind de perechea [cea materialnică], e atât de înglodat în lut, încât nu poate să-şi ridice privi­rile spre razele adevărului, şi suindu-se deasupra şi fiind chemat spre cele de sus, nu e în stare să se ridice deasupra celor de jos, nefericit e acesta din pricina orbirii lui, chiar dacă are parte de belşugul celor pământeşti; şi cu atât mai nefericit, cu cât e mai amăgit de acest belşug şi e ispitit să socotească drept frumos altceva decât adevăratul Frumos, culegând roadă rea a unei păreri rele, sau să ia drept întuneric, ori să vadă ca foc, ceea ce n-a cunoscut că este lumină.

Şi acum, şi în vechime, de puţini [căci puţini erau ai lui Dumnezeu, deşi toţi erau făpturile Lui, fie că aceştia erau legiuitori, generali, preoţi, prooroci, evanghelişti, apostoli, păstori, învăţători] au fost gândite aceste lucruri în plinătatea şi tâlcul lor duhovnicesc; şi dintre toţi aceştia, au fost gândite şi de cel preaslăvit acum. De cine vreau să vorbesc? De Enoh acela, de Noe, de Avraam, de Isaac, de Iacov, de cei doisprezece Patriarhi, de Moise, de Aaron, de Isus [Sirah], de Judecători, de David, de Solomon întrucâtva, de Ilie, de Elisei, de Proorocii dinainte de luarea în robie, de cei de după robie, şi apoi de acestea – cele din urmă ca rând, dar cele dintâi prin adevărul lor – privitoare la întruparea lui Hristos, sau la înălţarea Lui la cer, la lumina de dinainte de lumină, la cuvântul de dinainte de cuvânt, la mijlocitorul de dinaintea mijlocitorului, mijlocitorul Vechiului şi Noului Testament, la preamăritul Ioan, la ucenicii lui Hristos, la cei de după Hristos, fie puşi în fruntea norodului, fie destăi­nuiţi prin cuvânt, sau cunoscuţi prin semne, sau săvârşiţi prin sânge. Pe unii dintre aceştia Atanasie i-a ajuns prin râvna lui, iar faţă de alţii a rămas doar cu puţin în urmă. Pe unii chiar i-a întrecut – dacă vorba mea nu e prea cutezătoare – căutând să semene unora prin cuvântul său, altora prin faptă, prin blândeţe, prin osârdie, prin primejdii, unora prin cele mai multe, altora în toate. Luând de la unul una, de la altul alta, asemenea celor ce zugrăvesc chipuri de o neasemănată frumuseţe, şi contopindu-le pe toate în sufletul său, a întruchipat din toate o singură icoană a virtuţii, biruind prin faptă pe cei destoinici la vorbă, iar prin vorbă pe cei destoinici la faptă; şi dacă vrei, prin cuvânt, pe cei renumiţi prin vorbire, iar prin faptă, pe cei mai bogaţi în fapte; iar pe cei care erau mijlocii în amândouă, întrecându-i prin una din ele, iar pe cei care din amândouă atinseseră culmea, lăsându-i în urma sa prin amândouă. Şi dacă e mare lucru pentru cei de dinaintea lui că au ajuns să-i slujească acestuia drept pildă a virtuţii, nu face mai puţină cinste sfân­tului nostru faptul că şi el a ajuns a fi o pildă pen­tru urmaşii săi.

A povesti şi a admira toate însuşirile lui ar cere prea mult timp şi ar fi nepotrivit cu rostul cuvân­tării de azi. Acest lucru şi-ar avea locul mai degrabă într-o istorie [hagiografică] decât într-o cuvantare de laudă. A povesti aceste lucruri într-o scriere aparte, ca pe ceva plin de învăţătură şi dulceata pentru urmaşii noştri, ar fi pentru mine ca o rugaciune la fel cu viaţa schimnicului Antonie, pe care acela a scris-o ca o legiuire pentru viaţa pustnicilor, în chipul unei poveşti. Culegând puţine din faptele lui cele multe, şi anume pe acelea pe care mi le pune la îndemână ca mai cunoscute aducerea mea aminte, pentru ca să ne împlinim o dorinţă şi să ne facem cuvenita datorie faţă de acest praznic, cele mai multe le vom lăsa pe seama celor ştiutori. De altfel, nici nu se cade şi nici nu e bine ca să cins­tim vieţile celor nelegiuiţi prin pomeniri, şi să tre­cem sub tăcere pe cei care au vieţuit în cucernicie, şi aceasta într-un oraş [Constantinopol] pe care abia dacă numeroase pilde ale virtuţii l-ar putea mântui şi care, precum ia în glumă alergările cu cai şi teatrele, tot astfel şi pe cele dumnezeieşti.

De mic copil [Atanasie] fu crescut în obiceiu­rile şi învăţăturile dumnezeieşti, îndeletnicindu-se doar puţin cu ştiinţele cele lumeşti, ca să nu pară cu totul nepriceput în acestea şi să cunoască şi pe cele pe care hotărâse să le dispreţuiască. Firea lui cea de soi şi năzuitoare nu era ispitită să zăboveas­că întru cele deşarte, ca să nu păţească la fel ca luptacii [luptătorii în arenă] neştiutori, care, lovind mai mult văzduhul decât pe vrăjmaşi, pierd răsplata. Şi ostenindu-se ca nimeni altul să cunoască Vechiul Testament şi pe cel Nou în întregime, îşi îmbogă­ţeşte ştiinţa şi strălucirea vieţii, şi pe amândouă mi­nunat le împleteşte într-un lanţ cu adevărat de aur, pe care nu mulţi pot să-l împletească slujindu-se de viaţă ca de o călăuză a ştiinţei, iar de ştiinţă ca de o pecete. Căci începutul înţelepciunii şi cel dintâi leagăn al ei e frica de Dumnezeu; iar înţelepciunea, întrecând frica şi urcându-se până la iubire, ne face prieteni ai lui Dumnezeu, schimbându-ne din slugi în fii ai Lui.

Fiind crescut şi învăţat astfel, aşa cum ar trebui să fie acum şi cei ce într-o zi au să fie puşi în frun­tea norodului, şi să umble cu marele trup al lui Hristos, potrivit voinţei şi prevederii dumnezeieşti, care de departe statorniceşte temeliile lucrurilor mari, e ales în acest înalt scaun şi ajunge unul dintre cei care se apropie de Dumnezeu şi se învredniceşte de ceata şi cinul cel sfânt; şi străbătând pe rând toate treptele (ca să scurtez povestirea celor din mijloc), i se încredinţează întâietatea asupra noro­dului, adică e pus în fruntea tuturor noroadelor[1]. Şi nu pot să spun dacă ia acest rang preoţesc ca răs­plată a virtuţii, sau ca izvor şi viaţă a Bisericii. Căci el, ca şi Ismael, avea să adape Biserica însetată de setea adevărului şi să o învioreze, precum Ilie cu apa şivoiului a înviorat pământul crăpat de secetă, şi dându-i puţin răgaz, să o cheme iar la viaţă şi să lase lui Israel sămânţă, ca să nu ajungem ca Sodoma şi Gomora, a căror stricăciune e vestită şi a căror pieire e încă şi mai vestită, după ce au fost arse cu foc şi pucioasă. Prin aceasta, nouă, care eram nă­ruiţi, ni s-a trezit cornul mântuirii şi ni s-a aruncat la vreme piatra de colţ care se leagă pe sine împre­ună cu celelalte, sau [ni s-a dat] focul curăţitor de materia cea şubredă şi rea, sau ciurul cel plugăresc, prin care se ciuruie ce e uşor şi ce e greu în credin­ţele noastre, sau cuţitul care taie rădăcina răutăţii. Cuvântul îşi găseşte tovarăşul său, iar duhul pri­meşte pe cel ce avea să lupte pentru el până la cea din urmă suflare. Astfel, din pricina acestora, prin glasul poporului întreg, apostoliceşte şi duhovniceşte, nu în felul rău care a biruit mai târziu, adică prin omoruri şi silnicie, e adus în scaunul lui Marcu[2], nu mai prejos urmaş al cucerniciei aceluia pe cât al întâietăţii. Prin aceasta e mult departe de ei; prin aceea, e numaidecât după el. Moştenirea aceas­ta trebuie socotită în înţelesul ei adevărat. Căci una e sprijinitoarea credinţei şi a scaunului, cealaltă e duşmana credinţei şi a scaunului; una are numai numele, cealaltă are moştenirea cu adevărat. Ur­maş este cel silnicit, nu cel ce siluieşte; urmaş după lege e cel ales, nu cel ce calcă legea; nu cel care se împotriveşte credinţei, ci cel de aceeaşi credinţă. Afară numai dacă nu era cineva să-l socotească ur­maş în felul cum urmează boala după sănătate, întunericul după lumină, vremea rea după senin, aiureala după cuminţenie. Căci cum e ales, aşa îşi rânduieşte şi păstoritul. Nu începe să cadă din pri­cina saţiului în păcatul trufiei, îndată ce e înscău­nat, precum păţesc cei care ajung domni prin silni­cie sau pun mâna pe o moştenire neaşteptată. Aceasta e treabă vrednică de nişte preoţi minci­noşi şi înaintaţi prin înşelăciune, nevrednici de chemarea lor, care, fără să fi ajutat cu nimic pentru preoţie şi fără să fi pătimit ceva pentru bine, se do­vedesc a fi în acest timp şi ucenici, şi învăţători în ale cucerniciei, curăţând pe alţii înainte de a se fi curăţit pe sine. Ieri furi ai celor sfinte, azi preoţi, ieri afară dintru cele sfinte, iar azi călăuzitori şi îndrumători spre Sfintele Taine, învechiţi în rele şi proaspeţi în evlavie; ceea ce e fapta harului ome­nesc, nu a Duhului. După ce trec cu sila prin toate treptele, la urmă silnicesc şi cucernicia. La ei, nu firea lor ne dă chezăşie de treapta [pe care stau], căci treapta aceasta ne dă chezăşie de firea lor, schimbând aşa de mult rânduiala lucrurilor. Ei sunt datori de mai multe jertfe pentru ei înşişi decât pentru neştiinţele norodului lor. Oricum, fac una din aceste două greşeli: sau că iartă prea mari păcate, pentru că ei înşişi au nevoie de iertare, pentru ca astfel blestemăţia să nu fie stânjenită şi să poată fi învăţată şi de alţii; sau că se arată cu prea mare asprime în păstoria lor, ca să-şi tăinuiască păcatele. Atanasie nu s-a făcut vinovat de nici unul din aceste păcate, ci era mare prin faptele sale şi smerit în cugetul său. Ca virtute nu-l putea ajunge nimeni, dar ca om era foarte apropiat, blând, blajin, simţitor la relele altora, dulce la vorbă, mai dulce încă la fire, îngeresc la chip, mai îngeresc încă la cuget. Mustrarea lui era senină, lauda plină de învăţătură, silindu-se să nu strice nici unul din aceste două bunuri prin lipsă de măsură, ci fiind în stare să facă o mustrare părintească şi o laudă plină de stăpânire, duios fără moleşeală şi aspru fără străşnicie; şi una din aceste însuşiri era da­torită cumpătării sale, cealaltă cuminţeniei, iar amândouă înţelepciunii, pentru că sfântul, din pri­cina firii lui îndestulătoare, ca să înveţe pe oameni n-avea nevoie de cuvânt, şi din pricina cuvântului, avea puţină nevoie de toiag, şi din pricina toiagu­lui ce lovea cu blândeţe, avea încă şi mai puţină nevoie de a tăia.

Cum v-aş putea zugrăvi pe acest om? Pavel, luându-ne-o înainte, a scris despre una în acea parte în care proslăveşte pe marele Arhiereu, pe Cel ce a străbătut cerurile (cuvântul meu va cuteza să meargă şi până la acestea, de vreme ce Hristos ştie pe cei ce trăiesc potrivit lui Hristos), şi despre cea­laltă, în cartea în care, scriindu-i lui Timotei, îi dă îndrumări, arătându-i cum trebuie să fie cel ce vrea să ajungă episcop. Căci, dacă ai măsura după aceas­tă îndrumare, ca şi după un îndreptar, pe cel lăudat pentru aceste virtuţi, vei vedea îndată limpede potrivirea. Veniţi dar aici să îl sărbătoriţi împreună cu mine, care mă ostenesc cu această cuvântare, vrând să trec în grabă peste cele mai multe din în­suşirile lui, dar fiind ţinut pe loc când de una, când de alta, şi neputând să aflu pe cea care le biruie pe toate, ca şi la un trup peste tot potrivit şi frumos. Căci mereu îmi pare mai frumoasă cea care îmi vine în minte, şi astfel îmi târăşte cuvântarea spre ea. Veniţi deci şi deosebiţi virtuţile lui, voi toţi câţi aţi fost martori şi lăudători ai aceluia; veniţi de faceţi o întrecere frumoasă între voi laolaltă; băr­baţii deopotrivă cu femeile, flăcăii cu fetele, bătrânii împreună cu tinerii, preoţii şi norodul, pustnicii şi chinovnicii, cei săraci cu duhul şi cei învăţaţi, toţi câţi trăiţi în lumea gândului sau a faptei. Unul să-i laude oarecum netrupeasca şi nematerialnica lui stăruinţă în posturi şi rugăciuni; altul, neînfrânta şi dârza lui răbdare în veghi şi cântări; altul, chipul cum a ocrotit pe cei sărmani; altul, împotrivirea faţă de cei de sus şi mlădierea faţă de cei smeriţi; fetele să laude pe colăcerul (vornicelul) lor; nevestele, pe îndreptătorul lor; cei din pustie, pe îmbărbătătorul lor; chinovnicii, pe legiuitorul lor; cei săraci cu duhul, pe călăuza lor; cei învăţaţi, pe cuvântătorul despre Dumnezeu; cei desfrânaţi, pe cel ce le fu ca un frâu; cei nenorociţi, pe mângâietorul lor; cei cărunţi, să laude pe cel ce le fu ca un toiag; tinerimea pe cel ce i-a fost învăţător; sărăcimea, pe cel ce a chivernisit; bogătaşii, pe cel ce a fost ca un iconom. Şi cred că şi văduvele îl vor lăuda pe cel ce le fu ocrotitor, şi orfanii pe părintele lor, şi cerşetorii pe cel ce ţinea la dânşii; străinii – pe cel iubitor de oaspeţi; fraţii – pe cel iubitor de fraţi; bolnavii – pe cel care-i vindeca şi îngrijea de orice boală; sănătoşii – pe păstrătorul sănătăţii; şi toţi îl vor lăuda pe cel care s-a făcut toate pentru toţi, pentru ca să-i câştige pe toţi sau pe cei mai mulţi.

De toate acestea să se minuneze şi să le proslăvească alţii, care au vreme să se mire de micile sale virtuţi. Şi când zic mici, zic asemuindu-l pe el cu el însuşi, şi punând alături unele însuşiri ale lui faţă de altele tot ale lui. Căci, precum am auzit că „din pricina prea marii slave, nu a fost slăvit ceea ce s-a slăvit, oricât ar fi de strălucit“, de vreme ce chiar puţine din însuşirile aceluia pentru alţii ar fi de ajuns spre a ajunge vestiţi. Ci noi, deoarece n-am putea răbda să încheiem cuvântarea stăruind numai asupra celor mărunte, să ne îndreptăm spre lucrul cel mai de căpetenie al lui. Şi e o faptă a lui Dumne­zeu, ca să spunem ceva vrednic de măreaţa vorbire şi de sufletul aceluia despre care e vorba acum.

Era pe vremea când înfloreau ale noastre şi erau în bună stare, atunci când această teologie gura­livă, şlefuită şi iscusită [de azi] nici măcar nu era îngăduită să pătrundă în sălaşurile dumnezeieşti, nefiind totuna să te joci cu pietricele, care, prin iuţeala cu care sunt schimbate, iau vederile, sau a face scamatorii în faţa privitorilor cu tot felul de judecăţi destrăbălate, cu a spune ori a asculta ceva mai nou şi mai meşteşugit despre Dumnezeu; ci era socotit drept cucernicie graiul bărbătesc şi nemeşteşugit. De când însă de-alde Sextius şi Pyron şi limba lor cea cârtitoare s-au furişat în biseri­cile noastre ca o cumplită şi de obiceiuri-stricătoare boleşniţă, pălăvrăgeala a început să treacă drept învăţătură şi, cum spune despre atenieni car­tea Faptelor[3], nu mai avem vreme pentru nimic altceva decât să ascultăm sau să spunem lucruri ne­folositoare. O, Ieremia care va plânge asupra tul­burării şi beznei noastre, el, care singur ştia să-şi potrivească jalea cu pătimirea! Inceputul acestei turbări făcutu-l-a Arie, după care şi sminteala s-a nu­mit[4]. El şi-a luat pedeapsa pentru gura lui spurcată, care [fiind dată omului ca] unealtă de rugăciune, nu de boală, la el ajuns-a loc de deşertare pentru cele spurcate din trup, pătimind şi el de aceeaşi rumpere ca şi Iuda, pentru că deopotrivă cu acesta a vândut Cuvântul. Şi moştenind alţii această boală, rânduiră meşteşugul nelegiuirii, acei care, punând pe seama Celui Nenăscut Dumnezeirea, alungară din Dumnezeire nu numai naşterea, ci şi purcederea, cinstind Treimea numai prin tovărăşia numelui, sau nelăsându-I nici măcar aceasta.

Nu însă fericitul acela, cu adevărat omul lui Dumnezeu şi mare trâmbiţă a adevărului. Ci ştiind că a contopi cele trei ipostasuri, e ceva nedumnezeiesc, născocit de Sabeliu, care cel dintâi a încercat contopirea Dumnezeirii, iar pe de altă parte că a despărţi după firile lor cele trei ipostasuri este o ştirbire străină de Dumnezeire, [Atanasie] a păstrat cum se cade Unimea – ca una ce se cuvine Dumnezeirii – şi a propovăduit adevărul despre cele trei chipuri, ca pe unele ce se potrivesc firilor lor deosebite, neamestecându-le nici într-una, nici despărţindu-le în trei, ci rămânând în hotarele dreptei credinţe şi ferindu-se deopotrivă de a se apropia sau a se împotrivi fără rost la una din aceste două greşeli. Şi de aceea mai întâi în Sfântul Sinod de la Niceea, făcând parte din numărul celor trei sute douăzeci şi opt de bărbaţi învăţaţi, el s-a împotrivit acestei boli, pe cât i-a stat în putinţă. Şi măcar că nu era încă rânduit printre Episcopi, totuşi era socotit printre fruntaşii celor adunaţi, căci cinstea dată virtuţii nu era mai prejos decât cea dată rangului. Apoi răul fiind răspândit de suflul celui viclean, şi bântuind din ce în ce mai mult, începură şi pătimi­rile [lui Atanasie], de care plin e aproape tot usca­tul şi marea. Vajnic fu războiul în jurul acestui băr­bătesc ocrotitor al Cuvântului. Căci cei mai mulţi se rânduiră de partea potrivnicului, iar pacostele curgeau când dintr-o parte, când din alta. Nelegiui­rea e mare născătoare de blestemăţii şi cutezătoare foarte spre faptă. Şi cum era să cruţe pe oameni cei ce nu cruţau nici Dumnezeirea?

Una dintre aceste navale [împotriva sfântului] fu şi cea mai cruntă. (…) Aţi auzit că şi în vie creşte mărăcinele, iar Iuda vânză­torul era unul dintre ucenici. Sunt unii care nu scutesc de această greşeală[5] nici pe tizul meu[6]. Acesta, venind în Alexandria din dragoste pentru învăţătură, şi fiind cinstit de Atanasie ca şi cel mai drag dintre copiii lui şi fiind unul care se bucura de cea mai mare încredere în ochii sfântului, planuieste o răscoală împotriva tatălui şi ocrotitorului său. Fapta era a altora, dar cu aceştia era mâna lui Avesalom, cum se zice. Dacă vreunul dintre voi cunoaşte mâna întru care sfântul a fost înşelat, şi pe mortul viu, şi surghiunirea cea nedreaptă, ştie ce vreau să spun. Dar voi căuta să uit aceste lucruri.  (…) Lupta se da între virtute şi pizmă, aceasta năzuind să biruie binele, cealaltă să rămână nebiruită şi să rabde orice; una, să facă să izbândească răutatea, luptând prin pedepsirea celor drepţi; cealaltă, să facă pe cei buni să rămână biruitori chiar în mijlocul nenorocirilor. Şi ce spune Cel ce vorbeşte către dânsul prin furtună şi nori, Cel încet spre pedeapsă şi iute spre răsplată? La sfârşitul pătimirilor îl agrăieşte prin strălucită crainicie pe luptător şi îi dezvăluie taina rănii, zicând: „Crezi că degeaba am stat de vorbă cu tine ca să te arăţi drept?” (vezi Iov 40, 8). Aceasta e leacul rănilor, aceasta e cununa pătimirii, aceasta e răsplata răbdării. Cele următoare sunt poate mărunte – chiar dacă unora le par mari – şi rânduite din pricina unor lucruri mărunte, ca atunci când Iov primeşte o avere de două ori mai mare decât cea pierdută.

(…) Dar ar fi fost mai de mirare dacă cel drept nu s-ar fi înflăcărat prin pricina nedreptăţilor. După aceasta Atanasie pleacă şi îşi pregăteşte un surghiun cât se poate de frumos, căci el se retrage în mănăstirile sfinte şi dumnezeieşti din Egipt.Cei care se despart de lume şi îmbrăţişează deşertul trăiesc pentru Dumnezeu mai mult decât toţi cei ce dăinuiesc întru trup, căci petrec o viaţă de pustnic singuratic şi, vorbind numai cu sine şi cu Dumnezeu, ei ştiu numai această lume pe care o cunosc în pustie; iar ceilalţi, desfâtându-se laolaltă întru pravila iubirii, fiind în acelaşi timp, şi pustnici şi lumeşti, morţi pentru ceilalţi oameni şi pentru alte treburi, câte sunt în lume, treburi tulburate şi tulburătoare, ce prin feluritele lor schimbări râd de noi, îşi ţin loc de lume unii altora şi îşi ascut virtutea luându-se la întrecere unii cu alţii.

Printre aceştia zăbovind, marele Atanasie era ca un fel de mijlocitor şi împăciuitor al tuturor celorlalţi, după pilda Celui Care prin sângele Său a făcut pace. Astfel, schimbă viaţa paşnică într-una obştească, arătând că şi preoţia e lucru înţelept, iar înţelepciunea are nevoie de învăţătură. Astfel le potrivi pe amândouă, şi topi laolaltă şi fapta liniştită şi liniştea făptuitoare, dovedind că schimnicia se poate arăta nu atât prin singurătatea trupului, cât prin statornicia năravurilor, precum marele David, care era în acelaşi timp şi foarte aprig la fapte, şi foarte singuratic, dacă vorba lui „Singur sunt, până voi trece” (Ps. 140, 10) vrea să însemneze acest lucru, şi e de mare preţ pentru a dovedi spusa mea, şi vrednică de crezare. De aceea, cei care întrec pe alţii prin virtute sunt cu atât întrecuţi de cugetarea lui [David] cu cât întrec ei pe alţii, şi ajutând cu puţin la desăvârşirea preoţiei, se desăvârşesc mai mult în înţelepciune. Părerea lui Atanasie era lege pentru ei, iar ce nu încuviinţa el era de toţi socotit ca neîncuviinţat. Sfaturile lui erau pentru ei ca legile lui Moise şi era mai cinstit deci decât sunt cinstiţi sfinţii de către oameni. Şi când veneau vreunii, prigonind pe sfântul ca pe o fiară, cu toate că îl căutau peste tot, nu-l puteau găsi, iar schimnicii îi nesocoteau cu totul şi îşi întindeau grumazul spre săbii, primejduindu-se ca pentru Hristos, iar pătimirea pentru el o socoteau ca un mare câştig întru înţelepciune, cu mult mai dumnezeiesc şi mai înalt decât lungile postiri, culcările pe pământul gol şi celelalte suferinţe întru care se desfată pustnicii pururea.

Intru acestea dăinuia atunci sfântul, lăudând acea spusă înţeleaptă a lui Solomon: „Tot lucrul îşi are vremea sa” (Eccl. 3, 1) şi de aceea sta ascuns câtva timp, ferindu-se de vremea războiului, pentru ca să se arate o dată cu venirea păcii, care cu adevărat a şi venit puţin după aceea. (…)

(…)Avu loc un Sinod, mai întâi în Seleucia, în biserica Sfintei Tecla, şi mai apoi în acest mare oraş [Constantinopol], care, ca şi cel dintâi, fiind cunoscute până acum prin frumuseşea lor, au ajuns acum (…) la cele mai de ocară nume, fie că trebuie să numim acest sinod „Turnul lui Babel“, care bine a făcut de a despărţi limbile (o, de le-ar fi despărţit şi la acel Sinod la care înţelegerea nu era decât spre pagubă!), fie că-l numim „Divanul lui Caiafa“, de către care a fost judecat Hristos, fie că îi zicem cu alt nume asemănător. Sinodul acesta a răsturnat vechea credinţă dreaptă şi a vlăguit pe apărătorul Treimii, săpând val împrejur şi clătinând cu născocirile lor acel „de-o-fiinţă”, deschizând porţile nelegiuiri prin mijlocirea celor scrise (în Sfânta Scriptura), chipurile, din cinste faţă de Scriptură şi faţă de înţelesul cuvintelor alese; de fapt, însă, furişând arianismul, care nu e în Scriptură. Căci vorba aceea din Scriptură, „asemenea”[7], era o nadă a nelegiuirii, făurită pentru cei săraci cu duhul din arama nelegiuirii, ca un chip care se potriveşte deopotrivă la toţi trecătorii, sau ca un coturn care se potriveşte pentru amândouă picioarele, sau ca un ciur care se întoarce spre toate vânturile, luându-şi în ajutor nelegiuirea scrisă de curând sau născocirea împotriva adevărului. Erau meşteri în a face rău şi nu ştiau să facă binele.

După aceea, prefăcuta osândire a ereticilor, pe care cu vorba îi dădeau pe faţă, pentru ca isprava lor să aibă crezământ, dar în fapt nu făceau alta decât să ducă mai departe erezia; mustrând nu nelegiuirea cea fără măsură, ci Scriptura ca necredincioasă arătând-o[8]. Aşa ajunseră lumenii (cei lumesti) judecători ai celor sfinte, de aici învălmăşeala cea nouă, priveliştea obştească şi întrebările tainice, şi cercetarea nelegiuită a vieţii[9], şi pârâtorii cei nesuferiţi, şi judecata asupra vorbelor spuse. Unii scoşi din scaun pe nedrept, alţii puşi în locul lor, cerând zapisul nelegiuirii ca un lucru trebuincios, şi cerneala gata, şi paratorul aproape. Aşa ceva au păţit şi mulţi dintre noi, care altfel erau nebiruiţi, nepăcătuind cu cugetul, ci ademeniţi de scriere, şi împreunându-se cu răii şi la unele şi la altele, luând parte la fum dacă nu la foc. Pentru care lucru adesea am lăcrimat, văzând învălmăşeala de atunci a nelegiuirii şi prigoana ivită acum împotriva Cuvântului celui drept din partea celor ce trebuiau să fie ocrotitorii Cuvântului, „Cu adevărat – după cum s-a scris – păstorii s-au smintit” (Ier. 10, 21) şi „Păstorii mulţi la număr au stricat via mea” (Ier. 12,10) şi au făcut de ocară partea ce trebuia să ne fie dragă, adică Biserica lui Dumnezeu, întocmită cu multă sudoare şi vărsare de sânge de către cei de dinainte şi de după Hristos, ca şi prin marile pătimiri ale însuşi Dumnezeului nostru; afară numai de foarte puţini, care au fost nesocotiţi din pricina neînsemnătăţii lor, sau de alţii care s-au împotrivit prin virtutea lor, şi care trebuiau să fie lăsaţi ca o sămânţă şi rădăcină pentru Israel, ca să înflorească iarăşi şi să se trezească la viaţă prin belşugul Duhului. Toţi s-au dat de partea veacului, numai întru atât deosebindu-se între ei, că unii s-au molipsit mai devreme, alţii fură puşi în rândul al doilea, fie clătinându-se de teamă, fie robiţi de nevoie sau amăgiţi de linguşire, sau ademeniţi din pricina neştiinţei, ceea ce e şi mai vrednic de iertare, dacă şi asta se poate ierta unora cărora li s-a încredinţat călăuzirea norodului. Căci precum nu sunt la fel poftele leilor cu ale celorlalte dobitoace, şi nici ale bărbaţilor cu ale femeilor, nici ale bătrânilor cu ale tinerilor, ci e o deosebire nu mică şi între vârste, şi între soiuri, tot aşa nu seamănă poftele cârmuitorilor cu ale celor ocârmuiţi. Pe cei din popor suntem adesea gata să-i iertăm pentru aceste patimi, deoarece pe ei adesea îi scuză chiar lipsa lor de pricepere. Dar cum vom îngădui acest lucru învăţătorului, care îndreaptă neştiinţa celorlalţi, dacă n-o fi un dascăl mincinos? Cum nu ar fi ciudat ca nici unui roman să nu-i fie îngăduit să nu cunoască legea, chiar de-ar fi oricât de necioplit sau bădăran, şi să nu fie nici o lege care să vie în ajutorul celor care greşesc din neştiinţă, iar învăţătorilor mântuirii să le fie necunoscute învăţăturile de căpetenie ale mântuirii, chiar dacă s-ar întâmpla ca în alte privinţe să fie mai săraci cu duhul şi fără o judecată prea adâncă? Fie-le iertat celor care din neştiinţă îl urmează (pe Arie), dar ce vei zice de ceilalţi, care dându-se drept oameni pătrunzători, s-au lăsat biruiţi de răpunătorii lor, din pricinile arătate mai sus, şi care au batjocorit cortul dreptei credinţe, ca şi cum s-ar fi ivit ceva vrednic de mustrare care i-a făcut să-şi schimbe legea? Ci aud Scriptura zicând că odată cerul şi pământul se vor cutremura, ca şi cum s-ar fi întâmplat acest lucru şi mai înainte, încercând să arate, cred, o mare preschimbare a lucrurilor; iar cel de pe urmă cutremur, dacă ne luăm după Pavel, nu va fi altceva decât a doua venire a lui Hristos, cu prefacerea şi mutarea lumii de acum într-una neclintită şi neschimbătoare. Ci eu nu socotesc cutremurele ce au fost înainte întru nimic mai prejos decât acest cutremur prin care se răscoleşte de către noi toată înţelepciunea şi dragostea de Dumnezeu şi tot ce a fost orânduit de cei ce se îndeletnicesc cu cele de sus, care deşi în altele sunt paşnici şi aşezaţi, întru aceasta nu rabdă să fie paşnici, adică să vândă pe Dumnezeu de dragul hodinei lor, căci ei sunt cu tot dinadinsul aici [pe pământ] foarte dârji şi bătăioşi, căci aşa e de mare văpaia râvnei, că mai degrabă ar trece peste datoria lor decât să-şi uite datoria. Şi se rupe [de la credinţa lui Arie] şi o mare parte din norod, ca un stol de păsări ce zboară după cele ce au pornit, şi nici acum nu încetează de a sta împreună [cu noi].

Iată ce a fost pentru noi Atanasie, câtă vreme ca un stâlp a sprijinit Biserica; iată ce fu pentru noi şi după ce se a fost impiedicatde clevetirile celor răi. (…) Şi după ce vijelia nedreptăţii, stricătorul legii, înaintemergătorul celui rău s-a ales cu această pedeapsă (pe care nu eu sunt chemat s-o laud, căci noi trebuie să vedem nu ce a păţit el, ci ce trebuie să facem noi), se întoarse luptătorul acela din frumoasa lui călătorie (căci aşa numesc eu surghiunul lui suferit pentru Treime şi împreună cu Treimea). Şi i-a găsit aşa de veseli pe cei din oraş [Alexandria], şi aproape din întreg Egiptul, care din toate părţile se strângeau în acelaşi loc şi pe orice ridicătură, ca unii să se umple de glasul lui măcar, alţii numai de chipul lui, iar alţii – după cum am auzit despre Apostoli -ca să se sfinţească de umbra lui numai şi de noua înfăţişare a trupului său, încât dintre mulţi cei care în toată vremea adesea au avut parte de cinstiri şi întâmpinări, fie stăpânitori, de popoare sau feţe bisericeşti, nici unul nu-şi aduce aminte de o întâmpinare mai numeroasă şi mai strălucită decât aceasta. Cu aceasta se poate asemăna numai acea întâmpinare de care a avut parte tot Atanasie, când s-a întors întâia oară tot din surghiun, şi tot în acest oraş. (…) Atât de mare era cinstea de care se bucura şi aşa de mare era uimirea pricinuită de primirea pomenită acum. Căci împărţindu-se pe neamuri, pe vârste şi meserii (aşa se orânduiesc orăşenii aceştia când vor să-i facă cuiva o cinste obştească, de nu pot să vă povestesc prin cuvinte acea măreaţă privelişte), erau ca un fluviu. (…)

In acest chip şi cu aşa primire de sărbătoare veni în oraşul său acel om minunat. Dar oare trăia el cum se cade pentru cei ce au să fie în fruntea unui aşa de mare norod? N-a dat învăţături potrivite cu viaţa lui? Nu s-a luptat precum a şi propovăduit? S-a primejduit el mai puţin decât vreunul dintre acei ce s-au luptat pentru cuvânt? A fost el mai puţin cinstit de cele pentru care a luptat? A făcut de ruşine, după întoarcerea sa, cinstea ce i s-a dat la întoarcere? Nu, ci toate se potrivesc laolaltă, ca la o harfă, sau la un cântec; atât viaţa, cât şi cuvântul, luptele, primejdiile, întoarcerea, cele de după întoarcere. Căci, luând în primire Biserica, el n-a păţit la fel cu cei orbiţi de mânie nemăsurată, care se înverşunează împotriva a tot ce le iese mai întâi înainte, măcar că uneori ar fi loc şi pentru cruţare, când mânia e stăpână. Ci a socotit că mai ales acesta trebuie să fie timpul numelui celui bun, pentru că tot cel ce pătimeşte răul e mai aplecat spre cumpătare, iar cel ce are putinţa de a se răzbuna e mai aplecat spre necumpătare. El s-a purtat aşa de blând şi de blajin cu cei ce l-au asuprit, încât nici unul dintre aceştia n-a putut să spună că întoarcerea lui i-a fost neplăcută. El a curăţit casa lui Dumnezeu de cei ce târguiau pe Dumnezeu şi vindeau pe Hristos, ca să se ia şi după această pildă a lui Hristos (vezi mai ales In. 2, 15), săvârşind însă acest lucru nu cu frânghia împletită, ci cu cuvântul cel înduplecător; iar pe răzvrătiţi i-a împăcat între ei şi cu sine însuşi, fără să aibă nevoie de nici un ajutor de undeva. Scapă de asuprire pe cei silniciţi, nefăcând nici o deosebire între cei de credinţa lui şi cei de credinţă potrivnică. Ridică Cuvântul căzut; se face din nou slobodă Treimea pusă iarăşi pe sfeşnic, cu strălucita lumină a Dumnezeirii celei adevărate fulgerând în sufletele tuturor. Dă iar pravile lumii întregi, întoarce iarăşi tot cugetul spre sine însuşi, unora poruncindu-le, pe alţii învâţându-i sau pe unii îndemânându-i, ba chiar şi pe cei ce se apropiau nechemaţi înţelepţindu-i, punând o singură lege: voinţa, căci numai aceasta singură era îndestulătoare călăuză spre mai bine. Intr-un cuvânt, el ia pildă de la firile a două pietre vestite: căci faţă de cei ce-l loveau, se face diamant, iar faţă de răzvrătiţi-magnet, care prin o tainică putere atrage fierul spre sine şi îşi însuşeşte tot ce-i mai tare în lucruri. Ci pizma n-avea să rabde acestea, văzând că Biserica se întoarce iar spre vechea ei slavă şi sănătate, după grabnica vindecare ca a unei răni în trup. De aceea stârneşte împotriva lui pe împăratul cel apostat[10] faţă de sine însuşi, ce şi-a luat numele după blestemăţia lui, căruia numai vremea scurtă i-a stat împotrivă. Acesta, cel dintâi dintre împăraţii creştini, s-a îndârjit pe Hristos şi, ajungând împărat, când i-a venit vremea a dat la lumină vasiliscul nelegiuirii, pe care de multă vreme cu dureri ca de facere îl clocea în sine. Şi se arată nerecunoscător faţă de împăratul care i-a încredinţat cele împărăteşti, şi mai nerecunoscător încă faţă de Dumnezeu, Care-l mântuise. Şi născoceşte una dintre cele mai sălbatice prigoane ce au fost vreodată, amestecând, chipurile, silnicia cu înduplecarea (căci pizmuia pe pătimitori pentru răsplata luptei lor), făcând îndoielnică bărbăţia luptelor, potrivindu-şi moravurile după întortocherile şi îmbinările vorbelor, sau, ca să vorbim mai drept, ostenindu-se cu acelea din pricina firii sale, întruchipând prin iscusinţa meşteşugului răul ce clocea în el. Astfel, el socoti că e puţin lucru să răpui tot neamul creştinesc şi că e mare treabă să birui pe Atanasie cât şi virtutea ce se ascundea în cuvântările acestuia. Căci vedea că în planul său împotriva noastră deloc nu izbândeşte din pricina împotrivirii şi străjuirii acelui om, care – lucru ciudat – împlinea întruna golurile din rândurile creştinilor prin adaosuri smulse de la păgâni, prin înţelepciunea sa. Dar văzând acel năpraznic prigonitor şi strâmb-judecător şi gândindu-se că nu mai zăboveşte întru prefăcătoria sa şi în minciuna iscusinţei sale, ci dându-şi răutatea pe faţă, dezrădăcinează fără ocol pe Atanasie din oraş. Căci s-ar fi căzut să trâmbiţeze fără târguiala biruinţa în trei lupte a acelui viteaz. Nu trecu multă vreme şi pedeapsa, încredinţată pe mâna perşilor, îl judecă acolo pe cel blestemat; şi ea, care l-a dus ca pe un împărat plin de râvnă, îl aduce îndărăt ca mort, nici jelit măcar, neavând – pe cât am auzit – nici parte de un mormânt, ci cutremurat[11] şi fiert de pământul cutremurat chiar de el, şi asta ca un început al judecăţii viitoare.

Se ridică alt împărat[12], cu un obraz nu neruşinat, precum acel pomenit mai sus, şi care n-a asuprit poporul lui Israel prin munci grele şi prin fruntaşi, ci foarte drept-credincios şi blând, care, ca să-şi aştearnă cea mai bună temelie împărăţiei sale şi să înceapă buna prăvilire de unde trebuie, iartă de surghiun pe Episcopi şi pe toţi ceilalţi, şi mai înainte de toţi pe cel ce prin virtute sta în fruntea tuturor şi care pe faţă se războise pentru credinţa dreaptă. El cercetează adevărul credinţei noastre sfâşiate şi tulburate de mulţi şi dezbinate în multe păreri şi părţi, pentru ca, ajutat de Duhul, să aducă întreaga lume la împreună-mărturisire, iar dacă nu, să îmbrăţişeze cel puţin el cea mai bună credinţă, iar aceleia să-i împrumute puterea, şi s-o capete de la ea, cugetând cu măreţie şi slavă despre tainele cele mai mari. Intru aceasta s-a şi arătat mai ales curăţenia acestui bărbat şi trăinicia credinţei lui în Hristos. Căci pe câtă vreme toţi cei ce sunt de o credinţă cu noi se împart în trei: unii care greşesc în privinţa Fiului, alţii (mai numeroşi) care greşesc faţă de Duhul Sfânt (greşeală care e socotită mai mică) şi puţini care au păreri drepte în amândouă aceste privinţe; Atanasie, singur şi cel dintâi, sau împreună cu foarte puţini, are curajul să îmbrăţişeze adevărul, mărturisind în scris limpede şi desluşit Dumnezeirea şi Fiinţa unică a celor trei Ipostasuri; şi ceea ce s-a hărăzit mai înainte unui mare număr de Părinţi cu privire la Fiul, acelaşi lucru face şi el mai târziu cu privire la Sfântul Duh, insuflat fiind, şi aducând împăratului[13] un dar într-adevăr împărătesc şi măreţ, adică dreaptă-credinţă în scris împotriva nelegiuirii nescrise, pentru ca împărat să se lupte cu împărat, cuvânt cu cuvânt şi slovă cu slovă[14]. Mi se pare că această mărturisire au cinstit-o şi cei din Apus, şi cei din Răsărit ca pe un lucru trainic, unii zicând că dreapta credinţă trebuie să o ducem până acolo unde ţine mintea (dacă putem crede ceva din spusele lor), iar mai departe nu, ca pe o stârpitură ce moare în zgău; alţii spun s-o aprindem numai puţintel, ca pe o scânteie, atât cât să curăţim veacul, sau pe cei mai înfierbântaţi dintre drept-credincioşi sau dragostea de Dumnezeu a  noroadelor. Alţii sunt de părere că trebuie să spunem slobod adevărul, iar de partea acestora sunt si eu. Căci nu cutez să mă mândresc cu nimic mai mult decât cu aceea- fără să mai chivernisesc teama mea, nici cugetul celor mai plăpânzi (căci destul l-au chivernisit), care nici măcar n-au luat ce era străin, ci le-au stricat pe ale noastre, ceea ce e fapta unor răi chivernisitori – că scoţând dobânda la lumină, şi cu osârdie crescând-o, şi în faţa tuturor punând-o, mereu desăvârşitu-s-a.

Dar nu acest lucru e mai vrednic de mirare la el, căci ce e de mirare dacă cel ce s-a luptat aievea pentru adevăr a mărturisit adevărul în scris? Ceea ce e însă îndeosebi vrednic de mirare la acest om, şi ceea ce ar fi păcat să trecem sub tăcere din pricina vremii care aduce atâtea dihonii, este fapta următoare, pe care o voi adăuga la cele spuse mai sus, căci ea poate fi de mult folos celor ce o iau ca pildă. Căci după cum dintr-o apă se desface nu numai ce a lăsat mâna care a scos apă, ci şi cât a fost cuprins cu mâna şi s-a scurs printre degete, tot astfel şi de la noi se desface nu numai ce e nelegiuit, ci şi ce e mai potrivit cu dreapta credinţă, nu numai când e vorba de păreri mărunte, ce uşor pot fi trecute cu vederea (căci acest lucru n-ar fi aşa de cumplit), dar chiar şi cu privire la acele cuvinte care dau acelaşi înţeles. Când la noi, potrivit dreptei credinţe, se pomeneşte de o Fiinţă şi trei Ipostasuri, prima arată firea Dumnezeirii, celelalte – însuşirile celor trei, care sunt înţelese şi de latini la fel, numai că ei nu pot, din pricina stângăciei limbii lor şi sărăciei de cuvinte, să facă deosebire între Fiinţă şi Ipostas, şi de aceea le înlocuiesc cu cele trei feţe, pentru ca astfel să nu fie nevoiţi a crede în trei fiinţe. Şi atunci ce se întâmplă? Un lucru aşa de vrednic de râs şi de milă! Li s-a părut că e o deosebire de credinţă, când de fapt nu era decât o măruntă gâlceava pentru un sunet. De aici s-a născocit sabelianismul, cu cele trei feţe, şi arianismul, cu cele trei persoane, plăsmuiri ale gâlcevirii. Sporindu-se mereu mâhnirea pe care o stârneşte râvna şi gâlceava, era primejdie ca împreună cu silabele să se rupă şi marginile lor[15]. Văzând şi auzind aceasta, fericitul acela, şi cu adevărat om al lui Dumnezeu, şi mare chivernisitor de suflete, a crezut că nu trebuie să treacă cu vederea această ciudată şi fără rost despicare a Cuvântului, găsind de la sine un leac pentru această meteahnă. Şi cum face aceasta? Chemă amândouă părţile la sine cu blândeţe şi dragoste, şi cercetând înţelesul celor spuse, când văzu că ei glăsuiesc aidoma şi nu se deosebesc întru nimic, îngăduindu-le să păstreze numirile, îi leagă prin fapte; o treabă mai folositoare decât marile osteneli şi cuvântări, pe care le fac toţi care au oarecare râvna şi care poate tocmai de aceea născocesc ceva nou despre Cuvânt. Această ispravă e mai vrednică de cinste decât toate veghile şi culcatul pe jos, al căror folos merge până la fapta dreaptă, şi e vrednică de vestitele surghiunuri şi bejenii ale omului acestuia, căci de lucrurile pentru care s-a hotărât să pătimească, s-a şi îngrijit după pătimirea sa, şi a continuat să facă tot astfel şi cu alţii, pe unii lăudându-i, pe alţii cu măsură mustrându-i; trezind pe unii din toropeală şi domolind râvna aprinsă a altora; îngrijind pe unii să nu se poticnească şi ostenindu-se să aducă pe calea dreaptă pe cei poticniţi. Simplu la fire, cu multe feţe în cârmuirea lui, înţelept la vorbă, încă mai înţelept la minte, mai smerit cu cei smeriţi, încă şi mai mândru cu cei trufaşi, iubitor de oaspeţi, îndatoritor, ajutător împotriva relelor, întrunind el singur cu adevărat toate însuşirile pe care elenii le împart fiecăruia dintre zeii lor. Voi adăuga că mai era răbdător, feciorelnic, paşnic, împăciuitor şi călăuză pentru sufletele ce pornesc de aici în lumea cealaltă. O, câte numiri nu îmi pune mie la îndemână virtutea acestui bărbat, când vreau să-i dau toate numele ce i se cuvin! A trăit astfel, a propovăduit şi a dat altora învăţătură, încât viaţa şi felul lui sunt socotite ca pildă a Episcopilor, iar părerile lui sunt pravile dreptei credinţe. Şi ce plată primeşte el pentru cucernicia lui (căci nici asta nu trebuie s-o trecem cu vederea)? Sfârşeşte viaţa într-o bătrâneţe verde şi e pus alături de părinţii săi Patriarhii, Proorocii, Apostolii, Mucenicii, care au luptat pentru adevăr. Şi ca să-i fac şi o cuvântare de mormânt, la ieşirea lui [din aceasta viaţă], avu parte de o cinste şi mai mare decât avusese cu prilejul intrării sale [în Alexandria], stârnind multe lacrimi şi lăsând în cugetele tuturor o amintire despre slava lui mai mare decât cea văzută cu ochii. Dar, o, fiinţă scumpă şi sfântă, tu, care pentru alte bunuri ai cinstit îndeosebi şi măsura în vorbire şi în tăcere, pune aici o stavilă cuvântării noastre, care, dacă e mai prejos de adevăr, a căutat după puterile ei să te oglindească! Ci tu de sus priveşte cu îndurare la noi şi fă desăvârşit norodul tău închinător al Treimei desăvârşite, celei văzute şi cinstite întru Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Iar pe noi, în timp de pace, ocroteşte-ne şi ne păstoreşte; de va fi însă luptă, suie-ne şi ia-ne cu tine, de ne aşează împreună cu tine şi cu cei deopotrivă cu tine – oricât de grea ni-i rugămintea – întru Hristos, Domnul Nostru, Căruia I se cuvine toată slava, mărirea şi puterea în veci. Amin“.

Sf Atanasie cel Mare, Viata Sfantului Antonie cel Mare urmata de cele mai frumoase predici,

Colectia Comorile pustiei, Editura ANASTASIA, 2000, Traducere Stefan BEZDECHI

__________________________________________________________________________________________________

[1]Patriarhul din Alexandria a fost până la o vreme socotit cel mai influent dintre toţi păstorii Răsăritului.

[2] Marcu Evanghelistul a fost cel dintâi episcop al Alexandriei, zice-se.

[3] Faptele Apostolilor

[4] E vorba de erezia numită arianiasm.

[5] Arianism

[6] Poate Grigore din Capadocia, partizan al arianismului.

[7] In cele din urmă cearta dintre ortodocşi şi arieni se reducea la controversa asupra chestiunii de a şti dacă “Fiul e de o fiinţă cu Tatăl” (ouooucnoq), cum susţinea Atanasie (şi ortodocşii), sau era numai „asemănător” (ouoiouoioq) cum susţinea Arie (şi urmaşii lui).

[8] Un pasaj destul de obscur pentru cine nu cunoaşte amănuntele acestei lupte.

[9] Aluzii la procesul lui Atanasie şi la învinuirile ce i se aduceau.

[10] Iulian, 362-3

[11] De cutremurul ce – zice-se – a avut loc în momentul morţii sale.

[12] Jovian, 363-4.

[13] Lui Dumnezeu

[14] E vorba de cuvântările lui Atanasie împotriva arienilor.

[15] V. Bardenhewer, op. cit, III, 77-79.