Ce ne spune INVATATURA ORTODOXA A SFINTILOR PARINTI despre mucenicie si ispitirea lui Dumnezeu (II)
- Cititi aici prima parte a sintezei tematice: …SI NU NE DUCE PE NOI IN ISPITA! Ce ne spune invatatura ortodoxa despre mucenicie, ispitirea lui Dumnezeu si bravada (I)
- SFANTUL TEODOR STRATILAT: INTRE CREDINTA IN ASCUNS SI MUCENICIE. Raspunsuri si pentru cei de astazi
- PILDA SFANTULUI MUCENIC NICHIFOR (9 februarie): Sa ne reamintim duhul adevaratei marturisiri si care trebuie sa ne fie cautarea primordiala
Din Apologia Sf. Atanasie cel Mare, aparandu-se sfantul de cei ce il acuzau de lasitate pentru ca fugise de prigoana arienilor
Exemple din Scripturi în apararea fugii sale
Hai sa cercetam cele scrise în dumnezeiestile Scripturi despre unele ca acestea. Nu se dovedesc cu nimic mai prejos [decât babilonienii] si ca lupta împotriva Scripturilor, hulind virtutile sfintilor. Caci daca ocarasc pe cei care s-au ascuns de ucigasi si hulesc pe cei care fug de prigonitori, ce vor face când vor vedea pe Iacob fugind de fratele sau Esau si pe Moise fugind în Madiam de frica Faraonului? Ce vor spune, vorbind fara rost, despre David care a fugit de la casa sa de Saul, când acesta a trimis sa-l omoare, si s-a ascuns în pestera “schimbându-si fata lui” (I Rg. 21, 14) pâna când a ajuns la Ahimelec si complotul a încetat. Ce vor spune cei care pe toate le vorbesc usor vazându-l pe marele Ilie, care L-a chemat pe Dumnezeu si a ridicat pe cel mort, ascunzându-se de Ahab si fugind de amenintarile Izabelei? Caci si fiii profetilor atunci când au fost cautati s-au ascuns în pesteri de Abdie. Nici cu cei din vechime nu s-au întâlnit, nici de cele din Evanghelie nu îsi aduc aminte. Caci si ucenicii “de frica iudeilor” (In. 7, 13) au plecat si s-au ascuns, iar Pavel, fiind cautat de procurator în Damasc, “a fost coborât într-un cos peste ziduri si a fugit din mâinile celui ce-l cauta” (II Cor. 11, 33). Asadar ce motiv vor putea gasi pornirii lor când Scriptura spune acestea despre sfinti? Caci daca le vor reprosa si lor teama, înnebunind în îndrazneala, se vor defaima pe ei însisi, ca unii care lucreaza împotriva voii lui Dumnezeu si care nu cunosc desavârsit Scripturile. Caci în Lege era porunca de a orândui cetati de scapare pentru ca sa poata fugi cei cautati spre moarte. Iar la sfârsitul veacurilor venind Însusi Cuvântul Tatalui, Care a vorbit prin Moise, ne da iarasi aceasta porunca zicând: “Iar când va vor prigoni în cetatea aceasta fugiti în cealalta” (Mt. 10, 23). Si dupa putine [cuvinte] zice: “Deci când veti vedea urâciunea pustiirii, ceea ce s-a spus prin proorocul Daniel, stând în locul cel sfânt (cel ce citeste sa înteleaga) atunci cei din Iudeea sa fuga în munti, cel ce va fi pe casa sa nu coboare ca sa-si ia cele din casa lui; iar cel din tarina sa nu se întoarca înapoi ca sa-si ia haina lui” (Mt. 24, 15). Aceasta stiind-o sfintii o astfel de rânduiala de viata aveau. Iar cele pe care Domnul le-a poruncit acum, pe acestea le-a vorbit prin sfinti si înainte de venirea [Sa] în trup. Aceasta este rânduiala data oamenilor spre desavârsire, cea pe care Dumnezeu porunceste sa se faca. (…)
Timpul rânduit pentru toate
Ioan a descris acest [motiv al fugii] astfel: “Deci toti cautau sa-L prinda, dar nimeni n-a pus mâna pe El caci ceasul Sau înca nu venise” (In. 7, 30). Si înainte de a veni [ceasul] El Însusi a spus maicii [Sale]: “Ceasul meu nu a venit înca” (In. 2, 4), iar celor numiti frati ai Lui: “Vremea mea înca nu a sosit” (In. 7, 6). Si iarasi venind vremea a spus ucenicilor: “De acum dormiti si odihniti-va. Iata ceasul s-a apropiat si Fiul Omului Se va da în mâinile pacatosilor” (Mt. 26, 45).
Dar ca Dumnezeu si fiind Cuvânt al Tatalui nu este sub vreme ci Însusi este creatorul vremilor; si facându-se Om si alegând acest lucru arata ca timpul fiecarui om este masurat, dar nu timpul cel dupa soarta, cum înteleg unii dintre elini nascocind mituri, ci cel pe care, Însusi creator fiind, l-a rânduit fiecaruia, precum a voit Tatal. Acestea s-au scris si sau facut vazute tuturor. Daca, cum si cât este masurat fiecaruia, este ascuns si tainuit oamenilor, oricine stie ca, dupa cum este o vreme a primaverii si a verii, a toamnei si a iernii, tot asa “este o vreme sa mori si o vreme sa traiesti” (Eccl. 3, 2), dupa cum s-a scris. Astfel timpul a fost taiat neamului lui Noe, si, ca si cum ar fi venit vremea, au fost scurtati anii, în schimb lui Iezechia i-au fost adaugati cincisprezece ani (Is. 38, 5). Iar Dumnezeu, celor ce I se închina din inima, fagaduieste ca: “numarul zilelor tale îl voi plini” (Is. 23, 26): Avraam moare “plin de zile” (Is. 25, 8), iar David se roaga zicând: “nu ma lua la jumatatea zilelor mele” (Ps. 101, 25). Iar unul dintre prietenii lui Iov, Eliafaz, stiind bine aceasta a spus: “Catre mormânt veni-vei ca grâul copt la vreme si secerat ca snopul la vreme strâns în holda” (Iov, 5, 26). Iar Solomon, pecetluind glasul lui [Eliafaz], zice: “Sufletele nelegiuitilor vor fi ucise de timpuriu” (Prov. Sol. 11, 30). De aceea si îndeamna zicând în Eccleziast: “Nu fii peste masura de nelegiuit si nici nu fii morocanos, ca nu cumva sa mori înainte de vreme” (Eccl. 7, 17). Precum au fost scrise acestea, Cuvântul arata ca sfintii stiu ca timpul este masurat pentru fiecare om. Însa ca nimeni nu cunoaste capatul timpului este dovedit de David care spune: “Vesteste-mi putinatatea zilelor mele” (Ps. 101, 24), caci nu era vrednic sa afle ceea ce nu era cunoscut. De aceea bogatul, socotind ca va trai înca mult timp, a auzit: “Nebunule! În noaptea aceasta îti vor cere sufletul. Si cele ce-ai pregatit ale cui vor fi?” (Lc. 12, 20). Ecclesiastul se arata nadajduind în Duhul cel Sfânt si zice: “omul nu-si cunoaste vremea” (Eccl. 9, 12). De aceea si patriarhul Isaac a spus fiului sau, lui Esau: “Iata eu am îmbatrânit si ziua mortii mele n-o stiu” (Gen. 27, 2). (…)
Condamnarea martiriului voluntar
Si daca fugarii s-ar preda celor care îi cauta, nici aceasta nu ar face-o simplu. Caci Duhul Sfânt le-a vorbit ca sa iasa în calea [prigonitorilor] fiind iubitori de Dumnezeu si astfel aratându-si iarasi ascultarea si zelul lor. Asa a fost Ilie care a auzit de la Duhul si s-a aratat lui Ahab si profetul Miheia care a venit la acelasi Ahab si profetul care a fost chemat la altarul Samariei si l-a întors pe Roboam, si Pavel care a fost chemat de Cezar. Acestia nu au fugit de frica, sa nu fie, ci mai degraba au socotit fuga lupta si exercitiu pentru moarte. Caci aceste doua lucruri le-au pazit si le-au planuit bine, ca sa nu se aduca pe ei [jertfa] în mod simplu, aceasta însemna ca el sa se omoare si sa se faca vinovat de moarte si sa lucreze împotriva Domnului Care spune: “Ceea a unit Dumnezeu, omul sa nu desparta” (Mt. 19, 6); nici sa îndure vreun repros al lasitatii, încât sa slabeasca în fata necazurilor din timpul fugii care cer o osteneala mai mare si mai cumplita decât moartea. Caci cel ce a murit a încetat sa sufere, dar cel fuge asteptând în fiecare zi atacurile dusmanilor, socoteste moartea mai usoara; astfel cei ce s-au desavârsit în exil nu mor fara cinste, ci vor avea si ei lauda martiriului. De aceea si Iov, fiind de o mare barbatie a ajuns cunoscut fiindca a îndurat în viata suferinte atât de mari de la care nu ar fi luat pricepere daca era mort. Pentru aceasta si fericitii parinti, având o asemenea rânduiala de viata, nu s-au temut când au fost prigoniti, ci au aratat mai degraba barbatia lor sufleteasca si s-au închis în locuri înabusite si întunecoase, petrecând cu greutate. Si iarasi aratându-se vremea mortii nu au dat înapoi. Caci nu se mai îngrijorau ca se vor teme la venirea acesteia sau ca vor grabi judecata rânduita de Pronie sau ca lucreaza împotriva iconomiei ei care erau în asa fel paziti încât sa nu devina îndrazneti si sa se devina proprii cauzatorii ai fricii, dupa cum s-a scris: “Cel ce-si pripeste buzele frica-si va aduce siesi” (Prov. Sol. 13, 3). (sursa).
***
Despre martiriu (studiu)
(…) Libertatea aceasta de primire a mortii o arata Sfantul Ioan Gura de Aur cand vorbeste de cel mai tanar dintre fratii Macabei care “n-a fost legat, nici n-a avut nevoie de silnicia legaturilor, nici n-a asteptat mainile calailor, ci el insusi si-a fost lui si jertfa, si preot, si jertfelnic”. De aceea “s-a dat pe sine osandirii”: “Ca intr-un izvor de ape racoroase s-a aruncat in caldarea clocotita, pe care o socotea si baie, si botez.”
Aceasta insa are la baza credinta in Dumnezeu, si nu curajul, asa cum arata si Sfantul Ilarie de Pictavium, cand se refera la moartea mamei fratilor Macabei si la rugaciunea rostita de ea in fata regelui Antioh:
“Aceasta nu este indrazneala, ci credinta, nu orbire, ci misiune, nu manie, ci incredere”.
Pentru a exclude orice intelegere eroica a naturii umane in marturisirea martirica crestina, ca si interpretarea rigida a ei de catre montanisti, care prin caracterul lor naturalist nu aveau sa arate decat atitudini extreme si o data cu ele slabiciunile firii umane, Biserica primara a pus accent pe pregatirea interioara pentru marturisirea lui Hristos ce trebuie sa se implineasca in intreaga viata a crestinului. Aceasta intelegere a martiriului s-a impus inca din perioada apostolica, asa cum se vede in martiriul:
“Sa nu laudam pe cei ce se predau ei insisi, pentru ca nu asa ne invata Evanghelia.”
Sfantul Ciprian, episcop de Cartagina, va sublinia mai tarziu acelasi adevar:
“Fiecare trebuie sa fie pregatit sa marturiseasca credinta sa, insa nimeni nu trebuie sa alerge inaintea martiriului.”
Este avuta aici in vedere prudenta bazata pe smerenie, pentru a nu se expune ispitei, si pe iubire, pentru a nu provoca pe persecutori sa comita o crima. Este o mare diferenta fata de montanism, care a trecut din Frigia in Occident si “a ademenit spiritul puternic al lui Tertulian”.
Accentuand sobrietatea, incordarea sufleteasca, montanismul a vrut sa se inalte deasupra martiriului, condamnand ca un act de neincredere fata de Duhul Sfant orice efort al crestinilor de a se ascunde de persecutori. Ascunderea din fata acestora era pentru montanism un pacat mai grav decat apostazia, asa cum afirma Tertulian in lucrarea sa “De fuga”. Tertulian dezaproba cu indignare pe cei ce au cumparat cu bani ingaduinta persecutorilor. Biserica va fi insa mai putin severa si de aceea Petru de Alexandria in canonul 12 va lauda pe cei ce au folosit acest mijloc pentru a evita pericolul apostaziei si s-au aratat mai atrasi de Hristos decat de banii lor. (…). (sursa).
***
Nota:
Intr-adevar, putem gasi multe asemanari intre unele aspecte ale ereziilor Bisericii din perioada primara si “invataturile” extremiste mai noi care bantuie si in zilele noastre. Aceste elemente comune sunt:
- rigorismul si rigiditatea inflexibila
- accentul pus pe disciplina si o conceptie eretica a nevointei
- contestarea Tainelor pentru nevrednicia si compromisurile ierarhiei Bisericii
- indemnul panicard la martiriu voluntar si grabit, inclusiv prin anuntarea publica a intentiilor si provocarea fatisa a autoritatilor.
- contestarea activitatilor obisnuite societale la care este antrenat un cetatean pe motiv ca s-ar “contamina” in contact cu lumea (adica o conceptie eretica a raului)
- interpretarea gresita si abuziva a profetiilor eshatologice autentice (plus inventarea sau colportarea altora apocrife), folosirea lor intr-un duh neortodox, senzationalist, si convingerea ca epoca unei noi biserici puriste abia urmeaza.
“Legea” muceniciei dupa Canoane si Sfintii Parinti
Tulburarile eretice au aparut mai cu seama in contextul nesigur in care se gasea Biserica pe timpul persecutiilor, dar si dupa ce acestea incetasera. Se punea problema cum pot fi tratati cei care cedasera in timpul prigoanelor si ce conduita ar trebui sa aiba crestinul in contextul acestora. Si iata cum Sfintii Parinti, prin canoanele si scrierile dedicate acestor probleme, ne arata ca PRETUIESC NUANTELE, fiecare caz trebuind sa fie judecat in functie de gradul de presiune la care a fost supus, gradul de impotrivire, greutatea caznelor si prigoanelor la care a trebuit sa faca fata (a se vedea canoanele 1-6 ale Sf. Arhiep. Petru). In timp ce ereziile extremiste ale montanistilor si donatistilor (si nu numai) judecau lucrurile abrupt si rigid – indiferent de context, ei osandeau orice compromis facut de crestini pe timpul prigoanelor si afirmau ca nu e cu putinta pocainta si intoarcerea acestora:
Donatus, episcop în Africa de Nord, avea o viziune radicală faţă de cei care ezitaseră să mărturisească credinţa creştină, mai cu seamă membrii clerului, în timpul persecuţiei împăratului Diocleţian, socotind că aceştia, prin compromisul făcut, erau nevrednici de a mai sluji lui Dumnezeu, tainele săvârşite de aceştia nefiind valide. Africa se împărţise în două tabere: a ortodocşilor şi a donatiştilor. Augustin a combătut pretenţia adepţilor lui Donatus, care socoteau că ei reprezintă adevărata biserică a sfinţilor, spunând că în realitate sunt doar o biserică de separaţi, pentru că împărţirea între aleşi şi damnaţi nu are loc în această lume, ci în cealaltă. (sursa).
Este de retinut ca Biserica i-a osandit pe donatisti, desi unele canoane opreau clericii care apostaziasera de la intoarcerea in treapta. Asadar, Biserica a cautat intodeauna la situatia particulara si a avut ca scop mantuirea oamenilor, nu pierderea lor.
Fericitul Augustin a contestat si pseudo-martiriul praticat de donatisti, considerandu-l o forma de sinucidere. Esential aici este sa intelegem care este cugetul patristic in astfel de probleme capitale si care este cugetul ereticesc.
Nuantele duhovnicesti in tratarea oamenilor nu inseamna nicidecum relativizare – pentru ca lepadarea de credinta, apostazia sunt osandite ca pacate capitale si toti crestinii erau tinuti sa marturiseasca si sa primeasca martiririul, cand nu mai aveau alta modalitate de a evita confruntarea, insa ele sunt necesare pentru ca scopul osandirilor canonice sta in recuperarea pacatosilor, si nu in trimiterea la iad, iar pregatirea pentru marturisire se face avand in vedere slabiciunea omului, si nu prin inchipuita rigoare a celor care se socotesc pe ei insisi puternici. Cine este impotriva nuantelor in tratarea acestor probleme capitale este pur si simplu impotriva Duhului Bisericii, a canoanelor si a traditiei patristice.
Exemplificam, de aceasta data din Pidalion, duhul Sfintilor Parinti – iata talcuirea din Pidalion la canonul 62 Apostolic referitor la apostazia clericilor:
Însemnează însă, că după Hrisostom (voroava trei la Anna proorociţa) nu este un chip de lepădare numai, ci multe şi osebite, pe care Pavel însemnându-le zice: „Pe Dumnezeu îl mărturisesc că îl ştiu, iar cu faptele îl tăgăduiesc” (Tit: 1,16) şi iarăşi, „Dacă cineva de ai săi, şi mai ales de casnici nu poartă grijă, de credinţă s-a lepădat, şi este mai rău decât un necredincios” (I Timotei: 5,8), şi iarăşi, „Fugiţi de lăcomia de averi, care este slujire de idoli”.
Pentru că aceasta şi canonul 45 al marelui Vasile zice, că: „Oricare creştin cu faptele sale ocărăşte pe Hristos, nimic se foloseşte din singur numele creştinismului.” Vezi şi canonul 11 al soborului 1 însă înfricoşată cu adevărat este istoria, care se pomeneşte în viaţa marelui Paisie;
Că acesta avea un ucenic, către care un evreu oarecând a zis acestea: Hristos, căruia voi vă închinaţi, nu este acela care are să vie, ci altul. Către care cuvinte, a răspuns acela cu prostime numai aceasta, poate aşa este adevărul. Şi îndată, o minune! A pierdut darul Sfântului Botez. Drept aceea pentru înfricoşata istoria aceasta, oprească-şi creştinii limba lor şi să nu zică glasurile acestea lepădătoare: de nu voi veni de hac cutăruia să nu mor creştin, şi altele asemenea. Pentru că mă tem, ca nu dintru aceasta să-şi piardă şi ei darul Sfântului Botez. Şi să nu poată a-l mai dobândi ca cel zis mai sus fără de mare pocăinţă şi îndreptare. Că atât de delicat lucru este credinţa, încât poate a se lepăda de dânsa şi cel ce ar călca o singură silabă, sau ar face o singură ameninţare împotriva credinţei. Pentru aceasta şi Teologul Grigorie zice: Nevoitorii bunei cinstiri de Dumnezeu cu osârdie alegea mai bine a pătimi, care pătimiri înduplecă şi pe cel prea viteaz, şi acestea poate pentru o silabă, sau pentru ameninţare, decât rău a se mântui prin lepădare. Că Numele Dumnezeu în scurt este scris. Pe care îl vând, şi pe altul nu este cu putinţă a-l lua (la voroava capului 10 de la Matei). Iar dumnezeiescul Hrisostom zice: Mai rău păcat decât lepădarea de credinţă nu este (cuvântul pentru pocăinţă).
Tot in canoanele Sfintului Mucenic Petru gasim unele in care acesta nu gaseste nicio vina crestinilor care isi mituiau prigonitorii pentru a nu fi supusi torturilor sau care fugea
u din calea persecutiilor (canoanele 12 si 13). In acelasi duh, canonul 3 de la Ancira prevede pentru crestinii care, fugind de prigonitori, au fost prinsi si au fost siliti, ei nevrand si nelepadandu-se de calitatea de crestin, sa manance cele jertfite idolilor, sa fie primiti ca neavand nicio vina. In Talcuirea din Pidalion de la acest canon se spune:
Fiindcă după Teologul Grigorie, legea muceniciei este, ca nici de bună voie, şi de sineşi să alerge cineva la mucenicii, mai înainte îngrijindu-se pentru neputinţa şi slăbiciunea sufletului, ce însuşi poate a arăta, şi pentru pieirea şi munca ce au a lua cei ce-l vor munci. Nici iarăşi, când se va întâmpla a se prinde spre mucenicie, să nu fugă împuţinându-şi credinţa. Pentru aceasta şi creştinii cei de atunci, cunoscându-şi slăbiciunea firii lor, fugeau de gonaci şi se ascundeau. După evanghelicescul cuvânt: „Când vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă” (Matei: 10,23).
De unde intelegem si ca:
- este o grava ispita de dreapta indemnul de a ravni la martiriu ca scop in sine, declamarea cu semetie a hotararii de a mucenici, aruncarea benevola in primejdie si provocarea prigonitorilor, afara de cazurile de chemare vadita de Sus, de vestire si incredintare venita prin lucrarea neindoielnica a harului Duhului Sfant in inima;
- este, de asemenea, o grava ispita de stang, ECHIVALENTA CU APOSTAZIA, neacceptarea suferintei si a mortii pentru Hristos atunci cand devin inevitabile.
*
Montanismul, erezia la care a aderat un alt mare scriitor bisericesc, Tertulian, este extrema “profetica” si “martirica”, diametral opusa unei alte erezii care bantuie Biserica de la inceputurile sale – origenismul, provenit si el din scrierile altui prolific si ravnitor scriitor al Bisericii – Origen.
O conceptie purista cu privire la raportul dintre crestin si societate dezvoltase scriitorul biserisesc Tertulian, care considera ca a fi profesor, de pilda, sau soldat, in lumea pagana a Imperiului Roman, este oprit pentru un crestin, deoarece exista riscul “contaminarii” cu idolatria. La intrebarea – cum sa traiasca un crestin de rand daca ii sunt interzise meseriile obisnuite ale societatii, Tertulian a dat raspunsul: foamea nu este o problema pentru credincios. Suna cunoscut? Aceasta ispitire necugetata a lui Dumnezeu prezentata sub chipul credintei pure si puternice este, intr-adevar, momeala prin care vrajmasul cauta sa prinda naivii care sunt inclinati spre ispitele de-a dreapta. Dar Biserica a lepadat aceste opinii ale lui Tertulian si asa se face ca avem in Vietile Sfintilor o sumedenie de crestini care nu doar ca au fost in armata romana, dar unii au fost chiar mari generali (Sf. Gheorghe), stratilaţi (Sf. Teodor Tiron si Teodor Stratilat) şi chiar conducători militari ai oraşelor (Sf. Dimitrie).
Iata, asadar, ce forma a luat montanismul:
Montanismul a fost o secta aparuta in Frigia, indata dupa jumatatea secolului al II-lea. Montan – conducatorul sectei, considera ca Biserica a decazut, fiind influentata de lume, ca morala si disciplina. Montanismul apare astfel, ca o reactie contra acestei stari. (sursa).
MONTANISMUL
Montanismul a fost o mișcare cu caracter profetic si eshatologic, aparuta in Frigia (provincie din Asia Mică), catre anul 156 d.C., sub conducerea lui Montanus, fost preot frigian convertit la crestinism, care sustinea ca abia in acea perioada istorica a inceput „Epoca Paracletului”, activitatea propriu-zisă a „Spiritului Sfânt” in biserica. Această activitate consta in a redresa disciplina si etica bisericii. In acest scop, fiecare crestin trebuia sa exercite harismele sale si sa paraseasca orice preocupare terestra inutila, practicând zilnic ascetismul, abstinența, postul, mărturisirea păcatelor. Montanismul propunea adeptilor sai martiriul, ca semn al sfârsitului, cerea separarea bisericii de lume, incuraja profetiile si preoția femeilor. Datorita nonconformismului si disciplinei sale riguroase, montanismul s-a organizat ca miscare separata de biserica, reusind sa-l câstige in anul 207 d.C. pe Tertulian (150-255 d.C.). Acesta a scris o serie de lucrari montaniste, in care critica serviciul militar, profesiunile publice, morala conjugala si disciplina penitentiala practicate de biserica. Miscarea montanista n-a fost acceptata de biserica oficiala, din cauza numeroaselor “harisme” si a conceptiei sale, care punea la indoiala justificarea prin har si iertarea pacatelor dupa botez. Dupa anul 500 d.C., miscarea montanista a disparut.
Montanus
Fondatorul mișcǎrii, Montanus, s-a nǎscut probabil în Ardabau, localitate situatǎ pe teritoriul Turciei de astǎzi, în prima jumǎtate a sec. II d.Cr. A aderat la creștinism prin anii 156-157 d.Cr. Dupǎ aceea, împreunǎ cu douǎ foste preotese ale zeiței Cibele, Maximina și Priscila, a început sǎ predice creștinismul. Susține cǎ a fost inspirat de Duhul Sfant sǎ declare creștinismul religie adevǎratǎ. Referinu-se la modul în care se manifesta Montanus Eusebiu din Cezareea scrie: “La început profetul pare a fi terorizat (en parekstasei), apoi se liniștește (adeia kai Aphobia), dupǎ care se roagǎ Duhului Sfânt, este cuprins apoi de o stare necontrolatǎ de extaz (akousios mania psyches). Unii cercetǎtori cred cǎ Montanus ajungea sǎ pretindǎ cǎ primea revelații direct de la Duhul Sfânt, el fiind acel “alt Mângâietor” din Ioan 14:16. Cu timpul, cei mai mulți dintre preoții creștini l-au acuzat pe Montanus cǎ lucreazǎ cu duhurile rele, și cǎ tulburǎ adevǎrata credințǎ. Ei au încercat sǎ-l opreascǎ din predicare, dar în multe pǎrți cei care au avut câștig de cauzǎ au fost montaniștii. Totuși, în cele din urmǎ, mișcarea a fost declaratǎ ereticǎ, iar montaniștii au fost excluși din biserci. Condamnarea oficialǎ de cǎtre bisericǎ a montanismului s-a întâmplat în timpul papei Zefferin (papǎ între anii 199 – 217 d.Cr.) (Sursa).
Legaturi:
- PARINTELE AMFILOHIE DE LA DIACONESTI: Ce inseamna si cum se dobandesc curajul NE-LUMESC si demnitatea CRESTINA?
- Lepădarea lui Petru sau DE CE CADE OMUL?
- HRISTOS, TARIA MUCENICILOR
- HARUL DUHULUI SFANT – SINGURA ARMA A CREDINCIOSILOR in fata lui Antihrist si a inaintemergatorilor lui
- CUM NE PREGATIM PENTRU CE VA URMA? POCAINTA, ASTAZI – INTRE “MUCENICIA VIRTUALA” SI INVATATURILE SFINTILOR
- Sfintii 40 de Mucenici: FORTA COMUNIUNII MARTURISITOARE
- Parintele Aldea despre lectiile esentiale pentru noi ale marturisitorilor din inchisorile comuniste. CE INVATAM DIN CADERILE SI RIDICARILE NOILOR MARTIRI? CUM LUPTAM IMPOTRIVA DIAVOLULUI?
- MARCEL PETRISOR – marturii despre Parintele Adrian Fageteanu si invataminte esentiale: “Incercarea in viata e pe masura pretentiilor pe care le are omul”
- Parintele Adrian: CINE BRAVEAZA GRESESTE! (Parintele Adrian Fageteanu despre Cap. 24 din Evanghelia dupa Matei – AUDIO)
- PARINTELE ADRIAN FAGETEANU: “Vor fi vremuri cand tacerea va fi mai de folos decat vorba”. DESPRE VREMURILE DIN URMA, LEPADARE, PLANURI OMENESTI, DEZORIENTARE, DEZBINARE, JERTFA… (video)
- SOLUTIA “DELTA FORCE”? Vremurile de restriste – intre tehnici de supravietuire si metode de despatimire
- AU CUVANTUL PARINTII (3) – PR. TUDOR CIOCAN despre “sistem” si lupta adevarata si nespectaculoasa ceruta de Evanghelie
- AU CUVANTUL CITITORII (2) – ALEXEI: Antrenamentul harului
- AU CUVANTUL CITITORII (1): ALIN-7: Un pelerinaj virtual prin blogosfera ortodoxă, în 10 paşi
- Au cuvantul cititorii (3): CARE ESTE SCOPUL ACESTUI JOC DE-A LEPADAREA? CE TREBUIE SA FACA CEL CARE VREA SA REZISTE IN FATA PRIGOANEI ANTIHRISTICE?
- Ce ne va salva de valurile urgiei care va urma?
- “Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui” – cuvant al lui Dumnezeu pentru vremea noastra (de unde aflam si care este izvorul vitejiei duhovnicesti)
- O eroina discreta a rugaciunii si a daruirii: LUCIA POPSOR (†13 iulie 2010) sau DESPRE JERTFELNICIA CARE NE FACE LIBERI
- El a ales Crucea. Noi ce vom alege? (I)
- Intre Cruce si tradare. CARE ESTE LECTIA MUCENICULUI EVGHENIE PENTRU NOI SI VREMURILE NOASTRE? (II)
- NUMAI CEL CARE VA AVEA INIMA BUNA VA REZISTA
- Cuviosul Paisie Aghioritul: Pentru cel credincios mucenicia este sarbatoare
- Taina muceniciei: nesocotirea de sine – “Sa alungam asadar aranjarea noastra. Sa lucreze marimea de suflet” (Cuv. Paisie)
- Ce fel de vitejie aveau sfintii mucenici…
- NOI AM REZISTA PRECUM CANANEANCA? Cum reactionam la jigniri, la incercari, la suferinte?
- Praznuirea Sf. Mare Mc. Teodor Stratilat – CE INSEAMNA SI CUM E POSIBILA MUCENICIA?
- Iara si iara… PERFUZII VITALE PENTRU INCERCARILE VREMURILOR
- SA INCEPEM SA NE PREGATIM… CUM SI PENTRU CE?
***
- CADERILE “DE-A DREAPTA”. Noi invataturi si pilde de pateric romanesc culese de IPS Antonie Plamadeala. CONDITIILE FAPTELOR CU ADEVARAT MANTUITOARE
- PARINTELE CLEOPA despre dreapta masura, sfatuire, smerenie, despre ispitele calugarilor si ale celor ce nazuiesc spre daruri mari: “Cate oleaca, incet…”
- Fanatism si relativism – extremele pierzarii. RAVNA CARE NE INSALA versus CALEA CEA STRAMTA SI DE TOTI PRIGONITA
- Parintele Arsenie Boca despre DUHUL SECTARIST, FANATIC, INGUST SI ANARHIC
- DRACUL-TEOLOG si inselarile care dezbina Biserica “in numele Domnului”
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Folositor articol. Doamne, ajuta!
Pericopa evanghelica: Marcu 13, 31- 37; 14, 1- 2
31. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.
32. Iar despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl.
33. Luaţi aminte, privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi când va fi acea vreme.
34. Este ca un om care a plecat în altă ţară şi, lăsându-şi casa, a dat puterea în mâna slugilor, dând fiecăruia lucrul lui, iar portarului i-a poruncit să vegheze.
35. Vegheaţi, dar, că nu ştiţi când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşilor, sau dimineaţa.
36. Ca nu cumva venind fără veste, să vă afle pe voi dormind.
37. Iar ceea ce zic vouă, zic tuturor: Privegheaţi!
1. Şi după două zile erau Paştile şi Azimile. Şi arhiereii şi cărturarii căutau cum să-l prindă cu vicleşug, ca să-L omoare.
2. Dar ziceau: Nu la sărbătoare, ca să nu fie tulburare în popor.
Luca 21, 12- 19
12. Dar, mai înainte de toate acestea, îşi vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, dându-vă în sinagogi şi în temniţe, ducându-vă la împăraţi şi la dregători, pentru numele Meu.
13. Şi va fi vouă spre mărturie.
14. Puneţi deci în inimile voastre să nu gândiţi de mai înainte ce veţi răspunde;
15. Căci Eu vă voi da gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă toţi potrivnicii voştri.
16. Şi veţi fi daţi şi de părinţi şi de fraţi şi de neamuri şi de prieteni, şi vor ucide dintre voi.
17. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu.
18. Şi păr din capul vostru nu va pieri.
19. Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre.
Pericopa apostolica: I Ioan 1, 8- 10; 2, 1- 6
8. Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi.
9. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea.
10. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi.
1. Copiii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi, şi dacă va păcătui cineva, avem mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept.
2. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru ale lumii întregi.
3. Şi întru aceasta ştim că L-am cunoscut, dacă păzim poruncile Lui.
4. Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzeşte, mincinos este şi întru el adevărul nu se află.
5. Iar cine păzeşte cuvântul Lui, întru acela, cu adevărat, dragostea lui Dumnezeu este desăvârşită. Prin aceasta, cunoaştem că suntem întru El.
6. Cine zice că petrece întru El dator este, precum Acela a umblat, şi el aşa să umble.
Si la Sf. Ioan Iacob gasim in articolul “Sa nu judecam pe altul”:
În zilele noastre multe suflete râvnitoare se păgubesc, neştiind să-şi păzească râvna cu deplină judecată. Căci după Cuvântul Sf. Pavel, însăşi mucenicia nu este primită înaintea lui Dumnezeu, dacă nu se face după lege (cu dreaptă socoteală).