SFANTUL IERARH ATANASIE MARTURISITORUL – stanca si stalpul cel mare al Bisericii sau cum este prigonita iubirea fierbinte pentru Adevar

18-01-2008 Sublinieri

st_athanios_large.jpg

Citind viata Sfantului Atanasie cel Mare, obtinem o intruchipare vie a cuvintelor prin care Sf. Apostol Pavel a descris pe toti cei care au fost prigoniti pentru dreptatea si adevarul lui Dumnezeu: “Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului (Evrei 11, 38).

Asa cum ne spune si Sfantul Nicolae al Ohridei, putini au fost sfintii care au suferit atatea prigoane precum Sf. Atanasie cel Mare. Arienii au complotat neîncetat împotriva Sf. Atanasie, pe care l-au prigonit reuşind să îl alunge de pe scaunul arhieresc al Alexandriei de nenumarate ori. Regizând neincetate procese şi aducând repetate mărturii mincinoase împotriva Sf. Atanasie, au reuşit să controleze o parte mare a Bisericii din Rasarit. Pentru a-şi da pe faţă erezia, au convocat inclusiv “sinoade ticaloase” în care au dat anatemei principiul „deofiintei” Fiului cu Tatăl, sau, ca cel de la Mediolan, după ce episcopii dreptei-credinţe fuseseră alungaţi din părţile Egiptului, pentru a-l condamna pe Sf. Atanasie.

Ereticii au profitat si de ajutorul imparatilor arieni si al institutiilor statale ale vremii. Au avut, astfel, de partea lor, puterea statala, adica ajutorul “puternicilor pamantului”.

Dar aceasta s-a ingaduit ca sa se arate ca intotdeauna erezia nu se limiteaza doar la strambarea si falsificarea unui adevar de credinta teoretic, ci se vadeste si prin mijloacele samavolnice pe care le foloseste pentru a se raspandi. Intr-adevar, rautatea ascunsa in erezie, oricat de mult ar incerca sa se prezinte ca “adevar” si oricat de rafinat ar minti, se vadeste si prin silnicia mijloacelor folosite pentru a se impune. Biserica se impune prin puterea Duhului Sfant, prin Adevarul Intrupat, prin slujire, dragoste. Erezia, insa, se impune cu sila, cu forta, si, pentru a se vedea josnicia pana la capat si incalcand pana si legea omeneasca, juridica.

De altfel, acesta este criteriul intre un biet om care nu cunoaste dreapta credinta dar care este macar sincer, moral si un slujbas al tatalui minciunii. Primul nu va incerca sa sileasca pe cineva, nici sa il pacaleasca, nici nu va fatarnici ceea ce crede, acoperind cu mii de valuri ceea ce crede el de fapt. In schimb, slujbasul ucigasului de oameni il urmeaza pe Cain in indarjirea cu care cauta sa elimine pe sustinatorii Adevarului, prin minciuna si fatarnicia cu care cauta sa pacaleasca oamenii simpli, si prin abuzurile, ilegalitatile, deciziile arbitrare si samavolnice la care se deda. Si, astfel, descoperim ca luptatorul impotriva adevarului dumnezeiesc este de fapt un nihilist. Asa s-au vadit si fariseii. Ei, care faceau atata caz de Lege si de respectarea preceptelor sale, au fost calcatori josnici de lege, ucigasi de om, “oameni ai Legii” care au inscenat procese cu marturii mincinoase.

O alta lectie a acestei erezii întemeiate pe hulă şi propagată prin mărturii mincinoase, procese samavolnice, nedreptate şi violenţă, este legată de strategia aleasă de împăratul Constantin Cel Mare. Acesta a ales să nu îl îndepărteze pe Arie din Biserică, având o atitudine moderată, „de mijloc” faţă de acuzaţiile aduse de către păstorii iubitori de Hristos împotriva acestuia. Nefiind la curent cu adevărurile de credinţă, cu dogmele, împăratul a considerat, probabil, că cearta dintre Arie şi ceilalţi episcopi este mai mult una circumstanţială, una ce ţine de dezbinările „fireşti”, invidiile şi intrigile cu care suntem obişnuiti să vedem că sunt locuite instituţiile omeneşti. Atitudinea sa “moale” faţă de Arie a încurajat însă ereziile îndreptate împotriva lui Hristos. Pentru că minciuna, nedreptatea, nu se mulţumeşte cu un deget şi nu este interesată de „pace” – ea vrea stăpânire, nu se opreşte până ce nu merge până la capăt. Inca o lectie pentru noi, care se desprinde din viata Sfantului Atanasie cel Mare este că Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni“. (Fapte 5, 29). Altfel, nu va impiedica nimic lucrarea rautatii. Slabiciunea Imparatului Constantin a fost urmată de adoptarea de-a dreptul a ereziei ariene de către fiul său Constanţiu, după care a urmat Iulian Apostatul.

Să Îl lăudăm pe Dumnezeu întru sfinţii săi! 46 de ani de neîncetate lupte, prigoniri, judecăţi nedrepte, condamnări nedrepte, nimic nu a abătut pe ostaşul lui Hristos de la calea adevărului. Ca si atunci, nici astazi “nu e nimic nou sub soare“, iar putinii iubitori inflacarati ai adevarului lui Hristos – adevar niciodata primit de lumea stapanita de cel-rau – sunt persecutati pretutindeni de cei pentru care puterea, slava si bogatiile cele desarte sunt mai pretioase decat “ocara lui Hristos“.

Si azi jertfa Sfantului Atanasie, ca si a tuturor marilor marturisitori ai credintei, este dispretuita, iar Sfantul este prigonit, indirect, inca o data, si dupa moartea si proslavirea sa, prin socotirea ca fiind ceva de nimic, peste care se poate trece foarte usor, de dragul “iubirii” fatarnice, mai precis a comandamentelor masonice de unire “crestina” universala. Daca ar mai trai, si Sfantul Atanasie ar fi considerat “mandru”, “lipsit de dragoste”, “extremist” si “fudamentalist”, pentru ravna sa pentru niste “detalii” dogmatice atat de insignifiante pentru apostatii de azi!

dumitru_staniloaie.jpg

  • Parintele Dumitru Staniloae descriindu-l pe Sfantul Atanasie cel Mare:

“O potrivită caracterizare a personalităţii şi a rolului decisiv al Sfîn­tului Atanasie, în impunerea învăţăturii creştine despre Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu şi despre Sfînta Treime, a schiţat Bardenhewer. Reproducem unele rînduri din ea:

«Atanasie este una din cele mai puternice apariţii în istoria Bisericii. Nu s-a mai dat niciodată o hotărîre bisericească de importanţa deofiintei, de la Niceea, şi niciodată vreo hotărîre bisericească nu a mai provocat o luptă ca cea dintre niceeni şi antiniceeni. Fără îndoială, partida antiniceeană s-a despărţit în tabere adverse, caracterizate suficient prin numiri ca: anomei, omei, omiusieni. Dar continua lor opoziţie faţă de termenul homousios (de o fiinţă), de la Niceea, părea de neînvins… Atanasie stătea în fruntea niceenilor ca o stîncă în mare. De cinci ori a trebuit să plece în exil sau să fugă din ora­şul lui… Dar credinţa lui a rămas neclintită… El era pentru tot Răsăritul stîlpul Bisericii… El a sperat împotriva oricărei speranţe. Nu s-a îndoit niciodată de victoria finală a cauzei sale. Nu a cunoscut interese perso­nale. Persoana lui este ireproşabilă. Ura adversarilor a trebuit să recurgă la tot felul de minciuni. Nici critica timpului mai nou nu a putut descoperi în el nimic lipsit de nobleţe sau criticabil… Că a mai găsit răgaz pentru întinsa sa activitate literară e un lucru surprinzător. Cele mai multe din scrierile sale stau în slujba luptei sale… Dar în timpul lup­tei a întocmit şi scrieri de alt cuprins; şi unele destul de întinse, care, spre deosebire de tema luptei sale, urmăreau tendinţe ascetice şi de zidire sufletească. E neîndoielnic că nu i-a stat departe de inimă con­deiul. Dar totul în scrisul său stă în legătură cu tema sa favorită: întruparea Cuvîntuluiîn aceasta constă în bună parte şi succesul hotărîtor al cuvîntului său.

Simţul său creştin se ridică peste afirmaţiile necredin­cioase ale adversarilor. Familiaritatea sa cu Sfînta Scriptură îi procură o bogăţie nesecată de argumente; ascuţişul natural al vederii sale ştie să doboare orice obiecţie şi tonul cald, înălţat, izvorînd din cea mai adîncă convingere are o mare forţă cuceritoare. Nu se arată ca un mare savant. Nu pune mare preţ nici pe forma estetică»-. Alipirea sa la tema principală a dumnezeirii Cuvîntului îl face adeseori să se repete. «Dar totdeauna expunerea sa se distinge prin claritate şi precizie»-. Fotie îi dă această notă: «E clar, neartificial şi simplu, dar plin de putere, de un conţinut dens şi de o consecvenţă şi de o originalitate cu totul minunată»-. (Biblio­teca, cod. 140). Atanasie a fost nu numai reprezentantul cel mai neînco­voiat, dar şi cel mai talentat avocat literar al Sinodului de la Niceea»”.

(Din: Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, I, trad. si studiu introductiv de pr. Dumitru Staniloae, EIBDMBOR, Bucuresti, 1987)

“Nu aflăm în ele (in scrierile apologetice ale Sf. Atanasie cel Mare, nota noastra) obiectivitatea rece, ci căldura iubirii pentru dreapta credinţă. Dar nu se implică în această căldură iubirea pentru adevărul însuşi? Sf. Atanasie foloseşte cuvinte tari pentru caracterizarea adver­sarilor şi pentru doctrinele false susţinute de ei. Dar nu exprimă tocmai prin aceasta convingerea sa că susţine adevărul? Poate vorbi cineva despre vreun adevăr, sau despre ceea ce socoteşte el că e adevăr fără căl­dură, socotită adeseori pasiune?

Această pasiune curată pentru adevăr străbate şi întreaga Epistolă despre sinoadele din Rimini şi Seleucia. Dar ea arată totodată faptul real că episcopii arieni fruntaşi convocînd, sub protecţia împăratului, tot felul de sinoade, împotriva termenului «de o fiinţă» stabilit la Niceea, recurgeau mereu la alte şi alte formule mai mult sau mai puţin ascuns ariene, pentru a cîştiga pe episcopii care nu aprobau uşor, cu toată pre­siunea imperială exercitată asupra lor, formule prea direct ariene.

In această scriere Sfintul Atanasie descrie toate măştile sub care cău­tau arienii să-şi impună erezia lor, metodă care pînă la urmă s-a soldat cu un eşec total.

Sfîntul Atanasie analizează în această scriere succesiunea tuturor formulelor ariene date nu numai de cele două, sinoade de le Rimini şi Seleucia, ci de toate sinoadele ariene începînd cu cel de la Tyr, din 335, şi pînă la cel din 359, din amintitele localităţi, formule ce se contraziceau în aparenţă, dar coincideau în opoziţia ariană faţă de Niceea. La sinodul convocat de el în 362, în Alexandria, sfîntul Atanasie va absolvi de vină pe toţi episcopii care au acceptat acele formule din frică. Scrierea e pre­ţioasă atît prin subtilele demascări ale conţinutului eronat al diferitelor formule ariene cit şi prin istorisirea luptelor doctrinare din acel timp. Faţă de toate acele formule sfîntul Atanasie apără expresia -«de o fiinţă»-, stabilită la Niceea, într-o formă mai speculativă, deosebită de argumen­tarea ei biblică din Cele trei cuvântări împotriva arienilor”.

(Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, II, trad. si studiu introductiv de pr. Dumitru Staniloae, EIBDMBOR, Bucuresti, 1988)

velimirovici1.jpg

Pomenirea Sfîntului Atanasie cel Mare, Arhiepiscopul Alexandriei

“Atanasie s-a născut la Alexandria în anul 296 d. Hr. şi din frageda lui copilărie a iubit viaţa duhovnicească. El a fost diaconul Arhiepiscopului Alexandru, pe care l-a însoţit la Sinodul întîi Ecumenic de la Niceea (325). La acest sinod s-a arătat cunoscut Atanasie pentru învăţătura lui, pentru dragostea şi rîvna lui pentru Ortodoxie. El a scris Simbolul Credinţei cel care a fost adoptat la acel Sinod. După moartea lui Alexandru, Atanasie a fost înscăunat episcop al Alexandriei, în această stare el a rămas timp de patruzeci de ani, deşi nu pe toţi i-a petrecut pe tronul arhiepiscopal. Cu puţine răgazuri, el a fost prigonit de eretici toată viaţa lui. Dintre împăraţi, cel mai mult l-au prigonit Constanţius, Iulian şi Valens; dintre episcopi, Eusebius al Nicomidiei şi mulţi alţii. Iar dintre eretici, Arie şi următorii lui. Atanasie a fost forţat să se ascundă de la faţa prigonitorilor lui, chiar şi într-o fîntînă, într-un mormînt, prin casele unor oameni, şi în pustie. De două ori a fost forţat să scape la Roma. Numai cu puţin înaintea morţii a aflat liniştea un timp, şi şi-a putut păstori ca un bun păstor turma lui cea bună care l-a iubit cu adevărat.

Puţini sînt sfinţii care au fost prigoniţi cu atîta sălbăticie şi duh de ucidere ca Sfîntul Atanasie. Dar sufletul lui măreţ le-a îndurat pe toate cu răbdare pentru dragostea lui Hristos iar la sfîrşit a ieşit biruitor din toate chinurile lui îndelungate şi teribile. Pentru sfat, mîngîiere şi liniştire Sf. Atanasie îl cerceta adesea pe Sf. Antonie, pe care îl respecta ca pe un părinte duhovnicesc.Ca om care a pus în cuvinte cel mai mare adevăr al lumii şi vieţii, Sfîntul Atanasie a trebuit să sufere pînă la sînge pentru acel adevăr, pînă în anul 373 după Hristos, cînd Domnul i-a dăruit odihna în împărăţia Sa, ca unui rob iubit al Său.

Cîntare de Laudă lui Hristos înţelepciunea lui Dumnezeu

Prin Atanasie s-a arătat înţelepciunea Şi Adevărul lui Dumnezeu i-a luminat pe oameni.

Ei au văzut că Adevărul este dulce, nicicum amar. Căci pentru oricine Il bea pînă la sfîrşit El este dulce, Şi oricui suferă pentru El pînă la sfîrşit, El îi este drag.

Hristos Mîntuitorul, înţelepciunea lui Dumnezeu, Este măsura veşniciei acelora Care păşesc prin lume fără nici o nădejde în ea, Care păşesc prin lume ca printr-un cimitir, Care văd în om slăbiciunea robiei Care văd în continentele pămîntului arii de cernere a sufletelor, Iar în oceanele lui doar nişte lacuri vremelnice.

Măsura lui Hristos să o iubim, Credinţa noastră, Căci prin Ea Hristos niciodată nu ne va părăsi. Orice altă măsură va pieri, Căci cu nici o alta nu putem cunoaşte Alfa şi Omega Care este Hristos, Ci toate măsurile omeneşti înşelătoare sînt Ca cele ce se văd în lumina lunii cînd ea lunecă pe ape.

Dar măsura lui Hristos străbate oceanele pînă în străfunduri. Căci dintre toate tainele cea mai mare e El. De la Sfînta Sa Naştere, şi pînă la a Lui Răstignire, El este măsura întregii zidiri. Prin El sfinţii Lui au îndurat fără să murmure Chinuri măsurate de lume cu măsuri diavoleşti, Ei le-au îndurat pe acestea fără să murmure, Căci prin El, schingiuirile nu-i puteau durea.

Cugetare:

La întrebarea: „De ce a venit Fiul lui Dumnezeu în lume chip de om luînd, iar nu vreun alt fel de înfăţişare?”, Sfîntul Atanasie a răspuns într-un fel dumnezeiesc: „Dar cum altfel să fi venit în lume Fiul lui Dumnezeu? Ca soarele ori ca luna, ori ca stelele sau focul, sau suflarea vîntului? Nu, El a venit ca om, pentru că nu a dorit uluirea noastră ci vindecarea şi povăţuirea celor ce se chinuiesc. Nu a venit în chipurile stihiilor, pentru că aceasta ar fi însemnat teatru. Căci a trebuit ca Vindecătorul şi învăţătorul nu doar să vină, ci şi să slujească omenirea suferindă şi să Se arate cu un chip pe care să îl poată înţelege şi urma omenirea. Nimic din zidire nu I-a greşit cu nimic Ziditorului, decît numai omul: nici soarele, nici luna, nici stelele, nici stihiile. Nici unele dintre acestea nu şi-a călcat menirea sa, ci doar omul. Dimpotrivă, ele singure au rămas credincioase Ziditorului lor, împăratului, Cuvîntului Care le-a adus în fiinţă. Pe cînd omul s-a rupt de Cauza lui bună şi s-a alipit de minciună, punînd înşelăciunea în locul adevărului, iar închinarea cuvenită Făcătorului a dat-o pietrelor şi sieşi. De ce se miră atunci unii că Dumnezeu a venit în lume chip de om luînd pentru ca să mîntuiască omenirea? Cu adevărat, aşa putem să-i întrebăm şi pe necredincioşii zilelor noastre: cum altfel aţi fi dorit să vie Dumnezeu în lume, dacă nu în chip de om?”.

stathan.jpg


Categorii

Dogme/ erezii, Marturisirea Bisericii, Sfantul Atanasie cel Mare, Sfinti Parinti, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

31 Commentarii la “SFANTUL IERARH ATANASIE MARTURISITORUL – stanca si stalpul cel mare al Bisericii sau cum este prigonita iubirea fierbinte pentru Adevar

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: PĂRINTELE EPISCOP MACARIE MĂRTURISEȘTE: “Atunci ești ucenic al lui Hristos, CÂND ASCULȚI MAI MULT PE DUMNEZEU, DECÂT PE OAMENI. CÂND NU TACI, DEȘI UNII ÎȚI CER SĂ TACI. Când propovăduiești și când slujești, deși unii îți cer să
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate